Adevărata pocăinţă

Sfântul Nicodim Aghioritul despre adevărata pocăinţă
Adevărata pocăinţă are nevoie de patru lucruri

Să ştii că cine doreşte să-şi facă livadă într-un loc sălbatic are nevoie de patru lucruri:
• să taie lăstarii şi crengile copacilor neroditori.
• să-i taie şi le scoată rădăcinile, pentru că, dacă rădăcinile rămân, răsar apoi alţi lăstari.
• în locul copacilor sălbatici să sădească pomi roditori.
• să-i păzească de animale şi de vitregii până le cresc rădăcinile, se fac mari şi dau roade.
Şi tu, frate, ca să dobândeşti căinţa adevărată ai nevoie de patru lucruri:
1) să tai lăstarii şi crengile păcatului, adică să fii hotărât şi să vrei din toată inima să nu mai păcătuieşti niciodată şi să te ţii departe de orice faptă şi lucrare a păcatului, aşa cum te-ai ţine departe de moarte şi de iad, pentru că lăstarii şi crengile sunt faptele noi ale păcatului. Te va ţine departe de păcat vorbirea neîntreruptă cu Dumnezeu, amintirea morţii, amintirea judecăţii lui Dumnezeu şi a iadului, deasa mărturisire şi deasa împărtăşire cu Sfintele Taine, dacă nu eşti oprit. Mai cu seamă Sfânta împărtăşanie te va ajuta să ocoleşti toate prilejurile de a greşi. Te va ajuta deasemenea foarte mult dacă vei evita tovărăşiile rele şi persoanele cu care ai păcătuit şi, mai ales, acele tovărăşii şi prietenii care-ţi fac rău sufletului.
2) Nu ajunge să te ţii departe de păcat, ci trebuie să-i tai ramurile şi mai ales să-i smulgi rădăcinile, care sunt: relele înclinaţii şi deprinderi, ispitele, patimile, poftele şi dorinţele care rămân înrădăcinate adânc în inimă chiar şi după ce te îndepărtezi de păcat. Ca să-ţi smulgi din inimă rădăcinile tuturor acestor porniri, ispite şi amintiri ale păcatului, trebuie să lupţi, frate. Iar dacă nu vei scoate rădăcinile, există primejdia ca alte păcate să răsară şi să odrăslească. Şi spune Sfântul Vasile cel Mare: “Aşa cum, atunci când vrei să tai o plantă dar îi laşi rădăcinile, ea va răsări din nou, tot aşa şi cel ce voieşte a se curăţa de păcate, trebuie mai întâi să lepede pricinile păcatului, aceasta fiindcă păcatele se nasc unele din altele şi nu sunt despărţite”’.
De aceea îi vedem pe mulţi care se căiesc şi care, deşi au hotărât să nu mai păcătuiască niciodată cu fapta, chiar dacă au tăiat ramurile păcatului şi s-au depărtat cu totul de el, rădăcinile nu i le-au tăiat. în inima lor tot mai înclină spre păcate, le doresc şi le amintesc şi le păstrează în minte. Aşa cum israeliţii trupeşte ieşiseră din Egipt, dar cu sufletul şi cu inima rămăseseră acolo, amintindu-şi şi poftind la usturoiul, ceapa şi prazul Egiptului (Numerii 11,4), tot aşa şi cei ce se căiesc; ei părăsesc păcatul, dar nu şi înclinaţia spre păcat, nu şi amintirea şi dorirea lui. îşi iartă vrăjmaşul, îi fac metanie şi nu se răzbună, dar numai cu gura şi în afară, căci în inimă ţin minte răul şi nu-1 iubesc pe vrăjmaş aşa cum s-ar cuveni. Ba chiar, atunci când dă peste el vreo nenorocire, se bucură, iar când are vreo reuşită, se întristează. Sau, hotărăsc să nu mai păcătuiască cu o persoană, dar o poartă mereu în minte şi simt faţă de ea o atracţie ascunsă şi afecţiune. Şi-o imaginează mereu şi o văd cu ochii minţii, o dezmiardă cu vorba şi când sunt treji şi când dorm. De aceea ochii lor trupeşti sunt mereu întorşi spre ea, o privesc, sunt fericiţi să-i vorbească când e de faţă şi să vorbească despre ea când lipseşte. Ei fac precum a făcut femeia lui Lot care, cu trupul s-a despărţit de Sodoma, dar nu şi cu inima, întorcându-se ca să privească: “Femeia lui Lot însă s-a uitat înapoi şi s-a prefăcut în stâlp de sare” (Facerea 19,26).

Câte lucruri trebuie să facem după spovedanie?

Află, frate, că după spovedania făcută cum se cuvine, cu smerenie şi cucernicie, trebuie:
1) Să împlineşti canonul şi pedeapsa pe care ţi-a dat-o duhovnicul tău, fie că este post, fie că sunt metanii, fie rugăciune sau orice altceva.
2) Trebuie să-ţi faci cu mulţumire, cu răbdare şi fără să te plângi canonul şi să nu respingi lecţia pe care Dumnezeu ţi-o va da ca să te vindece de păcate, fie că este vorba de boală, de nedreptate, de pierderea averii, de moartea înainte de vreme a celor dragi şi a rudelor, fie de vorbe urâte ce se spun despre tine şi de necinstea care ţi se face, fie de alte ispite care vin de la demoni, de la oameni sau de la firea atinsă de stricăciune. Toate acestea, mai ales vorbele urâte şi necinstirea, nasc în inima ta suferinţă şi smerenie şi de aceea Dumnezeu îngăduie să ţi se întâmple. De aceea a spus un Părinte: “Atunci când suferi foarte mult din pricina vreunei vorbe urâte sau a necinstei să ştii că ţi-a fost de mult folos”. Altul zicea atunci când i se întâmpla vreo întristare: “Este cuptorul lui Iisus”. Dumnezeu l-a pedepsit pe David după ce i-a iertat păcatul uciderii şi pe cel al adulterului. Pentru că Dumnezeu este cel mai înţelept Duhovnic şi El ştie cum să-i îndrepte pe păcătoşi mai bine decât orice duhovnic, dându-le canonul potrivit.
Dreptatea lui Dumnezeu, chiar dacă iartă greşeala şi ridică pedeapsa veşnică, totuşi n-o iartă pur şi simplu şi la întâmplare, ci cu o deplină înţelegere a canonului şi a pedepsei din partea celui ce se pocăieşte. Am spus înţelegere, pentru că deşi canonul dat păcătosului ajută la iertarea păcatelor sale, iertarea tuturor păcatelor se datorează milei nesfârşite a lui Dumnezeu şi nepreţuitei răscumpărări prin Fiul Său, prin patimile şi moartea Sa, cum spun sfinţii teologi. Ba, mai mult, Dumnezeu îi pedepseşte pe păcătoşi, fie treji fiind, prin mustrarea conştiinţei, topindu-i şi uscându-i ca pe păienjeni, cum spune şi David: “Cu mustrări pentru fărădelege ai pedepsit pe om şi ai subţiat ca pânza de păianjen sufletul său” (Psalmul 38,14), fie în somn, trimiţându-le vedenii înspăimântătoare, cum îi spune Elihu lui Iov: “Vezi că Dumnezeu vorbeşte când într-un fel, când într-altfel, dar omul nu ia aminte. Şi anume, El vorbeşte în vis, în vedeniile nopţii, atunci când somnul se lasă peste oameni şi când ei dorm în aşternutul lor. Atunci El dă înştiinţări oamenilor şi îi cutremură cu arătările Sale” (Iov 33,14-16). Explicaţia este următoarea: dacă Dumnezeu nu-1 va pedepsi pe păcătos în viaţa aceasta, cu un canon şi o mustrare vremelnică, îl va pedepsi sigur în cealaltă viaţă cu osânda veşnică. Astfel dreptul Iov spunea că se temea pentru toate lucrările lui, fiindcă ştia că Dumnezeu nu iartă toată datoria unui păcătos fără pedeapsă: “… Ştiind că fără vină Tu nu mă vei lăsa” (Iov 9,28).

Despre pocăinţă

Sfântul Nicodim Aghioritul despre pocăinţă
Durerea inimii trebuie să fie necurmată

Neîncetată trebuie să fie durerea inimii, fiindcă neîncetată este şi pocăinţa. De aceea, frate, şi tu trebuie să ai mereu durere in inimă. Cu cât o ai mai mult, cu atât ai şi mai multă pocăinţă. Cum dispare durerea, cum se depărtează de la tine şi pocăinţa, cum spune şi Gheorghios Karessios dimpreună cu ceilalţi teologi. De aceea Sfântul Isaac zice că: “Nici o virtute nu este mai înaltă decât pocăinţa, pentru că pocăinţa nu se sfârşeşte nicicând” (Cuvântul 55).
De ce durerea inimii trebuie să fie necurmată?
Pentru trei pricini străpungerea inimii şi pocăinţa trebuie să fie neîntrerupte:
1) Păcatul se numeşte păcat de moarte pentru că îndată ce-1 săvârşeşte, omul este socotit vrednic de către Dumnezeu de moartea trupească şi trebuie să părăsească această viaţă (aşa cum şi legea cea veche pedepsea păcatele de moarte cu moartea trupească) şi să fie azvârlit pe vecie în iad. Dumnezeu, însă, în marea Sa iubire de oameni, nu-i omoară trupul, ci îl lasă să trăiască ca să se pocăiască toată viaţa pentru păcatele săvârşite, cum spune Sfântul Marcu Ascetul. Astfel, omul, după ce cade o dată în păcat, în păcat de moarte, nu mai poate fi nepăsător, ci va trebui să sufere, să încerce durere şi să aibă grijă să nu se mai apropie de păcat în nici o zi a vieţii sale, chiar dacă a fost iertat de duhovnic. De aceea David, deşi Dumnezeu 1-a iertat prin profetul Natan pentru cele două mari păcate şi deşi a primit un mare canon prin întoarcerea împotriva sa a fiului său Abesalom pe care 1-a alungat din regat, n-a încetat toată viaţa să se îngrijească să nu mai păcătuiască, să se pocăiască şi să-şi plângă păcatele, căci a zis: “Că fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi îngriji pentru păcatul meu” (Psalmul 37,18). Sau, în altă parte: “Ostenit-am întru suspinul meu, spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda” (Psalmul 6,6). Iar pat numeşte locul unde a comis adulterul şi aşternut locul unde a pus la cale uciderea nevinovatului Urie, cum interpretează unii învăţători ai Bisericii.
Apostolul Petru, de câte ori auzea cocoşul cântând, îşi amintea că se lepădase de Hristos, se pocăia şi plângea, cum ne povesteşte ucenicul său, Sfântul Clement.
De aceea Sfântul loan Gură de Aur spune: “Suspină când păcătuieşt … fii îndurerat, plângi cu zdrobire de sine, căci a spus Domnul nostru Iisus Hristos – Fericiţi cei ce plâng – (Matei ,5,4). Plângi mereu, ia seama la tine însuţi şi petrece-ţi toată viaţa în zdrobirea inimii, aşa cum plânge cel ce şi-a pierdut fiul legiuit ” (La Epistola a Il-a către Corinteni, Cuvântul V).

Pocăinţa nu şterge urmele şi semnele lăsate de păcat

2) A doua pricină pentru care durerea inimii şi pocăinţa trebuie să fie veşnice este aceea că păcatul este ca o rană, adică, chiar dacă se vindecă, lasă urme şi semne în suflet cu neputinţă de şters în această viaţă, cum spun cei mai mulţi Părinţi cuvântători de Dumnezeu. Unul care a furat o dată sau s-a desfrânat sau a ucis nu poate deveni, după ce se pocăieşte, cu totul nevinovat şi tot atât de curat ca şi când niciodată n-ar fi furat sau nu s-ar fi desfrânat sau n-ar fi ucis.
De aceea ori de câte ori un păcătos îşi aminteşte de păcatele sale şi vede urmele de neşters pe care i le-au lăsat, nu poate să nu se întristeze, să nu le plângă şi să nu se căiască, chiar dacă, presupunem, rănile i s-au vindecat.
Urmele şi semnele tuturor păcatelor rămân neşterse în suflet, precum am spus şi mai cu seamă cele ale păcatelor trupeşti. Sfântul Vasile cel Mare, în Cuvântul său Despre Feciorie, spune că prin pocăinţă un bărbat sau o femeie care şi-au pierdut fecioria şi s-au desfrânat pot căpăta iertarea păcatului, dar că pocăinţa nu-i poate face feciorelnici şi neprihăniţi cum au fost. Iar la sfârşitul Cuvântului său despre Pocăinţă spune: “O rană se poate vindeca, dar semnul ei rămâne”. Sfântul Grigore Teologul zice: “Nu ne putem întoarce la starea de dinainte, chiar dacă o dorim mai mult decât orice şi suspinăm amar şi vărsăm lacrimi care fac ca rana să se închidă greu. Rana se închide şi credem. Cum n-aş vrea să se şteargă urmele păcatului, fiindcă şi eu am nevoie de iubirea de oameni” (Cuvânt la Botezul Domnului).
Când rana se închide se cheamă că se cicatrizează, iar Dumnezeu făgăduieşte să ne închidă rănile prin profetul Ieremia: “Iată Eu aduc asupra ei leac şi vindecare… şi o voi vindeca” (Ieremia 33,6). Sfântul Atanasie cel Mare spune şi dânsul: “Cel ce se pocăieşte se opreşte de la păcat, dar poartă semnele rănilor făcute de păcat”. Sfântul Chirii al Ierusalimului spune deasemenea:
“Petele de la păcate rămân pe trup. Aşa cum se întâmplă atunci când o rană trece şi se vindecă, dar trupul rămâne însemnat în locul unde a fost rana, tot aşa păcatul răneşte şi sufletul şi trupul pe care rămân urmele cuielor” (Cateheze 18). La fel spune şi Isidor Pilusiotul: “Să nu faci aşa dacă auzi de pocăinţa fără teamă de păcat cu nădejdea de tămăduire. Să ştii că mulţi nici n-au avut vreme să se pocăiască, pedepsiţi fiind chiar în clipa în care săvârşeau păcatul. Apoi pocăinţa vindecă patimile şi după mult timp, aşa că ai nevoie de multă osteneală, de post, de priveghere, de milostenie şi de rugăciune. Şi mai ales de rugăciune ca să te poţi vindeca de rănile vechi”.
In al treilea rând să ştii că, şi dacă te vindeci, semnul păcatului care ţi-a rămas tot îţi dovedeşte patima. Nu este acelaşi lucru un trup neatins de păcat cu unul care s-a vindecat, aşa cum nu este acelaşi lucru o haină ruptă şi cârpită cu una nouă, chiar dacă cea reparată, dacă este cusută bine, arată cum arăta şi înainte (Epistola 157 către Cassius).
Sfântul Ioan Gură de Aur, deşi spune “Când Dumnezeu şterge păcatele nu lasă nici urme, şi nici nu îngăduie să rămână semne, ci dimpreună cu sănătatea dăruieşte şi frumuseţea” (Cuvânt despre Pocăinţă), o spune pentru a arăta negrăita iubire de oameni a lui Dumnezeu şi nu pentru pocăinţa în sine, căci continuă ca şi cum ar explica ce a voit să zică: “Nu numai pentru că pocăinţa poate şterge prin sine păcatele, ci pentru că în pocăinţă sunt unite iubirea negrăită de oameni a lui Dumnezeu şi bunătatea Lui nesfârşită”. In deplin acord cu Sfinţii Părinţi mai înainte pomeniţi grăieşte şi Sfântul Ioan Postitorul în Canonul 19: “Nu este îngăduit unui tânăr atras în păcat înainte de vreme a se face preot. Chiar dacă nu se consideră că a păcătuit, din pricina vârstei sale mici, totuşi vasul, adică trupul său, a crăpat şi s-a făcut nefolositor pentru slujirea lui Dumnezeu “.
Chiar acest lucru Dumnezeu voieşte să ni-1 arate prin cuvântul profetului Amos: “Fecioara lui Israel a căzut şi nu se va mai ridica; trântită-i pe pământul ei şi nimeni nu va fi să o ridice” (Amos 5,2). De aceea citim şi în Pateric că Sfântul Macarie cel Mare mereu plângea şi se văita că atunci când fusese copil furase câţiva castraveţi dintr-o grădină.
3) A treia pricină pentru care durerea şi pocăinţa noastră trebuie să fie veşnice este aceea că orice om, fie el drept, fie păcătos, nu poate rămâne neatins de păcate de moarte sau de păcate ce pot fi iertate. “Cine se poate lăuda că are inima curată? S-au cine va cuteza să spună că e curat de păcate?” (Pilde 20,9). Aceasta pentru că în fiecare zi şi în fiecare noapte păcătuim, toţi oamenii, când cu cuvântul, când cu gânduri viclene, gânduri de hulă şi ruşinoase, mâniindu-L pe Dumnezeu. De aceea trebuie noi toţi să avem inima îndurerată şi zilnic să ne căim pentru aceste păcate şi să cerem iertare de la Dumnezeu, nu numai pentru păcatele noastre trecute, ci şi pentru cele de acum şi pentru cele de fiecare zi. Sfântul Isaac Şirul întăreşte prin cuvântul său: “Trebuie să ştim că în orice vreme, în aceste douăzeci şi patru de ceasuri cât ţin ziua şi noaptea, avem nevoie de pocăinţă” (Cuvântul 20).

Cât bine ne face zdrobirea inimii

Frate, dacă veşnic ai în inimă această tristeţe sfâşietoare, să ştii că mult bine face sufletului, pogorând şi adunând mintea în inimă şi nelăsând-o să-şi mai amintească de rele şi de păcate, căci se ştie că dacă ne doare vreo parte a corpului, mintea noastră este acolo.
Această străpungere va face inima să verse otrava şi cârligul păcatului pe care le-a înghiţit. O va înmuia, o va smeri şi o va face să se dezlipească repede de patimile şi de înclinaţiile pe care le dobândise prin păcat. Inima păcătosului este împietrită şi nesmerită şi fără străpungere nu se poate smeri şi nici înmuia, cum se spune: “Inima îndărătnică sfârşeşte rău” (înţelepciunea lui Isus Sirah 3,26). Această străpungere va urca în faţa Domnului Savaot şi aproape că-L va sili să-ţi ierte păcatele, cum se spune: “Judecata mea este la Domnul şi durerea mea este în faţa lui Dumnezeu” (Isaia).

Una trebuie să fie viaţa şi unul felul de a trăi al celor ce se pocăiesc şi sunt vinovaţi şi răspunzători de faptele lor şi alta viaţa celor nevinovaţi.

Sfântul Prooroc David spune: „Vezi smerenia mea şi osteneala mea şi-mi iartă toate păcatele mele” (Psalmul 24,19) şi iarăşi: „… inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalmul 50,18).
Această străpungere te va face să mănânci şi să bei altceva decât mâncai şi beai înainte de a te pocăi, să te îmbraci şi să dormi cu totul altfel şi să-ţi schimbi felul de viaţă. Astfel trebuie să trăiască cei ce s-au pocăit, în smerenie, adică plângând, în puţinătate şi în sărăcie. Aşa cum bolnavii nu au acelaşi fel de viaţă cu cei sănătoşi, cum zice Sfântul Grigore de Nissa în Cuvântul său despre Pocăinţă: „Nu trebuie ca unul care spune că este bolnav să trăiască ca cei sănătoşi, pentru că într-un fel trăieşte un bolnav şi altfel un om cu sănătatea neştirbită”. Şi zice tot el în altă parte: „făgăduim lui Dumnezeu să ne pocăim, dar faptele noastre nu arată că ne ostenim şi că suferim, ci că trăim la fel cum trăiam pe când păcătuiam (…) Ne pocăim numai cu numele şi nu cu fapta şi căinţa noastră nu dă roade”.
Cei aflaţi sub canon pentru păcate de moarte nu se cuvine să se bucure şi să ducă aceeaşi viaţă tihnită ca cei curaţi şi nevinovaţi, cum zice profetul Osea: „Nu te bucura, Israele, şi nu sălta de bucurie ca păgânii, că te-ai ticăloşit, părăsind pe Dumnezeul tău” (Osea 9,1). Acelaşi lucru îl spune şi Sfântul Ioan Scărarul: „Una este , înfrănarea care se potriveşte celor ce au a da socoteală pentru păcatele lor şi alta înfrănarea celor nevinovaţi. Primii ţin seama de mişcările trupului, în vreme ce ceilalţi până la moarte se poartă cu trupul lor fără blândeţe şi fără îndurare” (Cuvânt despre Lăcomie).
Această străpungere de care vorbeam te va face să devii monah sau, cel puţin, să trăieşti ca un monah chiar vieţuind în lume. Această suferinţă nu este atât de amară încât să te ducă în pragul disperării, pentru că o durere care duce la deznădejde trebuie alungată ca una ce vine de la diavol. Străpungerea aceasta este dulce şi aduce bucurie, fiind unită cu speranţa mântuirii, cu o preadulce cucernicie şi smerenie, cu lacrimi şi cu uşurarea cugetului. De aceea Sfântul Ioan Scărarul spune în altă parte: „Eu, atunci când mă gândesc la smerenie sunt mirat. Cum de se împletesc suferinţa şi durerea cu bucuria şi cu fericirea, ca mierea cu ceara? Ce învăţăm de aici? Că smerenia şi cucernicia sunţ darul Domnului şi că sufletul smerit şi cucernic simte o bucurie adevărată, pentru că Dumnezeu însuşi, în chip tainic, îi mângîie pe cei cu inimă zdrobită” (Cuvântul 7 Despre întristare).
În sfârşit străpungerea îţi va smulge din inimă deprinderile rele şi obiceiul de a păcătui şi îţi va aduce adevărata pocăinţă de care vorbeşte Sfântul Grigore de Nissa. Va face să dispară cu totul nu numai păcatul în fapte, ci şi dispoziţia şi pornirile inimii spre păcat, gândurile păcătoase, ispitele şi atacurile vrăjmaşului asupra cugetului. „Pocăinţa este dezlegarea şi ştergerea celor ce erau înainte, făptuite sau cugetate” (Cuvânt despre Pocăinţă).
O, întristare atât de dulce ce vine din căinţa cea adevărată prin Harul dumnezeiesc! întristare ce aduce bucurie şi-1 face pe om neispitit sau greu de mişcat spre păcat. Fericită întristare ce vine din fericirea neîntristată!
Ai învăţat, frate:
1) Cum să tai vlăstarii şi ramurile păcatului, înfrânându-te cu hotărâre de la păcat.
2) Cum să-ţi smulgi din inimă rădăcinile păcatului având inima veşnic întristată
3) Învaţă acum cum trebuie să-ţi sădeşti în inimă în locul copacilor neroditori , şi sălbatici, pomi buni şi roditori, să sădeşti adică virtuţi în locul păcatelor. Să sădeşti smerenie în locul trufiei, înfrânare în locul lăcomiei, milostenie în locul iubirii de arginţi, blândeţe în locul răutăţii şi cruzimii, feciorie şi cuminţenie în locul patimilor cărnii, dreptate în locul nedreptăţii şi al prădălniciei, adică să dai şi ce este al tău.
Să sădeşti iubirea şi dragostea frăţească în locul pizmei şi al urii, păzirea şi lucrarea poruncilor lui Dumnezeu în locul călcării lor. Căci nu este de ajuns pentru mântuire, frate, şi nici pentru dobândirea căinţei adevărate numai să-ţi smulgi din inimă rădăcinile păcatului şi să laşi apoi locul sterp, ci trebuie să sădeşti acolo unde a fost păcat copacii şi florile virtuţilor. Dacă-ţi laşi inima necultivată, o vor năpădi iarăşi spinii şi copacii sălbatici ai păcatului. Aşa te îndeamnă Duhul Sfânt prin gura psalmistului David. Aşadar trebuie să ocoleşti relele şi să faci cele bune. „Fereşte-te de rău şi fă bine” (Psalmul 33,13).
4) In ultimul rând, după ce-ţi sădeşti aceste virtuţi în inimă, trebuie să le îngrijeşti cât de mult poţi, până ce vor prinde bine rădăcini, adică până ce vor deveni obiceiuri, practicându-le neîntrerupt, aşa cum mai înainte obiceiuri îţi deveniseră patimile şi păcatele. Să le îngrijeşti până ce vor înflori şi vor rodi mântuirea, căinţa adevărată şi iertarea păcatelor tale. Dacă nu le îngrijeşti, vine sămânţa neghinei, diavolul, şi, în timp ce dormi şi n-ai habar de nimic, ţi le smulge din inimă şi-ţi pune în locul lor răutăţile lui, cum spune parabola din Evanghelie: „Asemănatu-s-a împărăţia cerului cu omul care a semănat sămânţa bună în ţarina sa. Dar pe când oamenii dormeau, a venit vrăjmaşul şi a semănat neghină printre grâu şi s-a dus” (Matei 13,24-25).
Iarăşi, dacă nu sădeşti aceste virtuţi cu toată grija, se întorc patimile. De aceea Părinţii au numit patimile “cele care se întorc uşor”. Şi când se întorc şi găsesc ţarina inimii cultivată şi lucrată, prind rădăcini mai uşor decât cele dintâi şi astfel „şi stare de pe urmă a omului aceluia se face mai rea decât cea dintâi” (Matei 12,45), lucra care iubite, să nu ţi se întâmple niciodată.
Acestea patru alcătuiesc, frate, adevărata pocăinţa. Prin ele o poti dobândi. Biserica 11 roagă pe Dumnezeu in câteva rugăciuni anume rânduite, să ne dea acest dar: „Binevoieşte a ne aduce la pocăinţa cea adevărată”. Acestea sunt roadele ei. Ele sunt dovada că Dumnezeu ţi-a iertat cu adevărat păcatele şi S-a împăcat cu tine.

Despre iertare

Sfântul Nicodim Aghioritul despre iertare
Câte şi care sunt semnele adevăratei iertări

Iertarea păcatelor are patru semne, unul mai mare decât celelalte.
Primul semn: când omul urăşte păcatul din toată inima atunci când şi-l aminteşte şi se teme să nu cadă iar, se teme chiar să simtă o oarecare plăcere şi chemare către el.
Al doilea semn, mai mare decât primul, este atunci când omul îşi aminteşte de păcate fără patimă, adică fără plăcere, întristare sau ură.
Al treilea semn, mai mare decât acesta, este atunci când cineva îşi aminteşte păcatele şi se bucură şi dă slavă lui Dumnezeu pentru mulţimea virtuţilor dobândite din pricina păcatelor sale prin harul dumnezeiesc şi prin pocăinţă.
Al patrulea semn, cel mai mare dintre toate, este atunci când omul îşi scoate din inimă toate gândurile pătimaşe şi când le uită cu desăvârşire, încât niciodată nu-l mai pot ispiti.

Despre primul semn a scris Sfântul Vasile cel Mare. întrebat cum află sufletul că Dumnezeu i-a iertat păcatele, a spus: „Sufletul o va cunoaşte, dacă cel pocăit va avea dispoziţia celui ce a zis: Am urât nedreptatea şi m-am scârbit de ea”. Acelaşi răspuns 1-a dat şi awa Isaac, întrebat fiind despre acelaşi lucru. El a răspuns că un om înţelege că i-au fost iertate greşelile „atunci când simte în sufletul său că le urăşte cu desăvârşire, din toată inima” (Cuvântul 84).
Despre cel de-al doilea semn ne încredinţează Sfântul Nichita Iracliteanul Serreul. Comentând Cuvântul la Paşte al Sfântului Grigore Teologul care spune: „Chiar dacă rămâi în urma celorlalţi ucenici, ca Apostolul Toma …să crezi măcar atunci când vezi semnele piroanelor”, Sfântul Nichita scrie: „Dacă nu le crezi pe acestea, atunci să crezi luându-te după amintirea nepătimaşă a vechilor păcate întipărită în minte. Atunci să ştii că a înviat în tine cuvântul virtuţii. Iar amintirea nepătimaşă este întipărirea celor întâmplate, fără plăcere sau durere, când aducerea aminte a rănilor nu mai doare din pricina nepătimirii la care ai ajuns. Cel ce nu are această nepătimire, nu va crede că ar putea avea-o celălalt, întocmai ca Toma. Amintirile păcatelor sunt urmele cuielor, iar păcatele sunt cuiele care-i străpung pe cei ce cad în ele. Când, aşadar, vei putea să ţi le aminteşti fără patimă, atunci să ştii că în tine a înviat un asemenea cuvânt”.
Al treilea semn îl găsim în Lavsaicon, în viaţa lui Macarie cel Tânăr. întrebat dacă simte durere când îşi aminteşte de uciderea fără voie a unui om când era tânăr, a răspuns că nu, ci dimpotrivă, că se bucură, nu pentru păcatul propriu-zis al uciderii, ci pentru că acesta i-a devenit pricină de pocăinţă şi de dobândire a unei mulţimi de virtuţi. A răspuns de asemenea că slăveşte şi mulţumeşte bunătăţii lui Dumnezeu care schimbă în bune cele ce uneori, prin firea lor, sunt rele; aşa cum a schimbat şi omorul făptuit de Moise în Egipt, făcându-1 pricină a binelui, căci Moise, plecând din cauza lui în pustie, s-a învrednicit a-L vedea pe Dumnezeu. De aceea a spus Apostolul: „Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce-L iubesc” (Romani 8,28).
Comentând cu înţelepciune acest verset, Fericitul Augustin a spus că de multe ori şi viciile şi păcatele îi ajută pe cei ce-L iubesc pe Dumnezeu să ajungă la virtute: „Cei scrişi în cartea vieţii nu pot fi nimiciţi. Toate se întorc pentru ei în bine, chiar şi păcatele” (Rugăciunea 28).
Despre al patrulea semn ne vorbeşte Sfântul Teodor al Edessei în Una sută Capete Folositoare (11) : „Toate câte le-am făcut în chip pătimaş ne chinuiesc sufletul prin amintirea lor. Când, însă, gândurile pătimaşe vor dispărea cu totul din sufletul nostru şi nu-l vor mai mai ispiti, atunci apare semnul că ni s-au iertat păcatele de dinainte”.
La fel spune şi Sfântul Maxim: „Profeţi mincinoşi sunt gândurile care ne arată păcatele ca fiind mici şi care profeţesc că ni s-au şi iertat. Aceste gânduri sunt ca nişte lupi prădători îmbrăcaţi în piei de oaie şi îi cunoaştem după roade. Câtă vreme mintea noastră este tulburată de patimi, ne dovedeşte că n-am primit iertarea deplină, că n-am arătat roade vrednice de pocăinţă; rodul pocăinţei este nepătimirea sufletului; nepătimirea este ştergerea păcatului…” (La Evanghelia după Matei, cap.7)
Vezi, frate, cum se dobândeşte pocăinţa adevărată? Vezi cu ce osteneli, cu ce nevoinţe şi sânge se câştigă iertarea adevărată a păcatelor? Cum spui tu „lasă să fac păcate, că tot mă spovedesc şi mă căiesc pe urmă” ca şi cum pocăinţa ar fi un lucru atât de uşor? De aceea, de acum înainte ia aminte, pentru dragostea lui Dumnezeu, iar când cel rău te trage la vreun păcat, în loc să-ţi uşurezi căderea spunând „mă voi spovedi şi mă voi pocăi”, să-ţi faci sufletul o cetate nebiruită zicând „cine ştie dacă mă spovedesc cu adevărat bine? Cine ştie dacă păcatul pe care mă gândesc să-1 fac nu va fi şi ultimul şi dacă Dumnezeu nu-l va mai îngădui şi nu mi-1 va mai ierta? Cine ştie dacă nu va tăia frânghia răbdării Sale lăsându-mă să cad în pierzanie? Cine ştie dacă Dumnezeu îmi va da harisma pocăinţei celei adevărate, harismă pe care n-a dat-o atâtor altor păcătoşi asemenea mie care ard acum în iad? Cine ştie, poate şi eu, care m-am obişnuit să nu mă mai tem de Dumnezeu, mă voi deda treptat unei vieţi neruşinate şi voi cădea în deznădejdea cea mai mare”? „Inima înţeleptului cugetă la spusa înţeleaptă” (înţelepciunea lui Iisus Sirah 3,29).
Tu, dacă eşti cugetat şi înţelept în inima ta, nu-ţi mai primejdui mântuirea nădăjduind la o mărturisire ce nu va avea roade şi la o falsă pocăinţă şi, deşi poţi să-ţi legi mântuirea de o frânghie puternică şi să fii salvat, tu vrei s-o legi de un fir putred care, de se va rupe, te va arunca într-o mare de foc în care vei arde în vecii vecilor. Frânghia puternică este abţinerea de la făptuirea păcatului, lupta de a-ţi smulge din inimă pornirile cele rele prin străpungerea inimii, dobândirea adevăratei pocăinţe şi iertări a păcatelor, prin practicarea virtuţilor şi prin lucrarea poruncilor lui Dumnezeu. A nu te opri de la păcat înseamnă a te lăsa pur şi simplu înghiţit de el şi aceasta te arată cu totul lipsit de minte deoarece, cu bună ştiinţă faci un rău fără margini, spunându-ţi că stă în puterea ta ceea ce stă doar în puterea lui Dumnezeu; tu îţi stabileşti singur când să te pocăieşti şi când să primeşti ajutor de la Dumnezeu ca să te pocăieşti cu vrednicie; aceasta ca şi când Dumnezeu ar fi prietenul păcătoşilor şi nu cel mai mare şi cel mai de temut duşman al lor; de parcă n-ar fi El Cel ce urăşte de moarte orice păcat.

Cum interpretăm „cazi şi ridică-te”.

Să nu te înşele, frate, gândul care-ţi spune aşa: iată, Sfinţii Părinţi zic „cazi şi ridică-te”, adică, de câte ori vei cădea, ridică-te şi vei fi mântuit. Asta să fie pocăinţa, să cazi, să te scoli şi iarăşi să cazi? Rătăcitor şi rău este felul acesta de a le răstălmăci zicala, pentru că Părinţii au spus-o ca să scoată din oameni teama de deznădejde şi nu ca să-o facă să păcătuiască cu speranţa că, mărturisindu-se şi pocăindu-se, oricum vor fi iertaţi. Departe de tine un asemenea gând! De aceea explică Sfântul Isaac: „Curajul pe care Sfinţii Părinţi au voit a ni-l da prin dumnezeieştile lor scrieri …nu trebuie să ne fie ajutor pentru păcat. Ca să avem nădejde în pocăinţă s-au gândit ei să fure din mintea noastră teama de deznădejde” (Cuvântul 70).
Apoi Părinţii au spus „cazi şi ridică-te” şi nu „ridică-te şi cazi”, cum pe dos înţelegi tu. Este o mare diferenţă între una şi cealaltă. Să cazi şi te scoli şi apoi, după ce te ridici de jos să cazi din nou, nu este şi nici nu se numeşte pocăinţă, cum o numeşti tu, ci este şi se numeşte aşa cum o numeşte Sfântul Apostol Petru „Câinele la vărsătura lui se ‘ntoarce şi sacroafa spălată se tăvăleşte în mocirlă” (II Petru 2,22).
Adevăratul înţeles al zicalei părinţilor este acesta: omul trebuie să se ţină, cu toată puterea, departe de păcat şi să se păzească să nu cadă.
Dacă, totuşi, cade, dar din slăbiciune omenească şi nu pentru că aşa a vrut, nu trebuie să deznădăjduiască, ci să se ridice imediat, să-şi mărturisească păcatul şi să se pocăiască sincer fără a mai pierde nici un ceas. Pentru că zice Sfântul Ioan Scărarul: „Este propriu îngerilor să nu cadă. Ba poate nici să poată cădea, cum zic unii. Dar oamenilor le este propriu să cadă şi să se ridice iarăşi de câte ori s-ar întâmpla aceasta. Numai dracilor le este propriu .ca odată căzuţi să nu se mai ridice niciodată” (Cuvântul 4,27 despre Ascultare).
De aceea şi tu, frate, dacă ai căzut din pricina necazurilor sau a slăbiciunii, nu te lăsa înşelat spunându-ţi: am mai căzut şi altă dată, mai cad şi acum, ce înseamnă un păcat mai mult? Am mai căzut o dată în mocirlă, dar nu-i. nimic, mă duc să mă spovedesc, mă pocăiesc pentru toate şi apoi mă depărtez de păcat. Pentru numele Domnului, frate, nu asculta! E limpede ca lumina zilei că vine de la diavolul care caută să te piardă. Dacă ai păcătuit odată, n-o mai face şi a doua oară, nu zăbovi şi nu mai răbda să te vezi în mocirlă, ci fă, cum zice Scriptura: „Nu întârzia să te întorci la Domnul şi nu amâna de pe o zi pe alta” (înţelepciunea lui Iisus Sirah 5,7). Scoală şi du-te la duhovnic să te spovedeşti, căci, cu cât rana este mai proaspătă, cu atât mai uşor se vindecă şi cu cât se învecheşte, cu atât mai. greu se tămăduieşte, cum spune Sfântul Ioan Scărarul: „Rana ta este uşor de tămăduit cât este încă proaspătă şi caldă. Dar cele învechite, neîngrijite şi învârtoşate, sunt greu de vindecat…” (Cuvântul 5,123, Despre Pocăinţă).
Dacă nu găseşti timp acum pentru spovedanie, arată-I lui Dumnezeu că te căieşti fără a mai aştepta vremea spovedaniei şi străduieşte-te să te împaci cu El dovedind străpungere şi zdrobirea inimii şi arătându-I că te căieşti cât poţi. Nu dormi nici o noapte mulţumit dacă n-ai căzut în faţa Lui şi nu I-ai cerut iertare spunându-I cât de tare te căieşti, aceasta până ce vei merge la duhovnic. Este o îndrăzneală de neiertat să n-o faci ştiind că oricând eşti osândit la moarte, să stai chiar şi o clipă într-un păcat de moarte şi să atârni de o aţă, care este viaţa ta, deasupra adâncului tuturor relelor, adică deasupra iadului.
Ah, nefericite, tu nu stai doar o clipă cu păcatul nemărturisit, ci stai luni şi cine ştie cât timp. Ca să te mărturiseşti şi să scapi de o asemenea primejdie tu aştepţi Pastele sau Ziua Apostolilor sau Crăciunul, jucând, râzând sau dormind fără nici o grijă, ca şi când nu ţi-ai fi rănit sufletul cugetător şi nemuritor, ci un tăciune lipsit de simţire. Ascultă o întâmplare cutremurătoare pe care o citim în istoriile Părinţilor.