Despre purtarea crucii
Sfântul Ignatie Briancianinov – Predică în Duminica Sfintei Cruci, a treia din Post
Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de Sine şi să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie, le-a grăit Domnul ucenicilor Săi, chemându-i înaintea Sa, precum am auzit astăzi în Evanghelie (Marcu 8, 34).
Iubiţi fraţi! Şi noi suntem ucenicii Domnului nostru Iisus Hristos, fiindcă suntem creştini. Şi noi suntem chemaţi înaintea Domnului în această sfântă biserică pentru a asculta învăţătura Lui. Stăm înaintea feţei Domnului; privirile Lui sunt aţintite asupra noastră, înaintea Lui sunt descoperite sufletele noastre; gândurile noastre de taină şi simţămintele noastre ascunse sunt arătate Lui. El vede toate planurile noastre; El vede faptele drepte şi greşalele făcute de noi din tinereţile noastre; vede toată viaţa noastră, atât trecută cât şi viitoare; cele nefăcute încă de noi sunt deja scrise în cartea Lui. El vede dinainte ceasul mutării noastre în nemăsurata veşnicie şi ne vesteşte pentru a noastră mântuire porunca Lui cea atotsfântă: Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de Sine şi să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie.
Prin puterea credinţei vii să înălţăm către Domnul ochiul nostru gândit – şi-L vom vedea! Îl vom vedea pe El, Pretutindenea Fiitorul – Care este de faţă aici, împreună cu noi. Să deschidem inima noastră, prăvălind de la intrarea ei greaua piatră a învârtoşării; să ascultăm, să privim, să primim, să ne însuşim învăţătura Domnului nostru. Ce înseamnă lepădarea de sine? Lepădarea de sine înseamnă să părăseşti viaţa păcătoasă. Păcatul, prin mijlocirea căruia s-a săvârşit căderea noastră, a cuprins întreaga noastră fire în aşa chip că ni s-a făcut ca şi cum ne-ar fi firesc: lepădarea de păcat s-a făcut lepădare de firea noastră; lepădarea de firea noastră este lepădarea de sine. Moartea veşnică, ce a lovit sufletul nostru, s-a prefăcut pentru noi în viaţă. Ea cere hrana sa – păcatul, desfătarea sa – păcatul: prin mijlocirea acestei hrane şi a acestei desfătări, moartea veşnică sprijină şi păstrează stăpânirea sa asupra omului. Însă omul căzut socoate sprijinirea şi creşterea în el a stăpânirii morţii creştere şi sporire a vieţii. Astfel, cel molipsit de boala ucigaşă e stăpânit de cerinţa silnică a bolii şi caută mâncăruri care sporesc boala – le caută ca pe mâncarea cea mai de trebuinţă, ca pe o desfătare de care este neapărată nevoie şi cât se poate de plăcută. Împotriva acestei morţi veşnice, care se înfăţişează drept viaţă omenirii bolnave de căderea ei înfricoşătoare, Domnul rosteşte osânda Sa: Cine voieşte să mântuiască sufletul său sporind în el viaţa căderii, altfel spus moartea veşnică, pierde-l-va pe el: iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie omorând în sine poftele păcătoase şi lepădându-se de îndulcirea cea păcătoasă, acela îl va mântui pe el (Marcu 8, 35). Arătând la întreaga lume care se înfăţişează privirilor noastre cu toate frumuseţile şi ispitele ei, Domnul grăieşte: Ce va folosi omului de ar dobândi lumea toată şi-şi va pierde sufletul său? Ce folos pentru om, ce dobândeşte, dacă ar pune stăpânire nu pe vreun lucru de puţină însemnătate, ci chiar pe întreaga lume văzută? Această lume văzută este numai un adăpost vremelnic pentru om! Nu este pe pământ nici un lucru, nu este pe pământ nici o întâietate pe care să le putem socoti ale noastre. Totul ne este luat de moartea necruţătoare şi cu neputinţă de ocolit, iar adeseori chiar înainte de moarte ni le iau împrejurările şi întorsăturile neprevăzute ale sorţii. Ne dezbrăcăm de însuşi trupul nostru ajunşi în pragul hotărâtor al veşniciei. Bunul nostru, avutul şi comoara noastră este sufletul nostru – numai sufletul nostru. Ce va da omul în schimb pentru sufletul său? (Marcu 8, 37), spune Cuvântul lui Dumnezeu. N-avem cu ce să acoperim pierderea sufletului atunci când îl ucide moartea veşnică, ce se înfăţişează în chip amăgitor drept viaţă. Ce înseamnă a-ţi lua crucea? Crucea era unealtă a pedepsei de ocară pentru robi şi gloata lipsită de drepturi cetăţeneşti. Lumea trufaşă, lumea vrăjmaşă lui Hristos, îi lipseşte pe ucenicii lui Hristos de drepturile de care se bucură fiii lumii. Dacă aţi fi din lume, le spune Domnul următorilor Săi, lumea ar iubi ce este al său. Iar fiindcă nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi, pentru aceasta vă urăşte pe voi lumea… Scoate-vă-vor pe voi din sinagogi, şi va veni vremea ca tot cel ce vă va ucide să i se pară că aduce slujbă lui Dumnezeu (Ioan 15, 19, 16, 2). A-ţi lua crucea înseamnă a îndura cu mărime de suflet batjocurile şi ocările cu care lumea îi acoperă pe următorii lui Hristos, necazurile şi prigoanele cu care lumea iubitoare de păcat şi oarbă îi prigoneşte pe următorii lui Hristos. Pentru aceasta, este plăcut înaintea lui Dumnezeu, spune Sfântul Apostol Petru, de rabdă cineva necaz pentru ştiinţa lui Dumnezeu, pătimind pe nedrept… că spre aceasta aţi fost chemaţi (I Petru 2, 19, 21) de către Domnul, Care i-a vestit pe cei iubiţi ai Săi: în lume necazuri veţi avea: ci îndrăzniţi, Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33).
A-ţi lua crucea înseamnă a răbda cu vitejie, pentru Evanghelie, greaua osteneală nevăzută, chinul şi mucenicia nevăzută în lupta cu propriile patimi, cu păcatul care trăieşte în noi, cu duhurile răutăţii, care cu aprindere se scoală asupra noastră şi ni se împotrivesc cu încrâncenare atunci când hotărâm să lepădăm jugul păcatului şi să ne supunem jugului lui Hristos. Nu ne este nouă lupta, a zis Sfântul Apostol Pavel, împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor şi a domniilor şi a stăpânitorilor întunericului veacului acestuia, împotriva duhurilor răutăţii întru cele cereşti (Efeseni 6, 12). Armele oştirii noastre nu sunt trupeşti, ci puternice prin Dumnezeu spre surparea tăriilor, surpând izvodirile minţii şi toată înălţarea ce se ridică împotriva ştiinţei lui Dumnezeu, şi robind toată înţelegerea spre ascultarea lui Hristos (II Cor. 10, 4-5). Dobândind biruinţă în acest război nevăzut, însă foarte ostenicios, Apostolul striga: Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda fără numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care lumea mie s-a răstignit, şi eu lumii (Galateni 6, 14).
A-ţi lua crucea înseamnă a te pleca supus şi smerit necazurilor şi nevoilor pământeşti pe care îi place Proniei dumnezeieşti să le îngăduie asupra noastră spre spălarea păcatelor noastre. Atunci crucea slujeşte omului drept scară de la pământ la cer. Pe această scară a urcat tâlharul pomenit în Evanghelie – a urcat din cele mai cumplite fărădelegi în prealuminatele sălaşuri ale raiului: el a rostit de pe crucea sa cuvinte pline de smerită cugetare; prin smerita cugetare a intrat în cunoaşterea lui Dumnezeu, prin cunoaşterea lui Dumnezeu a dobândit cerul. După dreptate cele vrednice de faptele noastre luăm, a grăit el; pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta (Luca 23, 41-42). Şi noi, iubiţi fraţi, să repetăm cuvintele tâlharului, cuvinte al căror preţ e raiul! Sau, precum Iov, să binecuvântăm pe Domnul, Dreptul şi totodată Milostivul Judecător, Care ne pedepseşte. Dacă am luat cele bune din mâna Domnului, spunea acest pătimitor, să nu răbdăm şi cele rele? Cum a plăcut Domnului, aşa s-a şi făcut (Iov 2, 10; l, 12). împlinească-se asupra noastră nemincinoasa făgăduinţă a lui Dumnezeu: Fericit bărbatul care rabdă ispita: căci lămurit făcându-se, va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce îl iubesc pe El (Iac. l, 12).
A-ţi lua crucea înseamnă a te supune de bună voie şi cu osârdie lipsurilor şi nevoinţelor prin care se înfrânează pornirile dobitoceşti ale trupului nostru. O astfel de răstignire a trupului a folosit asupra sa şi Sfântul Apostol Pavel: îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei, spune el, ca nu cumva, altora propovăduind, însumi să mă arăt netrebnic (I Cor. 9, 27). Cei ce sunt în trup, adică cei ce nu-şi înfrânează trupul, ci îi îngăduie să precumpănească asupra sufletului, lui Dumnezeu a plăcea nu pot. Şi ca atare, trăind după trup, suntem datori să trăim nu pentru trup! De vieţuiţi după trup, veţi muri cu moartea cea veşnică; iar de veţi omorî cu duhul faptele trupului, veţi fi vii cu viaţa cea veşnică, fericită (Romani 8, 8, 12-13). Trupul este înfrânat fiinţial prin duh – aşadar, numai duhul poate stăpâni asupra trupului şi-l poate cârmui, atunci când trupul este pregătit pentru supunere prin răstignirea lui. Trupul e răstignit prin post, prin priveghere, prin metanii şi alte osteneli trupeşti puse asupra lui cu înţelepciune şi cu măsură. Nevoinţa trupească făcută cu înţelepciune şi cu măsură slobozeşte trupul de greutate şi grosime, îi întăreşte puterile, îl păstrează mereu uşor şi în stare de lucrare. Cei ce sunt ai lui Hristos, spune Apostolul, şi-au răstignit trupul cu patimile şi poftele (Galateni 5, 24).
Ce înseamnă a lua crucea, şi anume crucea ta? Înseamnă că fiecare creştin trebuie să îndure cu răbdare anume acele necazuri şi prigoane din partea lumii ce se abat asupra lui, şi nu altele. Asta înseamnă că fiecare creştin este dator să lupte cu bărbăţie şi cu statornicie anume cu acele patimi şi cu acele gânduri păcătoase care apar în el. Asta înseamnă că fiecare creştin este dator ca, plin de supunere înaintea voii lui Dumnezeu, mărturisind dreapta judecată şi milostivirea lui Dumnezeu, dând mulţumită lui Dumnezeu, să îndure anume necazurile şi lipsurile cărora le îngăduie dumnezeiasca Pronie să se abată asupra lui, iar nu altele, pe care i le zugrăveşte şi cu care îl îmbie închipuirea trufaşă. Asta înseamnă că trebuie să ne mulţumim anume cu acele nevoinţe trupeşti care sunt potrivite cu puterile noastre trupeşti, de care are anume nevoie trupul nostru pentru a fi ţinut în rânduială, iar nicidecum să năzuim, târâţi de râvna pe care o insuflă slava deşartă – precum spune Sfântul Ioan Scărarul54 – către post foarte aspru, priveghere foarte multă şi alte nevoinţe lipsite de măsură, care zdruncină sănătatea trupească şi îndreaptă duhul nostru spre părere de sine şi amăgire de sine. Toată omenirea se osteneşte şi suferă pe pământ – dar ce deosebire între o suferinţă şi alta! Cât de felurite sunt patimile care se luptă cu noi! Cât de felurite sunt necazurile şi ispitele pe care ni le trimite Dumnezeu pentru tămăduirea noastră, pentru spălarea păcatelor noastre! Ce deosebire între oameni chiar în privinţa puterilor trupeşti, chiar în privinţa sănătăţii! Chiar aşa: fiecare om are crucea sa. Şi fiecărui creştin i s-a poruncit să ia cu lepădare de sine tocmai această cruce a sa şi să urmeze lui Hristos. Cine a luat crucea sa lepădându-se de sine, acela sa împăcat cu sine însuşi, cu împrejurările în care se află, cu starea sa cea din afară şi cea lăuntrică; numai acela poate urma lui Hristos cu înţelegere şi fără rătăcire.
Ce înseamnă a urma lui Hristos? Înseamnă a cerceta şi a-ţi însuşi învăţătura Evangheliei, a avea Evanghelia ca singur îndreptar al lucrării minţii, al lucrării inimii, al lucrării trupului, înseamnă a-ţi lua felul de a gândi din Evanghelie, a-ţi rândui simţirile inimii potrivit Evangheliei şi a sluji drept chip viu al Evangheliei prin toate faptele, prin toate mişcările tainice şi vădite. De o asemenea urmare a lui Hristos este în stare, repetăm, numai acela care, fugind de amăgirea prin smerenie (Coloseni 2, 18), a hotărât să dobândească adevărata smerită cugetare acolo unde odihneşte ea – în ascultarea şi supunerea faţă de Dumnezeu. Cel ce a intrat în supunerea faţă de Dumnezeu unită cu deplină lepădare de sine, care şi-a luat crucea sa, a recunoscut şi a mărturisit această cruce ca fiind a sa.
Iubiţi fraţi! Închinându-ne astăzi, după rânduială sfintei Biserici, cinstitei Cruci a Domnului cu trupurile noastre, să ne închinăm ei şi cu duhul! Să cinstim cinstita Cruce a lui Hristos – unealta biruinţei şi semnul slavei lui Hristos – mărturisind fiecare de pe crucea sa: „După dreptate cele vrednice de faptele mele iau; pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta”. Prin recunoaşterea propriei păcătoşenii, prin mulţumită adusă Domnului, prin supunerea faţă de Dumnezeu facem din crucea noastră – unealtă a pedepsei şi semn al necinstei – unealtă a biruinţei şi semn al slavei, asemeni Crucii Domnului. Să ne deschidem prin cruce raiul. Să nu ne îngăduim atât de vătămătoarea cârtire, şi mai ales să nu ne îngăduim hula cea pierzătoare de suflet, care adeseori se aude din gura păcătosului orbit, învârtoşat, care se sfâşie şi se zbate pe crucea sa, străduindu-se în zadar să scape de cruce. Pentru cel ce cârteşte şi huleşte, crucea se face nesuferit de grea, trăgând în iad pe omul răstignit pe ea. „Ce am făcut?” – strigă păcătosul care nu-şi recunoaşte starea, şi îl învinuieşte de nedreptate şi nemilostivire pe Dreptul Judecător şi Milostivul Dumnezeu, defăima şi tăgăduieşte purtarea de grijă a lui Dumnezeu; văzându-L răstignit pe Fiul lui Dumnezeu, cere de la El în batjocură şi cu viclenie: Dacă Tu eşti Hristosul, mântuieşte-Te pe Tine şi pe noi (Luca 23, 39), pogoară-Te de pe cruce (Matei 27, 40)! Însă Domnul nostru Iisus Hristos bine a voit a Se sui cu trupul pe cruce şi moarte a răbda55, pentru ca prin cruce să împace omenirea cu Dumnezeu, ca prin moarte să mântuiască omenirea de moartea veşnică. Pregătindu-i pe Sfinţii Apostoli de marea întâmplare care avea să se săvârşească – răscumpărarea neamului omenesc prin pătimirile şi moartea de ocară a Dumnezeu-Omului, Domnul le-a vestit Apostolilor din timp că trebuie să fie dat în mâinile păcătoşilor, să pătimească mult, să fie omorât şi să învie. Această prevestire le-a părut câtorva dintre Sfinţii Apostoli ciudată şi cu neputinţă de împlinit. Atunci Domnul ia chemat înaintea Sa pe ucenicii Săi şi le-a zis: Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de Sine şi să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Amin.
(din Predici la Triod şi Penticostar)
Însemnătatea postului pentru om
Sfântul Ignatie Briancianinov – Predică în Duminica Sfântului Grigorie Palama, a doua din Post
Luaţi aminte la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mâncării şi cu beţia (Luca 21, 34).
Iubiţi fraţi! Este un lucru mântuitor de suflet pentru noi ca în zilele sfintelor Păresimi nu doar să ne împovărăm trupurile cu postul, ci să şi stăm de vorbă despre post; este un lucru mântuitor de suflet pentru noi ca în zilele sfintelor Păresimi să ne îndreptăm toată luarea-aminte cuvenită asupra preîntâmpinării pe care ne-a făcut-o însuşi Mântuitorul cu privire la saturare şi îmbuibare: Luaţi aminte la voi înşivă, a zis El, să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mâncării şi cu beţia.
Postul este o rânduială lăsată de Dumnezeu. Prima poruncă dată de Dumnezeu omenirii a fost una privitoare la post. Ea era neapărat trebuincioasă pentru noi în rai, mai înainte de căderea noastră: cu atât mai trebuincioasă este ea după cădere. Porunca privitoare la post a fost dată în rai şi este înnoită în Evanghelie. Să ne înălţăm gândurile la dumnezeiescul aşezământ al postului şi, prin contemplarea acestui aşezământ, să dăm viaţă, să dăm suflet – ca să zic aşa – nevoinţei postului. Nevoinţa postului nu ţine doar de trup; nevoinţa postului este folositoare şi trebuincioasă nu numai pentru trup; ea e folositoare şi trebuincioasă în primul rând pentru minte şi pentru inimă. Luaţi aminte la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mâncării şi cu beţia. Mântuitorul lumii ne-a descoperit prin aceste cuvinte o urmare, vrednică de o deosebită luare-aminte, a întrebuinţării necumpătate a mâncării şi băuturii – urmare înfricoşătoare, urmare pierzătoare de suflet. În urma desfătării pântecelui se îngreunează, devine grosolană, se împietreşte inima; mintea este lipsită de uşurimea şi de duhovnicia sa; omul devine trupesc. Ce înseamnă „om trupesc”? Sfânta Scriptură numeşte „om trupesc” pe acel om nefericit care e ţintuit de pământ, care nu e în stare de gânduri şi simţăminte duhovniceşti. Nu va rămâne Duhul Meu în oamenii aceştia în veac, pentru că trupuri sunt (Fac. 6, 3), a dat mărturie Dumnezeu. Omul trupesc nu este în stare să îl cinstească pe Dumnezeu. Chiar şi omul duhovnicesc, când se supune saturării pântecelui, îşi pierde duhovnicia, parcă îşi pierde însăşi putinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a sluji Lui. Mâncat-a Iacov, spune Sfânta Scriptură, numindu-l Iacov pe adevăratul slujitor al lui Dumnezeu, şi s-a săturat, şi s-a lepădat cel iubit; îngroşatu-s-a, îngrăşatu-s-a, lăţitu-s-a şi a părăsit pe Dumnezeul Cel ce l-a făcut pe el, şi s-a depărtat de Dumnezeu, Mântuitorul său (Deut. 32, 15). Într-o astfel de stare ajunge nevoitorul când îndepărtează nevoinţa postului dintre nevoinţele sale. Îngroşarea şi întunecarea pe care le împărtăşesc trupului îmbelşugarea şi lipsa de alegere la mâncare se împărtăşesc, puţin câte puţin, prin trup inimii, iar prin inimă minţii. Atunci aceşti ochi duhovniceşti – inima şi mintea – se înceţoşează; veşnicia se ascunde de ei; viaţa pământească pare privirii lor bolnave nesfârşită. Pe potriva vederilor şi simţămintelor îşi capătă îndreptarea şi călătoria pământească, şi nefericitul călător orb merge, împreună cu şarpele cel lepădat, pe pântece şi pământ mănâncă în toate zilele vieţii sale pământeşti (Fac. 3, 14).
Această înrâurire a întrebuinţării fără măsură sau chiar fără fereală şi luare-aminte a mâncării asupra omului lămureşte pricina pentru care acesta, chiar în starea sa de nevinovăţie, în mijlocul desfătărilor raiului, avea nevoie de porunca postului. Acesteia i s-a încredinţat păstrarea în starea cea duhovnicească a perechii nou-zidite, alcătuite din două firi, trupească şi duhovnicească; acesteia i s-a încredinţat cumpănirea celor două firi şi precumpănirea celei duhovniceşti. Cu ajutorul ei, omul putea să stea neîncetat cu gândul şi cu inima înaintea lui Dumnezeu, putea să fie cu neputinţă de atins pentru gândurile şi închipuirile păcătoase. Cu atât mai de trebuinţă este porunca postului pentru omul căzut, împătimirea de pământ, de scurta viaţă pământească, de dulceaţa ei, de măreţia şi slava ei, însăşi înclinarea spre păcat s-au făcut proprii firii căzute, aşa cum sunt proprii bolii imboldurile şi simţămintele fără de rânduială pricinuite de către ea. Noi suntem ţintuiţi de pământ, lipiţi de el cu tot sufletul, nu doar cu trupul; ne-am făcut cu desăvârşire trupeşti, lipsiţi de simţire duhovnicească, neînstare de cugetări cereşti. Porunca privitoare la post se arată iarăşi cea dintâi poruncă, neapărat trebuincioasă pentru noi. Numai cu ajutorul postului ne putem rupe de pământ! Numai cu ajutorul postului ne putem împotrivi puterii atrăgătoare a desfătărilor pământeşti! Numai cu ajutorul postului putem rupe legătura cu păcatul ! Numai cu ajutorul postului duhul nostru se poate slobozi de grelele lanţuri ale trupului! Numai cu ajutorul postului cugetul nostru se poate ridica de la pământ, înălţându-şi privirile către Dumnezeu! Pe măsură ce luăm asupra noastră jugul cel bun al postului, duhul nostru dobândeşte o mare libertate: el tinde spre tărâmul duhurilor, care îi este înrudit, începe să se întoarcă des spre contemplarea lui Dumnezeu, să se cufunde în această nemăsurată şi minunată contemplare, să adăsteze în ea. Dacă obiectele lumii materiale, când sunt luminate de razele soarelui material, negreşit iau de la acesta strălucire şi o răspândesc la rândul lor, cum să nu se lumineze duhul nostru atunci când el, lepădând prin mijlocirea postului, vălul cel grosolan şi des al trupului, se înfăţişează nemijlocit Soarelui Dreptăţii – lui Dumnezeu? El se luminează! Se luminează şi se preschimbă! Apar în el gânduri noi, dumnezeieşti, se descoperă înaintea lui taine pe care nu le cunoştea mai înainte. Cerurile îi spun slava lui Dumnezeu: tăria vesteşte (Ps. 18, 2) atotputernicia mâinii ce a făcut-o; toate zidirile, văzute şi nevăzute, propovăduiesc cu glas răsunător negrăita milă a Ziditorului; el gustă duhovniceşte şi vede duhovniceşte că bun este Domnul (Ps. 33, 8). Harica uşurime şi subţirime a duhului se împărtăşesc trupului: trupul, în urma duhului, este atras spre simţirile duhovniceşti şi dă mâncării nestricăcioase, pentru care a fost zidit, întâietate faţă de mâncarea stricăcioasă, la care a căzut. La început, el anevoie se supune lecuirii prin post, care e însoţită de silire de sine; la început el se tulbură de rânduială postului, răscoală împotriva ei duhul nostru, se înarmează împotriva ei cu felurite filosofări luate din ştiinţa cu nume mincinos: fiind însă îmblânzit şi vindecat de post, el deja simte şi gândeşte altfel. Felul în care vede săturarea seamănă de acum cu simţămintele omului care s-a însănătoşit faţă de mâncărurile vătămătoare pe care le dorea cu înverşunare în vremea bolii; el
seamănă cu felul în care se uită omul la o otravă dată în vileag, prin care se răpeşte duhului stăpânirea asupra trupului, prin care omul este coborât de la asemănarea şi înrudirea îngerească la asemănarea şi înrudirea dobitocească. Ostaşii duhovniceşti care au dobândit biruinţa asupra trupului prin mijlocirea postului, înfăţişându-se Domnului pentru a învăţa cele mai mari taine şi mai înalte virtuţi, aud din gura Lui învăţătura despre înalta virtute a postului şi descoperirea unei taine – a stării care ia naştere puţin câte puţin din săturare şi îmbuibare: Luaţi aminte la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mâncării şi cu beţia.
Biruitorilor li se aminteşte că trebuie să-şi păstreze cu osârdie arma cu care au dobândit biruinţa! Şi biruinţa este căpătată, şi prada dobândită în urma biruinţei este păzită cu una şi aceeaşi armă: postul. Nevoitorul lui Hristos, luminat de Sus şi învăţat de propriile sale cercări evlavioase, cercetând nevoinţa postului ca atare, află ca fiind cu totul trebuincioasă nu numai înfrânarea de la îmbuibare şi de la săturarea statornică, ci şi alegerea mâncărurilor cu multă luare-aminte. Această alegere apare de prisos numai la suprafaţă, la o privire fugară asupra ei; de fapt, felul mâncării este deosebit de însemnat, în rai era oprit un singur fel de hrană, în această vale a plângerii, pe pământ, aflăm că nefăcând deosebire între calitatea mâncărurilor ne pricinuim mult mai multe necazuri decât întrecând măsura cu cantitatea lor. Nu trebuie să credem că numai vinul are însuşirea de a înrâuri mintea noastră, sufletul nostru: fiecare fel de mâncare lucrează în felul său propriu asupra sângelui, asupra creierului, asupra întregului trup – iar prin mijlocirea trupului, şi asupra duhului. Cine ia aminte cu râvnă la sine însuşi, îndeletnicindu-se cu nevoinţa postului, acela va afla că este neapărată nevoie de trezvirea trupului şi a sufletului de întrebuinţarea prelungită a cărnurilor şi chiar a peştilor; acela va îmbrăţişa cu dragoste rânduielile Sfintei Biserici privitoare la post şi se va supune lor. Sfinţii Părinţi au numit postul „temelie a tuturor virtuţilor”, fiindcă prin post este păzită în cuvenita curăţie şi trezvie mintea noastră, iar inima în cuvenita subţirime şi duhovnicie. Cel ce clatină temelia virtuţilor clatină întreaga lor clădire. Fraţilor! Să străbatem alergarea sfântului post cu râvnă, cu osârdie. Lipsurile cărora pare că se supune după rânduiala postului trupul nostru sunt nimicnice înaintea folosului sufletesc pe care poate să-l aducă postul. Să desfacem prin mijlocirea postului trupurile noastre de masa bogată şi grasă, iar inimile – de pământ şi de stricăciune, de adânca şi pierzătoarea uitare prin care suntem despărţiţi de veşnicia care stă înaintea noastră şi este gata să ne cuprindă. Să năzuim atât cu duhul, cât şi cu trupul spre Dumnezeu! Să ne temem de starea trupească, pricinuită de călcarea postului, să ne temem de deplina neputinţă de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a-L cinsti pe Dumnezeu pe care o pricinuieşte călcarea postului. Această neputinţă pierzătoare este temeiul morţii veşnice. Această neputinţă pierzătoare este arătată de noi atunci când, din pricina dispreţuirii poruncii lui Dumnezeu privitoare la post, îngăduim să se îngreuieze inimile noastre cu saţiul mâncării şi cu beţia. Amin.
(din Predici la Triod şi Penticostar)
Despre Ortodoxie
Sfântul Ignatie Briancianinov – Predică în Duminica Ortodoxiei, prima din Post
Iubiţi fraţi! Cuvântul nostru din Duminica Ortodoxiei trebuie să înceapă, în chip firesc, cu întrebarea: Ce este Ortodoxia? Ortodoxia este adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi cinstire a lui Dumnezeu; Ortodoxia este închinarea la Dumnezeu în Duh şi Adevăr; Ortodoxia este proslăvirea lui Dumnezeu prin adevărata Lui cunoaştere şi închinare la El; Ortodoxia este proslăvirea de către Dumnezeu, prin dăruirea harului Atotsfântului Duh, a omului care slujeşte Lui cu adevărat. Duhul este slava creştinilor (Ioan 7, 39). Unde nu este Duhul, acolo nu este Ortodoxie.
Nu este Ortodoxie în învăţăturile şi filosofările omeneşti: în ele domneşte ştiinţa cu nume mincinos, care e roadă a căderii. Ortodoxia este învăţătura Sfântului Duh, dată de Dumnezeu oamenilor spre mântuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este mântuire. „Cine voieşte să se mântuiască, mai înainte de toate se cade lui să ţină credinţa sobornicească, pe care dacă nu o va păzi omul întreagă şi fără de prihană, fără nici o îndoială, va pieri pe veci”.
Comoară de mult preţ este învăţătura Sfântului Duh! Ea e predanisită în Sfânta Scriptură şi în sfânta Predanie a Bisericii Ortodoxe. Comoară de mult preţ este învăţătura Sfântului Duh! În ea e chezăşia mântuirii noastre. De mult preţ, cu neputinţă de înlocuit, neasemuită pentru fiecare dintre noi e fericirea sorţii noastre veşnice: tot atât de preţioasă, mai presus de orice preţ, este şi chezăşia fericirii noastre veşnice – învăţătura Sfântului Duh. Spre a păstra în noi această chezăşie, Sfânta Biserică înşiră astăzi, în auzul tuturor, învăţăturile născute şi răspândite de satana, prin care se vădeşte vrăjmăşia faţă de Dumnezeu, care se împotrivesc mântuirii noastre şi caută să ne-o răpească. Ca pe nişte lupi răpitori, ca pe nişte şerpi aducători de moarte, ca pe nişte hoţi şi ucigaşi, Biserica înfierează aceste învăţături; păzindu-ne de ele şi chemându-i să iasă din tărâmul pierzaniei pe cei amăgiţi de ele, ea dă anatemei aceste învăţături şi pe cei ce se ţin de ele cu îndărătnicie. Cuvântul anatema înseamnă îndepărtare, lepădare. Când Biserica dă anatemei o învăţătură, asta înseamnă că învăţătura cu pricina cuprinde hulă asupra Sfântului Duh, şi pentru mântuire este de trebuinţă ca ea să fie lepădată şi îndepărtată cum este îndepărtată otrava de mâncare. Când este dat anatemei un om asta înseamnă că omul cu pricina şi-a însuşit cu hotărâre învăţătura hulitoare, lipsindu-se prin ea de mântuire pe sine şi pe semenii săi, cărora le împărtăşeşte felul său de a gândi. Când cineva se hotărăşte să părăsească învăţătura hulitoare şi să primească învăţătura pe care o ţine Biserica Ortodoxă, el e îndatorat, după rânduielile Bisericii Ortodoxe, să dea anatemei învăţătura mincinoasă pe care o ţinea până atunci şi care îl ţinea în pierzare, înstrăinându-l de Dumnezeu, făcându-l să rămână vrăjmaş lui Dumnezeu, hulitor al Sfântului Duh, părtaş al satanei.
Însemnătatea anatemei este de doctorie duhovnicească a Bisericii împotriva unei boli a duhului omenesc, boală care pricinuieşte moarte veşnică. Pricinuiesc moarte veşnică toate învăţăturile omeneşti care vâră în credinţă filosofarea proprie, scoasă din ştiinţa cu nume mincinos, din cugetarea trupească – această moştenire de obşte a duhurilor căzute şi a oamenilor, în învăţătura de Dumnezeu descoperită despre Dumnezeu. Filosofarea omenească amestecată în învăţătura credinţei creştineşti se numeşte erezie, iar urmarea acestei învăţături – rea credinţă. Apostolul înşiră între faptele trupeşti şi ereziile (Galateni 5, 20). Ele ţin de faptele trupeşti prin obârşia lor, cugetarea trupească, care este moarte, care este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu, care legii lui Dumnezeu nu se supune, că nici nu poate (Romani 8, 6-7). Ele ţin de faptele trupeşti prin urmările lor. Înstrăinând duhul omenesc de Dumnezeu, unindu-l cu duhul satanei în păcatul de căpetenie al acestuia – hula împotriva lui Dumnezeu, ele îl supun robiei patimilor, ca pe un părăsit de Dumnezeu, ca pe un lăsat în voia propriei lui firi căzute, întunecatu-s-a inima lor cea neînţelegătoare, spune Apostolul despre înţelepţii care s-au abătut de la adevărata cunoaştere de Dumnezeu: zicându-se pe sine a fi înţelepţi, au înnebunit… au mutat adevărul lui Dumnezeu întru minciună… pentru aceea i-a şi dat pe ei Dumnezeu întru patimi de ocară (Romani l, 21-22, 25-26). „Patimi de ocară” sunt numite feluritele patimi curveşti. Purtarea ereziarhilor era dezmăţată: Apolinarie era preacurvar, Eutihie era cu osebire robit patimii iubirii de bani41, Arie era cumplit de desfrânat. Când cartea lui de cântece, „Thalia”, a fost citită la primul Sinod Ecumenic de la Niceea, Părinţii Sinodului şi-au astupat urechile, nevoind să audă cuvintele murdare din ea, ce nu puteau nicicând să îi treacă prin minte unui om evlavios. „Thalia” a fost arsă. Spre fericirea omenirii, toate exemplarele ei au fost nimicite: ne-a rămas numai mărturia istorică despre faptul că această lucrare era plină de un dezmăţ crunt42. Asemenea „Thaliei” sunt multe lucrări ale ereziarhilor din vremurile noi: în ele cumplita hulă împotriva lui Dumnezeu este unită şi amestecată cu un dezmăţ crunt, neomenesc. Fericiţi cei care niciodată n-au auzit şi n-au citit aceste roade ale iadului! La citirea lor, unirea duhului ereziarhilor cu duhul satanei devine limpede.
Ereziile, fiind fapte trupeşti, roade ale cugetării trupeşti, sunt născocite de către duhurile căzute. „Fugiţi de ereziile cele fără de Dumnezeu”, spune Sfântul Ignatie Teoforul, „căci sunt născocire a diavolului, a şarpelui, începătorului răutăţii”. Nu trebuie să ne mirăm de asta: duhurile căzute s-au coborât din înălţimea vredniciei duhovniceşti şi au căzut în cugetarea trupească mai mult decât oamenii. Oamenii au putinţa să treacă de la cugetarea trupească la cea duhovnicească; duhurile căzute sunt lipsite de această putinţă. Oamenii nu sunt supuşi unei atât de puternice înrâuriri a cugetării trupeşti, fiindcă în ei binele cel firesc nu a fost nimicit, precum în duhuri, de cădere. În oameni, binele este amestecat cu răul, şi ca atare este netrebnic; în duhurile căzute domneşte şi lucrează numai răul. Cugetarea trupească a dobândit în privinţa duhurilor dezvoltarea cea mai cuprinzătoare şi deplină pe care o putea atinge. Păcatul lor de căpetenie este ura înverşunată faţă de Dumnezeu, ce se vădeşte printr-o înfricoşătoare şi necontenită hulă împotriva Lui. Ele s-au trufit înaintea lui Dumnezeu însuşi; au prefăcut supunerea faţă de Dumnezeu, care este firească pentru zidire, într-o neîncetată lucrare împotriva Lui, într-o neîncetată vrăjmăşie. Din această pricină, căderea lor este adâncă
şi rana morţii veşnice cu care sunt ele rănite este cu neputinţă de tămăduit. Patima lor de căpetenie este trufia; ele au o monstruoasă şi prostească slavă deşartă; află plăcere în toate felurile păcatului, petrec necontenit în acestea, trecând de la un păcat la altul. Ele se târăsc şi în iubirea de argint, şi în îmbuibarea pântecelui, şi în preacurvie. Neavând putinţa de a săvârşi păcatele trupeşti cu trupul, duhurile căzute le săvârşesc cu închipuirea şi cu simţirea; ele au împropriat firii netrupeşti păcatele proprii trupului; ele au dezvoltat în sine păcatele ce nu sunt proprii firii lor neasemuit mai mult decât pot fi acestea dezvoltate între oameni. A căzut din cer, spune Prorocul despre heruvimul căzut, luceafărul cel ce răsărea dimineaţa, zdrobitu-s-a pe pământ. Tu ai zis întru cugetul tău: în cer mă voi sui, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu… fi-voi asemenea Celui preaînalt. Iar acum în iad te vei pogorî, şi în temeliile pământului… fi-vei lepădat în munţi ca un mort (Is. 14, 12-15, 19). Duhurile căzute, purtând în sine temeiul tuturor păcatelor, se străduiesc să-i atragă în toate păcatele pe oameni, cu scopul şi cu setea de a-i da pierzării. Ele ne atrag în felurita desfătare a trupului, în iubirea de câştig, în iubirea de slavă, zugrăvindu-ne în culorile cele mai vii şi mai atrăgătoare obiectele acestor patimi. Ele se străduiesc să ne atragă mai ales în trufie, din care odrăslesc precum verdeţurile din seminţe vrăjmăşia faţă de Dumnezeu şi hula împotriva Lui. Păcatul hulei împotriva lui Dumnezeu, care alcătuieşte miezul tuturor ereziilor, este păcatul cel mai greu, care este propriu duhurilor căzute şi alcătuieşte însuşirea lor cea mai aparte. Duhurile căzute se străduiesc să acopere toate păcatele cu o mască plăcută, numită în scrierile ascetice ale Părinţilor îndreptăţiri. Ele fac asta cu scopul ca oamenii să fie amăgiţi mai lesne, să se învoiască mai uşor la primirea păcatului. La fel fac ele şi cu hula împotriva lui Dumnezeu: se străduiesc să o acopere cu nume măreţe, cu o retorică pompoasă, cu o filozofie elevată. Cumplită armă sunt în mâinile duhurilor ereziile! Ele au pierdut popoare întregi, răpindu-le fără ca acelea să bage de seamă creştinismul, înlocuind creştinismul cu o învăţătură hulitoare, împodobind această învăţătură ucigaşă cu numele de creştinism purificat, adevărat, restaurat. Erezia este un păcat săvârşit, în primul rând, cu mintea. Acest păcat, fiind primit de minte, se împărtăşeşte duhului, se revarsă asupra trupului, spurcă chiar trupul nostru, ce are putinţa de a primi sfinţire din împărtăşirea cu harul dumnezeiesc şi de a se spurca şi molipsi prin împărtăşirea cu duhurile căzute. Acest păcat este cu greu băgat de seamă şi anevoie priceput pentru cei care nu cunosc bine creştinismul, şi ca atare prinde lesne în cursele sale simplitatea, neştiinţa, mărturisirea nepăsătoare şi superficială a creştinismului. Au fost prinşi de erezie pentru o vreme Preacuvioşii Ioanichie cel Mare, Gherasim de la Iordan şi alţi câţiva bineplăcuţi lui Dumnezeu. Dacă sfinţii bărbaţi care şi-au dus viaţa numai şi numai cu grija mântuirii nu au putut pricepe dintr-o dată hula ascunsă sub o mască frumoasă, ce să mai spunem de cei care-şi duc viaţa în griji lumeşti, având despre credinţă o concepţie neîndestulătoare, cu totul neîndestulătoare? Cum să recunoască aceştia erezia aducătoare de moarte, dacă ea li se înfăţişează sub masca înţelepciunii, dreptăţii şi sfinţeniei? Iată pricina pentru care obşti creştine întregi şi popoare întregi s-au plecat lesne sub jugul ereziei! Din aceeaşi pricină este foarte anevoioasă întoarcerea din erezie la Ortodoxie, cu mult mai grea decât întoarcerea din necredinţă şi idolatrie. Ereziile care sunt mai aproape de ateism sunt mai
lesne recunoscute şi oprite decât cele mai puţin îndepărtate de credinţa ortodoxă şi, ca atare, mai ascunse, împăratul roman cel întocmai cu Apostolii, Marele Constantin, i-a scris o epistolă Sfântului Alexandru, patriarhul Alexandriei, cel care l-a dat în vileag pe ereziarhul Arie, îndemnându-l să înceteze cearta ce strică pacea din pricina unor cuvinte deşarte. Prin aceste cuvinte pe care Constantin le-a numit deşarte era tăgăduită Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos, era nimicit creştinismul. Astfel, şi într-un bărbat sfânt, râvnitor al dreptei credinţe, neştiinţa a fost amăgită printr-o cursă a ereziei pe care el nu a putut să o priceapă.
Erezia, fiind păcat greu, păcat de moarte, se vindecă uşor şi hotărâtor – ca păcat al minţii – prin darea ei nefăţarnică, din toată inima, anatemei. Sfântul Ioan Scărarul a zis: „Sfânta Biserică sobornicească îi primeşte pe eretici când ei dau anatemei fără făţărnicie erezia lor, şi îndată îi învredniceşte de Sfintele Taine; iar pe cei căzuţi în curvie, chiar dacă îşi mărturisesc şi părăsesc păcatul, porunceşte, urmând apostoleştilor rânduieli, să fi despărţiţi de Sfintele Taine pentru mulţi ani”. Urma lăsată de păcatul trupesc rămâne în om şi după mărturisirea păcatului, şi după părăsirea lui; urma lăsată de erezie e nimicită îndată după lepădarea ei. Fără această doctorie, otrava hulei împotriva lui Dumnezeu rămâne în duhul omenesc şi nu încetează a-l clătina cu nedumeriri şi îndoieli pricinuite de împreună-simţirea netăiată din rădăcină faţă de erezie; rămân gânduri ce se ridică împotriva înţelegerii lui Hristos (II Cor. 9, 5), ce fac anevoioasă mântuirea pentru cel ţinut în legăturile lor, ţinut în legăturile nesupunerii şi împotrivirii faţă de Hristos, pentru cel ce rămâne în împărtăşire cu satana. Doctoria anatemei a fost întotdeauna socotită ca neapărat trebuincioasă de către Sfânta Biserică în privinţa cumplitei boli a ereziei. Când Fericitul Teodorit, episcopul Cirului, dorind să se îndreptăţească în privinţa învinuirilor aruncate asupra lui, Părinţii i-au cerut ca mai întâi de toate să-l dea anatemei pe ereziarhul Nestorie. Teodorit, care se lepădase de Nestorie, dar nu aşa de hotărât cum se lepădase de el Biserica, a vrut să dea lămuriri. Părinţii i-au cerut iarăşi să dea anatemei cu hotărâre, fără alte explicaţii, pe Nestorie şi învăţătura acestuia. Teodorit a vrut din nou să dea lămuriri, însă Părinţii au cerut iarăşi ca el să dea anatemei pe Nestorie, ameninţând că altminteri îl vor socoti eretic pe însuşi Teodorit. Teodorit a rostit anatema asupra lui Nestorie şi a tuturor învăţăturilor eretice ale acelei vremi. Părinţii au dat slavă lui Dumnezeu, l-au proclamat pe Teodorit păstor ortodox, iar Teodorit nu a mai cerut să dea lămuriri, căci lepădase din sufletul său pricinile care îl făceau să simtă nevoia de a da lămuriri. Aşa stau lucrurile între duhul omenesc şi înfricoşătoarea boală a ereziei.
Auzind astăzi ameninţătoarea vestire a doctoriei duhovniceşti, să o primim cu înţelegere adevărată şi, dând-o sufletelor noastre, să lepădăm fără făţărnicie şi în chip hotărâtor acele pierzătoare învăţături pe care Biserica le va lovi cu anatema spre mântuirea noastră. Chiar dacă le-am lepădat întotdeauna, să întărim glasul prin care le leapădă Biserica. Libertatea, uşurimea, puterea duhovnicească pe care le vom simţi negreşit în noi ne mărturisesc dreptatea acestei lucrări bisericeşti şi adevărul învăţăturii vestite în ea. Biserica vesteşte: „Pe cei care robesc înţelegerea lor spre ascultarea de dumnezeiasca Descoperire şi se nevoiesc pentru ea îi fericim şi îi lăudăm; pe cei care se împotrivesc adevărului, dacă nu s-au pocăit înaintea Domnului, noi, aşteptând întoarcerea şi pocăinţa lor, dacă nu au voit să urmeze Sfintei Scripturi şi Predanii a Bisericii, îi îndepărtăm şi îi dăm anatemei”.
„Celor care tăgăduiesc fiinţarea lui Dumnezeu şi spun că această lume este de sine fiitoare, că totul se săvârşeşte în ea fără purtarea de grijă a lui Dumnezeu: anatema”.
„Celor care spun că Dumnezeu nu este duh, ci materie, care nu-L recunosc ca Drept, Milostiv, Preaînţelept, Atoateştiutor şi rostesc hule de acest fel: anatema”.
„Celor care cutează a spune că Fiul lui Dumnezeu nu este de o fiinţă şi de o cinste cu Tatăl, şi nici Duhul Sfânt; care nu mărturisesc că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt un singur Dumnezeu: anatema”.
„Celor care îşi îngăduie a spune că pentru mântuirea şi curăţirea noastră de păcate nu sunt de trebuinţă venirea în lume după trup a Fiului lui Dumnezeu, patimile Lui cele de voie, moartea şi învierea: anatema”.
„Celor care nu recunosc răscumpărarea prin har, cea propovăduită de Evanghelie, ca singurul mijloc de îndreptăţire a noastră înaintea lui Dumnezeu: anatema”.
„Celor care cutează a spune că Prea Curata Fecioară Măria nu a fost mai înainte de naştere, întru naştere şi după naştere Fecioară: anatema”.
„Celor care nu cred că Sfântul Duh i-a înţelepţit pe Proroci şi pe Apostoli, că prin ei ne-a vestit nouă adevărata cale spre mântuire, dând mărturie despre ea prin minuni, că El şi acum sălăşluieşte în inimile creştinilor credincioşi şi adevăraţi, povăţuindu-i la tot adevărul: anatema”.
„Celor care tăgăduiesc nemurirea sufletului, sfârşitul veacului, judecata ce va să fie şi răsplătirea veşnică în ceruri pentru faptele bune, precum şi osândirea pentru păcate: anatema”.
„Celor care tăgăduiesc Tainele Sfintei Biserici a lui Hristos: anatema”.
„Celor care tăgăduiesc soboarele Sfinţilor Părinţi şi cele predanisite de către dânşii, ce împreună-glăsuiesc cu dumnezeiasca Descoperire, fiind păzite cu evlavie de Biserica drept slăvitoare şi sobornicească: anatema”.
Adevărul dumnezeiesc S-a înomenit spre a ne mântui prin Sine pe noi, cei pierduţi în urma primirii şi însuşirii minciunii aducătoare de moarte. De veţi rămâne în cuvântul Meu, esteşte El, de veţi primi învăţătura Mea şi veţi rămâne credincioşi ei, cu adevărat ucenici ai ei sunteţi; şi veţi cunoaşte Adevărul, şi Adevărul vă va slobozi pe voi (Ioan 8, 31-32). A ămâne credincios învăţăturii lui Hristos poate numai acela care leapădă şi va lepăda cu otărâre toate învăţăturile care au fost, sunt şi vor fi născocite de duhurile lepădate şi de amenii lepădaţi, învăţături vrăjmaşe învăţăturii lui Hristos, învăţăturii lui Dumnezeu, care un în primejdie întregimea şi curăţia ei. „n neştirbită întregime este păstrată învăţătura de Dumnezeu descoperită numai şi numai în sânul Bisericii Ortodoxe de Răsărit. Amin.
(din Predici la Triod şi Penticostar)
Cuvânt despre Ortodoxie
Sfântul Ignatie Briancianinov despre Ortodoxie
La începutul cuvântului nostru în Duminica Ortodoxiei pare firească întrebarea: „ce este Ortodoxia?” Ortodoxia este adevărata cunoaştere şi lăudare a lui Dumnezeu; Ortodoxia este închinarea lui Dumnezeu în Duh şi adevăr; Ortodoxia este proslăvirea omului de către Dumnezeu, prin harul Preasfântului Duh, dăruit omului. Duhul este slava creştinilor. Unde nu există Duh, acolo nu există Ortodoxie.
Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este nici mântuire
Nu există Ortodoxie nici în învăţăturile şi filozofările omeneşti, stăpânite de intelectul mincinos şi înşelător, rod al căderii. Ortodoxia este învăţătura Sfântului Duh, dată omului de Dumnezeu întru mântuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este nici mântuire. „Oricine va voi să se mântuiască, mai întâi de toate trebuie să se ţină de credinţa sobomicească; iar cine n-o va păstra întreagă şi fără de prihană, acela va pieri în veci” (Sfântul Anastasie cel Mare).
Pentru a păstra în siguranţă acest zălog al nostru, astăzi Sfânta Biserică enumeră public, în auzul tuturor, acele învăţături generale propagate de satana – expresie a vrăjmăşiei contra lui Dumnezeu – care defăimează lucrarea mântuirii noastre şi ne-o răpesc. Biserica demască aceste învăţături ca pe nişte lupi înfricoşători, ca pe nişte şerpi veninoşi, ca pe nişte hoţi şi ucigaşi. Păzindu-ne de toate acestea şi scoţându-i din prăpastia pierzaniei pe cei înşelaţi de acestea, Biserica predă anatemei acele învăţături şi pe cei ce le urmează cu îndărătnicie.
Cuvântul „anatema” semnifică îndepărtare, respingere (blestemul lui Dumnezeu). Atunci când Biserica predă anatemei o învăţătură, Înseamnă că acea învăţătură conţine hula împotriva Duhului Sfânt. Aşadar, în scopul mântuirii, aceasta trebuie să fie respinsă şi îndepărtată, tot aşa cum otrava este ţinută departe de alimente. Atunci când o persoană este predată anatemei, înseamnă că acea persoană şi-a însuşit învăţătura hulitoare în mod irevocabil, lipsindu-se de mântuire el însuşi şi lipsindu-i şi pe apropiaţii lui, cărora le-a transmis felul său de gândire. Iar când acea persoană se decide să părăsească învăţătura hulitoare şi să primească învăţătura Bisericii Ortodoxe, după regulamentul Bisericii, este datoare să anatematizeze falsa învăţătură de care era legat mai înainte şi care îl duce la pierzanie, îl înstrăina de Dumnezeu, îl forţa să duşmănească pe Dumnezeu, să hulească pe Duhul Sfânt, şi îl menţinea în comunicare cu satana.
Cugetarea omenească inclusă în învăţătura credinţei creştine se numeşte erezie
Toate învăţăturile omeneşti, cuprinzând propria cugetare inspirată din intelectul înşelător, din înţelepciunea trupească a oamenilor strecurate abil în învăţătura despre Dumnezeu, descoperită de Dumnezeu, pricinuiesc moartea veşnică. Cugetarea omenească inclusă în învăţătura credinţei creştine se numeşte erezie, iar urmarea acestei învăţături – rea-credinţă…
Inima lor cea nesocotită s-a întunecat – spune Apostolul despre înţelepţii care s-au abătut de la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu – zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni; de aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimii lor… ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună; pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară.
Patimi de ocară însemnează feluritele patimi ale desfrânării. Apollinarie era stăpânit de patima destrăbăIării. Eutihie era orbit mai cu seamă de pofta de arginţi, iar destrăbălarea lui Arie întrecea orice închipuire.
Ereziile, fiind o lucrare trupească, rod al înţelepciunii trupeşti, sunt născoceli ale duhurilor necurate. Feriţi-vă de eresurile cele împotrivitoare lui Dumnezeu – zice Sfântul Ignatie Teoforul – deoarece prin însăşi natura lor, acestea sunt născociri diavoleşti ale şarpelui plin de toată răutatea. Nici nu este de mirare: duhurile necurate au căzut de la înălţimea demnităţii duhovniceşti; ele au căzut în cugetarea trupească de la cea duhovnicească. La oameni, binele este amestecat cu răul, şi de aceea devine netrebuincios; la duhurile necurate precumpăneşte şi acţionează numai răul. Cel mai, mare păcat al lor era ura nestăvilită faţă de Dumnezeu, exprimată printr-o straşnică şi neîncetată hulire a Lui. În trufia lor, demonii s-au ridicat mai presus de Dumnezeu Însuşi. Ei au prefăcut ascultarea de Dumnezeu, firească făpturilor vii, într-o sălbatică împotrivire, Într-o vrajbă de neîmpăcat. De aceea căderea lor este atât de profundă, iar plaga morţii veşnice, hărăzită lor, este incurabilă. Patima lor esenţială este mândria. Ei sunt prea plini de o nemaipomenită şi neroadă vanitate.
Erezia este o armă de temut în mâinile demonilor! Cu ajutorul ereziilor, aceştia au dus la pierzanie popoare întregi; răpindu-le pe neobservate creştinismul, ei l-au înlocuit cu o doctrină blasfemitoare şi i-au conferit acestei ucigătoare învăţături titlul de creştinism reformat, veritabil, purificat. Erezia este un păcat făptuit în special de către intelect. Acest păcat, fiind acceptat cu mintea, se transmite duhului, se răspândeşte în tot trupul, păgânindu-l în întregime, întrucât acesta are însuşirea de a se păgâni şi a se molipsi prin comunicare cu duhurile necurate. Păcatul acesta trece neobservat şi pare de neînţeles pentru cei ce nu cunosc îndeajuns creştinismul. Iată de ce, în mrejele sale cad cu atâta uşurinţă: simplitatea, candoarea, necunoştinţa, mărturisirea superficială şi indiferentă a credinţei creştine.
Într-o perioadă au fost atinşi de erezie chiar şi unii cuvincioşi ai lui Dumnezeu, precum Ioanichie cel Mare, Gherasim din Iordan şi alţii. Dacă aceşti sfinţi bărbaţi, care-şi duceau viaţa doar în grija de mântuire, n-au cunoscut de îndată hula mascată împotriva lui Dumnezeu, ce vom zice de cei ce-şi petrec zilele scufundaţi în preocupări lumeşti şi având o noţiune cu totul neîndestulătoare asupra creştinismului? Cum vor recunoaşte şi erezia, când aceasta apare ferchezuită sub masca înţelepciunii, cucerniciei şi sfinţeniei? Iată din ce cauză întregi noroade s-au plecat cu atâta uşurinţă sub jugul ereziei. Din aceeaşi cauză devine foarte anevoioasă întoarcerea de la erezie la dreapta credinţă, cu mult mai anevoioasă decât întoarcerea de la buna credinţă la idolatrie. Ereziile mai apropiate de ateism sunt mai lesne de recunoscut şi de lepădat decât ereziile nu prea depărtate de dreapta credinţă, şi de aceea mai acoperite. Împăratul roman, marele Constantin, cel egal cu apostolii, într-o scrisoare către Sfântul Alexandru, Patriarhul Alexandriei, acuzatorul ereziarhului Arie, îl roagă să curme disputa ce tulbura liniştea şi pacea, prin cuvinte deşarte. Dar. prin aceste cuvinte numite deşarte, era tăgăduită Dumnezeirea Domnului Iisus Hristos, era desfiinţat creştinismul. Iată cum necunoştinţa, şi în cazul acestui bărbat sfânt, râvnitor, fusese înşelată prin viclenia ereziei, nerecunoscută de el.
Sfânta Biserică totdeauna a considerat ca absolut necesar tratamentul grozavei plăgi a ereziei prin anatema. Atunci când Fericitul Teodoret, episcopul Cirului, s-a înfăţişat la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic, intenţionând să se justifice contra acuzaţiilor ce i se aduceau, Părinţii prezenţi la Sinod i-au cerut, mai întâi să-l anatematizeze pe ereziarhul Nestorie. Teodoret, care, în fond, îl dezaproba pe Nestorie, dar nu atât de hotărât, precum era respins de Biserică, încerca să se explice. Părinţii însă i-au cerut din nou să-l predea anatemei, hotărât şi fără rezerve, pe Nestorie şi a lui învăţătură.
Teodoret iarăşi voia să se disculpe, şi atunci Părinţii i-au cerut cu fermitate ori să-l anatematizeze de îndată pe Nestorie, ori îl vor socoti eretic pe Teodoret însuşi. În cele din urmă, Teodoret l-a anatematizat pe Nestorie şi celelalte eresuri ale vremii. Aducând slavă lui Dumnezeu, Părinţii l-au proclamat pe Teodoret păstor drept credincios. Din partea sa, Teodoret nu mai dorea să se explice, după ce pricinile ce-l îmboldeau să dea explicaţii fuseseră extirpate din sufletul său (Flerg, Istoria creştinismului).
Iată deci, singura atitudine corectă a duhului omenesc cu privire la înfricoşătoarea plagă a ereziei. Biserica vesteşte: „Cei ce şi-au predat cugetul lor în ascultare faţă de descoperirea dumnezeiască, slujind-o pe ea, pe aceştia să-i fericim şi să-i lăudăm; iar celor ce se împotrivesc adevărului, dacă nu s-au pocăit înaintea lui Dumnezeu, Carele aşteaptă întoarcerea şi căinţa lor, dacă n-au voit să urmeze Sfintelor Scripturi şi Tradiţiei Bisericii Sobomiceşti, să fie excomunicaţi şi predaţi anatemei”.
„Celor ce neagă existenţa lui Dumnezeu şi susţin că această lume s-a autoorganizat şi că toate se petrec fără ajutorul providenţei dumnezeieşti, aşa, ca din întâmplare: anatema!”;
„Celor ce afirmă că Dumnezeu nu este Duh, ci materie şi care nu-L recunosc ca Sfânt, Atotmilostiv, Preaînţelept, Atotştiutor, rostind alte asemenea blasfemii: anatema!”;
„Celor ce îndrăznesc să declare că Fiul lui Dumnezeu n-ar fi de o fiinţă cu Tatăl, deasemenea Duhul Sfânt, Carele este de conceput: că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt n-ar fi Unul Dumnezeu: anatema!”;
„Celor care spun că venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu întrupat, patimile Sale de bunăvoie, moartea şi învierea Sa nu sunt necesare izbăvirii de păcate şi mântuirii noastre: anatema!”;
„Celor care nu acceptă harul răscumpărării propovăduit de Evanghelie, ca singurul nostru mijloc de îndreptăţire în faţa lui Dumnezeu: anatema!”;
„Celor care se îndoiesc de fecioria Preacuratei Fecioare Maria înainte de naştere, în timpul naşterii şi după naştere: anatema!”;
„Celor care nu cred că Duhul Sfânt i-a înţelepţit pe prooroci şi pe apostoli şi a prevestit prin gura lor adevărata cale spre mântuire, prin atâtea minuni, mărturisind că Duhul şi acum sălăşluieşte în inimile adevăraţilor creştini şi-i călăuzeşte spre orice adevăr: anatema!”;
„Celor care nu recunosc nemurirea sufletului, sfârşitul acestui veac, judecata ce va să vină, răsplata cerească pentru faptele cele bune şi osânda pentru păcate: anatema!”;
„Celor care refuză Tainele Sfintei Biserici a lui Hristos: anatema!”;
„Celor care nu recunosc Sinoadele Sfinţilor Părinţi şi Predaniile lor, în conglăsuire cu revelaţia dumnezeiască şi păstrate cu sfinţenie de către Biserica Ortodoxă şi Sobomicească: anatema!”
*
Adevărul dumnezeiesc S-a întrupat ca prin Sine să ne mântuiască pe noi, cei morţi ca urmare a primirii şi însuşirii de către noi a ucigătoarei minciuni. Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu grăieşte El – dacă veţi primi învăţătura Mea şi veţi rămâne credincioşi ei, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei. Şi veţi cunoaşte Adevărul şi Adevărul vă va face liberi (Ioan 8, 31-32). Numai acela va rămâne credincios învăţăturii lui Hristos, care respinge cu hotărâre şi va respinge pururea orice învăţătură născocită de duhurile necurate şi de oamenii potrivnici învăţăturii lui Hristos, înţelepciunii dumnezeieşti, care ne-a lăsat legământ să păstrăm unitatea şi inviolabilitatea lor. Înţelepciunea dumnezeieştii Revelaţii se păstrează întreagă şi neştirbită doar în sânul Bisericii Ortodoxe de Răsărit.
Despre mântuirea neortodocşilor
O scrisoare adresată de Sfântul Ignatie Briancianinov unei femei, care, nu accepta că sunt „mulţi chemaţi, şi puţini aleşi” şi că aleşii sunt tocmai adevăraţii ortodocşi. Sfântul Ignatie scrie:
Ce spectacol vrednic de plâns în hohote: creştinii care nu ştiu în ce constă propriu-zis creştinismul! Privirea noastră întâlneşte acest spectacol neîncetat: rareori vedem câte o excepţie, rareori putem întâlni, în numeroasa gloată a celor ce se numesc creştini, unul care e creştin nu doar cu numele, ci şi în fapt!
Întrebarea pe care o puneţi dumneavoastră a devenit o întrebare obişnuită astăzi: „De ce să nu se mântuiască păgânii, mahomedanii şi aşa numiţii eretici?”. Spuneţi că printre ei se găsesc oameni cât se poate de buni. A-i pierde pe aceşti oameni buni ar fi contrar milei lui Dumnezeu!.. Mai mult, spuneţi că: „aceasta este contrar chiar raţiunii umane. Doar ereticii sunt şi ei creştini. Să te socoţi mântuit, iar pe membrii altor credinţe pierduţi, este o nebunie, este o trufie fără margini”…
„Iisus Hristos singurul mijlocitor al mântuirii noastre”
Creştinilor, îi răspunde Sfântul, voi vorbiţi despre mântuire, dar habar nu aveţi ce este mântuirea, de ce au nevoie oamenii de mântuire şi, în stărşit, nu-L cunoaşteţi pe Hristos, singurul mijloc al mântuirii noastre! Iată adevărata învăţătură despre acest obiect, învăţătura Sfintei, Universalei Biserici: Mântuirea constă în restituirea părtăşiei cu Dumnezeu. Această comuniune a fost pierdută de întregul neam omenesc prin căderea în păcat a protopărinţilor. Tot neamul omenesc e o categorie de fiinţe pierdute. Pieirea este domeniul tuturor oamenilor, atât a celor virtuoşi, cât şi a răufăcătorilor. Ne zămislim în fărădelegi, ne naştem în păcat. „Voi pogorî la fiul meu, plângând, în iad”, zice sfântul patriarh Iacov despre el însuşi şi despre sfântul său fiu, Iosif cel cast şi minunat. Coborau în iad, după sfârşirea pribegiei pământeşti, nu doar păcătoşii, ci şi drepţii Vechiului Testament. La atâta se limitează puterea faptelor bune omeneşti. Acesta este preţul virtuţilor firii noastre căzute!
Ca să se refacă comuniunea omului cu Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, ca omul să obţină mântuire a era necesară răscumpărarea. Răscumpărarea neamului omenesc a fost săvârşită nu de un înger, nu de un arhanghel, nu de vreo fiinţă şi mai înaltă, dar mărginită şi creată, ci a fost săvârşită de Însuşi nemărginitul Dumnezeu. Pedepsele, partea neamului omenesc, au fost înlocuite cu pedeapsa luată de El; lipsa meritelor omeneşti a fost înlocuită de vrednicia Lui infinită. Toate faptele bune omeneşti neputincioase, pogorâtoare în iad, au fost înlocuite cu o singură faptă bună, plină de putere: credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos. Când iudeii L-au întrebat pe Domnul: „Ce să facem ca să facem lucrurile lui Dumnezeu?” Domnul le-a răspuns: „Acesta este lucrul lui Dumnezeu, să credeţi în Cel pe Care L-a trimis El.”
Ne mântuieşte credinţa în Hristos, nu „faptele bune”
Un singur lucru bun ne e necesar pentru mântuire: credinţa; dar credinţa ca lucrare. Prin credinţă şi numai prin credinţă putem intra în comuniune cu Dumnezeu, prin mijlocul Tainelor pe care ni le-a dăruit El. În deşert dar, şi cu păcat cugetaţi şi ziceţi că oamenii buni dintre păgâni şi mahomedani se vor mântui, adică vor intra in comuniune cu Dumnezeu!..
Nu!… Biserica a recunoscut întotdeauna că există un singur mijloc de mântuire: Răscumpărătorul! Ea a recunoscut că cele mai mari virtuţi ale firii căzute pogoară în iad. Dacă drepţii adevăratei Biserici şi făcătorii de minuni, care credeau în Răscumpărătorul ce urma să vină, pogorau în iad, cum vă închipuiţi că păgânii şi mahomedanii şi ateii, care nu au cunoscut şi nu au crezut în Răscumpărător vor căpăta mântuirea, numai pentru că ei vi se par dumneavoastră drăguţi şi buni, când mântuire a nu se obţine decât printr-un singur, vă repet, un singur mijloc, şi acesta este credinţa în Răscumpărătorul.
„Mântuirea” fără Hristos
Creştiniior! Cunoaşteţi-L pe Hristos! Înţelegeţi că voi nu-L cunoaşteţi, că vă lepădaţi de El socotind mântuirea posibilă fără El, pentru niscaiva fapte bune! Cel care socoate o mântuire posibilă fără credinţa în Hristos este renegat de Hristos şi, poate din neştiinţă, cade în păcatul greu al hulirii de Dumnezeu. „Căci cugetăm, zice Sfântul Apostol Pavel, că omul se adevereşte prin credinţa fără faptele legii”. „Căci adevărul lui Dumnezeu prin credinţa lui Iisus Hristos în toate şi asupra tuturor credincioşilor este fără deosebire. Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu, suntem însă iertaţi în dar, prin harul Lui, cu izbăvirea întru Iisus Hristos”.
Veţi replica poate: Sfântul Apostol Iacov cere neapărat fapte bune: el învaţă că credinţa fără fapte e moartă. Cercetaţi ce cere Sfântul Apostol Iacov şi o să vedeţi că el cere, ca şi toţi insuflaţii de Dumnezeu scriitori ai Sfintei Scripturi, fapte de credinţă, iar nu faptele bune ale firii noastre căzute. El cere credinţa vie, învederată de faptele omului nou, şi nu faptele bune ale firii noastre căzute! El dă drept exemplu fapta patriarhului Avraam, fapta în care s-a învederat credinţa dreptului; iar fapta aceea consta în a aduce jertfă lui Dumnezeu pe fiul său unul născut. Să-ţi înjunghii fiul spre jertfire nu e deloc o faptă bună după firea omenească: e o faptă bună ca împlinire a poruncii lui Dumnezeu, ca faptă de credinţă…
Boala „raţiunii sănătoase”
Ciudată e judecata dumneavoastră despre raţiunea sănătoasă. De unde, cu ce drept o găsiţi, o descoperiţi în dumneavoastră? Dacă sunteţi creştini trebuie să aveţi noţiuni creştine cu privire la acest obiect şi nu altele, după capul dumneavoastră sau agăţate cine ştie de pe unde! Evanghelia ne învaţă că, prin cădere, noi ne-am agonisit o raţiune pervertită, că raţiunea firii noastre căzute, oricât de valoroasă ar fi prin natură, oricât de ascuţită ar fi prin învăţătura lumească, îşi păstrează caracteml căpătat prin căderea în păcat, continuă să rămână o raţiune pervertită. Trebuie să o lepezi, să te dai pe mâna călăuzitoare a credinţei şi, sub această conducere, la timpul său, după o însemnată nevoinţă întru evlavie, Dumnezeu dăruieşte robului Său credincios raţiunea Adevărului sau Judecata Duhovnicească… Temelia judecăţii duhovniceşti fiind Dumnezeu… Ceea ce numiţi dumneavoastră raţiune sănătoasă, noi, creştinii, cunoaştem că este o ratiune atât de bolnăvicioasă, atât de întunecată şi rătăcită, încât vindecarea ei nu poate avea loc decât prin retezarea cu paloşul credinţei a tuturor ştiinţelor şi cunoştinţelor care o compun şi prin lepădarea lor. Deşartă e rătăcirea minţii omeneşti, când caută să-L pătrundă pe nepătrunsul Dumnezeu! Când caută să explice inexplicabilul, să-L supună consideraţiilor sale pe cine? Pe Dumnezeu! O asemenea întreprindere e o întreprindere satanică!… Tu, care te numeşti creştin şi nu ai habar de învăţătura lui Hristos…
Ereticii nu sunt creştini
Dumneavoastră spuneţi că „ereticii sunt aceeaşi creştini ca şi noi”. De unde aţi scos una ca asta? Doar poate vreunul care se numeşte creştin şi nu ştie nimic despre Hristos, datorită nemărginitei sale ignoranţe, se va arăta de acord să se recunoască tot atât de creştin cât şi ereticii, fără să deosebească sfânta credinţă creştină, de puii blestemului, de ereziile hulitoare de Dumnezeu. Altfel judecă cu privire la acestea adevăratii creştini! Numeroasele soboare de Sfinti au primit cununa muceniciei, au ales mai degrabă cele mai crâncene şi îndelungate chinuri, închisoarea, exilul, decât să-şi dea acordul la părtăşania cu ereticii în învătătura lor hulitoare de Dumnezeu. Biserica Universală a recunoscut întotdeauna erezia ca un păcat de moarte, a recunoscut întotdeauna că omul molipsit de boala groaznică a ereziei e mort sufleteşte, străin de har şi de mântuire, fiind în comuniune cu diavolul şi cu pieirea lui… Cu deosebire se remarcă la eretici ura neîmpăcată către fiii adevăratei Biserici şi setea lor de a se adăpa cu sângele acestora! Erezia se conjugă cu încrâncenarea inimii, cu o groaznică întunecare şi stricare a minţii, ere zia se menţine cu încăpăţânare în sufletul molipsit de ea şi cât de trudnică este vindecarea omului de această infirmitate! Orice erezie conţine într-însa hula împotriva Duhului Sfânt; fie huleşte o dogmă a Duhului Sfânt, fie o lucrare a Duhului Sfânt, dar neapărat huleşte Duhul Sfânt. Esenţa oricărei erezii este hulirea de Dumnezeu. [...]
De la vechile erezii la noile erezii
Remarcabil: toate vechile erezii, sub diversele lor măşti schimbătoare, tindeau către un acelaşi scop: negau Dumnezeirea Cuvântului şi deformau dogma întrupării.
Cele mai noi năzuiesc mai degrabă să nege lucrările Duhului Sfânt. Cu hule îngrozitoare ei negau Dumnezeiasca Liturghie, toate Tainele, tot, toate aspectele în care Biserica Universală recunoştea lucrarea Sfântului Duh. Ei le numeau pe acestea reglementări omeneşti, şi încă mai neruşinat: superstiţii, rătăcire! Desigur, dumneavoastră nu vedeţi în erezie nici o tâlhărie, nici hoţie! Poate nici nu o socotiţi un păcat? E renegat Fiul lui Dumnezeu, e renegat şi hulit Duhul Sfânt, nu mai mult! Cel care a primit şi se ţine de o învăţătură hulitoare de Dumnezeu, cel care huleşte pe Dumnezeu cu gura, acela nu tâlhăreşte, nu fură, face chiar faptele bune ale firii căzute – ce om minunat! Cum ar putea Dumnezeu să-i refuze mântuirea?!… Toată cauza ultimei dumneavoastră nedumeriri, ca şi a tuturor celorlalte, constă în adânca necunoaştere a creştinismului! … Esenţa nedumeririlor acestora este lepădarea de Hristos! Nu vă jucaţi cu mântuirea, nu vă jucaţi! Căci altfel veţi plânge veşnic!… Apucaţi-vă de lectura Noului Testament şi Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe… studiaţi în scrierile Sfinţilor Părinţi cum trebuie înţeleasă corect Sfânta Scriptură, ce vieţuire, ce gânduri şi ce simţăminte se cuvine să aibă un creştin.
Faptele celor ce nu cred în Hristos
[...] Dar cine nu crede în Fiul lui Dumnezeu? Nu cel care pe faţă, cu hotărâre se leapădă de El, ci şi acela care, numindu-se creştin, duce viaţă păcătoasă, aleargă după desfătări trupeşti; cel al cărui dumnezeu este pântecele; cel al cărui dumnezeu este argintul şi aurul; cel al cărui dumnezeu e slava pământească; cel care a cinstit ca pe un dumnezeu înţelepciunea pământească cea vrăjmaşă lui Dumnezeu, că tot cela ce face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, ca să nu se vădească faptele Lui; iar cel ce face adevărul vine la Lumină, ca să se arate lucrurile lui, că întru Dumnezeu sunt lucrate (In. 3, 20-21). Fără lepădare de sine, omul nu e în stare de credinţă; raţiunea lui căzută luptă împotriva credinţei, cerând cu obrăznicie lui Dumnezeu socoteală pentru lucrările Lui şi dovezi pentru adevărurile descoperite de El omului; inima căzută vrea să ducă viaţa căderii, către a cărei omorâre năzuieşte credinţa; trupul şi sângele, neluând aminte la monnântul ce le stă înainte în oricare ceas, vor şi ele să îşi trăiască viaţa lor, viaţa stricăciunii şi a păcatului.[...]
În ce trebuie să credem?
„Credinţa, a zis Preacuviosul Simeon Noul Teolog, în înţelesul larg al acestui cuvânt, cuprinde în sine toate Dumnezeieştile Porunci ale lui Hristos: ea e pecetluită de încredinţarea că în porunci nu este nici o buche care să nu aibă rost, că totul în ele, până la o iotă, e viaţă şi pricină a vieţii veşnice”. Să crezi în dogmele propovăduite de Evanghelie, să le înţelegi şi să le mărturiseşti după învăţătura neştirbită a Bisericii Ortodoxe de Răsărit, singura ce cuprinde învăţătura evanghelică în toată curăţia şi plinătatea ei. Să crezi în tainele rânduite în Biserică de Însuşl Domnul, păstrate de Biserica de Răsărit în toată plinătatea lor. Să crezi în sfintele, de viaţă făcătoarele porunci evanghelice, care pot fi împlinite fără greşeală numai în sânul Bisericii celei adevărate, a căror plinire o alcătuieşte aşanumita de către Părinţi credinţă lucrătoare a creştinului. În dogme e Teologia predată de Însuşi Dumnezeu. Lepădarea dogmelor este o hulă împotriva lui Dumnezeu ce se numeşte necredinţă; schimonosirea dogmelor este o hulă împotriva lui Dumnezeu ce se numeşte erezie [...]
Criteriul faptelor bune
Credinţa Ortodoxă în Hristos, pecetluită prin Taina Botezului e îndestulătoare pentru mântuire şi fără fapte, atunci când omul n-are timp să le săvârşească: fiindcă credinţa îl înlocuieşte pe om cu Hristos, şi faptele bune omeneşti cu meritele lui Hristos. De-a lungul vieţii pământeşti, însă, este neapărată nevoie de fapte. Ca fapte bune îi sunt recunoscute creştinului numai acelea care sunt împlinire a poruncilor evanghelice, prin care se hrăneşte, trăieşte credinţa lui, prin care este sprijinită viaţa lui în Hristos: fiindcă singurul care lucrează în creştin trebuie să fie Hristos. Cel botezat nu are dreptul să facă după cum îi dau ghes simţirile inimii, care depind de înrâurirea trupului şi sângelui asupra acesteia, oricât ar părea de bune aceste simţiri: îi sunt primite doar faptele bune către a căror săvârşire inima este îmboldită de către Duhul Sfânt şi Cuvântul lui Dumnezeu, care sunt ale firii înnoite de Hristos.[...]
„Faptele bune” ale firii căzute
Sunt orbi cei ce pun preţ pe aşa numitele de către ei „fapte bune” ale firii căzute. Aceste fapte au lauda lor, preţul lor, În vreme şi între oameni, nu însă înaintea lui Dumnezeu, înaintea Căruia toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut (Rom. 3, 12). Cei ce nădăjduiesc în faptele bune ale firii căzute nu L-au cunoscut pe Hristos, n-au priceput taina răscumpărării, sunt prinşi în cursele propriei filosomri mincinoase, ridicând împotriva credinţei lor care este pe jumătate moartă şi se clatină din împotrivire prostească: „Oare Dumnezeu este atât de nedrept încât să nu dea răsplata mântuirii veşnice faptelor bune săvârşite de închinătorii la idoli şi de eretici?” Aceşti „judecători” pun nedreptatea şi neputinţa judecăţii lor pe seama judecăţii lui Dumnezeu. Dacă faptele bune săvârşite potrivit simţirilor inimii ar aduce mântuire a, venirea lui Hristos ar fi fost de prisos, n-ar mai fi fost nevoie de răscumpărarea lumii prin patimile şi moartea pe cruce a Dumnezeului-Om, nici de poruncile evanghelice. Este învederat că cei ce socot că mântuire a se poate dobândi şi numai prin faptele firii căzute nimicesc însemnătatea lui Hristos ,leapădă pe Hristos.
În chip nelegiuit s-au oştit împotriva credinţei iudeii, cerând de la credincioşi împlinirea rânduielilor rituale ale Legii vechi; în chip nelegiuit fiii lumii vrășmaşe lui Dumnezeu, ce sunt străini de cunoaşterea cea tainică şi totodată vie a lui Hristos, cer de la cei ce cred în Hristos fapte bune potrivite cu înţelegerea şi simţirile firii căzute. Cel ce crede în Hristos trage împotriva simţirilor inimii sabia lui Hristos şi îşi sileşte inima, tăind cu sabia ascultării faţă de El nu doar pomirile păcătoase vădi te, ci şi acele pomiri care par bune la arătare, dar în fapt sunt potrivnice legilor evanghelice – şi, astfel, este întreaga lucrare a omului care se ia după imboldurile firii căzute.
Faptele părute bune, făcute din imboldurile firii căzute, fac să crească în om „eu”-ui sau, nimicesc credinţa în Hristos, sunt potrivnice lui Dumnezeu; faptele credinţei omoară egoismul în om, fac să crească în el credinţa, fac să crească în el Hristos. De vei mărturisi cu gura ta pe Domnul Iisus, spune Apostolul, şi vei crede întru inima ta că Dumnezeu L-a ridicat pe El din morţi, te vei mântui: căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire (Rom. 10, 9-10).
Dreapta credinţă, adevărata faptă bună
Credinta adevărată şi vie aduce omului mântuirea: chiar dacă acesta o mărturiseşte doar cu gura. Ea i-a adus mântuire a tâlhamlui răstignit pe cmce; a adus mântuire, prin pocăinţă, multor păcătoşi în ultimele clipe, cele dinainte de moarte ale vietii lor. Atât de însemnată, de neapărat trebuincioasă este pentm mântuire mărturisirea cu gura a credinţei inimii şi încredinţării sufletului, că sfinţii mucenici din toate veacurile creştinismului, începând cu înşişi Apostolii lui Hristos, s-au învoit mai degrabă a răbda chinuri lungi şi înfricoşate, a vărsa sângele lor ca apa, decât a rosti lepădarea de Hristos, fie aceasta şi prefăcută, numai cu gura, fără ca inima să ia parte. Dumnezeu cere de la om pentm a-l mântui numai credinţa vie, adevărată. Aceasta, ca zălog al mântuirii şi fericirii veşnice, trebuie să fie pentm creştin mai de preţ decât viaţa lui pământească. Mucenicia este roada adevăratei cunoştinţe de Dumnezeu, dămite prin credinţă. Mucenicia este roada credinţei. Această faptă au hulit-o şi o hulesc cei ce pun mare preţ pe faptele firii omeneşti căzute: în orbirea lor, ei numesc această preasfăntă nevoinţă a celor mari la suflet „urmare a nebuniei”.
Atât de însemnată este fiecare idee a dogmelor date de Dumnezeu, că sfinţii mărturisitori, asemenea mucenicilor, au pecetluit mărturisirea de credinţă ortodoxă cu pătimiri grozave şi râuri de sânge. Potrivit însemnătăţii credinţei în lucrarea mântuirii, şi păcatele împotriva ei au o deosebită greutate în cumpăna dreptei judecăţi a lui Dunmezeu: toate aceste păcate sunt de moarte, adică sunt împreunate cu moartea sufletului şi le urmează veşnica pierzanie, muncile veşnice în adâncurile iadului.
Cea mai rea faptă – necredinţa
Păcat de moarte este necredinţa: ea leapădă singurul mijloc de mântuire, credinţa în Hristos. Păcat de moarte este lepădarea de Hristos: ea îl lipseşte pe cel care se leapădă de credinţa vie în Hristos, ce se arată şi se păstrează prin mărturisirea cu gura. Păcat de moarte este erezia: ea cuprinde în sine hulirea lui Dumnezeu şi îl face pe cel molipsit de ea străin de adevărata credinţă în Hristos. Păcat de moarte este deznădăjduirea: ea este lepădare a credinţei lucrătoare, vii în Hristos.
Vindecarea de toate aceste păcate de moarte este credinţa adevărată, sfântă, vie în Hristos. De o însemnătate covârşitoare în faptele credinţei este mărturisirea cu gura: marele dătător de lege al israilitenilor, văzătorul de Dumnezeu Moisi, a fost lipsit de intrarea în pământul făgăduinţei îndată ce a rostit, cu privire la o faptă a credinţei, cuvinte ce arătau o oarecare îndoială (Numeri 20, 10-12). De ucenicii unui oarecare pustnic mare din Egipt s-a depărtat harul botezului îndată ce acesta, stând de vorbă cu un evreu, a rostit, în simplitatea sa, un cuvânt de îndoială cu privire la credinţa creştină. Istoria bisericească povesteşte că în primele timpuri ale creştinismului, în vremea prigoane lor, unii păgâni mărturiseau cu gura pe Hristos cu prefăcătorie, în glumă şi în bătaie de joc, iar harul dumnezeiesc îi adumbrea de îndată: într-o clipă se prefăceau din păgâni înrăiţi în creştini râvnitori şi pecetluiau cu sângele lor mărturisirea pe care la început o rostiseră ca pe o luare în deşert.[...]
Credinţa în Iisus Hristos, mai presus de toate faptele bune
Cel ce crede în Hristos, de va şi muri cu moartea păcatului, iarăşi va învia prin pocăinţă (In. 11, 25), şi vedem pe mulţi dintre sfinţi că au căzut din înălţimea sfinţeniei în adâncul unor păcate grele, iar apoi, cu ajutorul credinţei şi al pocăinţei insuflate de aceasta, s-au liberat din adâncul cel puturos şi întunecat, au suit iarăşi la înălţimea curăţiei şi sfinţeniei. Deznădăjduirea dă în vileag necredinţa şi egoismul ce se aflau dinainte în inimă: cel ce crede în sine şi nădăjduieşte în sine nu se va scula din păcat prin pocăinţă; se va scula prin ea cel ce crede în Hristos, Atotputemicul Răscumpărător şi Doctor. Credinţa este din auzire (Rom. 10, 17): ascultă Evanghelia, care-ţi vorbeşte, şi pe Sfinţii Părinţi, care o tâ1cuiesc; ascu1tă-i cu luare aminte şi, puţin câte puţin, se va săIăşlui în tine credinţa vie, care va cere de la tine plinirea poruncilor evanghelice şi te va răsplăti pentru această împlinire cu nădejdea neîndoielnică a mântuirii. Ea te va face următor al lui Hristos pe pământ, împreună moştenitor cu El în cer. Amin.
Despre însemnătatea trupului omenesc
Sfântul Ignatie Briancianinov – Predică în vinerea primei săptămâni a Postului Mare
Trupurile voastre sunt biserici Duhului Sfânt Ce locuieşte întru voi (I Cor. 6, 19).
Iubiţi fraţi! în vremea de acum, când ne pregătim să ne facem părtaşi atotsfântului Trup şi atotsfântului Sânge al Dumnezeu-Omului, se cade nouă să purcedem la cercetarea însemnătăţii pe care o are propriul nostru trup. Însemnătatea lui e neobişnuit de mare, şi Sfântul Apostol Pavel a înfăţişat-o precum urmează: Trupurile voastre sunt biserici Duhului Sfânt ce locuieşte întru voi.
Fraţilor! Oare am luat aminte aşa cum trebuie la însemnătatea trupului nostru? Nu cumva l-am privit superficial şi cu uşurătate, ca pe un lucru ce nu are nevoie de nici o cercetare? Şi totuşi, Dumnezeu ne vesteşte prin gura Apostolului: Trupurile voastre sunt biserici Duhului Sfânt ce locuieşte întru voi.
Din pământ a fost luat trupul omenesc, însă n-a fost făcut pentru pământ. El a căzut în stricăciune – dar nu a fost făcut pentru stricăciune. Zidit, împodobit de Făcător pentru veşnicie şi ceea ce este veşnic, el, îndată după zidirea sa, a fost înviat cu suflet nemuritor şi sfânt, împreună cu acesta a fost răpit de pe pământ în raiul luminos pentru a petrece în el, pentru a lucra duhovniceşte, pentru a se desfăta duhovniceşte; el nu era în stare de plăceri trupeşti. El nu putea ieşi din mâinile Atotsfântului Făcător decât pe de-a-ntregul curat şi sfânt; mai apoi la schimonosit păcatul. Ochiul lui era atât de neprihănit că nu vedea goliciunea celorlalte mădulare, care, la rândul lor, nu înfăţişau nimic care să trebuiască acoperit. Sufletul nu era înviforat şi tulburat de patimi; nu era tulburat de ele nici trupul. Sângele nu fierbea de mânie şi nici nu se răcea de întristare şi trândăvie. Moartea nu era în firea acestui trup; nu erau în firea lui bolile; el nu avea nevoie să se apere de înrâurirea stihiilor; nu era lanţ şi temniţă pentru suflet: el era pentru acesta o haină minunată, veşnic nouă. Omul a căzut. Păcatul a lovit cu moartea atât sufletul, cât şi trupul lui. Stăpânirea morţii asupra omenirii este atât de atotcuprinzătoare şi atât de puternică încât nimeni din numerosul neam omenesc n-a scăpat de ea; fiecare om se naşte având în sine temeiul morţii, poate să fie ajuns de ea în orice clipă a vieţii sale pământeşti – şi negreşit va fi, la ceasul cuvenit. Fără a greşi putem să-i socotim nişte morţi ce umblă pe toţi cei surghiuniţi pe pământ! Ce este viaţa noastră pe pământ, dacă nu o necontenită luptă cu moartea? Din această stare nu putem nicicum să tragem concluzii asupra stării care era firească omului înainte de căderea sa; pornind de la trupul nostru nu putem judeca deloc cu privire la trupul celor întâizidiţi.
Starea fericită şi fără de moarte a celor întâi-zidiţi o putem contempla doar în dumnezeiasca Descoperire. Putem vedea dovedirea ei deplină, cu fapta, în Domnul nostru Iisus Hristos şi, în parte, în acei aleşi ai lui Dumnezeu care au arătat nu doar în sufletele, ci şi în trupurile lor puterea răscumpărării dăruite omenirii de către Dumnezeu-Omul. Trupul lui Adam nu se îneca în ape, nu era ars de foc, era de neatins pentru moarte. Aşa s-a arătat a fi trupul noului Adam, al Domnului nostru Iisus Hristos; el a gustat moartea, dar a gustat-o numai şi numai din bunăvoirea Dumnezeu-Omului: gustând moartea, el nu a încetat să fie viu, fiindcă despărţindu-se de suflet nu s-a despărţit de Dumnezeire. El s-a înălţat la cer, repetând cu prisosinţă răpirea trupului lui Adam în rai. El trage acolo trupurile adevăraţilor creştini: unde este trupul cel atotsfânt, acolo se vor aduna şi vulturii duhovniceşti (Luca 17, 37). Deşi vedem că acum trupurile părinţilor şi fraţilor răposaţi sunt coborâte în mormântul întunecos şi acoperite cu pământ, deşi aşteptăm ca aceeaşi soartă să ajungă şi trupurile noastre, credem şi ştim că aceste trupuri nu vor rămâne în pământ pentru totdeauna. Ele vor învia. Şi nu numai atât: drepţii înviaţi şi drepţii care vor fi în viaţă – îi numesc „drepţi” pe creştinii adevăraţi – nu vor rămâne pe pământ: în cea din urmă zi a lumii acesteia trecătoare, la începutul neînseratei zile a veşniciei, vor fi răpiţi cu trupurile lor în văzduh, întru întâmpinarea Domnului, şi aşa pururea, acolo în cer, cu Domnul vor fi (I Cor. 15, 51-52; I Tes. 4, 5-17). Trupul semănat în mormânt întru stricăciune se va scula întru nestricăciune, se va scula întru slavă, se va scula întru putere; trupul pământesc se va face trup ceresc, trupul sufletesc trup duhovnicesc (I Cor. 15, 42, 44).
Aceasta e menirea trupului omenesc. El se naşte molipsit de moarte şi de păcat, se naşte spre moarte, după chipul acelui trup în care s-a preschimbat trupul primului om care a murit, zidit din ţărână şi întors în ţărână; dar este renăscut în baia botezului spre mântuire, după chipul trupului pe care l-a luat Omul Ceresc, Care S-a zămislit şi S-a născut de la Duhul Sfânt şi din Preacurata Fecioară: Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat (Galateni 3,27). Prin minunata taină a Euharistiei trupul nostru se uneşte cu trupul lui Hristos însuşi – trupul se uneşte cu trupul dumnezeiesc, sângele cu sângele dumnezeiesc. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, a grăit Domnul, întru Mine petrece şi Eu în el (Ioan 6, 56). Cel ce mănâncă atotsfântul trup al lui Hristos şi bea atotsfântul sânge al lui Hristos ajunge, prin această plinătate a gustării, în desăvârşită unire cu Dumnezeu-Omul: trupul lui se face trup al Dumnezeu-Omului, sângele lui se face sânge al Dumnezeu-Omului. Adevăratul creştin odihneşte în Domnul, şi Domnul odihneşte în el; creştinul este îmbrăcat în Hristos, şi Hristos în creştin. Privind duhovniceşte această măreţie a creştinilor, Apostolul strigă către noi: Trupurile voastre mădularele lui Hristos sunt (I Cor. 6, 15). Trupul pentru Domnul, şi Domnul pentru trup (I Cor. 6, 13). Îmbrăcaţi-vă întru Domnul nostru Iisus Hristos, şi grija de
trup să nu o faceţi spre pofte (Romani 13, 14). „Darurile Sfântului Duh”, a zis un mare bineplăcut al lui Dumnezeu, „sunt deja fireşti pentru firea cea înnoită”. Pentru trupul care este una cu trupul lui Hristos este deja un lucru firesc să fie biserică a Sfântului Duh: unde este Hristos, acolo este, neamestecat cu El şi nedespărţit de El, şi Duhul Sfânt. Mulţi dintre adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu au vădit din vremea vieţii lor pământeşti adăstarea Sfântului Duh în trupurile lor, şi astfel au dovedit cu lucrul că trupurile creştinilor trebuie şi pot să fie biserică a Sfântului Duh. Umbra Sfântului Apostol Petru tămăduia pe cei bolnavi (Fapte 5, 15); ştergarele pe care le folosea Sfântul Apostol Pavel erau aduse la bolnavi, şi în urma atingerii de acestea bolnavii se vindecau, iar duhurile necurate îi părăseau pe cei munciţi de ele (Fapte 19, 12). Năpârca, acest şarpe atât de veninos, l-a muşcat pe Apostol: el însă a rămas nevătămat, ca şi cum n-ar fi intrat deloc în el otrava şarpelui. Unii sfinţi umblau pe apă, străbăteau ca înaripaţi întinderi însemnate într-un răstimp deosebit de scurt, la rugăciune îşi înălţau trupurile de pe pământ, arătând, după cum spune un sfinţit scriitor, începătura răpirii în văzduh ce va să fie şi arătând putinţă spre această răpire. Nu doar în sufletele, ci şi în trupurile lor lucra Sfântul Duh! În trupurile omeneşti coborâte la asemănarea dobitoacelor fără minte fierb feluritele patimi: în trupurile sfinţite, dimpotrivă, fierbe şi se revarsă din belşug harul dumnezeiesc, îndulcind trupul cu dulceaţă cerească şi duhovnicească şi, totodată, omorându-l pentru păcat. După despărţirea sufletului de un asemenea trup, stricăciunea nu cutează a se atinge de el, fiindcă în ciuda lipsei sufletului, în el petrece Duhul Sfânt, vădind adăstarea Sa prin felurite semne vrednice de Duh şi proprii Duhului.
De ce sunt străine trupurile noastre de sfinţirea duhovnicească? De ce sunt trupurile noastre în stare doar de simţăminte dobitoceşti, de vreme ce Sfântul Duh a dat mărturie că una este trupul oamenilor şi alta trupul dobitoacelor (I Cor. 15, 39)? Fiindcă nu luăm aminte la preîntâmpinarea Domnului nostru, Care a zis: Luaţi aminte la sine-vă, ca să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mâncării şi cu beţia şi cu grijile lumii (Luca 21, 34). S-au îngreuiat inimile noastre, lipitu-s-au de pământ sufletele noastre: această aşezare a duhului face să se îngroaşe trupul, şi rămânem străini de cunoaşterea prin cercare a faptului că trupul nostru poate să se bucure de Dumnezeul Cel viu (Ps. 83,2): Sus să avem inimile, şi într-acolo, în urma inimii, să fie tras trupul. Să îl iubim pe Domnul aşa cum a poruncit El să fie iubit, din toată inima şi din tot sufletul şi din tot cugetul şi din toată tăria (Marcu 12, 30), lucru ce nu poate fi împlinit fără ca trupul să ia parte. Să facem trupurile noastre trupuri duhovniceşti, cereşti! Să le izbăvim de amara trecere din închisoare în închisoare: din închisoarea mormântului în închisoarea iadului. Asupra noastră stă îndatorirea de neocolit să facem asta: am fost zidiţi dintru început pentru cer; mai apoi, după cădere, am fost răscumpăraţi pentru cer. Suntem pe de-a-ntregul ai lui Dumnezeu, nu ai noştri. Nu sunteţi ai voştri, ne spune Apostolul: aţi fost cumpăraţi cu preţ, cu preţul nepreţuitului sânge al Fiului lui Dumnezeu. Proslăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupurile voastre şi în sufletele voastre, care sunt ale lui Dumnezeu: că şi trupurile voastre, nu numai sufletele, sunt biserică a Duhului Sfânt, Care locuieşte în voi (I Cor. 6, 19, 20). Amin.
(din Predici la Triod şi Penticostar)
Despre vătămarea pricinuită de făţărnicie
Sfântul Ignatie Briancianinov – Predică în miercurea primei săptămâni a Postului Mare
Când postiţi, nu fiţi, ca făţarnicii, trişti (Matei 6, 16).
Iubiţi fraţi! Domnul nostru Iisus Hristos, Care ne-a poruncit ca înainte de a purcede la nevoinţa postului să iertăm aproapelui greşelile lui, a poruncit să păzim cu grijă de făţărnicie însuşi postul. Precum viermele, zămislit înăuntrul fructului, nimiceşte tot miezul lui, lăsându-i numai coaja, aşa şi făţărnicia nimiceşte tot miezul virtuţii. Făţărnicia se naşte din slava deşartă31. Slava deşartă este dorinţa şi căutarea deşartă a laudei omeneşti vremelnice. Slava deşartă apare din adânca necunoaştere a lui Dumnezeu sau din adânca uitare de Dumnezeu, din uitarea veşniciei şi a slavei cereşti – şi ca atare ea, în a sa întunecare, tinde nesăţios spre dobândirea slavei vremelnice, pământeşti. Această slavă i se pare, ca şi viaţa pământească, o moştenire veşnică, pe care nu i-o poate lua nimeni. Slava deşartă, care caută nu virtutea, ci numai lauda pentru virtute, se îngrijeşte şi se osteneşte doar pentru a pune înaintea privirilor omeneşti masca virtuţii. Şi făţarnicul se înfăţişează omenirii îmbrăcat în haina unei îndoite înşelări: pe dinafară lui se vede virtutea, pe care de fapt n-o are; în sufletul lui se văd mulţumirea de sine şi îngâmfarea, fiindcă el este, mai întâi de toate, înşelat şi amăgit în sine însuşi, în chip bolnăvicios se îndulceşte de slava deşartă, ce îl ucide, în chip bolnăvicios şi nenorocit se desfată de reuşita făţărniciei sale. El devine, totodată, străin de Dumnezeu: înaintea lui Dumnezeu este necurat tot cel cu inimă semeaţă (Pilde 16, 5).
Slava deşartă şi făţărnicia cea născută din ea sunt pierzătoare chiar din temelia lor: ele îl lipsesc pe om de orice răsplată cerească, dându-i ca singură răsplată deşartă laudă omenească, pe care şi-a ales-o şi pe care o iubeşte. Această osândă asupra făţarnicilor mânaţi de slava deşartă a fost rostită de către Domnul. Povăţuindu-Şi ucenicii să facă faptele lor bune în taină, Domnul porunceşte: Luaţi aminte, milostenia voastră să nu o faceţi înainte oamenilor, pentru a fi văzuţi de dânşii; iar de nu, plată nu veţi avea de la Tatăl vostru, Care este în ceruri. Deci, când faci milostenie, să nu trâmbiţezi înaintea ta, precum fac făţarnicii în adunări şi în uliţe ca să fie slăviţi de oameni… Şi când te rogi, să nu fii ca făţarnicii: că ei iubesc în adunări şi în colţurile uliţelor stând să se roage, ca să se arate oamenilor… Şi când postiţi, să nu fiţi, ca făţarnicii, trişti – că îşi smolesc feţele lor ca să arate oamenilor că postesc. Adevăr grăiesc vouă, că îşi iau plata lor. Iar tu, când posteşti, unge-ţi capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Celui ce este întru ascuns: şi Tatăl tău, Cel ce vede întru ascuns, va răsplăti ţie la arătare (Matei 6, 1-2, 5, 16-18).
Cumplite sunt slava deşartă şi făţărnicia în pârga lor, când pun stăpânire pe om, când devin îndreptarul lucrării lui, când îi intră în caracter. De ele este plăsmuit (modelat) fariseul, ce năzuieşte cu hotărâre înverşunată şi oarbă spre săvârşirea tuturor fărădelegilor şi facerilor de rele; de ele este plăsmuit fariseul, ce are nevoie de masca virtuţii numai spre a se cufunda mai liber şi cu mai multă reuşită în fapte rele. Fariseii întunecaţi şi învârtoşaţi au săvârşit cea mai cumplită fărădelege dintre fărădelegile omeneşti: au săvârşit uciderea de Dumnezeu. Şi dacă ar fi putut să fie vreo fărădelege mai cruntă decât aceasta, ar fi purces la ea fără să se cutremure.
Aceasta este jalnica privelişte a pustiirii morale, a grozăviilor morale săvârşite de slava deşartă şi făţărnicie în firea căzută a omului. Răscumpărătorul nostru, Domnul nostru Iisus Hristos, după ce ne-a dăruit cele mai bune doctorii împotriva tuturor bolilor noastre, atât trupeşti cât şi sufleteşti, ne porunceşte să lecuim patima făţărniciei la rădăcina ei, în temeiul ei: în slava deşartă. Slava deşartă flămânzeşte şi însetează de slava omenească: Domnul a poruncit s-o omorâm prin înfometare. El a poruncit să-i răpim slavei deşarte mâncarea şi băutura – lauda omenească; a poruncit să ne ascundem cu grijă de privirile omeneşti toate faptele bune, chiar şi dragostea de aproapele, să le aducem jertfă numai şi numai lui Dumnezeu. Şi Vechiul Legământ, care predaniseşte sfântul adevăr Israilului tainic zugrăvindu-l prin închipuiri, rânduieşte: Tot darul jertfei voastre cu sare să-l săraţi, şi sarea rânduită de Domnul să se risipească de la jertfele voastre, pe tot darul vostru să aduceţi Domnului sare (Lev. 2, 13). Sarea din orice dar, din orice jertfă adusă de israilitean lui Dumnezeu este gândul şi scopul de a plăcea lui Dumnezeu în toată facerea de bine. Sfinţii Părinţi, Dascălii Bisericii, care în lumina lui Hristos, în lumina Sfântului Duh au privit în adâncul inimii omeneşti şi au cercetat în acest adânc felul de a lucra al fiecărei patimi, numesc slava deşartă „patimă cu multe chipuri”, „cea mai subţire dintre toate”, „anevoie de priceput”. Toate celelalte patimi tulbură liniştea omului, sunt date în vileag fără întârziere de către conştiinţă; dimpotrivă, patima slavei deşarte îl linguşeşte pe fiul căzut al lui Adam, îi aduce, pasămite, desfătare, i se înfăţişează drept mângâiere duhovnicească pentru fapta bună săvârşită. Toate celelalte patimi strică de-a dreptul virtuţile potrivnice lor: astfel, îmbuibarea strică înfrânarea, mânia strică blândeţea, iubirea de argint strică milostivirea. Slava deşartă nu pare a strica nici o virtute; ea, răpindu-i omului hoţeşte aducerea-aminte de Dumnezeu, de negrăita Lui mărire, de nepovestita Lui sfinţenie, înaintea căreia însuşi cerul este necurat (Iov 15, 15), îl momeşte pe omul căzut să privească la ea cu încuviinţare şi mulţumire, să se admire pe sine însuşi. Nu sunt ca ceilalţi oameni, spune ea (Luca 18, 11)! În orbirea sa venită din mulţumirea de sine, cel stăpânit de slava deşartă dă mulţumită lui Dumnezeu, uitând că mulţumita dată lui Dumnezeu de către omenirea căzută trebuie adusă numai din vederea mulţimii păcatelor şi neputinţelor proprii, vedere unită cu cea a negrăitelor binefaceri ale Ziditorului către zidirea Sa căzută. Slava deşartă se bucură când vede că omul se îmbogăţeşte cu virtuţi: ea nădăjduieşte să prefacă fiecare virtute în păcat, nădăjduieşte să facă fiecare virtute pricină şi temei de osândire a omului la judecata lui Hristos. Ea se apucă să prorocească! Ea năzuieşte cu obrăznicie să facă minuni şi îl ispiteşte pe Domnul! Străină fiind de darul duhovnicesc, ea caută să se dea drept stăpână a acestui dar sau, cel puţin, să-i facă pe oameni să vadă în ea ceva mai presus de fire; ea caută prin această înşelăciune, în chip jalnic, să se mângâie pe sine. Ea îl însoţeşte pe nevoitor când acesta posteşte, când se roagă, când face milostenie, când priveghează, când face metanii, străduindu-se să răpească jertfa adusă lui Dumnezeu şi, pângărind-o prin dorinţa de a plăcea oamenilor, să o facă netrebnică. Ea îl urmăreşte pe robul lui Hristos în chilia lui, în zăvorârea lui; neavând putinţa de a-i aduce nevoitorului laudă pierzătoare de la privitorii dinafară, îi aduce laudă în gânduri, îi zugrăveşte şi îi înfăţişează ademenitor în închipuire slava omenească. Ea lucrează adeseori fără mijlocirea gândului şi închipuirii, cunoscându-se numai după lipsa din inimă a fericitei umilinţe, a fericitei aduceri-aminte şi frângeri de inimă pentru păcate. „Dacă nu ai plânsul inimii”, a spus un mare Părinte, „ai slavă deşartă”.
Să ne împotrivim cu hotărâre, cu lepădare de sine, patimii pierzătoare de suflet şi înşelătoare a slavei deşarte! Să ne împotrivim ei întărind pe piatra poruncilor lui Hristos inima noastră slabă, care – lăsată de capul ei – este clătinată de înrâurirea şi lucrarea feluritelor patimi asupra ei, ca de nişte vânturi. Lepădând mereu slava deşartă, vom fi neprimejduiţi de o altă patimă: de cumplita patimă a făţărniciei. Faptele şi nevoinţele noastre bune să le săvârşim, după îndrumarea Mântuitorului, în taină. Luând parte la slujbele bisericeşti, să ne ferim a arăta în timpul lor vreo pornire deosebită a evlaviei noastre, care să ne deosebească mult de fraţii noştri. „Ia aminte”, a zis Sfântul Ioan Scărarul, „ca aflându-te între fraţii tăi să nu te arăţi nicidecum mai drept în vreo privinţă decât ei. Făcând altfel, două rele vei săvârşi: pe fraţi îi vei răni cu osârdia ta prefăcută, iar ţie îţi vei da negreşit temei de semeaţă cugetare. Fii osârduitor în sufletul tău, nedând în vileag aceasta nici prin mişcarea trupului, nici prin înfăţişare, nici prin cuvânt, nici prin ghicitură”34. Iar dacă în singurătatea zăvorârii, când te rogi în singurătate, în timpul citirii şi cugetării ziditoare de suflet gândul slavei deşarte, pătrunzând prin uşa închisă, pătrunzând la însăşi mintea noastră, pătrunzând la însăşi inima noastră, ne va înfăţişa ca să ne înşele, ca pe o curvă împodobită, slava omenească, să ne înălţăm cât mai repede gândul la cer, înaintea lui Dumnezeu. Când mintea omenească va fi luminată de vederea duhovnicească a slavei şi măreţiei lui Dumnezeu şi se va pogorî de acolo ca să se vadă pe sine însăşi, ea nu va mai vedea măreţia omenirii. Ea va vedea sărăcia, păcătoşenia, neputinţa, căderea omenirii; va vedea osânda morţii rostită asupra tuturor; va vedea stricăciunea şi putoarea tuturor, osânda împlinindu-se treptat şi nimeni neputând scăpa de ea. Ea dobândeşte vederea nerătăcită asupra omului, străină de amăgirea slavei deşarte, şi strigă împreună cu Iov: „Stăpâne Doamne, acum Te-a văzut ochiul meu. Pentru aceea m-am smerit pe mine, şi m-am topit: şi m-am socotit pe mine pământ şi ţărână (Iov 42, 5-6)”. Adevărata smerenie vine din cunoaşterea lui Dumnezeu. Amin.
(din Predici la Triod şi Penticostar)
Pregătirea pentru Taina Spovedaniei
Sfântul Ignatie Briancianinov – Predică în lunea primei săptămâni a Postului Mare
Introducere
Iubiţi fraţi! Am intrat în limanul Postului Mare. Să ne facem acum vreme pentru a ne cerceta pe noi înşine cu luare-aminte şi în amănunţime: uşile pocăinţei se deschid pentru noi mai larg! Locuitori ai sfintei mănăstiri! Ucenici îndeaproape ai lui Hristos! Fii iubiţi ai Bisericii, ce vă aflaţi neîncetat la sânii ei duhovniceşti! Ar fi trebuit ca noi să nu avem nevoie de o vreme aparte pentru a lua aminte la noi înşine, pentru a ne curaţi petele păcatelor prin mărturisire şi pocăinţă: ar fi trebuit ca toată viaţa noastră să fie alcătuită din neîncetată luare-aminte, din neîncetată pocăinţă – dacă viaţa noastră ar fi fost pe măsura numelui nostru. Acel chip al curăţiei la care noi trebuie să ajungem este desăvârşit. El este Domnul nostru Iisus Hristos. După Sfântul Care v-a chemat pe voi, spune Apostolul, şi voi fiţi sfinţi în toată petrecerea, căci scris este: Fiţi sfinţi, că Eu Sfânt sunt (I Petru l, 15-16). Nesfârşită fiind desăvârşirea pildei de curăţie pe care o avem înainte, alergarea pocăinţei şi curăţiei e şi ea nesfârşită. Chiar dacă cineva a străbătut-o cu toată osârdia şi silinţa de care poate da dovadă omul, nici acela nu va putea ajunge la curăţia desăvârşită. Chiar dacă ar trăi mii de ani în pocăinţă necurmată, nici atunci nu ar ajunge la curăţia desăvârşită. Cei mai mari dintre sfinţii monahi au recunoscut în pragul morţii că pocăinţa lor era nu numai nedesăvârşită, dar nici măcar începută13. Iar noi, după neputinţele noastre, care cresc şi se înmulţesc fără încetare, vom fi în ziua plecării noastre din viaţa pământească foarte departe şi de acea sfinţenie cu care ieşeau din trupurile lor cuvioşii noştri Părinţi, vasele alese ale lui Dumnezeu, locuitorii pustiei – acum locuitori ai cerului pentru osârdnica lor statornicie în pocăinţă din vremea călătoriei prin pustia vieţii pământeşti.
Aşa este! Cei care îşi petrec viaţa în luarea-minte necurmată, care iau mereu seama la sufletul lor, care bagă de seamă în el lucrarea cea de multe feluri a păcatului, care se lecuiesc mereu de această otravă prin pocăinţă, nu ajung la plinătatea vieţii duhovniceşti. Ce să mai spunem atunci de cei care trăiesc în nepăsare, care se află în necurmată împrăştiere, care nicicând nu se gândesc – sau se gândesc foarte rar, parcă în treacăt – la lucrul la care este cea mai mare nevoie să se gândească: la mântuirea lor? Voi spune despre ei ceea ce s-a spus deja despre ei; voi rosti hotărârea rostită deja asupra lor. O voi rosti cu inimă plină de amărăciune, dar fără a greşi – căci nu voi face altceva decât să repet cuvintele Apostolului, cuvintele lui Dumnezeu. Văduva ce petrece întru desfătare, de vie este moartă (I Tim. 5, 5-6). Să nu socoţi că spusele acestea privesc doar văduvele după trup! Ele ne privesc cu mult mai mult pe mine şi pe tine, care ne-am lepădat de lume pentru a sluji lui Hristos: monahul este adevărata văduvă, pentru care lumea se cuvine să fie moartă. Ascultă sărmanele mele vorbe: monahul e văduvă de taină! Te-ai numit „mort pentru lume şi pentru veacul acesta deşert” spre a via lui Dumnezeu şi veşniciei fericite? Pătrunde în Scriptură, pătrunde în tine însuţi, pune starea sufletului tău faţă în faţă cu starea pe care i-o zugrăveşte Scriptura ca potrivită lui, şi spune: chiar eşti mort faţă de lume? Măcar ai început să mori faţă de ea? Ai simţit învierea ta de către Dumnezeu? Ai mutat gândurile şi dorinţele tale în veacul care va să fie? Puţini, foarte puţini oameni pot răspunde „da” la aceste întrebări: mai degrabă fiecare din noi va recunoaşte ca îndreptăţită înfricoşătoarea osândă rostită de Apostol. Apăsătoare este ea pentru urechea şi inima trupească şi iubitoare de păcat; mai bine este însă s-o auzim aici, cât nu s-a terminat călătoria noastră pământească şi cât nu s-a încheiat alergarea pocăinţei şi îndreptării. Că întristarea care este după Dumnezeu pocăinţă spre mântuire fără părere de rău lucrează (II Cor. 7, 10). După ce va fi lucrat o vreme, ea ne va face să scăpăm de întristarea şi tânjala care sunt cu adevărat înfricoşătoare atât prin veşnicia lor, cât şi prin cumplitul chin, nepovestit prin cuvânt, neînţeles pentru mintea şi simţirea noastră, pe care ele îl pricinuiesc. Fiecare să pătrundă în sine însuşi; fiecare să cerce în sine cuvintele mele, pe care le voi rosti spre mântuirea sufletelor voastre şi al sufletului meu!
Ne este sortit raiul, cerul, veşnica fericire – de vom trăi aici în cucernicie, plinind făgăduinţele date la botez, înnoite, împlinite prin legămintele neagonisirii şi fecioriei la tunderea în călugărie. Dar noi nu luăm aminte la fericirea gătită nouă, aşa cum cel ce doarme este nesimţitor faţă de plăcerile şi desfătările acestei vieţi, care îl înconjoară şi îl aşteaptă să se trezească; niciodată nu ne gândim la negrăitele bunătăţi care vor să fie: gândul nostru este pururea pe pământ, cu totul în plăcerile lumeşti, în grijile lumeşti. Nu suntem morţi, oare, cu sufletul, cu toate că ne dăm drept vii în ochii noştri şi într-ai celor care au cugetare trupească, ai celor ce privesc doar cu ochii trupeşti?
Ne este sortit iadul, focul cel veşnic şi viermele neadormit, spre veşnica noastră roadere şi sfâşiere – de ne petrecem viaţa în păcate şi în desfătări păcătoase! Iar noi căutăm tocmai aceste desfătări şi după ele alergăm; la ele stau dorinţele şi gândurile noastre. Trăim de parcă n-ar fi iad, de parcă am fi nemuritori, veşnici pe pământ, ca şi cum am fi ajuns la o fericire fără sfârşit, în zadar tună cu ameninţări Cuvântul lui Dumnezeu, în zadar vesteşte despre înfricoşătoarele chinuri veşnice! Vedem moartea fraţilor noştri, luăm parte la îngroparea lor: aceasta nu ne mişcă deloc, de parcă moartea ar fi doar soarta altora, nicicum a noastră. Ca nişte morţi, nu avem nici aducerea-aminte, nici presimţirea morţii, nici presimţirea viitorului, întocmai: suntem morţi. Ai nume că trăieşti, însă eşti mort (Apoc. 3, 1), dă mărturie despre fiece om trupesc nemincinosul Cuvânt al lui Dumnezeu.
Pentru noi Fiul lui Dumnezeu S-a pogorât pe pământ, a călcat moartea noastră cu moartea Sa, S-a făcut pentru noi viaţă şi, totodată, cale către această viaţă. El cere de la noi să ne răstignim trupul cu patimile şi poftele (Galateni 5, 24) – o cere nu fiindcă ar avea nevoie El, ci fiindcă noi avem nevoie de aceasta: numai în trupul mort pentru păcat poate să se descopere arătarea vieţii harice. Noi însă auzim numai răsunetul cuvintelor; sufletul nu pricepe şi nu primeşte miezul cuvintelor: ele ne sună ca într-o limbă străină şi necunoscută. Şi asta nu e de mirare: este urmarea nemijlocită a stării noastre sufleteşti. Cel mort cu trupul nu-i în stare de simţăminte trupeşti: fie că este în slăvi, fie că i se dă nemăsurată bogăţie, fie că este despuiat, fie că este acoperit cu ocări, el e nesimţitor faţă de toate. La fel şi cel mort cu sufletul nu poate înţelege cuvintele duhovniceşti, nu poate avea aducerea-aminte cuvenită de moarte şi de chinurile veşnice, cunoaşterea cuvenită a deşertăciunii acestei lumi şi acestui veac, cunoaştere ce totuşi este atât de limpede şi de pipăită: el este otrăvit, omorât de păcat, şi ca atare este înstrăinat de Dumnezeu şi de fericire, este pecetluit ca jertfă a iadului. Viaţa trupului vine din adăstarea în el a sufletului; viaţa sufletului vine din adăstarea în el a Sfântului Duh. Voi putea, oare, să proslăvesc după vrednicie neurmata bunătate a Atotbunului Dumnezeu, îndelungă răbdarea Lui cea nepovestită, iubirea Lui de oameni cea negrăită? Oare să chem, împreună cu Prorocul, la slavoslovirea lui Dumnezeu cetele îngereşti, toate seminţiile omeneşti – şi nu numai atât: toate fiarele şi dobitoacele, păsările cerului, jivinele şi târâtoarele, peştii ce umblă în largile întinderi ale apelor, şi dimpreună cu acestea toată făptura neînsufleţită? Şi nici atunci zidirea toată, unită într-o singură gură, într-un singur glas de laudă, nu va putea să cânte după vrednicie bunătăţii lui Dumnezeu celei închinate, mai presus de cuvânt, mai presus de pricepere. Veniţi, fraţilor, să ne închinăm şi să cădem la picioarele ei: ea până acum îndelung rabdă fărădelegile noastre, până acum aşteaptă întoarcerea noastră, până acum îşi tinde către noi braţele, chemând pe cei ce rătăcesc în pustie şi în nepătrunsele hăţişuri ale păcatului, primind pe păcătoşii care se pocăiesc, făcându-i fii ai lui Dumnezeu şi fiice ale lui Dumnezeu. Acum, auzind glasul ei, glas care ne cheamă la pocăinţă, nu vă învârtoşaţi inimile voastre (Evr. 3, 15); cela ce are urechi de auzit, să audă (Matei 13, 9) – să nu rămâneţi surzi. Deşteaptă-te, cela ce dormi somnul adânc al lenevirii şi al desăvârşitei nepăsări faţă de mântuire! Scoală-te din morţi (Efeseni 5, 14), tu, cel care eşti mort prin nesimţire şi împietrire, prin viaţa jertfită pe de-a-ntregul trupului, păcatului şi stricăciunii! Să văd în tine mişcare de viaţă, trezită prin cuvântul care vesteşte pocăinţa! Să aud glasul tău, glasul suspinelor, glasul plânsului tău, glasul pocăinţei tale, ca să mă încredinţez că mai este în tine semn, rămăşiţă de viaţă! Domnul, văzând că ai petrecut toate zilele vieţii tale în nerodire, îţi va dărui iarăşi zi ca să te mântuieşti fără osteneală, zi în care prin spovedania nefăţarnică înaintea părintelui tău duhovnic să poţi lepăda toată povara păcatelor tale!
Partea întâi
Pocăinţa este atotputernică, fiind aşezământ al atotputernicului Dumnezeu. Nu e păcat care să ţină piept pocăinţei. Ea este dar dat firii omeneşti căzute; ea este rămăşiţă a neprihănirii întru care a fost zidit Adam, fiind recunoaştere a acelei neprihăniri şi tânguire pentru pierderea ei; ea este înnoire a botezului; ea este legătură a pământului cu cerul, scară către cer. Prin ea e curăţit, e şters orice păcat. Chiar dacă eşti împovărat cu cele mai grele păcate, să nu şovăi nicicum a te apropia de pocăinţă. Nemăsuratul ocean înghite la fel de lesne şi apele unui râu mare, care au străbătut cu măreţie ţări întregi, şi undele firave ale unui pârâu abia băgat de seamă: şi în adâncul bunătăţii lui Dumnezeu pier păcatele grele la fel ca cele mai mici, cele mai neînsemnate alunecări. Să te încredinţeze de aceasta cei cinci sute şi cincizeci de dinari iertaţi deopotrivă: Cel ce dă este nesfârşit de bogat, iar datornicii sunt în aceeaşi neputinţă de a plăti (Luca 7, 41-42). Şi un păcat mic rămâne neşters dacă cel care a păcătuit nu s-a îngrijit să facă pocăinţă pentru el, socotindu-l neînsemnat; şi un păcat mare este şters pe deplin, prin mijlocirea pocăinţei, de nemărginita bunătate şi atotputernicie dumnezeiască. Adu-ţi aminte de Sfântul David, care a căzut în curvie şi în ucidere, în sufletul dreptului s-a strecurat pe nesimţite nebăgarea de seamă: din nebăgarea de seamă s-a născut nepaza simţurilor trupeşti, privirea scăpată de sub pază s-a întâlnit pe neaşteptate cu ceva smintitor: acest ceva smintitor a stârnit în sufletul sfinţit o poftă nelegiuită; poftei i-a urmat împlinirea nelegiuită; după săvârşirea preacurviei a urmat ruşinea slavei deşarte. Ruşinea cu care s-a ruşinat de păcat trufia omenească a născut o nouă poftă nelegiuită: dorinţa de a ascunde păcatul, dorinţa de a păstra masca dreptăţii în faţa oamenilor. De aceea, a fost săvârşită ucidere, îndelung a rămas David în împietrire, în nesimţire, ca şi cum nu ar fi fost vinovat de nici un păcat. A fost nevoie ca Dumnezeu însuşi să îl dea în vileag. La porunca Lui, prorocul Natan l-a dat în vileag pe cel care păcătuise – şi îndată ce David a zis: Păcătuitam Domnului, a şi ieşit răspunsul de la Domnul: Domnul a iertat păcatul tău (II Împ. 12, 13). Atotputernica pocăinţă a mântuit cetăţi şi împărăţii întregi, a schimbat hotărârile care fuseseră rostite deja de Dumnezeu. Astfel, cetatea cu mulţi locuitori a Ninivei, asupra căreia Prorocul lui Dumnezeu rostise osânda pieirii, a îndepărtat această osândă prin pocăinţă – şi Prorocul, nu departe de Ninive, aştepta în zadar nimicirea ei, împlinirea prorociei sale! Tot astfel, necredinciosului împărat israilitean Ahav, închinător la idoli, prigonitor şi ucigaş al închinătorilor Dumnezeului Celui adevărat, îi fusese deja sortită pedeapsa, îi fusese deja vestită de către marele Ilie – însă, Ahav s-a umilit şi a vărsat lacrimi, rămânând totuşi în păgânătate. Acea umilinţă de scurtă vreme, acele puţine lacrimi nu au rămas, totuşi, nelucrătoare: S-a umilit Ahav de către faţa Mea? – i-a zis Dumnezeu Prorocului Ilie, drept aceea nu voi aduce răutate în zilele lui, ci în zilele feciorului lui (III Împ. 21, 29). Toată Sfânta Scriptură, toată istoria Bisericii sunt pline de nenumărate pilde ce dovedesc marea putere a pocăinţei. Un oarecare tâlhar, povesteşte Paladie în Lavsaicon, a fost prins la locul faptei şi dus în Arsinoe, cetate din Tebaida. După multe cazne, l-au osândit la tăierea capului. În vreme ce mergea, păzit de ostaşi, la locul unde săvârşise fărădelegea, aflat la şase stadii depărtare de cetate, era urmat de un monah necunoscut, care dorea să privească la moartea lui. Tâlharul, văzându-l pe monah că merge în urma lui, i-a zis: „Avvo! Oare nu ai chilie şi rucodelie?” Monahul a răspuns: „Am”. La care tâlharul: „Şi atunci de ce nu stai în chilia ta să plângi pentru păcatele tale?” Monahul a răspuns din nou: „Frate! Sunt foarte leneş; sufletul meu nu are umilinţă: drept aceea, am venit să văd cum vei muri. Poate că această privelişte va deştepta în mine umilinţa”. Atunci i-a zis tâlharul: „Avvo! Şezi, pentru Dumnezeu, în chilia ta, binecuvântează şi laudă pe Mântuitorul Hristos: de când S-a înomenit şi a murit El pentru noi, păcătoşii, omul nu mai moare”. Iată şi o altă istorisire, tot atât de umilicioasă şi plină de învăţăminte. În apropierea unei oarecare cetăţi trăia un zăvorât care avea de la Dumnezeu darul străvederii. În acea cetate se afla o curvă ştiută de toată lumea. O dată, zăvorâtul a văzut o cale de lumină, întinsă de la mănăstirea de femei aflată în cetate până la cer, pe care mergea un suflet cu bucurie mare, călăuzit de îngeri, şi se apropia de porţile cereşti. El l-a trimis pe ucenicul său în mănăstirea de femei să afle cine răposase acolo, întorcându-se, ucenicul a adus ştirea că în mănăstire nu a răposat nimeni, ci murise fulgerător înaintea porţilor mănăstirii cunoscuta curvă, care venise acolo din cetate. Căzând în nedumerire, zăvorâtul a început să se roage lui Dumnezeu ca El să îi lămurească vedenia, „întocmai”, a fost răspunsul primit de sfântul bătrân. „Ai văzut sufletul fostei curve urcând la cer. Ea a luat hotărârea nestrămutată de a se pocăi şi îndrepta, şi a mers la mănăstire cu hotărârea de a intra în ea. Faptul că a murit înaintea porţilor mănăstirii, neapucând să-şi împlinească hotărârea, a fost din rânduială dumnezeiască. Dumnezeu însă a primit hotărârea ei drept faptă”. În aceste două istorisiri vedem împlinirea cu lucrul a făgăduinţelor Evangheliei. Şi câte asemenea întâmplări nu ne înfăţişează însăşi Evanghelia! Vameşul, care era împovărat cu păcate, a venit în templul lui Dumnezeu, şi pentru smerenia şi pocăinţa sa a ieşit din templu îndreptăţit. Alt vameş, Zaheu, îndată ce a luat hotărârea de a se îndrepta a şi fost numit fiu al lui Avraam: asupra lui a ieşit hotărâre de la Dumnezeu: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia (Luca 19, 9). Curvă ce a căzut la picioarele Mântuitorului şi a schimbat dragostea de păcat pe dragostea de Dumnezeu, a auzit: Iartă-se păcatele ei cele multe, că mult a iubit (Luca 7, 47). Tâlharul răstignit de-a dreapta Dumnezeu-Omului a primit mântuirea în ultimele clipe ale înviforatei sale vieţi. Numai ce s-a smerit, numai ce s-a văzut pe sine vrednic de osândă, că ochii lui sufleteşti s-au deschis şi L-a recunoscut în cel răstignit pe Dumnezeu-Omul; cunoscându-L, L-a mărturisit; îndată ce L-a mărturisit, a şi primit făgăduinţa veşnicei fericiri. Iată o întâmplare care se potriveşte pe deplin cu evanghelica învăţătură! Cel ce crede în Mine, a grăit Domnul, de va şi muri, viu va fi (Ioan 11, 25). El a vestit despre sine făţiş şi limpede: N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Matei 9, 13).
Să nu credeţi că deosebit de fericiţi au fost acei păcătoşi care au trăit în vremea petrecerii Mântuitorului pe pământ: fericiţi au fost cei ce s-au folosit de mărturisirea păcatelor şi de pocăinţă; dimpotrivă, cei ce au lepădat atotputernica doctorie a pocăinţei şi au rămas în păcate, au pierit în urma nepocăirii lor, în urma împietririi lor. Nimic şi nimeni nu ne împiedică să dobândim şi noi acum fericirea păcătoşilor care s-au pocăit înaintea Domnului nostru Iisus Hristos. El le-a spus despre Sine celor ce cred în El: Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. (Matei 28, 20). Când te vei înfăţişa părintelui tău duhovnic, el îţi va întări adevărul vestit de noi: „Iată, fiule”, îţi va spune, „Hristos stă nevăzut, primind mărturisirea ta”. Stând înaintea lui Hristos însuşi, cere de la El şi primeşte de la El mare şi bogată milă: iertarea păcatelor.
Aşadar, pentru ce să întârziem? De ce să ne oprim, să cădem în îndoială şi nehotărâre, prin care se veseleşte şi se întăreşte asupra noastră diavolul? Vei spune: „Păcatele numeroase, grele, îndelungate mă aruncă în îndoială şi nehotărâre; în urma îndelungatei păcătuiri, puterile sufletului s-au istovit, simt că însăşi voia mea slobodă a slăbit”. Aşa este! Păcatele tale sunt grele. Pentru toţi doctorii starea ta e de nevindecat, dar nu şi pentru doctorul Hristos, Cel atotputernic şi nesfârşit de milostiv. Neîncrezătoarea ta sfială ar mai putea fi cât de cât dezvinovăţită dacă te-ai putea aştepta ca Doctorul să-şi întoarcă privirile de la tine, să te lepede cu dispreţ şi mânie. El, însă nu te va lepăda; dimpotrivă, te cheamă la Sine, te roagă să te apropii de El. El nu te va dojeni; nici un cuvânt aspru nu va ieşi din gura Lui: El te cheamă la Sine numai pentru a-ţi dărui iertare şi tămăduire. Veniţi să ne întrebăm, zice Domnul, şi de vor fi păcatele voastre ca mohorâciunea, ca zăpada le voi albi; iar de vor fi ca roşeala, ca lâna le voi albi (Is. l, 18). Scopul venirii lui Hristos pe pământ stă în slobozirea sufletelor omeneşti de păcatul care le stăpânea şi refacerea în noi a chipului dumnezeiesc căzut. Iată Mielul lui Dumnezeu, dă mărturie despre Iisus înaintemergătorul Ioan, Care ridică păcatul lumii (Ioan l, 29). Tămăduirea bolilor trupeşti a fost numai o mărturie a vindecării sufletului de păcat. Când înaintea Domnului l-au adus pe slăbănog, El i-a grăit celui bolnav: Îndrăzneşte, fiule, iartă-se ţie păcatele tale (Matei 9, 2-7). Unii din cărturari, care erau de faţă, au cugetat că a fost rostită o hulă. Iisus, văzând gândurile lor, le-a zis: Pentru ce voi cugetaţi cele viclene în inimile voastre? Că ce este mai lesne, a zice: iartă-se ţie păcatele tale, sau a zice: scoală-te şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, atunci a zis slăbănogului: scoală-te, ia-ţi patul tău şi te du la casa ta (Matei 9, 4-7). Dacă până acum ai fost slăbănogit de păcat până într-atât că ţi-ai pierdut chiar voia de a face binele; dacă eşti lepros, surd şi orb cu sufletul; dacă te-ai supus diavolului până într-atât că ai intrat sub stăpânirea lui cu desăvârşire şi, supus fiind silniciei vrăjmaşului, te asemeni cu îndrăciţii, nici atunci să nu te îndoieşti a te apropia de pocăinţă, şi vei auzi: Iartă-se ţie păcatele tale. Ziditorul tău este şi Ziditorul inimii, şi al mintii tale, şi al voii tale. Le-ai adus în neorânduială, le-ai stricat cu păcatul? Ziditorul poate să rezidească inimă curată din inimă pângărită şi întunecată şi poate înnoi mintea vătămată cu harul Său cel atotputernic. El poate întări în bine voia ta suferindă şi istovită sub silnicia păcatului şi poate astfel să înapoieze sufletului tău bucuria prin nădejdea mântuirii, ce se arată în biruinţele voii asupra păcatului. Să nu-i răsară cuiva gândul viclean: „Uşor se primeşte iertarea prin pocăinţă: aceasta ne îngăduie să nu fim aspri faţă de noi înşine, să cutezăm a ne deda plăcerilor păcătoase. Mai mult: ea priveşte cu îngăduinţă înnoirea căderilor grele”. Nu! Nu aşa este dăruită iertarea păcatelor în pocăinţă. Ea este dăruită cu condiţia ca cel căzut în păcate de moarte să le părăsească. Asta reiese limpede chiar din cuvintele Mântuitorului: după ce a iertat-o pe curva adusă înaintea Lui la judecată de către farisei, El i-a zis: Du-te, şi de acum să nu mai păcătuieşti (Ioan 8, 11). Acelaşi lucru l-a poruncit Domnul şi celui vindecat de El în pridvorul Vitezdei, ameninţându-l totodată cu o mai mare pedeapsă pentru călcarea poruncii: De acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău (Ioan 5, 14). Aşa înţelegeau şi împlineau cuvintele Dumnezeu-Omului Părinţii pustiei, şi aşa învăţau pe fraţi. La întrebarea: „Ce înseamnă pocăinţa pentru păcat?”, Avva Pimen a dat răspunsul: „Pocăinţa pentru păcat stă în a se pocăi omul pentru păcatul său şi a nu îl mai săvârşi din nou. Cei ce au făcut astfel sunt numiţi neprihăniţi şi drepţi, fiindcă au lăsat păcatele şi s-au făcut drepţi”. Marele povăţuitor al monahilor, Sfântul Isaac Sirul, spune despre cei care îşi repetă căderile în păcat: „Cel care în nădejdea pocăinţei cade iar în greşeală, acela umblă înaintea lui Dumnezeu cu viclenie; unuia ca acesta i se trimite moarte neaşteptată, şi nu primeşte vremea pe care se bizuia el spre săvârşirea virtuţilor”. Aici se au în vedere păcatele de moarte, nu acele poticniri din neputinţă ce sunt încredinţate pocăinţei de zi cu zi şi de care nici sfinţii nu sunt pe de-antregul străini. Iar dacă din deprinderea nefericită şi slăbiciune, parcă mânat cu sila de trup şi sânge, nu te poţi înfrâna de la săvârşirea unor păcate de moarte – cele care poartă cu precădere numele de căderi – nici atunci să nu te laşi cuprins de deznădejde, la care îl trage cu atâta încrâncenare pe om necontenitul şir de căderi. În această privinţă avem preaînţeleptul sfat al lui Sisoe cel Mare. Acestuia i-a spus odată un frate cu inima amărâtă: „Părinte! Ce să fac? Am căzut!” Bătrânul i-a răspuns: „Ridică-te”. Fratele a zis: „M-am ridicat, şi am căzut iarăşi”. Bătrânul a răspuns: „Iarăşi ridică-te”. Fratele i-a întors cuvânt: „Dar până când să mă tot ridic?” Bătrânul a răspuns: „Până la sfârşitul zilelor tale”. Adevăratul rob al lui Dumnezeu se păzeşte nu numai de faptele şi cuvintele păcătoase, ci chiar de gândurile şi simţămintele păcătoase. Pentru credincioşia faţă de Domnul, el e învrednicit de nişte deosebite harisme duhovniceşti. Pe acestea le avea din belşug Preacuviosul Siluan, nevoitor schitean, mai apoi sinait; când a fost întrebat în ce chip a dobândit harul, Siluan a răspuns: „Niciodată nu am îngăduit în inima mea gânduri care să-L mânie pe Dumnezeu”. Cel care s-a păzit de păcatele de moarte nu trebuie să creadă că el are puţină nevoie de pocăinţă. Păcatele tale sunt uşoare înaintea ochilor tăi, însă nu ştii care e greutatea lor în cumpăna dreptei judecăţi a lui Dumnezeu. „Una este judecata oamenilor şi alta judecata lui Dumnezeu”, a zis un cuvios locuitor al pustiei, cugetând înainte de sfârşitul său la lucrarea sa călugărească20. Legiuitorul poporului israilitean, văzătorul de Dumnezeu, Sfântul Moise, care strălucea cu razele prorociei, facerii de minuni şi cu razele slavei văzute, a rostit un cuvânt necugetat înaintea poporului, fiind amărât de cârtirea acestuia. El doar a osebit întru buzele sale (Ps. 105, 33), după cum spune Sfântul Psalmist; el a rostit cu gura cuvânt de neîncredere, socotind lipsa de evlavie şi necredinţa poporului ca fiind nevrednice de minune şi binefacere, ca şi cum ar fi presupus că harul lui Dumnezeu, slăbit de necredinţa poporului, nu ar fi fost îndeajuns de puternic în sine pentru săvârşirea minunii. Un păcat ce pare de puţină însemnătate şi lesne de trecut cu vederea, un păcat la un bărbat sfânt, bogat în fapte bune şi daruri harice, este altfel după judecata lui Dumnezeu: nu numai că merită mustrare, nu numai că este înscris în Sfânta Scriptură spre ştiinţa întregului popor israilitean şi spre ştiinţa întregii lumi care avea să creadă în Dumnezeul Cel adevărat, ci este şi pedepsit cu o pedeapsă vremelnică. Moise, care cunoştea puterea rugăciunii şi nesfârşita milostivire a lui Dumnezeu, aleargă cu osârdie la rugăciune spre a-L îndupleca pe Dumnezeu; Moise, ce abătuse nu o dată mânia lui Dumnezeu de la întregul popor israilitean, se roagă pentru sine ca să fie schimbată hotărârea ce fusese rostită asupra lui – şi n-a fost ascultat. M-a trecut cu vederea Domnul pentru voi, spunea Moise, vestind poporului urmările rugăciunii sale, şi nu m-a ascultat (Deut. 3, 26). În Scriptură nu este scris nimic fără un scop sfânt, încercând să ne dăm seama de scopul Scripturii în împrejurarea de faţă, nu vom greşi deloc dacă vom socoti că ea ne slujeşte drept povaţă şi preîntâmpinare, ca să nu socotim mic nici un păcat al nostru, ci să ne îngrijim cu toată râvna a fugi de toate păcatele şi a le şterge prin pocăinţă. Cât de mult păcătuim din neştiinţă! Cât de mult păcătuim din neputinţă! Cât de mult păcătuim lăsându-ne târâţi de împrăştiere, de pilda altora, de îngăduinţa faţă de alţii! De câte ori nu îngăduie Dumnezeu să cădem din pricina osândirii aproapelui, din pricina împietririi faţă de el! Petrecem în nepăsare, iar zapisele greşelilor noastre se înmulţesc. Dreptul Iov ştia asta, şi în fiecare zi aducea rugăciuni şi jertfe lui Dumnezeu pentru copiii săi, zicând: Nu cumva sa fi gândit feciorii rele spre Dumnezeu în inimile lor. Aşa făcea Iov în toate zilele (Iov l, 5). Semnul care-l deosebeşte pe drept este neîncrederea hotărâtă în dreptatea sa şi rămânerea în necurmată pocăinţă. Când vom îndepărta împrăştierea ce ne orbeşte, când ne vom adânci în noi înşine şi vom începe să ne cercetăm pe noi înşine, punând starea sufletelor noastre faţă în faţă cu starea pe care ar trebui s-o aibă ele după învăţătura Sfintei Scripturi, vom recunoaşte singuri că micile noastre păcate nu sunt nicidecum mici, ci grele şi înfricoşătoare, vrednice de necurmate lacrimi şi pocăinţă. Să deschidem Sfânta Scriptură, să vedem ce-ar trebui să fim! Spune Sfântul Apostol Pavel: Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea, este din cer. Precum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm şi chipul celui ceresc (I Cor. 15, 47, 49). Primind fiinţare, începând să fiinţăm, ne îmbrăcăm în acelaşi timp întru chipul strămoşului nostru Adam, întru chipul lui cel căzut; ne zămislim şi ne naştem cu trup supus bolilor şi stricăciunii, cu suflet molipsit de păcat; ne zămislim şi ne naştem având sămânţa păcatului sădită în toată firea noastră, având otrava păcatului revărsată în toate mădularele sufletului şi trupului, întru fărădelegi m-am zămislit şi întru păcate m-a născut maica mea (Ps. 50, 6). În acest fel tot neamul omenesc s-a făcut şi se face netrebnic, este omorât de păcat, care ne-a molipsit în însăşi rădăcina noastră, în strămoşul nostru Adam. La rezidirea noastră prin răscumpărare a fost nevoie să fie înlăturată rădăcina, care nu înceta să împărtăşească tuturor mlădiţelor sale boala aducătoare de moarte, a trebuit să fie înlocuită cu o rădăcină care să ne împărtăşească viaţă, nestricăciune, sfinţenie, a fost nevoie pentru neamul omenesc de un strămoş nou – şi astfel de strămoş S-a făcut nouă Domnul din ceruri. El a binevoit să fie după trup urmaş al lui Adam, zămislindu-Se din Fecioară fără de sămânţă şi fără patimă. Prin naşterea pământească, Adam şi mulţi alţi oameni au fost înainte de Iisus; însă, prin naşterea din moarte şi din mormânt, care e învierea, Iisus a fost mai înainte de Adam şi de toţi oamenii (Matei 27, 53). El S-a făcut Întâi-Născut al neamului omenesc; El este primul om ce s-a suit la cer. Acolo a şezut de-a dreapta Tatălui. Adam şi ceilalţi sfinţi strămoşi după trup ai lui Iisus s-au făcut urmaşi ai Lui după naşterea cea din Duh întru fiinţare nouă. El e Părintele veacului viitor, începătorul de neam al sfintei seminţii a celor aleşi. Pentru ca noi, cei ce am început să fiinţăm după chipul vechiului Adam, să trecem din seminţia lepădată în cea blagoslovită a Noului Adam, trebuie să ne naştem de Sus. De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, ne spune Noul Adam, Domnul nostru Iisus Hristos, nu va putea să intre întru împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3, 5). Ne naştem în viaţa nouă, harică, prin sfântul botez, prin care trecem în seminţia Domnului Iisus Hristos, primim înfierea Părintelui veacului care va să fie, precum a zis şi Apostolul: Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat. Aţi primit Duhul înfierii, întru care strigăm: Avva, Părinte (Galateni 3, 27; Rom. 8, 15). Dar pentru a rămâne întru această înfiere suntem datori să vieţuim nu după trup, ci după Duh: Oricâţi sunt purtaţi de Duhul lui Dumnezeu, aceştia sunt fii ai lui Dumnezeu (Romani 8, 14). Dimpotrivă, de n-are cineva Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui (Romani 8, 9). Petrece, oare, în noi acest semn al înfierii? Mărturiseşte, oare, acest Duh împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu (Romani 8, 16)? Din această pricină se cercau şi se cercetau pe sine Preacuvioşii Părinţi ai pustiei; această cercetare îi cufunda în adâncul pocăinţei şi plânsului. Să ascultăm cum cugetă despre aceasta Preacuviosul Macarie Egipteanul, cu toată dreptatea numit „cel Mare”: „Precum trupul nu din sine însuşi are viaţa sa, ci din afară, adică din pământ, şi nu poate trăi fără mijloace dinafară, deopotrivă şi sufletul, dacă nu va fi renăscut de aici în pământul celor vii, dacă nu va fi hrănit acolo duhovniceşte şi nu va creşte duhovniceşte sporind în Domnul, dacă nu se va îmbrăca în haina frumuseţii cereşti, luată din însăşi Dumnezeirea, singură de sine nu poate vieţui nicicum în bucurie şi odihnă. Firea dumnezeiască are în sine pâinea vieţii, potrivit spuselor acestora: Eu sunt pâinea vieţii şi vinul care veseleşte inima omului şi untdelemnul bucuriei (Ioan 6, 35; Ps. 103, 16-17), şi mâncarea cea mult felurită a Duhului, şi haina cerească a luminii, care vine de la Dumnezeu însuşi, în acestea stă viaţa veşnică a sufletului. Vai trupului când e lăsat în singură firea sa! El se strică şi moare. Vai şi sufletului, când e lăsat în singură firea sa, când nădăjduieşte numai spre faptele sale, neavând împărtăşire cu Duhul Cel dumnezeiesc! Neînvrednicindu-se de viaţa veşnică, dumnezeiască, el moare… Dacă te-ai făcut scaun al lui Dumnezeu şi a şezut pe tine Călăreţul ceresc; dacă sufletul tău s-a făcut tot ochi duhovnicesc şi s-a făcut tot lumină; dacă ai fost hrănit cu hrana cea cerească a Duhului, şi adăpat cu apa vieţii, şi îmbrăcat în haina luminii tainice; în fine, dacă a dobândit toate acestea omul tău cel lăuntric şi are vestire tare despre acestea: cu adevărat trăieşti viaţa veşnică, odihnindu-te de acum cu sufletul tău împreună cu Domnul, cu adevărat ai dobândit şi ai primit de la Domnul să trăieşti viaţa cea veşnică. Iar de nu vezi în tine nimic dintre acestea, plângi, îndurerează-te şi tânguieşte-te cu amar ca unul ce nu te-ai făcut încă părtaş al fericirii veşnice şi duhovniceşti, ca unul ce încă nu ai dobândit viaţa cea adevărată. Poartă grijă de sărăcia ta şi roagă-L pe Domnul ziua şi noaptea, ca unul ce te afli în greaua şi crunta nevoie a păcatului. O, de ne-am îngriji de sărăcia noastră! O, de nu am vieţui în nepăsare, ca şi cum am avea belşug de bogăţie şi bunătăţi duhovniceşti!”. Năzuinţa spre dobândirea adevăratei pocăinţe a fost pricina îndemnătoare pentru care sfinţii monahi, simţind sărăcia duhului, se pustniceau întru adâncă singurătate, se închideau în zăvorâre, se ascundeau în peşteri şi în crăpăturile pământului. Această vedere a sărăciei lor, această vedere a omorârii sufletului lor de către păcat se dă însă numai celor ce au sporire însemnată în nevoinţa călugărească. Ea îi insuflă omului hotărârea de a se lepăda pentru totdeauna de lume, de a muri pentru lume spre a se da pe sine pe de-a-ntregul căutării vieţii veşnice în el însuşi.
Să trecem acum la un alt semn, după care ne putem cerceta mai lesne pe noi înşine ca nişte începători ce ne aflăm. Zis-a Domnul în Sfânta Evanghelie: De Mă iubeşte cineva, cuvântul Meu va păzi. Cel ce nu Mă iubeşte, cuvintele Mele nu le păzeşte. De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele. De veţi păzi poruncile Mele, veţi rămâne întru dragostea Mea (Ioan 14, 23- 24, 15; 15, 10). Cel care păzeşte poruncile lui Hristos este al lui Hristos; cel care nu le păzeşte nu e al lui Hristos. Cercetarea conştiinţei noastre, a stării noastre sufleteşti, după îndreptarul poruncilor evanghelice e foarte lesnicioasă, cât se poate de mântuitoare, de încredere pe dea-ntregul.
De pildă, să ne uităm dacă am împlinit câteva porunci ale lui Hristos înfăţişate în capitolul al cincilea din Evanghelia după Matei. Oare nu ne-am mâniat pe aproapele în deşert? Oare nu am fost, oare nu suntem şi acum certaţi cu cineva? Oare nu lucrează în noi pomenirea răului? Oare n-am rostit cuvinte de ocară şi defăimare? Oare ne-am înfrânat de la priviri, simţăminte, gânduri pline de patima dulceţii? Oare nu am răsplătit răului cu răul? Oare am fost blânzi şi nu ne-am împotrivit răului? Oare i-am iubit pe vrăjmaşii noştri? Oare i-am binecuvântat pe cei ce ne blestemă? Oare am făcut bine celor ce ne urăsc pe noi? Oare ne-am rugat pentru cei ce ne supără? Bineînţeles, şi aceste puţine întrebări vor pune în încurcătură şi vor da în vileag conştiinţa noastră. Dar ce se poate întâmpla la o cercetare mai amănunţită? Ochii noştri se vor deschide atunci asupra păcatelor noastre, în inima noastră se va sădi simţământul necontenitei întristări pentru nevrednicia noastră; ne vom deprinde să ne umilim pentru păcatele care – în întunecarea noastră – ne păreau mici, dar în fapt ne lipseau de înfierea dumnezeiască şi de veşnicia cea fericită. Despre toate acestea a dat mărturie însuşi Domnul. Poruncindu-ne dragostea de vrăjmaşi, El ne-a arătat şi pricina pentru care avem neapărată nevoie de această dragoste: Ca să fiţi fii ai Tatălui vostru, Care este în ceruri (Matei 5, 43). Încălcarea chiar şi a celei mai mici porunci evanghelice e însoţită de urmări amare: Cela ce va strica una dintr-aceste porunci mai mici şi va învăţa aşa pe oameni, a grăit Domnul, mai mic se va chema întru împărăţia cerurilor (Matei 5, 19), adică nu va fi părtaş al ei22. Iar deplina neluare-aminte la poruncile evanghelice, ca faţă de o învăţătură morală, care nu trebuie neapărat împlinită, atrage după sine în chip hotărâtor pierzania, împlinirea poruncilor Domnului nu poate fi înlocuită prin nici un fel de nevoinţe, nu poate fi înlocuită nici măcar prin minuni! Mulţi, spune Mântuitorul, vor zice Mie în ziua aceea: Doamne! Doamne! Au nu cu numele Tău am prorocit, şi cu numele tău draci am scos, şi cu numele tău multe minuni am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: niciodată nu v-am ştiut pe voi; depărtaţi-vă de la Mine, cei ce lucraţi fărădelegea! (Matei 7, 22-23). Zidirea sufletească ce se întemeiază nu pe plinirea poruncilor, ci doar pe nevoinţe, e nestatornică, deşartă; ea nu poate îndura nici necazurile de la oameni, nici ispitele de la draci, este străină de lumină, plină de întuneric şi amăgire de sine. Tot cela ce aude aceste cuvintele ale mele şi nu le face pe ele, vesteşte Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, asemăna-se-va bărbatului nebun, care şi-a zidit casa sa pe nisip: şi a căzut ploaie şi au venit râurile, şi au suflat vânturile, şi au lovit în casa aceea, şi a căzut, şi căderea ei a fost mare (Matei 7, 26-27).
Partea a doua
Pocăinţa este neapărat trebuincioasă pentru toţi! Fiecare să se folosească de preţioasa vreme dăruită de milostivirea lui Dumnezeu! Fiecare să se cufunde în fericita pocăinţă! Să ne îndeletnicim cu ea mai ales de-a lungul acestei săptămâni, osebită şi rânduită ca să ne pregătim de taina spovedaniei şi de taina, care urmează după aceasta, a împărtăşaniei. Să nu jertfim această săptămână împrăştierii nechibzuite: destul i-am jertfit acesteia până acum! Destul ne-am îndeletnicit cu pierzania de sine! Acum să ne îndeletnicim cu mântuirea noastră! Să deschidem ades cartea conştiinţei; să ne cercetăm în ea petele păcatelor, să le pregătim de curăţirea prin spovedanie. Nu îţi cruţa păcatele! Nu socoti vreo greşeală ca fiind neînsemnată, ca având dezvinovăţire; nu socoti nevinovate nici un fel de obiceiuri şi îndeletniciri osândite de Scriptură, învinuieşte-te pe tine însuţi, ca să primeşti deplină îndreptăţire de la Dumnezeu. Hotărăşte-te să-ţi dezgoleşti fără sfială rănile înaintea părintelui duhovnic! Nu lăsa în inimă prietenie tainică, legătură tainică cu păcatul acoperindu-1, amânând descoperirea lui pe viitor: altminteri, pocăinţa ta va fi neadevărată, făţarnică, în sufletul tău va rămâne o aşezare ce va pricinui continuarea vieţii păcătoase. Păcatele nespovedite sunt repetate cu uşurinţă, ca şi cum ar fi săvârşite într-un întuneric de nepătruns23. Cu hotărâre să urăşti păcatul! Trădează-1 descoperindu-l la spovedanie, şi el va fugi de la tine; dă-1 în vileag ca pe un vrăjmaş, şi vei primi de Sus putere să te împotriveşti lui, să îl birui.
Pune în tine hotărârea nestrămutată de a duce viaţă plăcută lui Dumnezeu şi a aduce pocăinţă neîntârziată pentru poticnirile care ţi se întâmplă fie din neputinţă, fie din şiretenia vrăjmaşului, fie sub apăsarea împrejurărilor. „A nu cădea este propriu îngerilor; oamenilor le este propriu să cadă şi să se ridice; a cădea şi a rămâne în cădere e propriu numai diavolilor”. Hotărăşte-te să fii rob credincios al lui Hristos în toate zilele vieţii tale! Robul credincios împlineşte întocmai voia stăpânului său, iar când greşeşte în ceva, îndată se căieşte, se întristează, cere iertare, şterge greşeala prin îndreptare, îngreţoşează-te de faptele, de viaţa şi însuşirile vânzătorului! Nu lega prietenie cu vrăjmaşii Dumnezeului tău, Ziditorului tău, Răscumpărătorului tău! Nu îl vinde nici pentru arginţi, nici pentru iubirea de cinstiri, nici pentru desfătarea pântecelui, nici pentru iubirea de plăceri! Foloseşte această săptămână pentru a cerceta purtarea ta din trecut. Pune-ţi în faţă pilde de îndreptare: cugetă ce patimi trebuie să părăseşti, ce virtuţi trebuie să sădeşti în trupul şi sufletul tău. Să faci aşa nu numai o dată de-a lungul acestei săptămâni; în fiecare zi să te gândeşti de câteva ori la asta; ce ai uitat astăzi, îţi vei aminti mâine. Domnul însuşi, văzând osârdia ta, îţi va trimite gânduri bune şi va deschide ochii tăi asupra neajunsurilor tale. Cu cât te vei cufunda mai adânc în cercetarea de sine, cu atât mai mulţumitoare vor fi spovedania şi pocăinţa ta, cu atât mai simţit şi mai îmbelşugat se va revărsa în sufletul tău înnoirea dăruită prin mărturisirea păcatelor. „În pântecele sătul nu este înţelegerea tainelor lui Dumnezeu”. Dorind să închinăm această săptămână îndeletnicirilor şi cugetărilor duhovniceşti, să ne înfrânăm de la îmbuibare, de la orice lucru prisositor, iar dacă se poate şi de la îndestularea în mâncare şi băutură. Să arătăm în trupurile noastre că suntem următori ai Domnului, Celui ce S-a răstignit pentru noi! Să ne ostenim trupul stând la sfintele slujbe. Când el, simţind oboseală şi istovire, va cere odihnă, să-i spui acest îndemn: „îmi amintesc de Domnul, Care a pătimit pentru mine, şi doresc ca tu, trupul meu, să te împărtăşeşti cât de puţin din pătimirile pe care le-a simţit preasfântul trup al lui Hristos fiind răstignit pe lemnul crucii. Desfătările tale sunt pierzătoare şi pentru tine, şi pentru suflet: ele aţâţă cugetarea trupească, dragostea de lumea cea deşartă şi de viaţa vremelnică pământească; ele înăbuşă mişcările duhovniceşti, aducerea-aminte de moarte şi de veşnicie; ele întăresc patimile; ele slăbesc însăşi credinţa în Hristos. Asprimea faţă de tine aduce nemăsurat folos: curăţă mintea, dă viaţă sufletului; chiar pe tine, trup muritor, te face uşor, în stare de nevoinţele duhovniceşti şi de simţirea duhovnicească.
Mucenicii au adus la piciorul Crucii lui Hristos sângele lor; sfinţii locuitori ai pustiei au adus nevoinţe mult ostenicioase – dacă nu deopotrivă, cel puţin asemănătoare muceniciei. Voi aduce şi eu măcar o mică împovărare a trupului meu! Prin împovărarea trupului meu mă voi asemăna cât de puţin Domnului, Care S-a răstignit pentru mine! Prin împovărarea trupului meu mă voi pedepsi măcar întrucâtva pentru îndestularea poftelor păcătoase ale trupului! Prin împovărarea trupului meu voi arăta cu fapta că mă mânii pe mine însumi pentru păcatele pe care le-am făcut, că mă osândesc, că doresc şi caut fără făţărnicie îndreptare! Tu însuţi, trupul meu, strâmtorându-te cu postul, cu privegherea şi starea în picioare la slujbe, mijloceşte-ţi ţie şi sufletului iertare din belşug”.
Dacă de-a lungul acestei săptămâni ne vom îmbuiba, dacă ne vom lăsa atraşi spre a face plăcerea poftelor trupului, este de aşteptat că ne vom cerceta pe noi înşine cum se cuvine, că vom aduce pocăinţă nefăţarnică? Este de crezut că vom lăsa păcatele, ne vom întări în virtute, dacă vom săvârşi lucrarea întoarcerii de la păcat la Dumnezeu cu suflet îndoit, cu răceală, cu nepăsare? Nu! Răceala şi nepăsarea arată o voinţă nestatornică şi vicleană. Să ne temem de cuvintele Domnului: Fiindcă eşti cald şi nici fierbinte, nici rece, te voi arunca din gura Mea (Apoc. 3, 16). Să fim râvnitori!
În toate întreprinderile bune avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu: cu atât mai mult avem nevoie de el pentru a lepăda jugul păcatului, pentru a intra pe calea dreaptă şi sfântă. Ajutorul lui Dumnezeu se cere prin rugăciune cu osârdie şi cu luare-aminte. Sfinţii Părinţi ne învaţă să ne rugăm ca să ni se dea vederea păcatelor noastre, să ne fie trimis de Sus gândul cel bun şi mântuitor al mărturisirii păcatelor noastre26. Atât una cât şi cealaltă sunt dar de la Dumnezeu sau, mai bine zis, toate faptele din care este alcătuită fericita pocăinţă au neapărată nevoie de împreună-lucrarea lui Dumnezeu. Roagă-L pe Domnul Dumnezeu să-ţi dăruiască să petreci această săptămână în evlavie şi trezvie, să-ţi dăruiască să te cercetezi pe tine însuţi, să îţi vezi păcatele tale! Roagă-L pe Domnul ca El să pună vrăjmăşie între tine şi sămânţa şarpelui, care este păcatul; roagă-L să te îmbărbăteze în lupta cu tine însuţi, cu firea ta căzută, cu moartea care trăieşte în tine. Roagă-L pe Domnul ca El însuşi să lupte pentru tine şi astfel să îţi aducă întotdeauna biruinţă: Domnul nu poate să nu fie biruitor! Iar dacă suntem biruiţi înseamnă că ne luptăm singuri, că Domnul nu Se pogoară împreună cu noi la bătălie împotriva celor de alt neam. El nu Se pogoară fie din pricina voii noastre îndoite, fie pentru că merităm părăsirea din pricina nepăsării noastre, din pricina răcelii noastre faţă de El, din pricina împătimiţii faţă de lume şi de plăcerile ei. Roagă-L pe Domnul să îţi ajute să spui păcatele tale părintelui duhovnicesc fără nici o făţărnicie, cu lepădarea ruşinii celei vătămătoare, şi să asculţi dezlegarea din gura acestuia cu credinţă vie, ca din gura lui Dumnezeu, în fine, roagă-L pe Domnul ca după curăţirea prin pocăinţă să nu te mai întorci în hăţişurile păcatului, în putoarea păcatului, în temniţă şi în iad, ci să începi a vieţui după placul lui Dumnezeu, cu trezvie, să faci primul pas în calea pe care fiecare străin şi venetic pe acest pământ poate ajunge la liniştea veşnică, fericită. Cere cele înainte-arătate prin rugăciune: fără Mine, a grăit Domnul, nimic nu puteţi face (Ioan 15, 5).
Mai presus de toate roagă-te să ţi se dăruiască duh umilit, inimă înfrântă şi smerită (Ps. 50, 18), izvoare de lacrimi pentru spălarea întinăciunii păcatului. Când inima este străpunsă de mântuitoarea întristare pentru păcate, din ochi izvorăsc apele de viaţă făcătoare ale lacrimilor. Ele înnoiesc în suflet şi în trup lucrarea apelor botezului, şi ele însele sunt numite botez. Apele botezului spală păcatul strămoşesc, iar în cei care se botează după pruncie şi păcatele proprii, săvârşite după botez27. Roagă-te pentru primirea acestor ape, dovedeşte-ţi dorinţa de a le dobândi, silindu-te către ele. Pregăteşte-te pentru spovedanie şi sfânta împărtăşanie prin lacrimi! Spală, înmoaie, învie prin ele ţarina inimii; limpezeşte prin ele chipul dumnezeiesc, înnoieşte asemănarea întunecată şi schimonosită de trăsăturile strâmbe şi culorile murdare. Cel ce a primit lacrimile curvei şi a dezlegat legăturile păcatelor ei va dezlega şi legăturile tale. Cel ce a vărsat sfintele Sale lacrimi pentru Ierusalim, care cu îndărătnicie a lepădat mântuirea pogorâtă lui de la Dumnezeu şi a năzuit orbeşte către pieire, Se bucură de lacrimile tale, pe care le verşi dorind să dobândeşti mântuirea. Cel ce a vărsat sfintele Sale lacrimi la vestea morţii prietenului Său Lazăr, mort de patru zile şi deja împuţit, va privi cu milostivire spre lacrimile tale, va învia din morţi sufletul tău păcătos, chiar dacă toate mădularele lui ar fi înfăşurate în giulgiuri de îngropare, chiar dacă ar puţi deja din pricina deprinderilor păcătoase înrădăcinate şi învechite, chiar dacă la intrarea în inimă ar fi prăvălită piatra cea grea a împietririi şi nesimţirii. El va porunci să fie dată la o parte piatra, să fie dezlegate gândurile şi simţămintele tale ferecate în starea de moarte, ca să mergi spre sporirea duhovnicească şi spre nepătimire28. Te pregăteşti de o taină însemnată, de una dintre cele şapte taine de căpetenie ale Bisericii, de sfânta spovedanie! Potrivit învăţăturii de taină creştineşti, cu un al doilea botez te pregăteşti să te botezi! Vii la spitalul duhovnicesc: să nu ieşi netămăduit! Îţi stă înainte o judecată minunată şi neobişnuită: la ea vor fi cântărite şi preţuite toate greşalele tale, şi în locul pedepselor pe care le meriţi ţi se dau îndreptăţirea, curăţia, sfinţenia. Veniţi să ne întrebăm, zice Domnul chemând la această judecată, şi de vor fi păcatele voastre ca mohorâciunea, ca zăpada le voi albi; iar de vor fi ca roşeala, ca lâna le voi albi (Is. l, 18). Pedepsele tale le-a luat asupra Sa Dumnezeu întrupat, şi îţi dăruieşte, din nemărginita Sa bunătate, sfinţenia Sa, cerând de la tine doar recunoaşterea propriilor păcate: este cu neputinţă să fie iertat cel ce nu-şi recunoaşte păcatele, care prin nerecunoaşterea păcatelor arată că nu se
recunoaşte vinovat, n-are nevoie de iertare, o leapădă.
Cufundă-te în evlavioasă şi binecredincioasă contemplare a tainei acesteia atât de mari şi uimitoare! Cufundă-te în contemplarea nemărginitei iubiri a lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc cel căzut! Întăreşte Dumnezeu dragostea Sa către noi prin aceea că încă păcătoşi fiind noi, Hristos pentru noi a murit. Cu mult mai vârtos, dar, acum, îndreptăţiţi fiind cu sângele Lui, ne vom mântui printr-însul de mânie (Romani 5, 8-9). Şi ne mântuim de mânie prin pocăinţă, care îndreaptă toate greşelile noastre, ne sprijină în vremea pribegiei noastre pământeşti, ne scoate din orice prăpastie a păcatului, oricât ar fi aceasta de adâncă. Puterea şi lucrarea pocăinţei rămân necheltuite până la sfârşitul vieţii noastre. De ar şi cădea cineva în fiecare zi, de ar şi săvârşi toate nedreptăţile şi toate nelegiuirile, pocăinţa îl primeşte în braţele sale ca să îl cureţe, să îl vindece, să îl facă drept, sfânt. Ea rămâne nelucrătoare doar când atotputernicul ei ajutor este lepădat cu încăpăţânare nechibzuită şi cu orbire deznădăjduită. Şi să te mai minunezi şi de altceva la această taină: că slujitor al ei nu a fost rânduit un înger fără de prihană, înfricoşător prin însăşi sfinţenia sa, ci un om pătimaş asemenea nouă, împresurat de obşteştile neputinţe ale neamului nostru, ce are nu mai puţină nevoie decât tine de pocăinţă, care slujeşte drept unealtă văzută a harului în spălarea păcatelor tale şi are neapărată nevoie de slujirea altuia pentru spălarea propriilor păcate, în vreme ce tu cazi cu faţa la pământ înaintea sfinţitului chip al lui Hristos pentru a-ţi mărturisi păcatele duhovnicului, el îţi va spune cu smerenie, după porunca Sfintei Biserici: „Şi eu sunt doar un martor, ca să mărturisesc înaintea Lui toate câte-mi vei spune mie”29. Bunătatea lui Dumnezeu te vânează din toate părţile spre pocăinţă, te înconjoară din toate părţile cu înlesniri ca să te apropii de Dumnezeu.
Încheiere
Aceste cugetări sunt neapărat trebuincioase pentru pregătirea cuviincioasă în vederea tainei spovedaniei. Netezeşte cărările prăpăstioase ale minţii şi inimii tale, curăţeşte-le de toată făţărnicia şi viclenia, altminteri nu vei face decât să îţi sporeşti păcatele: la păcatele dinainte vei adăuga un altul, neasemuit mai greu decât ele. Mă tem să spun limpede în ce stă acest păcat! De dragul mântuirii voastre însă o să vă spun; o să vă spun, ca fiecare dintre voi, auzind cât de greu şi înspăimântător este acest păcat, să se teamă şi să fugă de colţii lui drăceşti. Ai căzut în osândire, în desfătarea pântecelui, în mânie? Ai căzut în curvie? Ai păcătuit ca un om. Dar dacă te vei apropia de taina pocăinţei cu nepăsare, cu viclenie, cu inimă închisă, vei săvârşi lucru satanicesc, îl vei batjocori pe Atotputernicul şi Atotvăzătorul Dumnezeu, Care te-a zidit şi te-a rezidit, ţi-a dăruit harul pocăinţei, ca având ajutorul acestui să rămâi în limanul şi starea rezidirii, Care în cele din urmă te va judeca şi va cerceta cum ai întrebuinţat darurile Lui cele negrăite. În slujba spovedaniei, Sfânta Biserică pune în gura duhovnicului, pentru a-l preîntâmpina pe cel care se pocăieşte, următoarele cuvinte pline de înţeles: „Iată, fiule, Hristos stă nevăzut, primind mărturisirea ta cea cu umilinţă. Deci, nu te ruşina, nici te teme ca să ascunzi de mine vreun păcat, ci fără sfială spune toate câte ai făcut, ca să iei iertare de la Domnul nostru Iisus Hristos… iar de vei ascunde de mine ceva, să ştii că toate păcatele îndoite le vei avea”. Nu te învoi cu gândul celui viclean, care îţi va şopti: „Cum să îi spui părintelui duhovnic aşa un păcat scârbos şi josnic? Acum ascunde-1, şi o să-l spui la următoarea spovedanie, după ce va trece destulă vreme şi îţi va fi mai puţină ruşine să vorbeşti despre păcatul tău, căci va fi un lucru pomenit şi de-abia amintit”. Recunoaşte glasul şarpelui celui vechi, care vine ca un fur să îţi fure gândurile bune, să te junghie cu sfatul său cel viclean şi să te piardă (Ioan 10, 10), răpindu-ţi mântuirea cu care Domnul te îmbie în dar (Romani 3, 24).
Răsunetul acestui glas este asemeni celui ce a pătruns cândva în rai, trăgându-i de acolo pe protopărinţii noştri. Fiule al lui Adam! El năzuieşte acum să pătrundă în sufletul tău, ca să nu te lase în rai. Întoarce-i spatele, nu-l asculta, nu gusta din otrava aducătoare de moarte sufletului tău! Plin de credinţă blândă, de lepădarea de sine bărbătească, de smerită simplitate şi nefăţărnicie, apropie-te de sfânta taină a spovedaniei. Să crezi că pentru Doctorul Cel atotputernic, Domnul, toate rănile, mici şi mari, sunt la fel de nimicnice, la fel de lesne de vindecat. Atotputernicul Cuvânt tămăduieşte, învie, duce în rai numai prin cuvânt. Făcătorul nu are nevoie să Se ostenească. El îşi rosteşte voia, şi făptura toată, văzută şi nevăzută, grăbeşte a împlini cu supunere de rob porunca Făcătorului! Această voie este rostită, şi se şterg toate păcatele noastre, însemnate de noi şi de vrăjmaşii noştri în zapisele cele veşnice. La cel credincios lepădarea de sine nu este grea! Leapădă ruşinea mincinoasă, pierzătoare, leapădă această păstrătoare a păcatelor; leapăd-o pe maica ei – trufia; învinuieştete pe tine însuţi, osândeşte-te pe tine însuţi! Pleacă-ţi capul cu duh înfrânt, cu lacrimi şi cu tânguire, spune amănunţit păcatele tale lui Dumnezeu înaintea părintelui tău duhovnic – şi te va adumbri, prin mijlocirea slujitorilor tainei lui Dumnezeu, harul Sfântului Duh, aducând în casa sufletului tău iertarea păcatelor şi, în schimbul lor, dreptatea cea de la Dumnezeu dimpreună cu mântuirea veşnică, aşa încât vei fi fericit şi vei proslăvi pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
(din Predici la Triod şi Penticostar)
Cum trebuie să intrăm în sfintele Păresimi
Sfântul Ignatie Briancianinov – Predică în Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (Lăsatului sec de brânză)
Iubiţi fraţi! Deja am ajuns chiar la uşa Sfântului Post! Ea este deja gata să se deschidă înaintea noastră! Deja ni s-a citit astăzi în Evanghelie, după rânduiala Sfintei Biserici, povaţa Domnului nostru Iisus Hristos despre intrarea cuviincioasă în nevoinţa Postului. De veţi ierta oamenilor greşalele lor, vesteşte învăţătura Evangheliei care s-a citit astăzi, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu va ierta vouă greşalele voastre (Matei 6, 14-15). Cu această vestire ne întâmpină Sfânta Biserică la uşa Postului! Aceasta e condiţia pe care ea ne-o pune înainte, noastră pentru feluritele aplecări păcătoase, îndurând felurite lipsuri şi strâmtorări trupeşti: Evanghelia cere de la noi milă mai înainte de jertfă, pentru ca jertfa să fie bineplăcută lui Dumnezeu.
Toţi cei care doriţi să purcedeţi la nevoinţa postului şi rugăciunii, toţi cei care doriţi să adunaţi roade îmbelşugate din pocăinţa voastră ascultaţi cuvântul lui Dumnezeu, ascultaţi porunca lui Dumnezeu – şi lăsaţi, iertaţi aproapelui greşelile pe care le-a făcut faţă de voi! De veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu va ierta vouă greşalele voastre. Amin.
(din Predici la Triod şi Penticostar)
Despre cea de-a doua venire a lui Hristos
Sfântul Ignatie Briancianinov – Predică în Duminica Înfricoșatei Judecăți (Lăsatului sec de carne)
Va veni Fiul Omului întru slava Sa (Matei 25, 31).
Iubiţi fraţi! Nu de mult L-am văzut pe Domnul nostru Iisus Hristos născându-Se în peşteră, înfăşat cu scutece, culcat în iesle, primind asupra Sa o dată cu omenitatea toate neputinţele omeneşti, afară de păcat; nu de mult L-am văzut prigonit de Irod, fugind de sabia ucigaşilor în Egipt, întorcându-Se în Iudeea, necutezând să rămână în ea, sălăşluindu-Se în Nazaret – cetate săracă şi de puţină însemnătate a lipsitului de strălucire ţinut galilean, primind botez deopotrivă cu cei care aveau nevoie de botez, propovăduind pocăinţa şi venirea împărăţiei cerurilor. Nu de mult am văzut acestea, şi ne pregătim de o nouă vedere duhovnicească, de o nouă şi cât se poate de uimitoare privelişte. Spre a ne face vrednici pe cât e cu putinţă omului de această privelişte, ne apucăm de curăţirea ochilor duhovniceşti – minţii şi inimii – prin nevoinţa postului. Ne apucăm să subţiem prin mijlocirea nevoinţei postului trupul nostru, pentru ca această catapeteasmă care acoperă firea noastră duhovnicească să nu fie peste măsură de groasă şi cu neputinţă de pătruns, să nu ne împiedice să privim cu cuvenita curăţie, credinţă şi străpungere spre Mântuitorul nostru, Cel ce S-a răstignit pentru noi, stricând pe cruce zidul cel din mijloc al despărţirii dintre noi şi Dumnezeu (Efeseni 2,14). Şi ne mai aşteaptă încă o privelişte înfricoşătoare, o întâmplare cât se poate de înspăimântătoare: cea de-a doua venire pe pământ a Domnului nostru Iisus Hristos. Pe cea dintâi o putem vedea prin pomenirea plină de evlavie, cea de-a doua ne este înfăţişată de Cuvântul lui Dumnezeu în culorile cele mai vii şi mai puternice. Această privelişte are putere să cutremure în chip mântuitor sufletul nostru cu frica lui Dumnezeu, să ne trezească din adânca nepăsare faţă de soarta noastră veşnică întocmai ca dintr-un somn adânc, cu care ne-a adormit viaţa noastră trupească. Va veni Fiul Omului întru slava Sa. Preaplină de adâncă, statornică smerenie este prima venire a Domnului nostru pe pământ şi petrecerea Lui pe el. Domnul nu a băgat în seamă nimic din ce cinsteşte şi preţuieşte mult lumea. El n-a binevoit a Se arăta întru strălucirea răsunătoare a slavei pământeşti; nu a binevoit a Se arăta în mijlocul zarvei prăznuirilor şi săltărilor. El a venit pe pământ ca într-o ţară unde au fost surghiuniţi călcătorii poruncii lui Dumnezeu; El a rămas şi a lucrat în ea ca într-o ţară a amărăciunilor, unde au fost aruncaţi din raiul cel înalt cei care au călcat în rai porunca lui Dumnezeu; El a rămas şi a lucrat în ea ca Răscumpărător al celor căzuţi, făcându-Se părtaş al tuturor nenorocirilor care au ajuns omenirea călcătoare de lege. Şi a fost ca unul dintre săraci, călcaţi de oameni în picioare. Şi a fost străin, neavând unde să-Şi plece capul. Şi a fost prigonit, acoperit de ocări; şi a răsplătit fără încetare cu bine pentru rău: că Fiul Omului n-a venit să piardă sufletele oamenilor, ci să mântuiască (Luca 9, 56). Şi a sfârşit viaţa Sa pământească printr-o moarte chinuitoare şi de ocară, moartea nelegiuiţilor, moartea robilor, care nici în felul de a muri nu aveau aceleaşi drepturi cu cetăţenii lumii. Aşa a fost prima venire pe pământ a Fiului lui Dumnezeu. Va fi, la vremea sa, şi o a doua venire a Lui la noi: va veni Fiul Omului, Care e totodată şi Fiul lui Dumnezeu, întru slava Sa. Cea dintâi venire a Lui a fost venire de Răscumpărător, Care S-a supus tuturor neputinţelor omeneşti, luându-Le asupra Sa pentru a le nimici prin Sine; cea de-a doua venire va fi venire de Judecător pentru a primi socoteală de la omenire pentru purtarea ei faţă de dumnezeiasca răscumpărare pe care Dumnezeu i-a dăruit-o. Va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu Dânsul, atunci va şedea pe scaunul slavei Sale: şi se vor aduna înaintea Lui toate limbile, ca să se înfăţişeze Lui la judecată faptele lor şi să primească de la El răsplată sau pedeapsă, după cuviinţă. Primind veste că urmează să vină vreun dregător sau judecător pământesc, luăm toate măsurile ca să aducem lucrurile noastre în rânduiala cuvenită şi să merităm încuviinţarea celui ce va veni: cu atât mai mult trebuie să ne îngrijoreze judecata lui Hristos, la care se va hotărî soarta veşnică a fiecăruia dintre noi. Judecătorul e înfricoşător, nespus de înfricoşător: înfricoşător prin măreţie, înfricoşător prin atotputernicie, înfricoşător fiindcă pătrunde în adâncurile duhului omenesc şi nici un gând omenesc de taină, nici un simţământ, oricât de subţire, nu îi rămân ascunse. Loc de îndreptăţire la judecata Lui nu va fi: nu se va îndreptăţi înaintea Lui nu doar cel omorât cu păcatul, ci şi tot cel viu cu viaţa dreptăţii (Ps. 142, 2). Tu vei birui, strigă întâmpinându-L deja pe Judecătorul ce vine Prorocul insuflat de Sus, când vei judeca Tu (Ps. 50, 5)! Cutremur îi va cuprinde pe toţi oamenii când vor sta înaintea feţei Judecătorului. Se vor cutremura păcătoşii de deznădejde, de aşteptarea chinurilor ce le stau înainte, de neobişnuita frică pe care o va pricinui în ei schimbarea cu care se va schimba atunci întreaga lume. Ei vor striga munţilor şi stâncilor: Cădeţi peste noi şi ne ascundeţi pe noi de către faţa Celui ce şade pe scaun şi de mânia Mielului: că a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine va putea să stea? (Apoc. 6, 16-17). Se vor cutremura şi vor da slavă lui Dumnezeu, cu toate că va fi prea târziu. Câtă vreme Făcătorul a aşternut acoperământul smereniei peste slava Sa cea neapropiată şi cu neputinţă de îndurat, numai atunci a putut făptura să aibă stăpânire peste gândurile şi simţămintele sale, să rostească după bunul plac cuvânt şi să făptuiască ceea ce vrea: iar când Făcătorul Se va arăta întru slava Sa, libertatea făpturii va pieri înaintea măririi slavei Lui, întocmai cum în împrejurări deosebite această libertate, rămânând însuşire a noastră, este ca şi nimicită de puterea împrejurărilor. Cei mai înverşunaţi duşmani ai Domnului, însuşi Sinedriul, care L-a răstignit şi L-a urât cu ură de moarte, va striga slavoslovie întâmpinându-L pe Judecător, cum i-a şi prezis Domnul: Veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi venind pe norii cerului (Matei 26, 64). Că zic vouă: de acum nu Mă veţi mai vedea până când veţi zice: bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului (Matei 23, 39). Se vor cutremura şi drepţii de nemăsurata slavă a Judecătorului Ce Se va arăta: ei îşi vor privi dreptăţile, şi acestea li se vor înfăţişa în lumina Dreptăţii Celei preaînalte, ca zdrenţele vechi ale săracilor: în dreptăţile lor ei nu vor vedea chezăşie că vor primi milă, şi vor aştepta milă doar de la nesfârşita milă a lui Dumnezeu, înşişi îngerii lui Dumnezeu se vor tulbura şi înfricoşa de descoperirea întru mărirea Sa a lui Dumnezeu (Luca 21, 27), Care toată judecata a dat-o Fiului, ca toţi să cinstească pe Fiul precum cinstesc pe Tatăl (Ioan 5, 22-23). Firea materială nesimţitoare nu va suferi privirea Fiului lui Dumnezeu: Cerul se va înfăşură ca un sul, tot muntele şi tot ostrovul din locurile sale se vor mişca (Apoc. 6, 14).
La judecata lui Hristos se va cere de la om, în vederea îndreptăţirii sale, milostivirea, ca arătare lucrătoare a dragostei – şi va merita milă numai milostivirea, ca dovadă prin fapte a dragostei. Milă voiesc, iar nu jertfă (Matei 9, 13), a vestit înfricoşătorul şi nemitarnicul Judecător Care va să vină. Milostivirea va agonisi îndreptăţire celor ce au iubit-o, iar pe cei ce au lepădat-o îi va da osândirii. Ea cu îndrăznire îi va duce şi îi va înfăţişa înaintea Domnului pe toţi fiii săi. Ea îi va aduce înaintea Domnului pe cei care au săvârşit-o cu lucrul: care au săturat pe fraţii cei flămânzi, au primit în casele lor pe cei străini, au îmbrăcat pe cei goi, au cercetat pe cei bolnavi şi închişi în temniţe.
Milostivirea îi va aduce înaintea lui Hristos pe cei ce au făcut-o tainic în sufletele lor şi au miluit pe aproapele, păzindu-se a-l osândi pentru poticnirile lui, iertându-i jignirile şi necazurile pricinuite, dându-i în schimbul blestemului binecuvântare şi în schimbul faptelor rele, facere de bine. Milostivirea îi va aduce înaintea lui Hristos pe acei păstori ai Bisericii care au dat fraţilor lor mâncarea cea nestricăcioasă – Cuvântul lui Dumnezeu, care pe cei despuiaţi de către păcat i-au îmbrăcat în hainele virtuţilor, au dat doctorie duhovnicească celor bolnavi cu sufletele şi cu îndelungă răbdare au cercetat spre zidire pe cei închişi în temniţele necredinţei sau rătăcirii întunecate. Milostivirea îi va aduce înaintea lui Hristos pe monahii smeriţi, care au dobândit cunoaşterea tainică şi fiinţială a lui Hristos Care trăieşte în ei, au flămânzit cu fericita foame de dreptatea evanghelică, au sârguit să se îmbrace întru cuvioşie şi sfinţenie, s-au curăţat de cele mai subţiri boli ale omenirii – împătimirile acestei vieţi, şi prin aceasta au agonisit libertatea evanghelică. Milostivirea îi va aduce înaintea lui Hristos şi pe cei care au putut să arate milă doar faţă de ei înşişi, cercetându-se prin cercetarea de sine şi slobozindu-se de sărăcie, de boală, de temniţa păcatului prin pocăinţă. Pocăinţa este cu neputinţă pentru inima împietrită: pentru ca inima să se înmoaie, trebuie să se umple de împreună-pătimire şi milostivire faţă de starea sa căzută de păcătoşenie. Când inima este cuprinsă şi umplută cu prisosinţă de milostivire, numai atunci devine în stare de pocăinţă; numai atunci poate, părăsind osândirea aproapelui, să se întoarcă spre vederea de sine şi, osândindu-se pe sine în chip mântuitor, să pună pe rănile sale doctoria pocăinţei. Hristos i-a răscumpărat prin Sine pe toţi oamenii îndeobşte şi pe fiece om în parte. Omul care este în stare de milă numai faţă de sine însuşi şi va face această milă, hrănind cu Cuvântul lui Dumnezeu sufletul său flămând, adăpându-l cu simţăminte care vin de la Sfântul Duh, ferindu-l de pierzătoarea colindare prin feluritele chipuri ale păcatului, aducându-l în casa cucerniciei şi virtuţii, îmbrăcându-l cu fapte bune, vindecând păcatele dinainte prin mărturisirea lor şi lucrarea potrivnică lor, scoţându-se din temniţa cugetării şi stării trupeşti întru înţelegerea şi starea duhovnicească – acela va fi socotit ca şi cum ar fi făcut toate acestea însuşi Domnului Iisus Hristos. Milostivirea îi va aduce pe toţi lucrătorii săi în faţa lui Hristos şi le va mijloci de la Hristos milă şi fericire veşnică. Veniţi, le va spune El, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia care este gătită vouă de la întemeierea lumii: că am flămânzit şi Mi-aţi dat de am mâncat, am însetat şi Mi-aţi dat de am băut, străin am fost şi M-aţi primit, gol şi M-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi M-aţi cercetat, în temniţă am fost şi aţi venit la Mine… Amin zic vouă: întru cât aţi făcut unuia dintr-acesti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut (Matei 25, 34-36, 40).
Nu sunt cunoscute ziua şi ceasul în care Fiul lui Dumnezeu va curma viata lumii venind la Judecată; nu sunt cunoscute ziua şi ceasul în care, la porunca lui Dumnezeu, se va curma viaţa pământească a fiecăruia dintre noi şi vom fi chemaţi să ne despărţim de trup pentru a da seamă de viaţa noastră pământească la acea judecată care, înaintea Judecăţii de obşte, îl aşteaptă pe om după moartea sa. Iubiţi fraţi! Să priveghem şi să ne gătim de înfricoşătoarea judecată ce ne aşteaptă la hotarul veşniciei spre darea hotărârii fără putinţă de întoarcere asupra sorţii noastre veşnice. Să ne pregătim adunându-ne toate virtuţile şi mai cu seamă milostivirea, care cuprinde în sine şi încununează prin sine toate virtuţile, fiindcă dragostea – pricina ce îndeamnă la milostivire – este legătura desăvârşirii creştine (Coloseni 3, 14). Milostivirea îi face pe oamenii preaplini de ea asemenea cu Dumnezeu (Matei 5, 45, 48; Leuca 6, 32, 36)! Fericiţi cei milostivi, că aceia vor fi miluiţi… că judecată fără de milă este celui ce nu face milă (Matei 5, 7; Iacob 2, 13). Amin.
(din Predici la Triod şi Penticostar)
Predică la Înfricoșata Judecată
Sfântul Ioan Maximovici – Predică la Înfricoșata Judecată
Astăzi suntem în Săptămâna înfricoşatei Judecăţi şi este firesc să vorbim despre înfricoşata Judecată şi despre semnele sfârşitului lumii. Nimeni nu cunoaşte ziua aceea, afară de Dumnezeu-Tatăl, dar semnele apropierii ei sunt date şi în Evanghelie, şi în Apocalipsa Sfântului Apostol Ioan Teologul. Apocalipsa vorbeşte despre evenimentele sfârşitului lumii şi despre înfricoşata Judecată cu precădere în simboluri şi în ghicitură, dar Sfinţii Părinţi au tâlcuit-o şi există o tradiţie autentică a Bisericii care ne vorbeşte şi despre semnele apropierii sfârşitului lumii, şi despre Judecata de Apoi.
Înainte de sfârşitul vieţii pe pământ vor fi tulburare, războaie, frământări civile, foamete, cutremure. Oamenii vor suferi de spaimă, vor muri de aşteptarea nenorocirilor (Luca 21, 26). Nu va fi nici viaţă, nici bucuria vieţii, ci o stare chinuitoare de pierdere a legăturii cu viaţa. Dar nu se va pierde numai legătura cu viaţa, ci şi cu credinţa; şi Fiul omului, venind, va găsi oare credinţă pe pământ? (Luca 18, 8). Oamenii vor fi mândri, vor fi nemulţumitori, vor respinge Legea lui Dumnezeu: alături de pierderea legăturii cu viaţa, va slăbi şi morala. Binele va slăbi şi răul va creşte.
Despre aceste vremuri vorbeşte şi Sfântul Apostol Ioan Teologul în lucrarea sa insuflată de Dumnezeu, numită Apocalipsa. El însuşi mărturiseşte că „a fost în Duh”, ceea ce înseamnă că însuşi Duhul Sfânt era în el când i s-au descoperit în diferite imagini simbolice destinele Bisericii şi ale lumii; de aceea, Apocalipsa este o descoperire a lui Dumnezeu.
El prezintă destinul Bisericii în chipul unei femei care se ascunde în acele zile în pustie: ea nu se arată în viaţă, aşa cum se întâmplă acum în Rusia.
În realitate, vor avea importanţă hotărâtoare forţele care pregătesc venirea lui Antihrist. Antihrist va fi un om, iar nu diavolul întrupat. Cuvântul „anti” înseamnă „vechi” sau „în loc de” sau „împotrivă”. Acel om doreşte să fie în locul lui Hristos, să ocupe locul Său şi să aibă ceea ce ar trebui să aibă Hristos. El doreşte să aibă aceeaşi putere de fascinaţie şi aceeaşi stăpânire asupra întregii lumi.
El va primi acea putere înainte de pieirea sa şi a întregii lumi. El îl va avea ca ajutor pe un mag care prin puterea falselor minuni îi va împlini voia şi-i va ucide pe cei ce nu recunosc stăpânirea lui Antihrist. Înainte de moartea lui Antihrist vor apărea doi drepţi, care îl vor da în vileag. Magul îi va omorî şi timp de trei zile trupurile lor vor rămâne neîngropate. Aceasta va fi cea mai mare jubilare a lui Antihrist şi a tuturor slujitorilor lui. Dar, deodată, acei drepţi vor învia şi toată oştirea lui Antihrist va fi în mare tulburare şi se va îngrozi, iar Antihrist va cădea deodată mort, omorât de puterea Duhului.
Dar ce se ştie despre omul-Antihrist? Originea lui exactă nu se cunoaşte. Tatăl este cu totul necunoscut, iar mama este o femeie stricată care se dă drept fecioară. El va fi evreu din seminţia lui Dan. Pentru aceasta avem semn că Iacov, murind, a spus că printre urmaşii săi “Dan va fi şarpe la drum, viperă la potecă, înveninând piciorul calului, ca să cadă călăreţul” (Facerea 49, 17). Aceasta ne indică metaforic că el va acţiona prin viclenie şi răutate.
Ioan Teologul vorbeşte în Apocalipsă despre mântuirea fiilor lui Israel, că înainte de sfârşitul lumii o mulţime de evrei se vor întoarce la Hristos, dar din şirul seminţiilor mântuite lipseşte seminţia lui Dan. Antihrist va fi foarte inteligent şi va şti cum să se poarte cu oamenii. Va fi fermecător şi prietenos.
Filozoful Vladimir Soloviov a lucrat mult ca să-şi închipuie venirea şi personalitatea lui Antihrist. El a folosit minuţios toate materialele existente pe această temă, nu numai ale Sfinţilor Părinţi, ci şi textele musulmane, şi a creionat acest tablou tulburător.
Până la venirea lui Antihrist în lume, venirea lui este deja pregătită. „Taina lucrează deja” şi forţele care-i pregătesc apariţia se luptă, în primul rând, împotriva împărăţiei legiuite. Sfântul Apostol Pavel spune că Antihrist nu poate apărea până nu va fi îndepărtat „cel care o împiedică” (II Tes. 2, 7). Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte că „cea care o împiedică” este stăpânirea legiuită cinstitoare de Dumnezeu.
Această stăpânire se luptă cu răul. „Taina” care lucrează în lume nu doreşte aceasta, nu doreşte lupta cu răul prin mijloacele forţei: dimpotrivă, ea doreşte stăpânirea fărădelegii şi când o va obţine, nimic nu va mai împiedica venirea lui Antihrist. El nu va fi doar inteligent şi fermecător, dar va fi milostiv, va face acte de caritate şi fapte bune pentru întărirea stăpânirii sale. Iar când şi-o va întări într-atât, încât îl va recunoaşte întreaga lume, atunci îşi va arăta faţa.
Capitala pe care o va alege va fi Ierusalimul, pentru că aici Mântuitorul Şi-a descoperit învăţătura dumnezeiască şi Persoana, aici întreaga lume a fost chemată să guste fericirea binelui şi a mântuirii. Dar lumea nu L-a primit pe Hristos şi L-a răstignit la Ierusalim. În timpul lui Antihrist, Ierusalimul va deveni capitala lumii, care i-a recunoscut stăpânirea.
Atingând culmile puterii, Antihrist le va cere oamenilor să-l recunoască drept cel ce a obţinut ceea ce nici o altă putere pământeană şi nimeni nu a mai obţinut vreodată şi va pretinde închinare ca unei fiinţe supreme, ca unui dumnezeu.
Vladimir Soloviov descrie foarte bine caracterul activităţii lui Antihrist, ca a unui conducător de rang înalt. El le va face pe plac tuturor, cu condiţia ca aceştia să recunoască supremaţia puterii sale. El va crea condiţii de viaţă Bisericii, îi va îngădui să slujească, va promite că va construi biserici splendide, cu condiţia recunoaşterii lui ca „fiinţă supremă” şi ca lumea să i se închine. Va avea o ură personală faţă de Hristos. Va trăi din această ură şi se va bucura de lepădarea oamenilor de Hristos şi de Biserică. Va fi o apostazie generală şi, pe deasupra, mulţi episcopi vor trăda credinţa, iar ca justificare, vor arăta spre starea strălucită a Bisericii.
Căutarea compromisului va fi atitudinea caracteristică a oamenilor. Fermitatea mărturisirii va dispărea. Oamenii vor căuta cu asiduitate să-şi motiveze căderea, iar răul, ca o moleşeală malignă, va susţine această stare generală. Oamenii vor avea obişnuinţa lepădării de dreptate, a dulceţii compromisului şi a păcatului.
Antihrist va îngădui oamenilor totul, numai ca ei „căzând în faţa lui, să i se închine”. Nu este o atitudine nouă faţă de oameni: şi împăraţii romani erau gata să le redea libertatea creştinilor cu condiţia ca ei să le recunoască divinitatea şi suprema putere divină şi îi chinuiau doar pentru că ei mărturiseau că „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui Singur să-i slujeşti” (Matei 4, 9-10).
Întreaga lume i se va supune şi atunci el îşi va descoperi faţa şi ura faţă de Hristos şi de creştinism. Sfântul Ioan Teologul spune că toţi cei ce i se vor închina vor avea un semn pe frunte şi pe mâna dreaptă. Nu se ştie dacă aceasta va fi cu adevărat un semn pe trup sau este o exprimare simbolică a faptului că oamenii vor recunoaşte şi cu mintea necesitatea închinării la Antihrist şi că întreaga lor voinţă îi va fi supusă, în timpul unei astfel de supuneri totale a întregii lumi – şi cu voinţa, şi cu conştiinţa – vor apărea cei doi drepţi de care am amintit, care vor propovădui fără teamă credinţa şi îl vor da în vileag pe Antihrist.
Sfânta Scriptură spune că înainte de venirea Mântuitorului vor apărea două „sfeşnice”, doi „măslini arzători”, „doi drepţi”. Pe aceştia Antihrist îi va omorî cu puterile magului. Cine sunt drepţii aceştia? După Predania Bisericii, sunt cei doi drepţi care nu au gustat moartea: profetul Ilie şi profetul Enoh. Există o proorocire că aceşti drepţi Care nu au gustat moartea o vor gusta pentru trei zile, iar peste trei zile vor învia.
Moartea lor va fi o mare bucurie pentru Antihrist şi pentru slugile lui. Învierea lor de peste trei zile îi va aduce într-o stare de nespusă groază, de înfricoşare şi tulburare. Atunci va veni sfârşitul lumii.
Sfântul Apostol Petru spune că prima lume a fost creată din apă şi a pierit prin apă. „Din apă” este tot un simbol al haosului masei fizice, şi a pierit prin apa potopului. Iar lumea de azi este păstrată pentru foc (II Petru 3, 5-7). “Pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui” (II Petru 3, 10), toate stihiile se vor aprinde. Această lume de acum va pieri într-o singură clipă, într-o clipă totul se va schimba.
Şi se va arăta semnul Fiului lui Dumnezeu – adică semnul Crucii, întreaga lume care sa supus de bunăvoie lui Antihrist „va plânge”. Totul s-a sfârşit. Antihrist a fost omorât. Este sfârşitul împărăţiei sale, a luptei cu Hristos. Este sfârşitul şi vremea răspunsului pentru întreaga viaţă, răspuns dat Adevăratului Dumnezeu.
Atunci, din munţii Palestinei va apărea chivotul Legii: profetul Ieremia ascunsese chivotul şi Focul sacru într-o adâncă fântână. Când din acea fântână a fost luată apă, ea s-a aprins. Dar chivotul nu a fost găsit.
Când privim acum la viaţa din jur, cei ce pot vedea văd că tot ce a fost prezis despre sfârşitul lumii se împlineşte. Cine este, dar, acest om, Antihrist? Sfântul Ioan Teologul îi dă în mod simbolic numele 666, dar toate încercările de a înţelege acest însemn au fost zadarnice.
În viaţa contemporană putem avea o viziune destul de clară despre posibilitatea arderii lumii, când „toate stihiile se vor aprinde”. Această viziune ne-o oferă fisiunea atomului.
Sfârşitul lumii nu înseamnă distrugerea ei, ci schimbarea ei. Totul se va schimba deodată, într-o clipită. Morţii vor învia în trupuri noi: vor fi trupurile lor, dar înnoite, aşa cum Mântuitorul a înviat în trupul Său, care purta urmele rănilor şi ale suliţei, dar avea însuşiri noi şi, în acest sens, era un trup nou. Nu se ştie clar dacă va fi un trup nou cu totul sau va fi trupul cu care omul a fost creat.
Şi Se va arăta Domnul în slavă, pe nor. Cum îl vom vedea? Cu ochii duhului. Şi acum, înainte de moarte drepţii văd în jurul lor ceea ce ceilalţi oameni nu văd.
Trâmbiţele vor suna cu putere. Ele vor suna în suflete şi în conştiinţe. Totul se va limpezi în conştiinţa omului.
Proorocul Daniel, vorbind despre Judecata de Apoi, povesteşte despre un Bătrân Judecător aşezat pe tron, în faţa căruia este un râu de foc. Focul este elementul curaţilor. Focul mistuie păcatul, îl arde şi dacă păcatul s-a altoit de sufletul omului, atunci îl mistuie şi pe om. Acest foc se va aprinde înlăuntrul omului: văzând Crucea, unii se vor bucura iar alţii vor cădea în disperare, se vor tulbura, se vor îngrozi. Astfel, oamenii se vor despărţi dintr-o dată: în relatarea evanghelică unii se aşază la dreapta, în faţa Judecătorului, iar alţii la stânga: i-a despărţit conştiinţa, însăşi starea sufletească a omului îl aruncă într-o parte sau în cealaltă, la dreapta sau la stânga. Cu cât mai sârguincios şi mai insistent a năzuit omul spre Dumnezeu în viaţa sa, cu atât mai mare îi va fi bucuria când va auzi cuvântul: „Veniţi la Mine, binecuvântaţilor!” şi, dimpotrivă, aceleaşi cuvinte vor stârni focul groazei şi al chinului celor care nu L-au dorit, L-au evitat ori chiar s-au luptat cu El sau L-au hulit în timpul vieţii.
Judecata de Apoi nu cunoaşte martori sau listă de protocol. Totul este scris în sufletele oamenilor şi aceste însemnări, aceste „cărţi” se vor deschide. Totul se va descoperi tuturor şi fiecăruia în parte, şi starea sufletească a omului îl va face să meargă la dreapta sau la stânga. Unii, la bucurie, alţii la chin. Când se vor deschide „cărţile”, toţi vor înţelege limpede că rădăcinile tuturor viciilor sunt în sufletul omului. Iată beţivul, desfrânatul: când moare trupul, unii cred că moare şi păcatul. Nu e aşa, în suflet exista o înclinaţie, pentru suflet păcatul era dulce. Şi dacă nu s-a pocăit de păcatul respectiv, dacă nu s-a eliberat de el, sufletul va veni la Judecata de Apoi cu aceeaşi dorinţă a dulceţii păcatului şi niciodată nu îşi va satisface dorinţa. Va suferi de ură şi de răutate. Şi aceasta e o stare infernală. „Gheena de foc” este focul lăuntric, este flacăra viciului, flacăra neputinţei şi a răutăţii şi aici va fi „plânsul şi scrâşnirea dinţilor” răutăţii neputincioase.
(din Predici şi Îndrumări Duhovniceşti)