Scurtă istorie a Bisericii – Începuturile

Ieromonah Aidan Keller

Naşterea Bisericii

Acum mai bine de 2.000 de ani, Domnul nostru Iisus Hristos a intervenit direct în istoria omenirii. Deşi era Dumnezeu (împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh), El s-a făcut om – sau, aşa cum spunem de obicei, s-a întrupat – a luat trup. Omenirea, chiar de la începuturile ei cu Adam şi Eva, se depărtase de viaţa dumnezeiască, alegând păcatul şi căzând sub puterea morţii. Dar Domnul Iisus, prin întruparea Sa, prin moartea pe Cruce şi prin învierea din morţi a treia zi, a rupt puterea morţii care era asupra oamenilor. Prin învăţătura şi prin întreaga Sa lucrare mântuitoare, Hristos a împăcat cu Dumnezeu o omenire care se depărtase de Dumnezeu şi care se robire păcatului. El a pus capăt stăpânirii pe care diavolul o căpătase asupra oamenilor şi a reînnoit şi recreat atât omenirea, cât şi întregul univers. Înlăturând prăpastia care îl separa pe om de Dumnezeu, prin unirea omului cu Dumnezeu în propria lui Persoană, Hristos Mântuitorul nostru a deschis calea către o viaţă veşnică şi fericită după moarte, pentru toţi cei care vor crede în ea.

Nu toţi cei din Iudeea – iudeii, poporul ales al lui Dumnezeu (Deut 7:6; Is 44:1) – au fost gata să audă aceste lucruri, aşa că Domnul nostru le-a vorbit lor cel mai mult în parabole şi imagini. Pentru a-şi arăta toată învăţătura Sa, El a ales doisprezece oameni simpli pe care i-a învăţat mai în amănunt. Cei doisprezece se numesc Apostoli. Ca parte a mântuirii lumii, Hristos a înfiinţat o Biserică (Mat 16:18; Mat 18:17).

El i-a numit pe Apostoli la conducerea ei şi le-a încredinţat o putere preoţească (Mat 16:19; Ioan 20:21), suflând asupra lor şi spunând „Luaţi Duh Sfânt. Celor cărora le veţi ierta păcatele, iertate vor fi” (Ioan 20:21-23). I-a trimis apoi să propovăduiască Evanghelia (vestea bună) despre moartea şi învierea Sa mântuitoare, spunând „Mergeţi şi învăţaţi pe toate neamurile, botezându-i pe ei în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mat 28:19). Tradiţia creştină este unanimă în a afirma că în timpul celor patruzeci de zile după înviere, până s-a înălţat la ceruri, Domnul Iisus i-a învăţat pe cei doisprezece despre întemeierea Bisericii Sale pe pământ, o Biserică despre care El a spus că porţile locuinţei morţilor nu o vor birui (Dan 2:44; Mat 16:18). Domnul a promis că Sfântul Duh va fi cu Biserica şi o va călăuzi, ferind-o de neadevăr.

Trăsăturile Bisericii lui Iisus

Este important să înţelegem că Biserica era şi este atât pământească, cât şi cerească. Existând pe pământ, ea a fost şi este afectată de slăbiciuni omeneşti. De pildă, deşi capul Bisericii este Hristos, de-a lungul timpului, în cadrul ei, au existat oameni nevrednici care au ocupat posturi de conducere. Totuşi, ca adunare cerească, ea este întemeiată pe făgăduinţa Domnului care a spus că „porţile locuinţei morţilor nu o vor birui” (Mat 16:18); cu alte cuvinte, Harul şi mântuirea pe care Dumnezeu doreşte să le dea oamenilor nu vor fi afectate de cei nevrednici. Biserica pe care a întemeiat-o Domnul Iisus avea anumite trăsături, care sunt aplicabile şi astăzi, la fel ca în vremea Apostolilor. Ea era…

… UNA. Deşi era alcătuită din adunări locale, ea reprezenta un trup unic, împărtăşind în mod vizibil aceeaşi credinţă şi har. Nu existau mai multe denominaţii diferite care afirmau toate că îl urmează sau că sunt întemeiate de Iisus, fiind astfel unite doar prin această pretenţie. Rugăciunea făcută de Hristos, în noaptea de dinaintea răstignirii Sale pe Cruce (Ioan 17:11, 21-23) a fost ca Biserica Sa să fie una, aşa cum El şi Tatăl sunt una. Haina fără cusătură a lui Hristos, căreia în Evanghelia după Sf. Ioan i se acordă o atenţie deosebită (Ioan 19:23-24), reprezintă unitatea Bisericii lui Hristos. De asemenea, ea era…
… SFÂNTĂ. Biserica este sfântă pentru că conducătorul – Capul ei – Domnul Iisus Hristos, este sfânt (Efes 1:22-23; Efes 2:19-22). Printre membri ei, ea includea oameni care erau păcătoşi, dar acesta era felul ales de Dumnezeu pentru a le da acelor păcătoşi iertarea de păcate (Mat 16:19), Harul şi sfinţirea. Învăţătura ei era calea către sfinţenie şi aşa este şi astăzi. „Sfânt” înseamnă, etimologic, „pus deoparte”, iar Biserica era sfântă pentru că nu mergea în felul lumii, ci după căile dorite de Domnul Iisus. Ea era…
… SOBORNICEASCĂ. Cuvântul sobornicesc este traducerea a două cuvinte greceşti, kata holos, care înseamnă „potrivit cu întregul”. Biserica era ferită întregii omeniri; ea exista pentru toate seminţiile, limbile şi popoarele, nu numai pentru evrei. Ea îmbrăţişa toate învăţăturile Apostolilor, împărtăşite popoarelor lumii. Nimic din ceea ce ne-a lăsat Domnul nu s-a pierdut, pentru că totul a fost păstrat de Biserică de-a lungul timpului. Ea era…
… APOSTOLICĂ. Ea a fost întemeiată de cei doisprezece Apostoli şi a rămas credincioasă tuturor învăţăturilor lor. Nu doar acelor învăţături care sunt scrise în Scriptură, ci tuturor învăţăturilor. Biserica era apostolică şi în forma ei de conducere; ea a fost întotdeauna condusă de urmaşii Apostolilor. Aceşti urmaşi se numesc episcopi şi sunt în mod vizibil uniţi într-un singur trup alcătuit din biserici locale care împărtăşesc aceeaşi credinţă şi au părtăşie una cu alta.

„Creştinii”

După aproape trei sute de ani, membrii Bisericii au primit numele de „creştini”, denumire dată lor prima oară în Antiohia (Fapte 11:26). Acest nume a fost întotdeauna acceptat de cei credincioşi, întrucât pe Iisus Hristos îl propovăduim şi Lui ne închinăm, şi El este calea şi viaţa noastră. El este cel care a întemeiat Biserica noastră şi a făgăduit că va fi în mijlocul ei, printre poporul Său, „până la sfârşitul lumii” (Mat 28:20).

Scrierea Bibliei

Cei doisprezece Apostoli, aleşi de Hristos, au mers cu El şi au ascultat cele mai adânci învăţături ale Sale, lăsând la o parte totul pentru a-l urma. Domnul i-a numit ca primi conducători ai Bisericii Sale. Pe mărturia lor personală despre învierea Sa din morţi s-a întemeiat Biserica, care a crescut în perioada care s-a numit Perioada Apostolică. În acea vreme, Dumnezeu a îngăduit nenumărate minuni pentru a întări propovăduirea Apostolilor (vezi Faptele Apostolilor şi istoriile din acea vreme), pentru a arăta că ei propovăduiau adevărul Lui. Tot în acea vreme, Apostolii şi ucenicii scriau memorii ale experienţelor lor cu Hristos, precum şi importante scrisori unii către alţii şi către credincioşi. Trei sau patru sute de ani mai târziu, sinoadele Bisericii a adunat la un loc aceste scrieri inspirate, le-a sortat şi le-a dat numele de Noul Testament. Cu toate acestea, în timpul vieţii Apostolilor, mărturia lor personală şi autoritatea lor aveau pentru credincioşi un cuvânt mai greu decât scrierile lor. Nu trebuie să uităm că Biserica a existat dinaintea Bibliei. Astfel, orice biserică care pretinde că se bazează pe Biblie nu este Biserica lui Iisus Hristos. Numai acea biserică care afirmă că a scris Biblia poate fi aproape de Biserica iniţială.

Continuitate

În mod inevitabil, Apostolii au murit. Dar Domnul nu a lăsat ca şi Biserica să moară odată cu ei; pentru a o duce mai departe, Apostolii au numit urmaşi care s-au chemat episcopi (Filip 1:1) pentru adunările locale. Acestor bărbaţi ei le-au dat Harul apostolic pe care îl primiseră de la însuşi Hristos, în cadrul unui proces care s-a numit „succesiune apostolică” şi care este înfăţişat în mod deosebit în Noul Testament (în Tit şi 1 şi 2 Timotei).

Apostolii au numit, de asemenea, şi diaconi. Numirea lor a fost necesară întrucât datorită creşterii rapide a Bisericii, Apostolii nu îi mai puteau păstori pe creştini, material şi duhovniceşte (Fapte 6:1-6). Îndatoririle diaconilor erau de a împărţi darurile şi a păstra ordinea, permiţându-le Apostolilor să se ocupe exclusiv de învăţătură, de îndemnuri şi de săvârşirea tainelor lui Hristos (de exemplu, taina „ruperii pâinii”, care astăzi se cheamă Euharistie sau Liturghie, şi taina Sfântului Botez).

Nu mult timp după numirea diaconilor, au apărut şi prezbiterii sau preoţii (Fapte 14:22; „bătrâni” în unele traduceri, pentru că „preot” înseamnă „bătrân”). Preoţii au primit aproape toate darurile pe care le aveau episcopii. Ei săvârşeau Botezul, Euharistia, ungerea celor bolnavi şi altele, uşurând sarcina episcopilor, dar preoţii nu puteau numit alţi preoţi sau episcopi. Ierarhia iniţială a episcopilor, preoţilor şi diaconilor rămâne o caracteristică distinctivă a bisericilor istorice. Există, totodată, şi slujbe mai mici, cum sunt cele ale citeţilor, sub-diaconilor, şi diaconeselor.

Evrei şi Neamuri

În Perioada Apostolică, Biserica a trebuit să facă o trecere dureroasă. Desigur, ea începuse în Palestina, printre iudei, pentru că Dumnezeu alesese acest popor pentru a aduce lumina lumii, pentru a-l primi primii pe Mesia şi pentru a-i spune lumii despre El şi despre viaţa veşnică în El. Cu toate acestea, mulţi din neamul ales al lui Israel nu au crezut în Hristos, astfel că făclia credinţei în Hristos a trecut la Neamuri, la foştii păgâni, după cum prorocise Isaia cu 700 de ani înainte (Is 2:2; 60:3, 5). S-a pus imediat problema dacă acei creştini proveniţi dintre Neamuri trebuie să se taie împrejur şi să asculte de legea lui Moise mai întâi – adică să devină iudei înainte de a fi creştini. Apostolii nu au ajuns la o părere unanimă. Apostolul Pavel a insistat mult că acest lucru nu era necesar şi s-a ţinut un sinod la Ierusalim, la care au participat toţi cei doisprezece. Sinodul a fost condus de Sf. Iacob, conducătorul bisericii din Ierusalim. Prin călăuzirea Sfântului Duh, Apostolii au hotărât că noii creştini nu trebuia să fie tăiaţi împrejur sau să ţină toată legea lui Moise. După rezolvarea acestei neînţelegeri, Biserica a continuat să se răspândească şi să înflorească printre Neamuri. Ierusalimul a fost distrus în anul 70 de oştile romane, iar noile centre creştine au devenit Antiohia, Roma şi Alexandria.

Rezolvarea disputelor

Când Apostolii s-au întâlnit într-un sinod care era mai presus de opiniile lor personale, ei au stabilit un principiu care avea să călăuzească Biserica de-a lungul veacurilor. Nici unul dintre Apostoli nu era infailibil, şi nici vreunul dintre episcopii numiţi ca urmaşi. Totuşi, întrunindu-se în sinoade sub călăuzirea Sfântului Duh, episcopii întregii Biserici au proclamat, în şapte ocazii diferite, învăţături şi canoane (reguli) care poartă sigiliul Sfântului Duh şi care au greutate mai mare decât cuvântul oricăruia dintre episcopi. Controversa legată de evrei şi Neamuri a fost prima dintr-o serie de dispute despărţitoare, care au fost de regulă iscate de învăţături greşite şi care au ameninţat unitatea Bisericii, una dintre cele patru trăsături fundamentale ale ei. Datorită sfintelor sinoade, care au vorbit cu autoritatea Duhului pentru întreaga Biserică, aceste dispute nu au reuşit niciodată să rupă unitatea Bisericii.

Alcătuirea închinării creştine

În primii o sută de ani, Biserica iniţială a trecut prin schimbări profunde în ceea ce priveşte închinarea (cultul). La început, Cina cea de Taină – frângerea pâinii – era săvârşită seara imediat după masa comună. În primii ani, toate cele pentru învăţătură şi îndemn, care îmbracă acum partea centrală a Liturghiei, aveau loc separat de Euharistia din sinagogă. În timp, acei iudei care nu îl acceptaseră pe Hristos ca Mesia au început să aibă o atitudine dură faţă de evreii care îl primiseră pe Hristos şi în cele din urmă nu i-au mai lăsat să se închine în sinagogă. Această schimbare de esenţă a condus la structura de bază pe care o are astăzi Sfânta Liturghie: rugăciuni de iertare, laude către Dumnezeu, citirea Scripturii şi o predică (caracteristicile liturgice au provenit direct din sinagogă). Acestea sunt acum urmate de frângerea pâinii şi de împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Atunci când Euharistia a încetat să mai fie săvârşită seara, creştinii au început să postească înainte de a participa la ea.

Ce anume ţine Biserica unită?

Spre deosebire de alte credinţe, Creştinătatea ortodoxă nu apelează la birocraţie, ierarhie sau documente oficiale pentru a oferi o direcţie Bisericii. Inima Ortodoxiei este chiar închinarea la Dumnezeu – Euharistia şi săvârşirea Sfintelor Taine. Pentru acest motiv, orice istorie adevărată a Bisericii trebuie să includă formarea Liturghiei, însă trebuie evitată cursa abordării unei viziuni cauzale, aşa cum fac unii istorici astăzi. Istoria Liturghiei nu este o succesiune întâmplătoare de adăugări şi modificări, ci lucrarea continuă a Sfântului Duh care călăuzeşte Sfânta Biserică de-a lungul veacurilor, într-o închinare sfântă şi dreaptă la Dumnezeu. Ne închinăm nu cum credem noi că este mai bine, ci aşa cum vrea Dumnezeu să i ne închinăm.

Perioada mucenicilor

Perioada de după moartea celor doisprezece Apostoli este deseori numită Perioada Martirilor. Dat fiind că veştile despre Credinţă se răspândeau foarte repede, reacţia imediată a lui Satana a fost să instrumenteze stârpirea sângeroasă şi totală a Creştinismului. Este uimitor faptul că, în ciuda tuturor piedicilor, creştinii au continuat să se întâlnească în Ziua Domnului. Deseori se întâlneau într-alt loc, pentru că dacă erau descoperiţi, erau omorâţi. Mulţi creştini, refuzând să se lepede de Hristos şi să se închine idolilor păgâni, chiar şi printr-un mic gest sau cuvânt, au fost omorâţi pe loc sau prin chinuri groaznice. Domnul a folosit însă moartea lor benevolă şi suferinţele lor curajoase, alături de alte minuni, pentru a întoarce inima multor oameni către El. Departe de a distruge Biserica, prigoanele nu au făcut decât s-o întărească şi mai mult. Cei care au supravieţuit au scris numele mucenicilor în calendare pentru a le păstra vie amintirea biruinţelor lor, ducând astfel la formarea calendarului bisericesc cu sfintele sărbători.

Falsul creştinism

Încercările Bisericii au fost atât de natură duhovnicească, cât şi exterioare. Ereziile au răsărit asemenea ciupercilor, împotriva lor neexistând un consens al credinţei. Cuvântul erezie vine din grecescul hairoumai, care înseamnă a alege. Ereticii erau cei care alegeau să aibă o credinţă a lor, personală, în locul să accepte credinţa Bisericii. Gnosticii încercau să amestece creştinismul cu idealul unei înţelepciuni ascunse, gândind că mântuirea stă într-o cunoaştere ascunsă, nu în Harul lui Hristos. Iudaizatorii nu acceptau hotărârea Apostolilor că creştinii nu trebuie să asculte de legea mozaică şi semănau neîncredere şi discordie acolo unde păstorii erau prea îngăduitori cu ei şi nu îi opreau. Discipolii lui Marcion credeau că Dumnezeul Vechiului Testament nu este acelaşi cu Tatăl lui Iisus Hristos. Maniheii credeau că materia fizică este rea şi că numai duhul este bun. Montaniştii respingeau ierarhia Bisericii, punând accent pe fenomene spirituale spectaculoase şi propovăduind o nouă eră a Duhului Sfânt. Sabelienii învăţau că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt doar trei „chipuri” pe care Dumnezeu le-a purtat de-a lungul timpului, când a făcut diferite lucruri; ei respingeau învăţătura despre Sfânta Treime. Foarte puţine erezii din ziua de astăzi sunt originale; majoritatea sunt aceleaşi vechi rătăciri, în formă reeditată.

În mijlocul confuziei şi a tulburării iscate de mişcările eretice, Biserica lui Hristos era asemenea unei corăbii pe o mare agitată; cu toate acestea, Hristos era cârmaciul, iar provocările puse de prigoane şi erezii au fost depăşite. Prigoanele au luat sfârşit atunci când împăratul Constantin, un mare prieten al Creştinismului, i-a învins pe duşmanii lui păgâni, a preluat conducerea Imperiului Roman şi a legalizat Creştinismul (în anul 312; abia în 392 creştinismul a devenit religie de stat).

Scurtă istorie a Bisericii – Sinoadele Ecumenice

Ieromonah Aidan Keller

Primul Sinod — Niceea, anul 325

Această răsturnare de situaţia a fost urmată de biruinţa asupra ereziilor. Împăratul Constantin a convocat un sinod al tuturor episcopilor creştini, pentru a hotărî oficial în ce anume consta credinţa creştină, dat fiind că un preot pe nume Arie învăţa că Hristos nu este Dumnezeu, ci doar un om desăvârşit, şi câştiga pe mulţi de partea lui. Sinodul s-a întrunit la Niceea şi a respins această învăţătură, redactând un sumar al dreptei credinţei, care este astăzi prima parte a Crezului rostit la Liturghie. În acelaşi timp, Părinţii de la Niceea au stabilit cum se va calcula data Paştelui, au hotărât că toţi creştinii vor sta în picioare, nu în genunchi, la închinarea de duminică, şi au lămurit anumite chestiuni administrative. Aceste hotărâri sunt respectate până astăzi de creştinii ortodocşi din răsărit şi din apus.

Sunt necesare câteva observaţii. Mai întâi, după Niceea creştinii arieni au devenit mai numeroşi decât cei drept-credincioşi, ceea ce arată că nu cifrele dictează care este Biserica adevărată. Apoi, deşi a fost necesară definirea credinţei în cuvinte omeneşti, pentru apărarea Adevărului, acest lucru a fost foarte greu de făcut de către Părinţii de la Niceea. Ei considerau că credinţa în Hristos este ceva ce trebuie păstrat în inimă, nu fixat prin formule. Noi suntem urmaşii lor dacă avem această credinţă în faptele noastre, nu doar în Crezul nostru.

Perioada lui Constantin

După ce împăratul Constantin a legalizat credinţa creştină, care a fost stabilită ferm la Sinodul de la Niceea, au avut loc anumite schimbări în Biserică, nu toate fiind pozitive. În general, creştinismul nu era prea atrăgător pentru cei mândri; aceştia căutau acum să fie numiţi preoţi şi episcopi, lucru care s-a şi petrecut. A existat un mare număr de convertiţi, nu toţi la fel de sinceri şi nevoitori ca primii creştini. În locul catacombelor şi a locuinţelor private s-au construit biserici publice, ca loc pentru săvârşirea Sfintelor Taine. Această nouă libertate a permis cultivarea şi îmbunătăţirea muzicii liturgice, precum şi o înflorire a artei liturgice ca bază pentru imnologia şi iconografia bisericească care împodobesc şi înalţă închinarea din ziua de azi.

Perioada lui Constantin este numele dat epocii de după domnia lui Constantin, când scopurile creştinismului şi cele ale statului secular se suprapuneau în mare măsură, când experienţa şi resursele societăţii erau folosite spre slava lui Dumnezeu. Aceasta a ajutat Biserica în mai multe feluri. De exemplu, se ştie că episcopii nu lucrează întotdeauna bine împreună şi probabil că fără intervenţia împărătească nu ar fi avut loc nici un sinod ecumenic. Toate cele şapte Sinoade Ecumenice care au apărat credinţa au fost convocate la iniţiativa unui împărat sau împărătese. În cel mai bun caz, această politică a simfoniei între Biserică şi Stat a fost în avantajul credinţei. Reversul a fost acela că uneori în Sfânta Sfintelor a pătruns influenţa lumească, acesta fiind un motiv de îngrijorare pentru mulţi creştini sinceri. De fapt, ori de câte ori autorităţile seculare au încercat să intervină direct în învăţăturile Bisericii, sfinţii episcopi au fost acolo ca să apere Adevărul chiar cu preţul vieţii lor. Calendarul este plin de numele lor.

Monahismul

Una dintre reacţiile la lumesc a apărut în pustia Egiptului, acolo unde pruncul Iisus fugise ca să scape de mânia unui despot. Un tânăr pe nume Antonie s-a retras în pustie pentru a-i sluji lui Dumnezeu în singurătate şi rugăciune. Cu vremea, Sf. Antonie a atras un mare număr de ucenici, pe care i-a organizat ca monahi creştini. Cuvântul monah vine de la grecescul monos, care înseamnă singur, şi la început reprezenta un sihastru. Monahii se lepădau de activităţile seculare, de hrana de dulce, de căsătorie şi de proprietăţile personale. Pe scurt, scopul lor era acela de a îndeplini nu numai poruncile lui Hristos, ci şi sfaturile Lui date în Sfintele Evanghelii, cum ar fi sărăcia voluntară, fecioria, ascultarea şi viaţa ascetică (ascetismul înseamnă lipsirea voluntară şi nevoirea pentru Dumnezeu). Sf. Pahomie a înfiinţat prima mănăstire, unde nevoitorii putea locui şi se puteau întrajutora, în cadrul unor reguli bine stabilite. Aceste idealuri, care au încălzit inima multor bărbaţi şi femei pe care astăzi îi numim Sfinţi, s-au întins din Egipt în Palestina, în Siria şi în tot Răsăritul. Ele au ajuns şi în Apus prin Sf. Ioan Casian, unde au strălucit la fel ca în Răsărit.

Al doilea Sinod – Bizanţ „Noua Romă”, anul 381

Împăratul Constantin a schimbat într-o manieră deosebită istoria atunci când a mutat capitala Imperiului Roman de la Roma la Bizanţ, un sat obscur din Grecia, nu departe de Niceea. Acesta a devenit repede cunoscut ca şi Constantinopol sau Noua Romă, şi a fost locul unde s-a ţinut al doilea Sinod Ecumenic al Bisericii, în anul 381. La primul Sinod, principalul subiect fusese dumnezeirea lui Hristos; la acest al doilea Sinod s-a discutat despre dumnezeirea Sfântului Duh. Părinţii sinodali au întărit învăţătura iniţială că Sfântul Duh este Dumnezeu, prin afirmaţii care alcătuiesc astăzi a doua parte a Crezului rostit duminica la Sfânta Liturghie.

Un alt mod prin care este întărită această învăţătură a fost pus în practică de Sf. Chiril din Ierusalim. În cadrul Liturghiei el a adăugat o invocare explică a Sfântului Duh asupra Darurilor, pentru prefacerea lor în Trupul şi Sângele lui Hristos. Această invocare se mai numeşte epicleză, fiind adoptată de toate bisericile în cultul lor.

Uniformizarea Liturghiei

În preajma anului 450 a avut loc o importantă transformare în felul în care era săvârşită Liturghia la Roma. Iniţial, aceasta se săvârşea în limba greacă, până când Papa Sf. Victor a început să folosească latina. La un moment dat, moment pe care istoricii nu îl pot identifica precis, rugăciunile au fost reformulate şi a apărut Canonul Roman. După aceea, schimbările în ritul roman au fost minore, cel puţin după ce Sf. Grigore a introdus Tatăl Nostru şi Kyrie (pe la anul 600). Ritul roman era prezent în Spania în veacul al cincilea şi s-a dezvoltat independent, fiind numit ritul mozarabic. În Galia, se folosea ritul galic, un rit latin cu caracteristici orientale. La Milano s-a dezvoltat în mod independent un rit similar celui roman, numit ritul ambrozian. În Răsărit, Sf. Vasile a formulat Liturghia din care Sf. Ioan Gură de Aur (veacul al cincilea) a realizat o formă prescurtată. Aceste două Liturghii, împreună cu Ceasurile de rugăciune ale Mănăstirii Sf. Sava de lângă Ierusalim, au constituit temelia ritului bizantin. Alte Liturghii răsăritene importante sunt cele ale Sfântului Marcu (Cultul Copt) şi ale Sfântului Iacob (Liturghia Siriacă). Aproape toate riturile răsăritene şi apusene menţionate mai sus sunt folosite şi astăzi în Biserica Ortodoxă, dar numai ocazional. Ritul care reprezintă însă moştenirea spirituală a marii majorităţi a ortodocşilor de astăzi este cel bizantin.

„Ortodoxia”

Chiar de la primele patru Sinoade, termenul cel mai frecvent folosit pentru a denumi credinţa noastră a fost acela de „ortodox”. El vine de la grecescul orthos, „corect, drept” şi de la doxa, „slavă, închinare”. Astfel, ortodocşii sunt cei care se închină lui Dumnezeu aşa cum trebuie, cu dreapta credinţă. Acest cuvânt avea un înţeles special în primele zile, desemnându-l pe „cel care acceptă toate Sinoadele” (în Răsărit şi în Apus, termenul „catolic” a continuat să fie folosit pentru a descrie Biserica, deşi, aşa cum vom vedea, „catolic” şi „ortodox” denumesc astăzi două credinţe diferite)

Cei patru Părinţi

În veacul al patrulea, Biserica a strălucit prin patru mari şi sfinţi bărbaţi. Sf. Atanasie a fost (aproape) singur responsabil pentru succesul Sinodului de la Niceea, câştigându-şi titlul de Stâlp al Ortodoxiei. Fiind doar un diacon, el l-a combătut pe preotul Arie şi, atunci când s-a întors de la Niceea, a fost numit Papa la Alexandria. La scurt timp, el a fost alungat din scaun şi a călătorit în răsărit şi apus, scăpând cu greu din mâna ereticilor. De-a lungul a cinci exiluri separate, el a scris scrisori, şi-a păstorit turma de departe şi şi-a păstrat un anumit simţ al umorului, care era una din armele din arsenalul său duhovnicesc. Sf. Atanasie a adormit întru Domnul la anul 373.

Sf. Ioan Hrisostomul („Gură de Aur”) era un umil sihastru din Siria. El şi-a câştigat renumele ca preot şi predicator în Antiohia, fiind apoi silit să accepte slujba de arhiepiscop în Noua Romă, Constantinopol. Râvna sa pentru virtute (un domeniu în care familia împărătească avea serioase probleme) i-a atras ura împăratului. Ioan a fost exilat în mai multe rânduri din Noua Romă. Când a murit în exil în anul 407, el a lăsat o uriaşă moştenire constând din scrisori, predici şi comentarii. El este astăzi apreciat cel mai mult pentru faptul că a lăsat Bisericii Liturghia cea mai des folosită pentru Euharistie.

În aceeaşi perioadă, un alt Sfânt care a cuprins atât Răsăritul, cât şi Apusul, a pornit din Iugoslavia de astăzi (Sidonium). Sf. Ieronim s-a mutat din Vechea Romă la Betleem şi a trăit ca ieromonah pentru tot restul vieţii sale la locurile unde s-a născut Hristos. El a tradus cărţile Bibliei din greacă, ebraică şi aramaică în latină, folosind manuscrise vechi care nu mai există astăzi. Lucrarea sa cea mai cunoscută se numeşte Latina Vulgata, care este o versiune a Scripturii. Până la anul 400, Biserica hotărâse deja care erau scrierile care trebuie incluse în Biblie, iar lista lor nu s-a schimbat până astăzi.

Un mare bărbat al Apusului a fost Augustin din Africa, un om care a venit la Hristos nu foarte de tânăr. După mulţi ani petrecuţi în erezia maniheistă, Augustin s-a convertit cu ajutorul Noului Testament, prin predicile prietenului său, Sf. Ambrozie, episcop de Milano. El a devenit episcop de Hippo, în Africa, unde a combătut erezii de multe feluri. El rămâne o figură controversată, deoarece scrierile şi speculaţiile sale logice, deşi provenite dintr-o inimă iubitoare de Dumnezeu, au fost folosite ulterior pentru dezvoltarea anumitor învăţături romano-catolice şi protestante, pe care le vom discuta mai târziu în această carte. Cu toate acestea, la sfârşitul vieţii sale închinate lui Dumnezeu, Augustin a scris o întreagă carte de retractări, a supus judecăţii Bisericii tot ce a scris şi a adormit întru sfinţenie, lăsându-ne o moştenire la fel de mare ca şi cea a Sfântului Ioan Gură de Aur.

Al treilea Sinod – Efes, anul 431

În anul în care a adormit Augustin, s-a întrunit al treilea Sinod Ecumenic al Bisericii, la Efes, locul unde locuiseră Apostolul Ioan şi Fecioara Maria. Nestorie, patriarh de Constantinopol, făcea o distincţie între natura umană şi cea dumnezeiască ale lui Hristos, afirmând într-o predică de Crăciun că, pentru el, este degradant să se închine unui Dumnezeu într-un leagăn de copil! Sinodul l-a combătut şi a arătat că, dat fiind că Hristos este Dumnezeu şi om în acelaşi timp, Fecioara Maria este cu adevărat Theotokos, Născătoare de Dumnezeu. Nestorie a plecat în Răsărit, a numit mai mulţi preoţi şi a înfiinţat biserici care s-a rupt de Ortodoxie şi care îl denumesc „Sfântul Nestorie”. Următorul Sinod avea însă să se lupte cu o erezie şi mai teribilă.

Al patrulea Sinod – Calcedon, anul 451

Au fost unii care au mers atât de departe în evitarea nestorianismului, încât au dat naştere unei alte rătăciri – monofizismul (de la cuvântul grecesc care înseamnă „o singură fire”). Aceştia învăţau că firea umană şi cea dumnezeiască ale lui Hristos fuseseră atât de întrepătrunse, încât formaseră o singură fire divino-umană (care, astfel, nu a fi fost nici umană întru totul, nici divină). Disputa s-a încins. Împărăteasa Pulcheria a convocat un Sinod general la Calcedon pentru a rezolva dilema şi, în urma unei minuni care a avut loc la mormântul muceniţei Eufemia, Părinţii au hotărât împotriva monofiziţilor. Din nefericire, din motive religioase şi politice, s-a format o numeroasă denominaţiune dizidentă, care i-a inclus pe copţii egipteni, pe iacobiţii sirieni şi pe susţinătorii acestora din India. Acest grup a respins al patrulea Sinod (şi pe cele ulterioare). Ortodoxia învaţă că au existat două firi în Hristos, una dumnezeiască şi una umană, distincte, neamestecate şi indivizibile. Recent, această învăţătură a fost din nou pusă în discuţie prin intermediul unor ortodocşi care afirmă acum că monofiziţii de astăzi nu cred în monofizismul clasic şi că Ortodoxia ar trebui să se unească cu aceştia. Monofiziţii au răspuns nuanţându-şi în mare măsură poziţia istorică. Totuşi, ortodocşii tradiţionalişti au fost alarmaţi de un plan de unire alcătuit la Chambesy, în Elveţia, în anul 1990, plan semnat de reprezentanţi majorităţii patriarhiilor ortodoxe. Acest plan nu le cere monofiziţilor să accepte al patrulea Sinod şi următoarele. Condamnarea planului de la Chambesy a pornit din Muntele Athos, de la Patriarhia Georgiei şi din partea clerului tradiţionalist de pretutindeni. Ortodocşii consideră că au mai multe în comun cu monofiziţii decât cu orice alte ramuri creştine, dar atât timp cât jumătate dintre Sinoadele Ecumenice sunt respinse, nu poate exista o unitate adevărată.

Căderea Romei

Slăbită de decăderea morală, răvăşită de conflicte interne şi resimţindu-se după lovitura economică şi ideologică primită în momentul în care Constantin a mutat capitala la Constantinopol, în veacul al cincilea Vechea Romă este zguduită de atacurile repetate ale barbarilor. În cele din urmă, la anul 476, ea cade definitiv în mâna invadatorilor. Mulţi au văzut în căderea Cetăţii – centrul învăţăturii, civilizaţiei şi ordinii occidentale – sfârşitul lumii. Implicaţiile pentru Biserica lui Hristos au fost mari, în special pe termen lung. Odată dezintegrată ordinea publică din Italia, Papii Romei au fost nevoiţi să-şi asume un rol cvasi-guvernamental. Ei au început să se ocupe de grija cetăţii, să medieze şi chiar să conducă în probleme publice. Deja scaunul Romei devenise un guvern în sine. Atât timp cât existaseră bărbaţi drepţi şi capabili în biserica Romei, acest sistem funcţionase, dar cu timpul expresia „puterea corupe” a început să se vadă din practică. Încet-încet, de-a lungul următorilor 300 de ani, atitudinea Papilor care voiau să conducă întreaga Biserică a început să îngrijoreze celelalte Biserici locale.

Un trimis al Domnului

La doar patru ani de la căderea Romei, Sf. Benedict cel Mare se năştea în Norcia, Italia. Şcolit la Roma, el a plecat de tânăr să-l caute pe Hristos, ca pustnic într-o peşteră din pustie. Şi-a făcut mulţi ucenici şi a redactat o Regulă după care să se conducă în viaţa monahală. Sfânta Regulă a făcut din Benedict un om al smereniei şi măsurii. El a adaptat severitatea ascetismului călugărilor orientali la caracterul apusean, insistând mai mult pe ascultare şi pe lucrarea internă şi mai puţin pe post şi pe lucrări mari. Sf. Benedict este cunoscut ca Părinte al civilizaţiei apusene pentru că mănăstirile au fost mult timp singurele oaze de stabilitate şi cultură într-o lume barbară. Ele îi hrăneau pe săraci, salvau cărţile, îi învăţau pe oameni să citească şi propovăduiau o nouă morală, arătând lumii că munca manuală trebuia respectată (anterior, munca manuală era considerată demnă pentru săraci şi sclavi).

Mulţi oameni din ziua de azi resping creştinismul pe motiv că nimeni nu mai face ce făceau primii creştini: punerea laolaltă a posesiunilor individuale, renunţarea la proprietatea privată, traiul în comunităţi, rugăciune zilnică, lucrul manual şi alte lucruri menţionate în Faptele Sfinţilor Apostoli din Scriptură. Cel puţin în mănăstirile din Biserica Ortodoxă, acest stil de viaţă încă există, spre slava lui Iisus Hristos.

Al cincilea Sinod – anul 553

Al cincilea Sinod Ecumenic al Creştinătăţii a fost convocat din cauza unor scrisori care circulau sub numele de Cele Trei Capitole şi care deformau mărturisirea de credinţă formulată la Calcedon. La început, Papa Vigiliu a încercat să liniştească disputa, decretând că, în esenţă, scrisorile erau acceptabile, el oferind în fapt o interpretare personală pentru ele. Episcopii din Africa au rupt comuniunea cu Papa, cerându-i să retracteze. Împăratul Teodosie a convocat un Sinod împotriva dorinţei Papei, iar Părinţii adunaţi la Constantinopol au hotărât că Cele Trei Capitole nu erau ortodoxe, Papa Vigiliu devenind implicit eretic. Acest Sinod l-a anatemizat pe Origen (mort în 254), un învăţător strălucit care învăţase că sufletele există spiritual înainte de a veni în trup, urmare a păcatului, şi că toţi îngerii căzuţi şi păcătoşii vor intra într-o bună zi în Cer, după o curăţare.

Cele cinci Patriarhii

În veacul al cincilea s-a fixat structura generală a Bisericii sub forma unei pentarhii. Au fost investiţi cinci patriarhi – episcopi peste principalele zone ale lumii creştine – care erau egali între ei şi care exercitau o funcţie arhipăstorească. Aceşti episcopi au fost denumiţi „cele cinci simţuri” ale Bisericii. Putem vedea că esenţa Bisericii stătea încă în unitatea credinţei, nu într-o structură comandată, dat fiind că în anumite momente, unii patriarhi, cum este exemplul Papei Vigiliu al Romei, s-au abătut de la credinţă şi au fost daţi afară din Biserică. Patriarhiile erau, în ordinea descrescătoare a cinstirii, Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Pentarhia încă reprezintă un ideal al Bisericii, dar anumite motive au făcut imposibilă realizarea lui, cel puţin după anul 1054. Ulterior au apărut noi patriarhii – cele ale Serbiei, Moscovei, Bulgariei, României şi Georgiei.

Dezvoltarea papalităţii

Începând de la anul 600, problema rolului papalităţii în Biserică a devenit tot mai spinoasă. În pragul noului secol a apărut un om cu totul deosebit, care a ocupat scaunul Romei. Sf. Grigore cel Mare şi-a condus patriarhia într-un mod cu totul deosebit. Întâi de toate, el era concentrat pe misiune. A trimis un grup de monahi de la mănăstirea pe care o înfiinţase în Roma, să meargă în Anglia şi să convertească triburile germanice care se stabiliseră acolo şi care re-păgânizaseră ţara. Sf. Grigore este cinstit ca Părinte al ritului roman al Bisericii. El este cunoscut şi pentru că a popularizat termenul mesă pentru a descrie Liturghia.

Inspirându-se din liturghiile greceşti, el a aşezat Tatăl Nostru acolo unde este cântat astăzi şi a adăugat rugăciuni la Mesa Romană. A îmbunătăţit şi a transcris imnele care erau atunci încă la începuturile lor, rezultând stilul de muzică ce îi poartă numele: muzica gregoriană. Sfântul a considerat că este obligaţia lui ca nici un om sărac să nu moară din neglijenţă în cetatea Romei. Vremurile erau grele, dar ori de câte ori Grigore auzea că a mai murit un om fără casă, se socotea nevrednic să slujească Liturghia în acea zi. A apărut o dispută între Grigore şi episcopul de Constantinopol, Sf. Ioan Postitorul. Toate funcţiile deţinute la Constantinopol, care era capitala Imperiului Roman, erau considerate ecumenice (bibliotecarul Noii Rome, de pildă, era bibliotecarul ecumenic sau „universal”), iar acest titlu era acordat de Împărat şi patriarhului cetăţii. Din cauza barierelor de limbă, Sf. Grigore a înţeles că Ioan se consideră episcop cu autoritate peste ceilalţi episcopi. Reacţia lui a fost promptă. În cel mai amabil limbaj cu putinţă, el l-a acuzat pe Sf. Ioan de mândrie deşartă, declarând în ceea ce-l priveşte că renunţă la orice titlu şi că adoptă titlul de „rob al robilor lui Dumnezeu”. Cererea Sfântului Grigore era ca „toţi creştinii să respingă acest titlu blasfemitor [Episcop Universal] — acest titlu care ia cinstea preoţească de la fiecare preot, din moment ce este uzurpat în mod nesăbuit de unul!” Unitatea Bisericii nu a fost afectată de această neînţelegere.

Un şarpe în grădina Bisericii

În timpul vieţii lui Grigore a avut loc în Spania un eveniment minor, dar care a dus în timp la o ruptură permanentă. În anul 589, la sinodul de la Toledo, a fost introdus în Crez termenul filioque, mărturisirea sunând acum „…şi întru Duhul Sfânt… care de la Tatăl şi de la Fiul purcede”. Completarea a fost făcută pentru a sublinia dumnezeirea Fiului, dat fiind că Spania era dominată de arieni care respingeau egalitatea Tatălui şi a Fiului. Fraza modificată la Toledo era însă un pasaj din Scriptură, iar Scriptura nu poate fi modificată. Acest sinod local nu a ascultat de Sinodul Ecumenic de la Constantinopol, care declarase că nu se pot face schimbări la Crezul de la Niceea. Pătrunzând încet în Europa centrală şi în restul apusului, filioque a fost o bombă cu ceas vreme de patru secole şi jumătate.

Al şaselea Sinod Ecumenic – anul 680

Schisma monofiziţilor, care nu acceptaseră al patrulea Sinod, a redus cu mult mărimea şi influenţa Bisericii în zona de răsărit, aşa că pentru a-i aduce înapoi Împăratul a promulgat o învăţătură numit monotelism, care afirma că deşi cele două firi ale lui Hristos – divină şi umană – fuseseră distincte, El posedase una singură, anume una divină. Monofiziţilor le-a plăcut ideea, care a fost susţinută şi de trei patriarhi de Constantinopol alături de Papa Honoriu al Romei. Sf. Maxim, în răsărit, şi urmaşul lui Honoriu în apus, Sf. Martin, au atacat vehement această învăţătură, stricând planurile împăratului. Dacă Hristos nu a avut o voie omenească, arătau ei, atunci El nu a fost om cu adevărat, pentru că nici un om fără o voie omenească nu este un om adevărat. Ambii Sfinţi au avut de suferit mânia împăratului. Papa Martin a fost prins şi condamnat la muncă asemenea unui criminal, el murind în cele din urmă de epuizare la malul Mării Negre.

Din cauza disputei, împăratul Constantin Pogonat a convocat cel de-al şaselea Sinod Ecumenic al Bisericii, în anul 680 la Noua Romă. Monotelismul a fost condamnat, iar Papa Honoriu a fost anatemizat ca eretic. Papa Agaton şi patriarhul Sf. Gheorghe de Constantinopol au sprijinit întru totul acest Sinod. Trebuie amintit că în vremea respectivă Papii romani erau respectaţi în toată Biserica, în răsărit şi în apus, ei ocupând cel mai ortodox scaun dintre toate scaunele apostolice străvechi. Roma nu fusese atinsă decât într-o foarte mică măsură de arianism, monofizism, monotelism, pelagianism sau nestorianism. Papii romani respingeau şi adăugarea filioque la Crezul creştin.

Sinodul cinci-şase – anul 692

Sinoadele Ecumenice al cincilea şi al şaselea abordaseră exclusiv chestiuni de dogmatică, fără a emite canoane privind aspectele practice din Biserică. Astfel, a fost convocat un alt Sinod, la Constantinopol, pentru a emite canoane. Acesta este deseori numit Sinodul al Cinci-Şaselea şi este privit ca o prelungire a celor două Sinoade anterioare. Printre hotărârile luate s-au numărat: episcopii nu se pot căsători, diaconii şi preoţii trebuie să se căsătorească înainte de hirotonire şi nu se mai pot căsători după aceea. Obiceiul roman de a posti sâmbăta – lucru diferit de tradiţia apostolică – a fost respins. De asemenea, clerul Bisericii nu avea voie să se implice în chestiunile politice, militare şi economice ale acestei lumi. Deşi Roma avea reguli locale potrivit diaconii şi preoţii nu se puteau căsători, iar romanii posteau sâmbăta, canoanele care opreau aceste practici au fost recunoscute oficial şi la Roma, cel puţin pentru o perioadă, iar bisericile răsăriteană şi romană au rămas unite.

Misiunile

De-a lungul veacurilor al şaptelea şi al optulea, Evanghelia a fost primită încet de o zonă tot mai mare din Europa, dar trebuie amintit că mare parte din Europa era încă păgână. Multe triburi europene erau atât de feroce, încât acceptarea de către ei a umilului Iisus din Nazaret este considerată de către unii istorici drept cea mai mare minune din istoria Creştinismului. Evanghelizarea era făcută în principal de către monahi, iar principiile lor foarte ferme pot fi admirate şi astăzi. Ei obişnuiau să întemeieze o mănăstire într-o zonă îndepărtată, departe de aşezări omeneşti, dar într-o zonă păgână. Unii dintre ei le propovăduiau oamenilor, dar numai dacă aveau un dar special pentru această lucrare. Ceilalţi fraţi pur şi simplu trăiau Evanghelia. Cu timpul, cei din zonă descopereau adevărata natură a trăirii creştine şi, când le plăcea ceea ce vedeau, cereau să fie botezaţi. Tipicul şi frumuseţea îngrijită a slujbelor bisericeşti încălzea inima oamenilor şi contribuia la convertire la fel de mult ca discuţiile sau explicaţiile. În Europa apuseană, călugării irlandezi erau cei mai activi misionari; în Europa centrală, călugării şi călugăriţele benedictine din Anglia au fost cei care au creştinat pământurile germanilor.

Spărgătorii de icoane

În general, pentru bisericile apusene, veacul al optulea a fost unul de stabilitate şi armonie doctrinară, dar de mari frământări pentru cele din răsărit. O succesiune de împăraţi bizantini, numiţi iconoclaşti sau „spărgători de icoane” au condamnat practica generală a creştinilor de cinstire a icoanelor lui Hristos, Fecioarei Maria şi ale Sfinţilor, pornind o sângeroasă persecuţie împotriva acelor care nu predau icoanele pentru a fi distruse. Iconoclaştii citau chiar din Scriptură – oare nu oprise Dumnezeu pe poporul Său să se închine la chipuri cioplite? Cinstitorii icoanelor, în mare parte femei pioase şi călugări, au persistat chiar în faţa chinurilor şi a morţii.

Al şaptelea Sinod Ecumenic – Niceea, anul 787

În cele din urmă, împărăteasa Irina a convocat un Sinod Ecumenic, la Niceea în anul 787. Acesta a fost cel de-al şaptelea şi ultimul Sinod Ecumenic al Bisericii (Niceea II). Sfinţii Părinţi au hotărât că cinstirea icoanelor nu este doar permisă, ci şi importantă pentru credinţa creştinilor. Ei au văzut întreaga dispută ca fiind una hristologică, în sensul că obiecţia că Dumnezeu nu poate fi reprezentat reprezenta o negare a faptului că Dumnezeu se întrupase. Nici un om nu-l poate vedea pe Dumnezeul cel nevăzut. Totuşi, în Iisus Hristos, Cel Nevăzut a voit să se facă văzut, după cum i-a spus Hristos lui Filip la Cina cea de Taină: „Filipe, cel ce mă vede pe Mine, pe Tatăl îl vede”. Părinţii au arătat cu grijă că noi nu cinstim icoanele în sine, care sunt lemn şi vopsea, ci, prin ele, pe prototipul reprezentat în ele. De exemplu, noi nu cinstim drapelul ţării de dragul pânzei, ci pentru ceea ce reprezintă drapelul respectiv. Sinodul a hotărât că icoanele sunt „Evanghelia zugrăvită” şi că sunt necesare pentru învăţarea Scripturii de către cei care nu ştiu să citească.

Revenirea iconoclaştilor

În ciuda celor hotărâte la Niceea, conflictul legat de icoane a continuat. În anul 792, Charlemagne şi-a trimis oştile la Papă pentru a obţine condamnarea cinstirii icoanelor aşa cum fusese ea aprobată la Niceea. Ei au criticat Răsăritul şi pentru „scoaterea” (!) lui filioque din Crez. Planul lui Charlemagne era de a de-legitimiza Imperiul Roman de Răsărit, pentru a-şi putea făuri propriul Imperiu Roman. Planurile lui politice au avut succes, nu însă şi atacul la adresa Crezului şi a sfintelor icoane. Îngrijorat de pretenţiile lui teologice, Papa Leon III, acelaşi om care îl încoronase cu opt ani în urmă, a gravat Crezul iniţial (fără filioque), pe două plăci de aur şi argint, în greacă şi latină, pe care le-a aşezat de-a stânga şi de-a dreapta mormântului Sfântului Petru.

Împărăteasa Irina a murit în 802, moment în care tronul Bizanţului este ocupat de un aprig iconoclast. Abia la anul 843 sunt readuse definitiv icoanele în Răsărit, de data aceasta de către o altă împărăteasă, Sf. Teodora. Ca soţie a împăratului iconoclast, ea reuşise să-şi păstreze icoanele, numindu-le „păpuşile” ei. După moartea lui, ea a preluat tronul şi a reînnoit ascultarea Constantinopolului faţă de al şaptelea Sinod. În ciuda tuturor răsturnărilor de situaţia din perioada patristică, Constantinopolul s-a dovedit pe atât de ortodox după al şaptelea Sinod, pe cât se dovedise Roma până atunci.

Răsăritul şi Apusul se depărtează

Cele două jumătăţi ale Bisericii – cea răsăriteană şi cea apuseană – au început să se depărteze una de alta destul de timpuriu. În Răsărit predomina limba greacă; în Apus, cea latină. În Răsărit predomina liturghia bizantină, în Apus, cea romană. Răsăritenii aveau o înclinaţie către mistică, pe când apusenii erau mai înclinaţi către practică. Când vorbeau despre Dumnezeu, latinii porneau de la Unitate şi ajungeau la Treime; grecii începeau cu treimea şi apoi ajungeau la Unitate. Vorbind despre Răstignire, latinii accentuau Jertfa lui Hristos, pe când grecii vedeau în El un Biruitor. Apusenii vorbeau mai mult de mântuire, răsăritenii mai mult de îndumnezeire, şi aşa mai departe. Nu a fost greu să apară neînţelegeri, dar a fost greu să fie lămurite. Totuşi, s-a păstrat unitatea Bisericii şi s-a evitat ca accentul individual pus pe un anumit domeniu al credinţei să tulbure echilibrul general. Idealul era unitatea în diversitate, deşi în practică credincioşii din Răsărit şi cei din Apus se priveau tot mai des ca străini.

Jocuri de putere

Ştim că în Apus, începând din veacul al cincilea, Papii romani începuseră să joace un rol mai monarhic şi mai unilateral decât colegii lor din Răsărit. Încă de când credincioşii primiseră libertatea de credinţă dată de autorităţile Imperiului Roman, episcopul din Roma, capitala Imperiului, se bucurase de o cinste deosebită din partea celorlalţi episcopi. Disputele între episcopi erau aduse în faţa mitropolitului (episcop peste un oraş mare), iar disputele între mitropoliţi, precum şi cazurile delicate, erau aduse înaintea Papei de la Roma, deşi hotărârile acestuia nu erau absolut obligatorii. De fapt, datorită Ortodoxiei Romei, chiar şi disputele religioase erau judecate aici. Desigur, în absenţa unei stabilităţi politice în Italia, Papii au fost nevoiţi să devină, de bună voie, conducători într-o manieră destul de seculară. Mulţi Papi au îndeplinit acest rol într-un mod deosebit, dar alţii, uitând de îndemnul Sfântului Ieronim – Să piară pofta pentru puterea romană – au dus o luptă permanentă pentru a-şi spori autoritatea. Deja la anul 850, Papa nu mai era un frate mai mare, ci un stăpân. Desigur, asemenea lucru îl făcuse pe Papa Sf. Grigore, în urmă cu 250 de ani, să-l certe pe Patriarhul Ioan.

Unitatea Bisericii este întreruptă

În anul 858, la 15 ani după ce Teodora readusese icoanele, chestiunea prerogativelor papale a izbucnit din nou. În acel an, Sf. Ignatie, patriarhul de Constantinopol, a fost urmat de Sf. Fotie cel Mare. Papa Nicolae I a văzut în aceasta o ocazie de a-şi spori influenţa. El a afirmat că Sf. Ignatie, care era de fapt prietenul lui Fotie, fusese depus din funcţie în mod nedrept, numindu-l pe Fotie impostor şi trimiţând trei reprezentanţi la Noua Romă pentru a judeca „cazul” lui Fotie. Sf. Fotie i-a primit pe delegaţi cu cinstea cuvenită şi i-a invitat să prezideze audierile. Rezultatul a fost acela că ei au întărit legitimitatea lui Fotie fără nici o rezervă. Când ei s-au întors la Roma, Nicolae a nesocotit hotărârea lor, depunându-l din funcţie pe Fotie. Hotărârea sa a fost ignorat de toţi cei din Răsărit, însă astfel a apărut o ruptură în comuniunea Romei cu Constantinopolul pe toată durata cât a fost papă Nicolae.

Lupta dintre Crezuri

Conflictul între Răsărit şi Apus a căpătat o dimensiune teologică în momentul în care misionarii germani (care incluseseră pe filioque în Crez) şi cei greci (care ţineau Crezul iniţial) s-au întâlnit în timpul evanghelizării Bulgariei, în chiar coasta Constantinopolului. Roma nu folosea termenul filioque, dar Papa Nicolae le-a acordat tot sprijinul său germanilor, promulgând noul Crez. Bulgaria a oscilat între Vechea şi Noua Romă. Sf. Fotie a scris o lucrare despre filioque, arătând că nu aceasta era învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Disputa nu a fost rezolvată, dat fiind că nu fuseseră fixaţi termenii teologi în care să fie discutată. Bulgaria a optat pentru Răsărit iar succesorul lui Nicolae, Ioan VIII, a reluat comuniunea cu Constantinopolul. Totuşi, lucrurile nu au fost întru totul rezolvate; nici una dintre problemele în dispută – supremaţia papală şi filioque – nu fuseseră soluţionate. Ele au fost mai degrabă amânate, în timp ce umbra ce afecta relaţiile între Răsărit şi Apus s-a amplificat şi adâncit.

Închinarea

Întrucât chiar numele de Ortodoxie arată că credinţa Bisericii este întreţesută cu cultul închinării ei (doxa implică atât dreapta credinţă, cât şi dreapta închinare), trebuie dată o scurtă explicaţie legată de felul în care ne închinăm lui Dumnezeu. Trupul viu al lui Hristos, Sfânta Biserică, a crescut şi s-a format asemenea unui trup omenesc. În copilăria Bisericii, numai cei din Iudeea făceau parte din acest trup. Crescând şi fiind mereu condusă de Sfântul Duh, Biserica a dobândit experienţa şi înţelepciunea pe care Părinţii au prins-o în scrierile lor şi în sfintele canoane transmise din neam în neam. Biserica s-a maturizat şi în ceea ce priveşte viaţa ei liturgică, făurind o Liturghie care pune laolaltă elemente din Scriptură, Tainele învăţate de Apostoli, poezia religioasă şi arta şi muzica sacră – pentru a oferi sufletului şi trupului, omului complet, tot ce se poate oferi la o slujbă. Aşa cum Hristos, copil fiind, le cunoştea pe toate, în ciuda unui trup de copil, aşa şi nou-născuta Biserică cunoştea pe deplin credinţa şi avea părtăşie cu Sfântul Duh, deşi liturghia ei era neformată încă iar arta liturgică era încă la început. La fel, asemenea lui Hristos, când viaţa Bisericii pe pământ se va încheia, ea va continua în Cer pentru veşnicie. Deşi aici nu este perfectă, ea va fi „fără pată sau zbârcitură sau ceva asemenea” în Împărăţia care va să vină (Efes. 5:27).

Anume în închinarea Bisericii ne pregătim pe noi înşine şi înainte-vedem cu bucurie acel festin ceresc, şi în închinarea Bisericii găsim adevăratul centru şi adevărata inimă a Bisericii – nu într-un conducător sau într-o structură organizaţională.

Diversitatea liturgică – argumente pro şi contra

Am văzut deja că, după ce Apostolii ne-au învăţat lucrurile de bază, în următorii 200 de ani au avut loc adaptări considerabile ale felului de închinare al creştinilor. Până în veacul al zecelea, în Creştinism se stabilise deja un rit definitiv al închinării; totuşi, acesta nu era nicidecum uniform, ci în diferite regiuni existau tradiţii distincte, în cadrul unor regiuni mari existând astfel variaţii de ritual. În Răsărit, ritul predominant era cel bizantin, dar erau răspândite şi alte rituri orientale. În Egipt exista Liturghia Sfântului Marcu, în Siria Liturghia Sfântului Iacob şi altele. Până la anul 1200, datorită presiunilor curţii împărăteşti, ritul bizantin înlocuise aproape complet celelalte rituri orientale din cadrul imperiului. Această uniformizare forţată a închinării a fost lăudată în capitală ca o victorie a civilizaţiei, dar ea a reprezentat o catastrofă pentru Biserica lui Hristos, pentru că în final creştinii nativi din Egipt, Etiopia şi Siria s-au simţit înstrăinaţi de Biserica „străină”, dorind să se adune în jurul unei biserici „a lor”, anume în jurul conducătorilor monofiziţi care păstraseră ritualurile vechi ale popoarelor locale. În Apus, Liturghia Sfântului Grigore, ritul roman, a fost şi el transmis în mod considerabil şi altora. Charlemagne a poruncit ca acesta să înlocuiască ritul galican în toate posesiunile sale, în jurul anului 1060 acelaşi rit fiind impus cu forţa de către Papă creştinilor din Spania care foloseau un rit mozarabic sau vizigot. Atât în Apus, cât şi în Răsărit, noua modă a uniformizării liturgice a rodit poame amare; identitatea diferitelor biserici naţionale din Apus a slăbit în cele din urmă, până într-acolo încât ele au devenit incapabile de a mai acţiona independent de Roma.

Importanţa dată aspectelor liturgice în istoria Creştinismului, dar şi în Ortodoxia de astăzi, poate să pară exagerată în ochii celui crescut în cultura seculară din ziua de azi. Totuşi, aceasta ne spune un lucru: credinţa creştinilor din primele veacuri şi-a găsit o puternică expresie atât în viaţa lor cotidiană, cât şi în piatra de temelie a vieţii cotidiene, liturghia. Credinţa lor nu era una limitată la aspectele vieţii, ci o credinţă cântată şi rostită în rugăciuni, o credinţă trăită zi de zi. Simbolurile liturghiei erau îndeaproape identificate cu învăţăturile pe care le exprimau, atât de aproape încât dacă se observa că un ceremonial sau o rugăciune de o anumită importanţă lipseşte sau este vădit diferită într-un alt rit, atunci era pusă în discuţie însăşi ortodoxia celor care oficiau acel rit. Această dinamică trebuie avută în vedere atunci când cercetăm vicisitudinile din istoria Bisericii.

Cea mai mare tragedie a Creştinătăţii

Secole de-a rândul, între cele două ramuri ale Bisericii s-au acumulat tensiuni care aveau să ducă la o ruptură catastrofală între creştinii din Răsărit şi cei din Apus. Nădăjduiesc că paginile anterioare au arătat suficient de bine premizele, pentru a putea înţelege cum trebuie aceste momente dramatice şi decisive.

La anul 800, în ciuda diferenţelor culturale şi lingvistice, arta, închinarea şi rânduiala din Bisericile Răsăriteană şi apuseană erau remarcabil de similare, dacă e să le comparăm cu diferenţele care separă astăzi romano-catolicismul de Ortodoxia răsăriteană. Două atitudini negative – adăugarea lui filioque la Crez şi expansiunea puterii papale – ameninţau această unitate, ceea se s-a şi petrecut pentru o scurtă perioadă în anii 800. În anii 900, bizantinii erau îngrijoraţi de expansiunea musulmană şi au avut tendinţa să se refugieze într-o lume îngustă, clasicistă, a unor standarde culturale înalte şi a rafinamentelor de curte. În acelaşi timp, papii Romei prezentau o atare decrepitudine morală şi imagine slabă din punct de vedere administrativ, încât în mod obiectiv nu puteau face nici o mişcare majoră care să influenţeze bisericile din Răsărit.

Scurtă istorie a Bisericii – Marea schizmă

Ieromonah Aidan Keller

O anticipare a schismei

Pe măsură ce se apropia anul 1000, Europa centrală continua să fie creştinată, în principal prin eforturile depuse de călugări. Acum au primit Credinţa zone din actuala Germanie, Polonia şi Danemarca, iar în Europa răsăriteană marile eforturi misionare ale slavilor au început cu fraţii Chiril şi Metodiu, în veacul al nouălea, cu roade deosebite. Aceşti doi apostoli ai popoarelor slave au tradus Liturghia, Scripturile şi multe cărţi duhovniceşti în limba slavonă, care era strămoşul limbilor rusă, sârbă, bulgară şi polonă. Deşi ei au avut grijă să aibă şi susţinerea papilor, şi a patriarhilor de Constantinopol, misiunea celor doi fraţi a fost atacată de episcopii germani, care insistau ca slujbele să aibă loc numai în limbile greacă, latină sau ebraică, acestea fiind limbile în care fusese scrisă inscripţia de pe crucea lui Hristos. Germanii au insistat şi pentru includerea lui filioque în Crez şi atunci când ucenicii lui Chiril şi Metodiu nu au primit aceste lucruri, ei le-au închis bisericile şi i-au vândut pe misionari ca sclavi. Aceste fapte nu au contribuit la relaţii mai bune între Răsărit şi Apus.
La anul 988, Vladimir, conducătorul Rusiei kievene, s-a creştinat împreună cu toţi supuşii săi, primind credinţa în forma ei răsăriteană, o mişcare care avea să-i confere mai târziu Ortodoxiei a nouă patrie. Atât în Răsărit, cât şi în Apus, viaţa liturgică a Bisericii ajunsese la maturitate şi stabilitate; de fapt, riturile roman şi cel bizantin s-au schimbat foarte puţin după anul 1000. Cele şapte Sinoade Ecumenice fuseseră acceptate şi de unii, şi de alţii, existând încă o anumită bunăvoinţă şi schimburi culturale de ambele părţi.

Filioque învinge la Roma

După anul 1000, o serie de Papi mai luminaţi şi mai organizaţi au început să agite vechile tensiuni dintre Răsărit şi Apus. În 1008, Papa Sergiu a redactat o mărturisire de credinţă care cuprindea cuvântul filioque. A fost pentru prima oară când acesta a fost adoptat oficial la Roma, răspunsul Constantinopolului fiind acela de a scoate numele Papei din diptih (lista cu patriarhii ortodocşi care sunt pomeniţi la slujbe). În anul 1014, Henric II, conducătorul Imperiului Roman de Apus, i-a cerut Papei să includă filioque în Crezul cântat la Mesă (până atunci Crezul nu era rostit la Mesa romană). La început Papa s-a împotrivit, dar ulterior a cedat. Întemeiat pe scrierile Sfântului Fotie, Răsăritul a refuzat să accepte această adăugire, ori de câte ori s-a pus această problemă.

Marea Schismă – anul 1054

Un eveniment important care a avut loc în această perioadă a fost invazia normandă din Italia. În anul 1052, normanzii au forţat bisericile de rit bizantin, care erau numeroase în Italia, să adopte obiceiurile apusene. Împăratul de la Constantinopol a reacţionat închizând toate bisericile de rit apusean din Constantinopol, care nu au adoptat obiceiurile răsăritene. Aceste biserici erau şi ele numeroase.

În această atmosferă încărcată, biserica romană a început în 1053 să folosească la slujbe pâine nedospită (azimă), o practică evreiască care a stârnit suspiciuni printre răsăriteni. Spiritele s-au încins. Papa Leon IX a trimis o delegaţie conducă de cel mai pripit şi lipsit de tact claric – cardinalul Humbert – pentru a negocia cu patriarhul Mihail din Constantinopol (acesta nefiind nici el un model de răbdare). Când Humbert şi însoţitorii săi au ajuns în Noua Romă, au refuzat ceremonia oficială de primire la patriarh şi i-au înmânat un document cu cererile lor, printre care se afla şi supunerea tuturor patriarhilor răsăriteni faţă de Papă. După această primă întrevedere, Mihail a refuzat să se mai întâlnească cu delegaţia. Humbert şi-a pierdut răbdarea şi a redactat o Bulă de Excomunicare la adresa lui Mihail şi a „tuturor celor care îl sprijină”.

În dimineaţa zilei de 16 iunie 1054, Humbert şi ai săi au intrat în catedrala înainte de slujbă şi au trântit pe altar Bula de Excomunicare. Ignorându-i pe diaconii care au alergat după ei rugându-i să-şi reconsidere poziţia, ei au părăsit oraşul, şi-au scuturat praful de pe picioare şi s-au întors la Roma. E interesant faptul că Papa Leon, în numele căruia se presupune că acţionau ei, murise cu trei luni înainte de prezentarea hotărârii lor în faţa lui Mihail. În ceea ce-l priveşte, patriarhul a convocat un sinod al episcopilor, care l-au excomunicat pe Humbert şi „pe toţi cei responsabili” de incident. În acel moment, comuniunea dintre Roma şi Răsărit a fost efectiv şi ireversibil zdruncinată.

În preajma anului 1080, patriarhii răsăriteni au apelat la Papă pentru a începe formalităţile obişnuite pentru restabilirea comuniunii dintre cele două biserici: ei l-au rugat să scrie o mărturisire de credinţă în felul celei scrise de Sf. Grigore cel Mare către Sf. Ioan Postitorul, potrivit cu primii Părinţi creştini şi cu tradiţia ortodoxă. În schimb, ei erau gata să-l recunoască pe Papă ca fiind cel mai cinstit patriarhi. Aşa ceva nu s-a petrecut însă. Papa a răspuns furios că nici el şi nici credinţa sa nu pot fi puse în discuţie de nişte muritori.

Schismă sau certuri de familie?

De departe pădurea se vede cel mai bine, spune o vorbă şi, privind înapoi la evenimentele din 1054, putem observa o ruptură decisivă între Apusul creştin şi Răsăritul creştin. Totuşi, aspectele iniţiale ale Schismei au fost limitate la o dispută strict între Roma şi Constantinopol, în timp ce între creştinii din alte regiuni legăturile continuau neafectate. De exemplu, pelerinii apuseni care soseau în Ţara Sfântă primeau în continuare Sfânta Împărtăşanie de la preoţii greci de la locurile sfinte. În mintea multor creştini, gâlceava dintre Vechea şi Noua Romă putea fi doar o altă ceartă de familie, aşa cum mai fusese şi aveau să mai fie. Totuşi, Schisma din 1054 a fost un lucru permanent, din mai multe motive:

1. Filioque: Înainte de 1054, filioque provocase anumite tulburări, dar în general Papii se împotriviseră adăugirii, lucru care liniştise oarecum bisericile din Răsărit. După 1014, filioque a invadat Roma iar Papii au început să le poruncească răsăritenilor să-l accepte. În 1054, aceasta era numai o problemă dogmatică pe care Roma şi Răsăritul nu o puteau concilia. La scurt timp după 1054, teologii apuseni s-au grăbit să justifice schimbarea Crezului printr-o serie de păreri „dogmatice”, întărind şi mai mult eroarea.
2. Puterea papală: După cum am văzut, unitatea dintre Răsărit şi Apus a fost zguduită în veacul al nouălea de către pretenţiile de mărire ale Papei Nicolae I. După o sută de ani de linişte, o serie de Papi din veacul al unsprezecea au reînceput să tulbure apele, puterea papală atingând un apogeu în veacul al treisprezecea. La Roma, pretenţiile papale crescuse atât de mult, încât nu s-a găsit nici un moderator care să-l reconcilieze pe Papă cu patriarhii.
3. Diferenţa de tradiţie: Grecii erau deja conştienţi de inovaţiile liturgice ale Romei, cum ar fi azima în 1053 şi botezul printr-o singură cufundare în apă (în unele regiuni). Aceste suspiciuni erau îndreptate împotriva întregului Apus, fără discriminare, în unele cercuri spiritele fiind foarte vehemente. Vechile tradiţii apusene, cum ar fi omiterea lui „Aliluia” în timpul Postului Mare, precum şi felul de pregătire a pâinii şi a vinului pentru Euharistie, erau virulent criticate.

Cruciadele – perioada 1096-1290

Deseori Biserica este afectată nu atât la nivel intelectual sau dogmatic, cât la nivelurile de bază. Aşa s-a întâmplat şi pe măsură ce umbra iscată de Marea Schismă s-a agravat în timp, principalul motiv al acestei agravări fiind considerate Cruciadele. Desigur, Cruciadele au fost războaie sfinte pentru apuseni, ostaşilor care aveau să moară în luptă fiindu-le promisă iertarea de păcate. Prima Cruciadă a fost pornită de Papa Urban II (1096), când s-a reuşit capturarea unei părţi considerabile din Levant şi întemeierea unui regat latin aici. Evident, acolo unde fuseseră episcopi greci au fost instalaţi episcopi latini şi, pentru întâia oară, efectele practice ale Marii Schisme au început să fie resimţite şi în Răsărit. Un episcop numit împotriva altui episcop, altar împotriva altui altar, ambele pretinzând că reprezintă una Biserică a lui Hristos. După a doua Cruciadă, pornită de Bernard de Clairvaux, apusenii care trăiau în Constantinopol au fost masacraţi (1186). Evident, spiritele s-au încins, dar lovitura de graţie pentru orice şansă de reconciliere între Apusul roman şi Răsăritul bizantin a venit în 1204, când participanţii la cea de-a patra Cruciadă s-au pornit cu arme nu împotriva musulmanilor, ci împotriva fraţilor lor creştini.

Asediul Constantinopolului – anul 1204

Timp de trei zile, în 1204, străzile Noii Rome au fost udate cu sânge creştin. Bisericile şi locurile sfinte au fost pângărite. Desfrânate se urcau pe altarele bisericilor şi multe moaşte şi alte lucruri sfinte erau distruse în numele papalităţii. Pentru apuseni este greu de imaginat repulsia resimţită de creştinii ortodocşi în faţa acestor violenţe; această repulsie continuă şi astăzi.

Două Biserici

Din acel moment, a fost clar pentru toată lumea că Schisma nu era doar o ceartă între nişte episcopi care nu se putea înţelege între ei, ci o ruptură între două grupe diferite de credincioşi – ortodocşii, care se agăţau cu obstinaţie de credinţa înaintaşilor lor, şi romano-catolicii apuseni, care, după separarea de Biserica apostolică, se transformaseră surprinzător de repede într-o religie diferită atât de creştinismul apusean de dinainte de Schismă, cât şi de Ortodoxia răsăriteană. Influenţa a fost tragică atât pentru creştinii apuseni, care au pierdut astfel legătura cu credinţa ortodoxă, cât şi pentru cei răsăriteni, pentru care Biserica şi credinţa ortodoxă a început să pară o chestiuni orientală, nu o credinţă universală îmbrăţişată de toate neamurile şi limbile – aşa cum o înţeleseseră întotdeauna Sfinţii Părinţi.

Întrucât după ruptura Romei credinţa pe care o profesăm s-a păstrat exclusiv în zonele din Răsărit, din acest moment istoria Bisericii noastre devine una exclusiv răsăriteană. Vom prezenta totuşi acele evenimente care au modelat Biserica romano-catolică, pentru a putea înţelege situaţia de astăzi şi înflorirea Ortodoxiei printre creştinii apuseni ai secolului XX.

Evul Mediu superior

În veacul al doisprezecelea, Biserica greacă avea probleme cu expansiunea teritorială a Islamului. Deja Imperiul Bizantin era mult redus în graniţele sale, în special prin căderea rând pe rând a provinciilor îndepărtate în mâna musulmanilor. Însă, pe măsură ce creştinătatea greacă se reducea, Bisericii i se adăugau noi aripi prin convertirea popoarelor slave. De exemplu, veacul al doisprezecelea a fost o Epocă de Aur prin creştinarea ruşilor. Trebuie menţionate caracteristicile Epocii de Aur: o credinţă profundă în rândul oamenilor, eforturi neobosite ale ierarhiei Bisericii de a eradica obiceiurile păgâne, fervoare misionară, o puternică prezenţă monahală cu activităţi mai degrabă caritabile decât legaliste, precum şi pătrunderea Ortodoxiei până în cel mai mic aspect al vieţii oamenilor. Un incendiu izbucnit la Kiev în 1124 a distrus 600 de biserici – ceea ce arată într-un fel cât de importantă era pentru locuitorii acestui oraş închinarea la Dumnezeu. Tot în această perioadă, creştinii sârbi, un alt popor slav, au format un puternic popor ortodox sub conducerea Sfântului Sava.

Evoluţiile din Apus

Între timp, în acum heterodoxul Apus, Papalitatea îşi extindea puterea cu răbdare şi tenacitate. Papii au obţinut dreptul de a unge şi îndepărta împăraţi şi regi. Totodată, ei erau singurii care puteau introduce sfinţi în calendarul noii Biserici romano-catolice. În Apus s-au produs schimbări rapide, schimbări care i-au făcut pe unii istorici să afirme că, deşi un creştin din primul veac s-ar fi simţit acasă în Biserica apuseană a veacului al unsprezecelea, în următorul veac el s-ar fi simţit ca un străin. În viaţa duhovnicească s-a pus un nou accent pe trăirile emoţionale, o tendinţă care s-a amplificat de-a lungul Evului Mediu, ducând la fenomene fantastice cum ar fi stigmatele (apariţia unor răni asemănătoare cu cele ale Mântuitorului, la cei aflaţi într-o stare de transă sau extaz). Un alt rezultat a fost acela că importanţa Învierii lui Hristos a fost surclasată de accentul pus pe Moartea lui Hristos. În închinarea poporului, Hristos era privit mai degrabă ca un om în suferinţă, şi mai puţin ca un Dumnezeu-Om. În artă, iconografia mistică, care accentua calităţile dumnezeieşti şi îi învăţa teologie pe oameni, a fost înlocuită treptat cu o artă pasională, care prezenta, într-o manieră familiară, lumească şi realistă, evenimentele principale din viaţa lui Hristos, a Fecioarei Maria şi a Sfinţilor.

Reorganizarea Bisericii apusene

În Evul Mediu Superior, în Biserica Romană se manifesta o nouă rânduială, pornind de sus în jos. În locul unui colegiu al episcopilor, din care să facă parte şi mitropoliţi şi patriarhi, aşa cum fusese intenţia afirmată la cele şapte Sinoade, ierarhia era reprezentată printr-un colegiu de episcopi supuşi unui Papă puternic. Apusul a organizat mai multe concilii, considerate de ei ecumenice, dat fiind că participarea ortodocşilor nu era considerată necesară. Au fost create noi ordine religioase, pentru a le permite bărbaţilor şi femeilor îndeplinirea anumitor scopuri (de exemplu, Cistercienii au apărut pentru a putea fi promovată munca manuală, Dominicanii au apărut în scopul predicării, Franciscanii pentru cerşit, Cartuzienii pentru retragerea în singurătate, etc.). Căsătoria preoţilor a fost suprimată, dispărând complet din viaţa creştină cotidiană. Închinarea Bisericii a devenit un atribut exclusiv al preoţilor, ideea apărând din faptul că mesa nu era cântată, iar la ea nu participa decât preotul însuşi. Din punct de vedere tactic, Papa a început să numească legaţi şi cardinali care să-l reprezinte în toată Europa; deseori, aceştia aveau mai multă autoritate chiar decât episcopul sau arhiepiscopul locului. A fost concepută o învăţătură despre Purgatoriu, urmată la scurt timp de una despre Indulgenţe, înnoiri realizate până la anul 1300. În cadrul unui legalism instituţionalizat, creştinii simpli donau sume de bani pentru diferite construcţii, primind în schimb reducerea cu 200 sau 300 de zile a şederii lor în Purgatoriu (în timp, indulgenţele erau afectate de inflaţie). A fost făurită şi o învăţătură oficială despre vrăjitorie, acum conducătorii romano-catolici ajungând să creadă că vrăjitoarele au puteri independente autentice, că pot călători în mod supranatural şi că pot lua diferite forme, după cum vor. A existat un declin continuu în disciplina postului, apărând o abordare mai legalistă faţă de post, conducătorii locali oferind „dispensaţii” de la post sau „comutări” în schimbul unor donaţii sau a prestării unor munci. Euharistia a început să fie privită diferit. Iniţial, pâinea şi vinul Euharistiei erau considerate în special ca prezenţă mistică a lui Hristos printre creştini, căruia i se aduceau rugăciuni, laude şi cântări, în contextul Sfintei Împărtăşanii. Euharistia era o acţiune. Viziunea apuseană medievală asupra elementelor euharistice, atât cea populară, cât şi cea oficială, era aceea a unui Lucru care trebuia în mod obiectiv adorat, ceva care trebuia „accesat”, ceva care să „ţină tovărăşie”, ceva care să fie afişat pentru închinarea poporului, ceva care să fie scos afară din cadrul Liturghiei, care să fie transportat asemenea unui personal dintr-o piesă de teatru religioasă – deşi era cinstită, Euharistia rămânea un Obiect. Treptat, sentimentul prezenţei lui Hristos printre credincioşi a fost înlocuit de un sentiment mai strict, anume al prezenţei Lui numai în pâinea euharistică. Natura Euharistiei ca o acţiune a întregii comunităţi a fost uitată, iar Mesa a devenit o ocazie pentru închinarea personală. Ultima schimbare care ar trebui menţionată este aceea că raţiunea umană a început să deţină un loc tot mai important în teologia apuseană. Raţionalismul, în încercarea de a fi împăcat cu Creştinismul, a dat naştere Scolasticismului, un sistem de învăţături teologice şi filosofice întreţesute, cu trimitere la domeniile astronomiei şi al legii canonice, precum şi la dogmele creştine. Trebuie amintit că toate acestea nu au reprezentat un proces de moment. Depărtarea clerului şi a poporului roman/apusean de creştinismul ortodox, devenind ceea ce astă zi se numeşte Catolicism, a fost un proces dramatic, dar treptat şi în creştere, de exemplu în comparaţie cu explozia protestantă. În timp ce Apusul suferea schimbări, Răsăritul ortodox rămânea constant în expresia sa creştină.

Veacul al treisprezecelea

În veacul al treisprezecelea, condiţiile de viaţă ale creştinilor erau destul de diferite. În Răsărit, credincioşii aveau de suferit din partea musulmanilor, a tătarilor (Rusia) şi, cel mai grav, din partea catolicilor. În Europa centrală şi apuseană, nimeni nu punea la îndoială suveranitatea bisericii romane, iar proprietăţile şi averea ei ajunseseră de-a dreptul uriaşe. Această perioadă este menţionată ca Epoca de Aur a Papalităţii. Sistemul scolastic, care amesteca învăţătura creştină cu filozofia raţională, îi avea ca promotori pe Toma d’Aquino şi Duns Scotus, câştigând tot mai mult teren. Pentru întâia oară, Tainele au fost numărate de la unu la şapte, încercându-se explicarea „funcţionării” lor. În acest veac s-a desăvârşit ruptura Romei de Ortodoxie, ea devenind permanentă şi irevocabilă. În mod ironic, în această perioadă a fost organizat un sinod în încercarea de reunire a bisericilor răsăriteană şi apuseană.

Falsul Sinod de la Lyons – anul 1274

În anul 1261, Mihail VIII a recucerit Constantinopolul de la apuseni. Imperiul său era foarte slab, fiind şi ţinta atacurilor apusenilor prin intermediul lui Carol de Anjou (conducătorul Siciliei). În Răsărit, imperiul său se afla constant sub presiunea musulmanilor. Dintr-un sentiment de auto-conservare, Mihail a pus la cale convocarea unui sinod, pentru unificarea creştinilor din Răsărit şi din Apus. Sinodul s-a întrunit la Lyons, în Franţa, la anul 1274. Toţi reprezentanţii ortodocşi, mai puţin unul singur, au acceptat să-l recunoască pe Papă ca unic conducător al Bisericii şi să includă filioque în Crez. Un fapt deosebit este acela că această întâlnire, considerată drept Sinod Ecumenic de către catolici, nu a fost nimic mai mult decât un acord pe hârtie, dat fiind că odată întorşi în Răsărit, episcopii respectivi au fost dezavuaţi de clerul şi de poporul credincios.

Nu a fost prima dată în istorie când ortodocşii de rând stricau jocurile ierarhiei motivate politic, printr-o adeziune încăpăţânată la dreapta învăţătură. După cum s-a exprimat şi sora împăratului Mihail, „mai bine să piară imperiul fratelui meu, decât curăţia credinţei ortodoxe”. Imediat după moartea lui Mihail, falsa unire a fost respinsă în mod categoric.

Veacul al paisprezecelea

Se consideră uneori că Sinoadele Ecumenice au reprezentat momentele definitive ale teologiei Bisericii. Acest lucru nu este foarte adevărat. De exemplu, în veacul al paisprezecelea, în interiorul Bisericii Ortodoxe a izbucnit o puternică controversă legat de principiile isihasmului. Isihasmul este o metodă specifică prin care liniştea interioară, alături de rugăciunea neîncetată a minţii şi a inimii, îi uneşte pe creştini cu Dumnezeu. Pe scurt, isihaştii sunt cei care, printr-o rugăciune neîncetată, cel mai adesea prin Rugăciunea lui Iisus, intră în comuniune cu însuşi Dumnezeu şi se împărtăşesc din Lumina cea necreată cu care s-a înconjurat şi Hristos pe Muntele Tabor (Mat 17:2). În anul 1326 a sosit la Constantinopol călugărul grec Varlaam. El, împreună cu un cerc de sofişti, au început să ridiculizeze ideea că un om îl poate percepe pe Dumnezeu direct, citându-i pe Părinţii care afirmaseră că Dumnezeu este transcendent şi că nu poate fi cunoscut. Varlaam afirma că Dumnezeu poate fi cunoscut numai indirect, că metoda fizică a rugăciunii isihaştilor reprezintă o concepţie materialistă falsă despre rugăciune şi că lumina celor care se apropiau astfel de Dumnezeu ar fi o lumină creată, nu una necreată. În apărarea isihaştilor s-a ridicat Sfântul Grigore Palama care a luat apărarea nevoinţei lor fizice (cum ar fi unirea respiraţiei cu rugăciunea), afirmând că lumina lor este cu adevărat necreată. El se baza pe învăţătura Sfântului Vasile cel Mare (+379) care făcea distincţie între energiile şi esenţa lui Dumnezeu. În energiile Sale, care sunt însuşi Dumnezeu în descoperirea Sa către om şi în acţiunea Sa în univers, Dumnezeu poate fi cunoscut prin curăţia inimii care îl vede; în esenţa Sa, El este absolut incomprehensibil şi deasupra tuturor lucrurilor. Această învăţătură isihastă a fost întărită la sinoadele ţinute la Constantinopol în 1341 şi 1351. Dezamăgit, Varlaam s-a alăturat bisericii romane. Un contemporan al Sf. Grigore a fost Fericitul Nicolae Cabasila, care a scris despre Mântuitor ca fiind mai aproape de noi decât însuşi sufletul nostru, subliniind totodată şi viaţa dată prin Tainele Bisericii. Aparent, Sf. Grigore accentua rugăciunea interioară neîncetată, iar Fericitul Nicolae viaţa exterioară, sacramentală a Bisericii, dar în realitate ei exprimau două faţete ale aceluiaşi ban: nu există mistică adevărată fără ierarhia şi Tainele Bisericii Ortodoxe, iar un creştinism corect la exterior nu este destul, toţi trebuind să ne îmbrăcăm inimile cu însăşi Lumina lui Hristos.

După ce studiem gândirea ortodoxă medievală în întreaga ei vitalitate, obiecţia cea mai frecventă adusă Ortodoxiei, exprimată şi de autorul Dom Gregory, pare fără sens: „În lumea închisă a Bizanţului, nu a mai existat nici un vânt de înnoire din veacul al şaselea. Din veacul al nouălea a început somnul.” Ortodoxia nu a adăugat Creştinismului noi credinţe, rămânând la credinţa apostolică, dar în nici un caz nu a dormit!

Conciliile apusele de la Constanţa şi Basel

Între 1378 şi 1417 au existat doi şi, ulterior, trei pretendenţi la scaunul papal, fiecare susţinut de anumiţi episcopi şi conducători seculari. Acest scenariu al diviziunilor este numit în Apus „schismă” (a nu se confunda cu Marea Schismă din 1054), el încheindu-se cu un conciliu „ecumenic” ţinut la Constanţa (Elveţia) – un conciliu pur apusean care l-a ales ca Papă pe un al patrulea candidat, Martin V. Acesta a convocat încă un conciliu, la Basel, care s-a deschis în anul 1431, pentru a combate decăderea din biserică şi a hotărî în privinţa mişcărilor dizidente din Europa. Acest conciliu a intrat în conflict cu succesorul lui Martin, Eugen IV. Conciliu l-a convocat pe Papă, care a dizolvat conciliul. Prelaţii de la Basel au refuzat să plece şi l-au demis pe Papă.

O altă falsă unire

Conciliul de la Basel a anunţat apoi un conciliu de unire a grecilor cu Roma, adică de supunere a lor în faţa Romei. Imperiul Bizantin era într-un iminent pericol de a se prăbuşi, aşa că episcopii împăratului erau gata să accepte unirea cu Roma în schimbul unui ajutor militar. Însă, în mijlocul neînţelegerilor dintre Papă şi conciliu, grecii unionişti nu ştiau cărei tabere să se alăture, iar conciliul de la Basel nu se putea hotărî în privinţa unei locaţii. Prinzând momentul, Eugen IV a convocat la Ferrara un conciliu al unirii, care s-a deschis în anul 1438. Grecii au sosit la Ferrara şi au început discuţiile pe tema Treimii, a Papalităţii şi a Purgatoriului. La început ei au susţinut învăţăturile ortodoxe asupra tuturor subiectelor. Disputele s-au prelungit şi au devenit obositoare, prelaţii greci dorind la un moment dat să plece acasă. Eugen IV i-a convins să poposească la Florenţa şi să discute despre filioque. La Florenţa, grecii au fost plasaţi sub arest la domiciliu, nefiind lăsaţi să plece până nu sărutau papucul Papei. Le-au fost tăiate hrana şi celelalte lucruri necesare, pentru ca în final toţi episcopii greci să accepte învăţătura catolică în toate cele trei aspecte – toţi episcopii, mai puţin unul, Sf. Marcu al Efesului, cel mai învăţat teolog prezent acolo, care a declarat că „nu poate exista compromis în ceea ce priveşte credinţa ortodoxă”.

„Unirea” (1439) şi căderea Constantinopolului (1453)

În iulie 1439 a fost declarată o uniune între Răsăritul ortodox şi biserica apuseană. În tot Apusul a fost mare bucurie – toate clopotele din Anglia au bătut în cinstea evenimentului. Însă, asemenea falsei uniri de la Lyons, şi acest conciliu „ecumenic” s-a dovedit a fi doar o farsă politică. Ajutorul militar promis de Apus, pentru care se şi închinaseră bizantinii Romei, nu s-a materializat. Împăratul bizantin nu a îndrăznit să facă publică unirea decât în decembrie 1452 şi, aproape imediat după aceea, în mai 1453, Constantinopolul a căzut în mâinile turcilor, Imperiul Creştin de Răsărit încetându-şi existenţa. Aceasta nu a însemnat şi sfârşitul patriarhiei de Constantinopol; următorul patriarh a repudiat falsa unire, aşa cum a făcut-o de altfel şi întregul popor ortodox. În Apus, catolicismul a continuat nestingherit; în Bizanţ şi în Balcani, credincioşii gemeau sub jugul turcesc, agăţându-se de credinţa lor străbună şi de Liturghie mai mult ca înainte; în Rusia, care scăpase acum de tătari, se năştea un nou popor, singura mare putere din lumea ortodoxă. Creştinii ruşi au devenit apărătorii şi moştenitorii adevăratei credinţe ortodoxe, mulţi dintre ei considerând că Bizanţul pierise anume pentru că se închinase Romei.

Supremaţia papală

Conciliul de la Florenţa a deschis drumul către o nouă structură în biserica apuseană. Conciliile de la Constanţa şi Basel decretaseră amândouă, ca dogmă a Catolicismului, că autoritatea supremă în biserica romană este un conciliu ecumenic al episcopilor. Conciliul de la Florenţa a făcut o revenire şi l-a reaşezat pe Papă în fruntea Catolicismului. Acum, felul de conducere a bisericii din Apus nu era nici prin intermediul unui colegiu de episcopi cu patriarhi şi mitropoliţi de onoare (dintre care Papa să fie cel dintâi), nici printr-un colegiu de episcopi subordonaţi unui Papă autocrat. Treptat s-a ajuns ca episcopii din colegiu să fie numiţi direct şi numai de către Papă.

Decăderea din Apus…

Dat fiind că jocurile de putere dominau peisajul apusean şi cele mai bune eforturi pentru o reformă internă erau anulate de ipocrizia şi corupţia oficialilor romano-catolici de toate gradele şi din toate regiunile, un sentiment de deznădejde a început să se răspândească asemenea unui cancer în toată Europa apuseană. În particular, respectul oamenilor de rând faţă de Papalitate a scăzut dramatic, fiind binecunoscute orgiile şi spectacolele sadice de la Vatican, care erau exportate inevitabil în toate ţările catolice. Curia romană nu avea nimic sfânt şi în curând popoarele Europei a început să simtă acelaşi lucru despre conducătorii spirituali. O reformă de jos în sus era inevitabilă.

…şi din Răsărit

După căderea Constantinopolului în 1453, Serbia, Grecia, Bosnia şi Egiptul au capitulat şi ele în faţa turcilor. Mare parte din Europa, toată Asia Mică şi Levantul erau stăpânite de musulmani, iar bisericile ortodoxe naţionale au fost dezmembrate prin faptul că turcii i-au plasat pe toţi creştinii din Imperiul Otoman sub autoritatea patriarhului grec de Constantinopol, care se afla în umbra sultanului. În biserica din Grecia a pătruns stricăciunea; de exemplu, autorităţile cereau taxe tot mai mari de la patriarhii aleşi, transformând astfel Patriarhia în enclava unui bogătaş. Printr-un mecanism similar celui din Apus, turcii îi demiteau sau executau pe patriarhi într-o succesiune rapidă, pentru a obţine mai multe venituri din taxa pe funcţie. În ciuda posibilelor pericole, întotdeauna se găsea cineva care să plătească suficienţi bani pentru a deveni Patriarh.

Scurtă istorie a Bisericii – după veacul al XV-lea

Ieromonah Aidan Keller

Moscova – a „Treia Romă”

Lucrurile au luat o altă turnură în Rusia unde se năştea un popor ortodox puternic. Aici a izbucnit în veacul al XV-lea o controversă monastică între cei care susţineau posesiunile, care accentuau rolul public şi naţional al Bisericii, care credeau că Biserica trebuie să deţină mari proprietăţi, să-şi păstreze frumuseţea în închinare şi să distribuie ajutoare la scară mare, şi cei care se opuneau posesiunilor, accentuând orientarea duhovnicească şi interioară a Bisericii, chemând la o întoarcere la idealurile monastice ale sărăciei şi retragerii, fiind totodată împotriva colaborării cu Statul. Sf. Iosif de Volotsk era în fruntea taberei posesorilor, iar Sf. Nil de Sora în fruntea anti-posesorilor. Deşi idealurile anti-posesorilor au rămas ca un aluat activ în viaţa bisericii ruse, posesorii au avut câştig de cauză timp de mai multe secole. Monahul Filoteu de Pskov a formulat în acea perioadă ideea celei de-a treia Rome. El i-a spus ţarului Vasile III că prima Romă căzuse din cauza ereziei, a doua Romă (Constantinopol) din cauza păcatului. Moscova, spunea el, este a treia Romă, sau centrul Creştinătăţii şi nu are să mai fie altul. Nu numai ortodocşii slavi, dar şi cei greci au început să vadă în Rusia un mare apărător al Ortodoxiei.

Vulcanul apusean erupe

După ce Papa Eugen IV a eliminat mişcarea conciliară, care i-ar fi putut aşeza pe episcopii apuseni mai presus de Papă, au apărut destul de repede alte ameninţări la adresa puterii papale. Monarhii seculari din Apus, învingând opoziţia nobilimii, şi-au unificat regatele în jurul lor. A început să se dezvolte un sentiment nou de identitate naţională, urmarea naturală fiind slăbirea influenţei trans-naţionale a Papei. Au apărut multe mişcări dizidente. Cea mai reprezentativă a fost mişcarea lui Jan Hus din Moravia (Cehoslovacia). Hus punea în discuţie autoritatea papală şi insista ca vinul euharistic să fie dat la mesă şi poporului (aşa cum se făcea în Ortodoxie şi în vechea tradiţie apuseană). Conciliul de la Constanţa interzisese laicilor să primească paharul, iar Hus a fost prins şi ars pe rug. Inchiziţia, care fusese creată în veacul al XIII-lea şi ale cărei drepturi de a tortura şi omorî oponenţi ai catolicismului se întemeiau din punct de vedere teologic pe Toma d’Aquino, şi-a amplificat activităţile, întărind astfel Papalitatea. În acelaşi timp a început să se desfăşoare o revoluţie culturală – umaniştii îmbrăţişau idealurile estetice ale romanilor şi grecilor păgâni, cultura păgână ajungând din nou la modă. Papii şi prinţii patronau artişti umanişti care, abandonând principiile iconografice ale Creştinismului, promovau realismul, nuditatea şi sentimentalismul. Ierarhia catolică era extrem de coruptă, iar Papalitatea nu făcea excepţie. Papa Iuliu II a plecat la război îmbrăcat în armură; apucăturile Papei Alexandru VI erau prea şocante pentru a fi descrise într-un text creştin. Creştinii de rând din Apus vedeau că indulgenţele se vând la loterie, episcopii îi apăsau pe cei de jos prin biruri pentru a-şi plăti stilul de viaţă destrăbălat, iar Papi hidoşi declarau, asemenea lui Bonifaciu VIII în 1302: „Declarăm, afirmăm, întărim şi spunem că mântuirea fiecărui om stă în supunerea faţă de Pontiful Roman”. Era inevitabilă o revoltă generală, iar prima scânteie este identificată în data de 31 octombrie 1517, când Martin Luther, un călugăr german, bate în cuie 95 de teze ale sale pe uşa bisericii din Wittenberg, în semn de protest la adresa abuzurilor. Ulterior el a părăsit biserica catolică, s-a căsătorit şi a fondat religia luterană. Luther şi mulţi dintre primii reformatori nu erau protestanţi de felul celor pe care îi vedem astăzi. În catehismul său, Luther învăţa că creştinii trebuie să-şi facă zilnic semnul Crucii, să creadă că prin Euharistie primesc însuşi trupul şi sângele lui Hristos şi că Maica Domnului trebuie cinstită.

Mişcările protestante

În Anglia, regele Henry VIII, neputând obţine de la Papă divorţul de prima dintre cele opt neveste ale sale, s-a auto-intitulat cap al Bisericii din Anglia. Noua Biserică Anglicană a început să fie mai mult o necesitate politică decât o nouă religie. Închinarea şi teologia ei au rămas practic neschimbate pentru o vreme, luând însă o formă protestantă sub domnia lui Edward VI. Henry VIII, asemenea lui Luther, nu era ceea ce reprezintă astăzi cuvântul „protestant”. El a redactat texte prin care apăra cele şapte taine ale Catolicismului şi a continuat să-i ardă pe rug pe luterani, ca eretici, până când a fost răpus de sifilis. La Geneva, în Elveţia, s-a ridicat Jean Calvin, care promova o credinţă cu o închinare golită de orice simbolism sau artă. Calvin învăţa că tainele nu sunt decât nişte simboluri folosite de Biserică pentru a confirma credinţa oamenilor. El apăra însă categoric botezul copiilor (o practică în privinţa căreia protestanţii sunt încă divizaţi) dar nu credea, ca Luther, că Euharistia le oferă creştinilor trupul şi sângele adevărat al lui Hristos. Ideile lui Calvin, printre care şi predestinarea absolută de către Dumnezeu a oamenilor pentru rai sau iad, indiferent de voinţa sau faptele lor bune, a pătruns ca unui foc în Franţa, Elveţia şi Scoţia, ducând la apariţia bisericilor reformată şi prezbiteriană. Aparent, ortodocşii nu erau afectaţi de aceste evoluţii, dar valurile făcute de mişcările protestante au ajuns în cele din urmă să tulbure şi apele ortodoxe, nu numai pe cele romano-catolice.

Revolta protestantă a avut un efect de durată care de fapt i-a ajutat pe creştinii de Apus să-şi reamintească de rădăcinile lor ortodoxe. Reformatorii promovau studierea Părinţilor Bisericii, dat fiind că găsiseră diferenţe între vechile scrieri creştine şi învăţăturile şi practicile romano-catolice. De la apariţia sistemului scolastic, studierea Părinţilor se redusese foarte mult. Acum ambele tabere, protestantă şi catolică, deveniseră interesate de domeniul Patristicii. Au fost publicaţi numeroşi autori creştini vechi. Totuşi, prea adesea şi unii şi alţii scăpau din vedere esenţa cuvintelor patristice, dat fiind că fiecare voia să câştige, nu să înveţe. De asemenea, protestanţii încurajau studierea Bibliei, lucru respins iniţial de autorităţile catolice, dar recomandat ulterior de către acestea.

Contra-Reforma – Conciliul de la Trent

Revolta protestantă a răvăşit romano-catolicismul medieval. Majoritatea ţărilor din nordul Europei au devenit protestante; din punct de vedere geografic, biserica romană s-a redus la jumătate. Autorităţile papale au reacţionat în două feluri: mai întâi, au fost cuprinse de o disperare care le-a făcut să încerce cu adevărat să reformeze Biserica; apoi, şi-au agăţat speranţele de extinderea în Lumea Nouă, Africa, Asia şi Europa răsăriteană. Eforturile de reformare au primit numele de Contra-Reformă, care a reprezentat, în mare, un succes moral. Totuşi, în locul unei întoarceri la Ortodoxia iniţială a Bisericii apusene, instinctul veacului al XVI-lea a fost acela de alipire şi mai mare de Papalitate. Se spera că o Papalitate mai puţin scandaloasă şi mai centralizată ar fi un factor unificator pentru catolicismul anti-Reformă. Marele triumf al acestei şcoli de gândire a fost reprezentat de Conciliul de la Trent, considerat de catolici ca fiind un alt sinod ecumenic. În principal, acest conciliu a rearanjat lucrurile în jurul Romei. A condamnat ereziile protestante, reafirmând catolicismul de după Schismă, cu tot cu supremaţia papală, indulgenţe, purgatoriu, merite exagerate ale Sfinţilor şi cu toate celelalte aspecte care încă reprezintă un zid între Roma şi Ortodoxie. Pentru întâia oară s-a legiferat combinaţia scolastică de dogme, filozofie şi ştiinţă, care a dus în practică la dogmatizarea ştiinţelor medievale. Conciliul de la Trent a încercat să stabilească cu o exactitate ştiinţifică sursa, natura şi modul de lucru al Tainelor. A fost creat un nou rit de închinare în cadrul bisericii romane – ritul tridentin – întocmit de Papa Pius V, un fost inchizitor. Acesta se baza pe tradiţiile iniţiale ale Bisericii apusene, dar multe dintre ele erau prescurtate. Pentru a putea concura cu grupurile protestante care cereau mai puţine, închinarea a început să fie scurtată şi tot mai adesea vorbită, în loc să fie cântată; pentru prima oară în istoria creştină, bisericile s-au umplut de bănci, care au înlocuit naosul deschis al bisericii unde oamenii stăteau în picioare şi se mişcau liber; cântările vechi au fost înlocuite cu o muzică seculară cântată la felurite instrumente, alături de voce. Serviciul divin, ciclul de rugăciuni care pe vremuri uniseră comunităţile creştine în jurul bisericii locale, au devenit acum o cerinţă legalistă pentru cler şi călugări, care trebuiau să le împlinească în viaţa privată. Prerogativele papale au crescut atât de mult, încât Carol V de Spania, totodată împărat al Sfântului Imperiu Roman, s-a plâns că episcopii săi s-au dus la Trent ca episcopi şi s-au întors ca preoţi parohi. Vechile rituri apusene, cum ar fi Sarum, York şi Hereford din Anglia au căzut în uitare odată cu promovarea ritului tridentin. Numai anumite ordine monastice şi anumite lăcaşuri din Lyons, Milano şi Toledo şi-au putut păstra vechile rituri liturgice.

Un om renascentist al lui Dumnezeu

Există un om care a reunit în experienţa sa toate curentele creştine ale veacului al XVI-lea. Sf. Maxim Grecul a studiat la Florenţa, în Italia, leagănul Renaşterii (renaşterea culturii păgâne) şi a urmărit cu toată inima idealurile umaniste. Umanismul este un curent de gândire care îl aşează pe om în fruntea societăţii, în locul lui Dumnezeu. A ascultat apoi predicile înfocate ale călugărului Savonarola, care vorbea împotriva umanismului şi a corupţiei papale. Maxim a devenit, pentru doi ani, călugăr dominican. Totuşi, catolicismul nu l-a putut mulţumi şi, în 1504, acest învăţat se întoarce în Grecia şi totodată la Ortodoxie, devenind călugăr în Sfântul Munte Athos. În 1517 este invitat în Rusia pentru a-l ajuta pe ţar să traducă literatura patristică din limba greacă şi pentru a îndrepta greşelile din cărţile de cult ruseşti. După sosirea în Rusia, unii dintre clericii moscoviţi îl acuză de crime şi este întemniţat vreme de 26 de ani ca prieten al anti-posesorilor.

Credinţa – o operă de artă?

Pentru a înţelege diferenţa din Ortodoxie şi formele catolică şi protestantă ale Creştinismului, credinţa este deseori comparată cu o capodoperă pictată de un mare maestru (Hristos). Romano-catolicismul, dorind să îmbunătăţească pictura, a adăugat câteva tuşe proprii (înnoirile doctrinare). Protestantismul, considerând că s-a pierdut frumuseţea iniţială, a încercat să îndepărteze straturi întregi ale picturii, stricând însă mult din lucrarea iniţială.

Ortodoxia în perioada Renaşterii

Ortodoxia nu a adăugat nimic la această operă de artă care este religia lui Hristos, nici nu a scos ceva, ci a păstrat „pictura” aşa cum era, dorind numai s-o îmbrace într-o ramă potrivită şi complementară (tot ce este mai frumos şi mai bun în artă, muzică şi gândire). Slăbiciunile Ortodoxiei în vremea Reformei s-au manifestat sub forma unui accent exagerat pus pe ritualul exterior; o educaţie deficitară şi necunoaşterea surselor Ortodoxiei; o prea mare identificare a naţiunii cu credinţa şi, în multe locuri, o lipsă desăvârşită a activităţii misionare. În anul 1589, mitropolitul Moscovei a primit rangul de Patriarh al Bisericii. Între luteranii de la Tübingen şi Patriarhul de Constantinopol a fost iniţiată o corespondenţă aparte. Tendinţele apusene – din metodologie şi terminologie – au influenţat felul de predare din Biserică, deseori în detrimentul Ortodoxiei, iar în această perioadă nu exista nici o liturghie apuseană în Ortodoxie şi nici vreo comunitate ortodoxă în regiunile apusene. Până în secolul XX, Ortodoxia a reprezentat ceva misterios şi inaccesibil celor din Apus, deşi au existat anumite contact în secolul al XIX-lea, care au declanşat interesul acelor apuseni obosiţi de răfuielile ideologice dintre Roma şi Protestantism.

Transformarea lumii apusene

În veacurile al XVI-lea şi al XVII-lea, întreaga concepţie despre lume a creştinismului apusean s-a schimbat. Monopolul religios al catolicismului medieval nu mai exista; explorările şi experimentele ştiinţifice reprezentau o serioasă ameninţare la adresa sistemului scolastic, inspirându-i pe oameni nu către cele duhovniceşti, ci către noi frontiere ale cunoaşterii lumeşti. Impactul pozitiv a fost acela că acest spirit cercetător a alimentat şi primele studii istorice ale Liturghiei. A apărut capitalismul, cu ale sale priorităţi lumeşti; identităţile naţionale au devenit mai puternice. Grupurile protestante, multe afectate de idealurile capitaliste, s-au înmulţit rapid. În anul 1582, Papa Grigore XIII a schimbat calendarul creştin, o schimbare respinsă atât de protestanţi, cât şi de ortodocşi. Calendarul gregorian este astăzi calendarul civil în uz în majoritatea ţărilor lumii, calendarul creştin iniţial fiind folosit acum numai de către creştinii de stil vechi.

Iezuiţii şi uniaţii

Biserica romană s-a extins în Lumea Nouă, în Africa şi în Extremul Orient, în special prin eforturile ordinului Iezuiţilor. Ordinul a fost fondat de un soldat spaniol, Ignaţiu de Loyola, în 1540; până la 1600, ordinul avea deja 10.000 de membri. Iezuiţii erau un nou tip de ordin: promovau închinarea individuală, în locul celei comunitare; au abandonat orice ideal în ceea ce privea retragerea şi juraseră credinţă absolută Papei. Lucrând peste limitele diocezelor tradiţionale, ei se suprapuneau peste autorităţile locale şi serveau drept „trupe de şoc” ale Romei. Tehnicile lor educaţionale erau foarte admirate, dar reputaţia lor legată de asasinarea oponenţilor le-a atras dictonul „Când sunt buni, nu e nimeni mai bun; când sunt răi, nu e nimeni mai rău”. Din punct de vedere teologic, Iezuiţii promovau adorarea Sfintei Inimi, naşterea Fecioarei Maria din fecioară, venerarea Papei, metode formale de „meditaţie”, toleranţa în locul standardelor morale înalte şi o viaţă activă în locul cele contemplative.

Romano-catolicii s-au extins în America, Africa şi Asia, în locuri unde numele lui Hristos nu era cunoscut, dar în acelaşi timp au dus şi o luptă susţinută pentru sufletele ortodocşilor din Europa de răsărit. Strategia lor s-a numit Mişcarea de Uniaţie: permiţându-le răsăritenilor să-şi păstreze forma de închinare şi anumite tradiţii, cum ar fi dreptul preoţilor de a se căsători, conducătorii Uniaţilor au reuşit să-şi aducă supuşii sub stăpânirea Romei. Mulţi dintre oamenii de rând nu au înţeles ce se petrece; unii credeau că Papa s-a întors la Biserica Ortodoxă. În anul 1596, când regatul polon (situat chiar pe linia de demarcaţie Răsărit-Apus) se afla la apogeul său, Uniunea de la Brest i-a forţat pe zeci de mii de credincioşi ortodocşi din Polonia să se unească cu Roma, prin cele mai sângeroase metode. Unul dintre promotorii Uniaţiei, episcopul Iosafat Kunţevici, supranumit de credincioşi Măcelarul, a fost canonizat ca sfânt de către Roma, pentru eforturile depuse. Mâinile ortodocşilor şi ale catolicilor erau pătate de sângele fraţilor lor. Rănile Uniaţiei nu s-au uitat până în ziua de astăzi, iar schimbările politice din Europa de Răsărit nu au făcut decât să predispună la reaprinderea conflictului.

Sinodul de la Betleem (anul 1672)

În această perioadă, gândirea ortodoxă a început să fie influenţată de o fascinaţie intelectuală faţă de Apus. Ca răspuns la acest fenomen, patriarhii răsăriteni s-au reunit într-o serie de sinoade pan-ortodoxe. Aceste sinoade nu au fost considerate ca ecumenice, dar totuşi de mare importanţă. Trei dintre ele au condamnat schimbarea calendarului făcută de Papa Grigore XIII şi au apărat calendarul iulian, sau ortodox. Unul dintre ele, Sinodul de la Betleem (numit şi Sinodul de la Ierusalim) a fost de o importanţă deosebită; în cadrul lui s-a scris o Mărturisire de Credinţă, semnată de patriarhul Dositei al Ierusalimului, care a reprezentat un răspuns puternic dat ideilor protestante. Toate aceste sinoade au respins atât Catolicismul, cât şi Protestantismul, afirmând decisiv Credinţa Apostolică.

Sfântul Munte

Probabil că cel mai important bastion al credinţei noastre în această perioadă a fost Muntele Athos – Sfântul Munte – o peninsulă din Grecia care reuneşte mai multe mănăstiri locuite de monahi din toate ţările ortodoxe. În timp ce popoarele ortodoxe îşi schimbau bogata moştenire culturală pe mărgelele de sticlă ale Apusului, Muntele Athos afirma cultura şi credinţa Creştinismului răsăritean, alături de cele mai înalte idealuri ale vieţii ascetice şi contemplative creştine aşa cum fusese aceasta descrisă de Sfinţii Părinţi.

Schisma din Rusia

În Rusia imperială, o schismă avea să dezvelească cele mai rele susceptibilităţi ale Ortodoxiei din cea de-a treia Romă. Pe la anul 1650, patriarhul Nikon, un om deosebit, cu o dragoste faţă de cele rânduielile greceşti, a schimbat slujbele şi obiceiurile ruseşti potrivit cu ceea ce considera el că reprezintă o normă în celelalte patriarhii, ceea ce a dus la o considerabilă tulburare printre credincioşi. Patriarhii l-au destituit pe Nikon, dar au păstrat schimbările introduse de acesta; credincioşii de rit vechi au refuzat să primească schimbările şi aşa a apărut o schismă. Pe motiv că făceau semnul Crucii puţin altfel, că ocoleau biserica în altă direcţie decât ceilalţi, credincioşii de rit vechi au fost prigoniţi şi omorâţi. Ierarhia Bisericii a arătat că nu permite nici o opoziţie, iar opoziţia credea că adevărata Ortodoxie există numai în Rusia şi că este reprezentată de ei. La un an după moartea lui Nikon, ţarul Petru I a desfiinţat Patriarhia Moscovei.

Mişcarea de uniaţie rezistă

În veacul al XVII-lea, Uniaţia era încă în picioare – mulţi credincioşi ortodocşi se uniseră cu biserica romană. Încă din anul 1588, Patriarhul Ieremia din Constantinopol binecuvântase diferite asociaţii de laici pentru apărarea credinţei împotriva catolicismului. Ajutaţi de maşina de tipărit a lui Ivan Fedorov (care fusese alungat din Moscova împreună cu „invenţia lui diavolească”), credincioşii de rând şi monahii din Ucraina şi Galiţia au înregistrat numeroase succese în păstrarea învăţăturii ortodoxe împotriva influenţelor Uniaţiei.

Un patriarh protestant?!

Tendinţele apusele au afectat deseori nu numai învăţăturile Bisericii răsăritene, dar şi felul în care erau afirmate acestea. Cu toate acestea, Creştinătatea ortodoxă a reacţionat vehement atunci când Patriarhul de Constantinopol, Chiril Lukaris, a scris o Mărturisire de Credinţă. Aceasta era evident calvinistă şi a fost condamnată categoric de sinoadele ortodoxe întrunite la Kiev, Iaşi şi Ierusalim. În 1638, Chiril a fost omorât de turci prin înec.

Jansenismul

În sânul romano-catolicismului, teologia morală laxă a iezuiţilor a fost atacată de episcopul Cornelius Jansen din Ypres, care îl cita, asemenea lui Calvin, pe Fericitul Augustin în opiniile sale despre Har şi despre liberul arbitru. Jansen afirma că Iezuitismul este incompatibil cu Fericitul Augustin (lucru adevărat). A apărut un conflict în care fiecare tabără solicita autorităţilor romane să o condamne pe cealaltă. Jean du Vergier de Hauranne, paroh la Sf. Cyran în France, a adus idealurile lui Augustin la faimoasa mănăstire Port Royal de lângă Paris şi a încurajat apariţia mai multor publicaţii augustiniene. O serie de persoane cu influenţă s-au apropiat şi ele de Port Royal, pentru călăuzire spirituală; Blaise Pascal, tatăl informaticii moderne, şi-a scris Scrisorile Provinciale în care condamna Iezuitismul cu elocvenţă şi şarm. Papa Inocenţiu X a dat o bulă în care condamna cinci afirmaţii ale lui Augustin; janseniştii au fost de acord, dar au arătat că acele afirmaţii nu se găsesc în carte.

Port Royal a fost închisă

Iezuiţii au iniţiat o închinare cu totul nouă până atunci – închinarea faţă de inima de carne a lui Iisus (Sfânta Inimă), o pietate imaginativă şi emoţională care accentua natura umană a lui Hristos în dauna celei dumnezeieşti. Această devoţiune a reprezentat de fapt o reînviere a vechii erezii a nestorianismului, care identifica umanitatea lui Hristos pentru o închinare separată. De la amvon şi din scaunul de spovedanie, iezuiţii au răspândit această învăţătură, alături de celelalte idei ale lor, în tot romano-catolicismul.

Biserica din Utrecht

În Ţările de Jos, sfâşiate de conflictul dintre protestanţi şi catolici, clerul roman avea tendinţe puternic janseniste. Ei încercau să recupereze din terenul pierdut în favoarea calvinilor, dar succesul lor i-a pus în gardă pe iezuiţi care au început să denunţe ca eretici pe mulţi reprezentanţi de seamă ai clerului olandez. Pieter Codde, vicar apostolic în Utrecht, a fost demis de Roma în 1704 anume pentru că nu a vrut să semneze un document împotriva janseniştilor. Clerul din catedrală l-a ales pe Cornelius Steenoven ca episcop, iar în 1724 acesta a fost hirotonit de către un episcop roman care călătorea în ascuns prin oraş. Acesta a fost începutul Bisericii romano-catolice a clerului vechi episcopal, sau „Mica Biserică din Utrecht.” În 1763, la Conciliul de la Utrecht, această structură, sămânţă a viitoarelor mişcări ale Vetero-Catolicilor, şi-a afirmat susţinerea faţă de toate dogmele catolice şi a declarat că credinţa ortodoxă este falsă şi schismatică. Înfiinţarea ei a reprezentat nu o reapropiere de Ortodoxie, ci o îndepărtare şi mai mare, împreună cu întreaga biserică romană.

Rusia sinodală

În cea mai puternică ţara ortodoxă a vremii, Rusia, viaţa tradiţională a Bisericii întâmpina necazuri din cauza Regulii Duhovniceşti emise de ţarul Petru cel Mare. Întocmită de un laic, Regula abolea patriarhia şi înfiinţa un Sinod Episcopal condus de un „supraintendent” laic, numit de Stat. Conducerea Bisericii ruse a fost reorganizată după modelul protestant din Apus. Domnia ţarinei Ecaterina, germană prin naştere şi educaţie, a fost şi mai dezastruoasă pentru Ortodoxia rusă. Ea a închis jumătate din mănăstirile din ţară şi în 1773, când Ordinul Iezuiţilor a fost desfiinţat de Papă (spre uşurarea capetelor cu coroană şi mitră din Europa), Ecaterina i-a invitat pe iezuiţi în Rusia, Ordinul lor supravieţuind în această ţară. Acestea au fost vremuri grele pentru Ortodoxie, însă Domnul, care ne-a promis că va fi cu noi „până la sfârşitul zilelor”, a păzit Sfânta Lui Biserică.

Trezirea ortodoxă

În faţa prigoanei şi a piedicilor, dar şi a influenţelor străine, Dumnezeu a dat Ortodoxiei Sfinţi pentru întărirea Bisericii Sale. Sf. Nicodim de la Muntele Athos (+1809) a adunat Filocalia, care cuprinde învăţăturile Sfinţilor Părinţi despre rugăciunea interioară a inimii. Sf. Paisie, care a trăit la Athos şi apoi în Moldova, a înfiinţat mănăstiri în care a înflorit rugăciunea contemplativă. Reînvierea isihastă iniţiată de el s-a resimţit în Rusia, dând mari sfinţi cum ar fi Serafim de Sarov şi stareţii de la Optina – o succesiune de mari duhovnici care au mers din veacul al optsprezecelea până în cel de-al douăzecilea, înconjuraţi de o sfinţenie ce amintea de primele zile ale Creştinismului.

Evanghelizarea

Sfârşitul veacului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea au fost vremuri de mare râvnă misionară în Biserică. În anul 1794, anul în care adormea Sf. Paisie, primii misionari ruşi ajungeau în Alaska. Câştigaţi prin lucrarea unor mari învăţători cum ar fi Sf. Gherman şi Sf. Inochentie de Alaska, un mare număr dintre eschimoşi şi aleutini au devenit creştini ortodocşi plini de râvnă. În Japonia, ţară care nu avea nici un ortodox nativ, Sf. Nicolae de Tokyo (+1912) a convertit mii de japonezi şi a înfiinţat o biserică ortodoxă naţională independentă. În Rusia, seminarul din Kazan era inima misionarismului din ţară, în această regiune Liturghia fiind slujită în peste 20 de limbi diferite. Misionarii ortodocşi aduceau roade anume pentru că nu foloseau tacticile coercitive ale altor creştini, unele prea adesea folosite. Pe pământul nord-american, prima biserică a credinţei noastre a fost ridicată la Fort Ross, în California, în 1812. Sf. Juvenal de Alaska a fost primul mucenic american pentru Ortodoxie. În anul 1879 a fost înfiinţată o arhiepiscopie în oraşul San Francisco şi, în 1898, Sf. Tihon a fost numit arhiepiscop pentru America de Nord (ulterior el avea să pătimească pentru credinţă, ca Patriarh al Moscovei). Tot în San Francisco şi-a aflat sfârşitul un alt mucenic pentru Hristos, un indian care a sfinţit Lumea Nouă cu sângele său. Sf. Petru Aleutinul a călătorit pe mare din Alaska în California. Când a refuzat să treacă la religia romano-catolică, călugării franciscani din regiune l-au omorât tăindu-i degetele unul câte unul, până ce a murit din cauza sângerărilor.

Căderea jugului musulman

După căderea Levantului şi a Bizanţului în mâinile arabilor şi ale turcilor, creştinii răsăriteni (cu excepţia ruşilor) trăiseră în general sub jugul sarazinilor sau al catolicilor. În anul 1821, creştinii greci i-au alungat pe stăpâni turci în urma unui masacru sângeros. Ei doreau să înfiinţeze un regat ortodox, dar puterile europene aveau alte planuri pentru tânăra naţiune. Regatul Greciei a fost forţat să primească un monarh catolic, lucru care a condus la o dificultăţi pentru Biserica Greciei. În Serbia, Bulgaria şi România, credincioşii au scuturat jugul otoman, aceste ţări reînvigorându-şi bisericile naţionale, fiecare cu patriarhul ei. Aceasta a avut urmări multiple, pentru că, sub jugul turcesc, creştinii fuseseră rupţi de restul lumii iar prigoana îi determinase să ţină la tradiţiile lor. Acum, când dominaţia turcă nu mai exista, vântul umanismului şi al modernismului a început să sufle şi în Biserică, la început încet, apoi cu puterea unei furtuni.

Două dogme noi de la Roma

În 1854, Papa Pius IX a declarat ca dogmă naşterea din fecioară a Fecioarei Maria (în ciuda faptului că învăţătorii catolici, cum ar fi Bernard de Clairvaux, Toma d’Aquino şi alte autorităţi romano-catolice învăţau contrariul). Acelaşi Papă îndrăzneţ, care se numea pe sine „calea, adevărul şi viaţa”, i-a chemat pe episcopii catolici din întreaga lume în Primul Conciliu de la Vatican, unde, în 1870, cu toţii au hotărât că Papa este infailibil ori de câte ori învaţă despre credinţă şi morală în Biserică. Lumea creştină a fost surprinsă. Protestanţi primiseră satisfacţie; aceasta reprezenta împlinirea avertismentelor lansate de ei. Ortodocşii s-au înspăimântat. Aşteptându-se ca unii catolici să treacă la credinţa ortodoxă, Biserica Rusă a hotărât un rit apusean pentru ei (au fost puţini care au acceptat oferta). În America, arhidioceza catolică de St. Louis tocmai publicase un catehism în care afirma că infailibilitatea papală este o invenţie de-a protestanţilor pentru a-i denigra pe catolici. În urma Conciliului a fost scoasă în grabă mare o a doua ediţie.

Vechiul Catolicism (vetero-catolicismul)

Reacţia catolicilor împotriva Papei a fost mai serioasă şi de durată într-un singur loc din lume. În Germania, o serie de învăţaţi şi preoţi, cu riscul de a-şi pierde poziţiile, s-au ridicat împotriva infailibilităţii papale şi au fost daţi afară din Biserica Romei. În 1873, aceşti preoţi s-au adunat şi, cu sprijinul multor simpatizanţi laici, au înfiinţat Biserica Vetero-Catolică, care s-a unit în scurt timp cu Biserica Romană Veche de la Utrecht. Vechii catolici şi-au exprimat dorinţa de a se întoarce la credinţa şi practica creştinilor din vechime, dar pentru că nu aveau nici o tradiţie vie, continuă, care să-i lege de strămoşii lor ortodocşi (aşa cum aveau ortodocşii răsăriteni), nu s-au putut înţelege care anume erau credinţa şi practica celor din vechime. Singura lor legătură cu Creştinismul apusean fusese prin romano-catolicism iar acum, când erau independenţi de Roma, totul mergea după păreri personale. Nevrând să se inspire de la Roma şi sceptici în privinţa tradiţiei ortodoxe, biserica vetero-catolică a încercat să capete o direcţie printr-o serie de congrese laice – acţiuni care au generat ceva interes pe continentul european, prin participarea unor observatori protestanţi, catolici şi ortodocşi. În cele din urmă, vetero-catolicii au ajuns la concluzia că se simt cel mai bine alături de Biserica Anglicană. În numai zece ani, denominaţia asimilase multe învăţături protestante, deşi păstra încă elemente din catolicism şi rostea Crezul, asemenea ortodocşilor, fără filioque.

Despărţiri şi dezbinări

Veacul al XX-lea a fost martorul unui fenomen unic şi foarte nefericit. Ca niciodată până atunci în istoria creştină, în veacul al XX-lea asistăm la o proliferare fantastică a denominaţiilor. Înainte de anul 1900, cele mai cunoscute denominaţii, moravienii, luteranii, calvinii, anabaptiştii, anglicanii, prezbiterienii, baptiştii şi metodiştii, care au şi apărut în această ordine, erau grupările care influenţaseră cel mai mult viaţa europenilor şi a americanilor. În America au apărut noi religii: mormonismul (fondat în 1830), adventiştii de ziua a şaptea (1844), Ştiinţa Creştină (1879) şi Martorii lui Iehova (1884), care au început să răspândească învăţături foarte diferite de cele istorice. În grupările protestante mai tradiţionale au apărut numeroase diviziuni cauzate de interpretări ale Scripturii, de felul de organizare a bisericii şi de interese pur politice.

Bisericile „sacramentale” se înmulţesc

Această explozie a denominaţiilor nu a fost limitată doar la lumea protestantă; mulţi clerici catolici şi ortodocşi s-au separat de bisericile lor pentru a forma grupări noi. Putem înţelege acţiunile acestor oameni şi sciziunile provocate dacă înţelegem felul în care vedeau ei Sfintele Taine şi felul de hirotonire a clerului.

Părinţii Bisericii ne învaţă că Harul din Sfintele Taine, dat de Dumnezeu, se află în Sfânta Sa Biserică. Acest Har se revarsă asupra celor credincioşi prin preoţii hirotoniţi în Biserică în acest scop. Această putere tainică stă deci nu în persoanele individuale care săvârşesc Tainele, ci în Trupul unic al Bisericii, de la care primesc autoritate preoţii şi episcopii. Dacă un cleric se separă de Biserică, fie prin propovăduirea unor învăţături false (erezie), fie prin ruperea unităţii Bisericii (schismă), atunci orice „taine” pe care le va săvârşi el sunt nule şi neavenite, întrucât „el devine laic” (Sf. Vasile). El se aseamănă cu o lampă deconectată de la sursă sau cu o ramură tăiată dintr-un copac; prima nu mai poate da lumină, a doua nu mai poate susţine viaţa.

Cu toate acestea, învăţătura romano-catolică, oficializată prin Conciliul de la Trent, afirmă că autoritatea sacramentală rezidă în persoana clericului ca efect al hirotonirii lui; astfel, dacă el se rupe de Biserică, el poate continua să liturghisească sau să hirotonească, deşi va săvârşi păcat prin aceasta, iar tainele sale sunt valabile, dar incorecte. Această învăţătură a devenit temelia pentru mii de grupări independente numite catolice sau ortodoxe sau ambele, care pretind că au o succesiune apostolică şi taine, însă au pierdut ceea ce era esenţial pentru ele, anume caracteristicile unităţii Bisericii aşa cum a fost înţeleasă aceasta de primii Părinţi ai Creştinismului. Deseori, aceste grupări au preoţi şi episcopi, dar nu au oameni care să participe la slujbe.

O mare de sânge

În anul 1917 lumea creştină a fost lovită de o nenorocire cumplită. Revoluţia bolşevică l-a alungat pe ţarul ortodox al Rusiei, iar a Treia Romă a căzut în mâinile comuniştilor atei. În multe feluri, acest eveniment a reprezentat sfârşitul Epocii lui Constantin şi o întoarcere la perioada mucenicilor. Peste 20 de milioane de oameni au pierit, mulţi dintre ei ca mucenici pentru numele lui Hristos. Cu adevărat, numărul lor îl întrece chiar şi pe cel al primilor mucenici care au suferit în catacombele şi amfiteatrele lumii romane. Deşi comuniştii s-au străduit vreme de 70 de ani să înăbuşe credinţa prin chinuri şi moarte, aceasta a rămas în picioare.

Diaspora ortodoxă

Această nenorocire a dat naştere la un aflux de emigranţi ortodocşi în fiecare colţ al lumii. Acest lucru este foarte important, întrucât se ştie că sfârşitul lumii nu va veni până ce Evanghelia nu este propovăduită pretutindeni. Potrivit Sfântului Ioan Maximovici, această propovăduire nu înseamnă propovăduire de către oricine şi oricum, ci acea propovăduire potrivită cu deplinătatea credinţei ortodoxe. Diaspora creştină ortodoxă a transformat această imposibilitate virtuală în realitate. Am asistat în veacul al XX-lea la o reînviere a credinţei ortodoxe în Apus, după o înstrăinare de 900 de ani, şi la o răspândire a Credinţei în lumea întreagă, mult dincolo de graniţele ei istorice.

„Jurisdicţiile” sosesc în America

Activitatea misionară ortodoxă din America a început de-a lungul coastei de răsărit prin episcopii monastici sosiţi din Norvegia la anul 956. Totuşi, o lucrare misionară de durată a fost începută de Biserica Ortodoxă Rusă în anul 1794, în Alaska. Astfel, toţi creştinii ortodocşi din America, indiferent de etnie, se aflau sub episcopi ruşi. După anul 1917, prin încălcarea legii canonice, mai multe biserici naţionale şi-au trimis proprii episcopi în America, pentru a-i păstori pe ortodocşii de un neam cu ei. Aceasta a creat un anume haos, însă trebuie avut în vedere că nevoile imigranţilor ortodocşi erau neobişnuită şi presante. Aceste suprapuneri ale diferitelor biserici ortodoxe naţionale din Lumea Veche se numesc jurisdicţii, între ele apărând şi numeroase rivalităţi care nu pot decât să discrediteze credinţa în aceste ţinuturi.

Mijlocul secolului XX

După sfârşitul celui de-al doilea război mondial, numărul de ortodocşi răsăriteni care au emigrat în America a crescut. Slujind printre ei se afla şi Sf. Nicolae Velimirovici, episcop sârb de talia Apostolilor (+1956) şi episcopul Teodor Irtel, călugăr de la mănăstirile Peşterilor Pskov şi Valaam din Rusia, care a slujit o vreme alături cu Sf. Nicolae în Canada. În această perioadă au luat fiinţă pe pământ american importante seminarii ortodoxe.

Roma se depărtează de moştenirea ei

În anul 1962, Biserica romano-catolică a convocat cel de-al doilea Conciliu de la Vatican, sub conducerea Papei Ioan XXIII. Vatican II, considerat ca „ecumenic” de către catolici, a fost unic în sensul că nu a emis decrete dogmatice, ci s-a ocupa numai de aspecte social, structurale şi liturgice. Rezultatele au fost variate – în unele cazuri în sistemul romano-catolic au fost introduse anumite idei creştine primare, în alte cazuri au fost îndepărtate şi ultimele urme de Ortodoxie. Schimbarea cea mai notabilă a avut loc în închinarea romano-catolică, unde ritul tridentin (cu rămăşiţele sale de Ortodoxie apuseană) a fost înlocuit de nişte forme de închinare atât de terne şi banale, încât milioane de romano-catolici, din dezgust şi dezamăgire, au încetat să mai participe la slujbe. Mulţi dintre ei au plecat la bisericile Episcopale, unde exista încă o anumită reverenţă şi ceremonial; în alte cazuri, unii au plecat la Iudaism. Ţinând cont de noua situaţie, s-a crezut că mulţi ar putea reveni în Biserica Ortodoxă, această întoarcere putând fi ajutată prin oferirea unor forme de închinare apuseană, mai familiare. Acest program din Biserica Ortodoxă, numit Ortodoxia de Rit Apusean, nu s-a putut realiza însă într-o manieră extensivă din mai multe motive. Greutăţi ale Ortodoxiei apusene:
1) Numărul locurilor unde se slujea ritul apusean era foarte mic;
2) Ortodocşii răsăriteni erau şi sunt în general suspicioşi şi chiar ostili faţă de orice expresia creştină apuseană;
3) Au existat prea puţini conducători duhovniceşti de talia necesară pentru a conduce misiunile de rit apusean, şi practic nici un călugăr (în Ortodoxie, episcopii se aleg numai dintre călugări);
4) Ortodoxia le cerea eventualilor convertiţi să-şi reconsidere credinţa mai mult decât le cerea obişnuiţilor care veneau la slujbă duminica;
5) Odată convertiţi, catolicii sau episcopalienii, văzând că ritul bizantin este mai frumos, mai vechi şi mai impunător decât ritul tridentin sau decât Cartea de Rugăciuni Comune, au trecut cu bucurie la ritul bizantin;
6) Catolicii crescuţi în acea generaţie nu au putut trece peste ideea că, părăsindu-l pe Papă, îşi primejduiesc mântuirea. Mai bine un romano-catolic nepracticant, decât un ortodox activ.

Sf. Ioan de San Francisco (+1966)

Unul dintre cei mai mari Sfinţi ai Americii a fost arhiepiscopul Ioan Maximovici. Născut în Rusia, dar hirotonit de tânăr ca preot în Serbia, el a fost uns episcop pentru a păstori comunitatea ortodoxă rusă din China. Aici, în Shanghai, el a construit o mare catedrală şi un orfelinat. După câţiva ani ca episcop în Europa apuseană, unde a susţinut Ortodoxia de rit apusean ca mijloc de a readuce credinţa ortodoxă în Europa, Sf. Ioan a fost numit arhiepiscop de San Francisco, unde a rezolvat o aprigă dispută şi a construit Catedrala Sfânta Maria, Bucuria Celor Care Plâng. A fost un mare învăţător şi teolog ortodox, un păstor plin de iubire, un ascetic desăvârşit şi un sfânt lucrător de minuni. A fost canonizat ca Sfânt al Bisericii în anul 1994, iar moaştele sale nestricate se odihnesc astăzi în Catedrala sa din San Francisco. Nenumărate tămăduiri duhovniceşti şi trupeşti au avut loc prin moaştele sale şi prin rugăciunile sale neîncetate.

Râul de lacrimi al Ortodoxiei

Poate că cele mai amare cuvinte, dar şi necesare, sunt cele despre Biserica Ortodoxă a veacului XX. Ca autor al acestei prezentări istorice, mă rog bunului Dumnezeu pentru obiectivitate şi smerenie în discutarea acestor lucruri tulburi. Evitarea lor ar fi o nesinceritate.

La începutul veacului XX, creştinii ortodocşi din Răsărit erau uniţi întru vechea credinţă creştină. În anii 1920 a apărut o erezie numită Ecumenism, care a început să strice această unitate. Ecumeniştii cred că majoritatea sau toate bisericile numite „creştine” fac parte din una Biserică, atotcuprinzătoare şi nevăzută. Unitatea despre care vorbea Hristos – cred ei – s-a pierdut undeva în istorie. Ecumeniştii afirmă că o unire a tuturor denominaţiilor ar reface această unitate. Şi ortodocşii tradiţionalişti nădăjduiesc în unirea tuturor grupărilor creştine, dar o unire adevărată se poate face numai atunci când acei creştini care s-au depărtat de Ortodoxie din varii motive se reunesc cu ea şi se închină din nou credinţei dintru început a Părinţilor lor. De exemplu, un ecumenist ar spune că, de dragul unificării, fiecare denominaţie ar trebui să-şi adapteze acele învăţături care o individualizează printre celelalte denominaţii – să le reducă sau pur şi simplu să ignore incompatibilitatea lor cu celelalte învăţături. Ecumenismul vorbeşte despre iubire, dar în dauna Adevărului care este însăşi temelia iubirii creştine. Adevărata unitate nu are nevoie să fie programată; ea a existat din totdeauna în Biserica Ortodoxă ca urmare a împărtăşirii aceleiaşi credinţe creştine autentice şi nestricate.

Ecumenismul a luat avânt în anul 1923, când Meletie IV, un francmason numit Patriarh de Constantinopol de către britanici şi francezi, a convocat un „congres inter-ortodox” în care a recomandat calendarul papal, căsătoria episcopilor şi înlăturarea postirii. Au participat numai şase episcopi şi câţiva preoţi şi, în mare, congresul a fost un eşec. Totuşi, el a reuşit introducerea noului calendar (papal) în România şi Grecia. Acei credincioşi care au păstrat calendarul ortodox (ţinându-şi praznicele cu 13 zile mai târziu decât Roma) au fost excomunicaţi şi prigoniţi. Urmaşul lui Meletie, Grigore VII, a susţinut mişcarea „Biserica Vie” din Rusia, un fel de Ortodoxie diluată făurită de regimul comunist. Meletie a devenit Patriarh de Alexandria în 1925 şi şi-a introdus programele inovatoare şi acolo. De atunci încoace, calendarul romano-catolic a fost adoptat de mai multe biserici ortodoxe locale. Din fericire, în ciuda diviziunii pe tema calendarului, toţi ortodocşii răsăriteni prăznuiesc Paştele după calendarul Iulian (cu excepţia ortodocşilor din Finlanda).

În 1966, Patriarhul Athenagoras de Constantinopol şi sinodul său au declarat că au ridicat anatema dată în 1054 împotriva Papei. Deşi Papalitatea este astăzi mult mai departe de Ortodoxie decât era în 1054, Athenagoras a introdus numele Papei în diptih (lista de pomenire a patriarhilor ortodocşi). A susţinut împărtăşirea comună din partea celor „care nu cunosc deosebirile din credinţa lor şi nici nu se preocupă de acestea”. Urmaşul său, Dimitrie, a slujit o parte de mesă alături de Papa Ioan Paul II, în 1987, arătându-şi pe faţă gândirea ecumenistă. În 1990, reprezentanţii tuturor Patriarhiilor, cu excepţia celei de Ierusalim, au semnat Acordul de la Chambesy, chemând bisericile ortodoxe să se unească cu cele monofizite, prin ignorarea Sinodului Ecumenic IV.

Toate prefacerile de mai sus sunt nu doar împotriva Tradiţiei ortodoxe, dar conduc şi la formarea unei „Ortodoxii răsăritene” care nu se bazează nici pe cele şapte Sinoade Ecumenice, nici pe învăţăturile primilor Părinţi creştini şi nici pe Tradiţia ortodoxă. Conducătorii acestui curent se ascund în spatele respectului primit din partea societăţii contemporane, care îi recunoaşte drept conducători ai poporului. În multe cazuri, ei sunt necruţători cu cei care se ţin de credinţa şi obiceiurile ortodoxe străvechi. Aceşti tradiţionalişti sunt deseori numiţi „schismatici”, „fanatici” sau „eretici”, împotriva lor recurgându-se chiar la mijloace violente de represiune. În fruntea luptei împotriva inovaţiilor din Ortodoxie se află sinoadele vechi-calendariste ale episcopilor ruşi, români, bulgari şi greci. În sânul Bisericilor Georgiei, Rusiei şi Serbiei există o mişcare de respingere a exceselor falsului ecumenism, prin declaraţii de susţinere a credinţei ortodoxe şi prin retragerea din Consiliul Mondial al Bisericilor.

Navigare în ape tulburi

Tabloul tulbure descris mai sus este descurajator şi poate reprezenta ultima şi cea mai mare ispită cu care se întâlneşte Biserica lui Hristos. Cu toate acestea, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a spus că „porţile locuinţei morţilor nu o vor birui” [pe Biserică]. Poate cel mai încurajator lucru este să vezi felul în care a rezolvat Biserica asemenea situaţii şi înainte. Să aruncăm o privire în veacul al patrulea, în perioada vieţii Sfântului Vasile cel Mare: viaţa creştină era tulburată de o aprigă luptă între arieni şi ortodocşi. Erezia pătrunsese în structura Bisericii în multe feluri şi forme, rezultatul fiind acela că multor episcopi drept-credincioşi le era teamă să slujească alături de alţi episcopi care, în dreptul lor, erau la fel de drept-credincioşi. Sf. Vasile şi-a petrecut o mare parte din viaţă pentru refacerea unităţii dintre episcopii ortodocşi, folosindu-se ca temelie de Crezul de la Niceea. Se părea, atunci ca şi acum, că corabia credinţei apostolice se va desface în bucăţi, dar episcopii ei, întru ascultare de credinţă, au reuşit în cele din urmă să-şi afirme unitatea de duh şi unitatea organică.

Ce trebuie să facă un ortodox?

Mulţi ortodocşi sinceri, îngrijoraţi de orientarea unor episcopi şi patriarhi, cred că ei sunt chemaţi „să salveze” sau „să apere” Biserica. O asemenea atitudine poate degenera repede în fanatism şi „corectitudine” plină de mândrei. Sf. Isaac Sirul (veacul al şaptelea) spunea aşa: „Cel care este văzut printre oameni ca râvnitor pentru adevăr nu a aflat încă ce este adevărul: odată ce a aflat, el se va opri din acea râvnă.” Este datoria personală a fiecărui credincios să rămână ferm în credinţa ortodoxă. Cei care vor să plece, să plece; dacă ocupă scaunul de episcop, este sarcina noastră să căutăm episcopi care învaţă adevărul şi să ne supunem lor. Nu este de trebuinţă pentru noi să ştim cum va arăta Biserica dacă mulţi dintre cei de sus vor cădea, şi nici nu este treaba noastră.

Biserica Ortodoxă astăzi

Credinţa ortodoxă, sfântă Maica noastră, a cărei mare şi sfântă moştenire este la fel de nepreţuită ca şi sufletul nostru, se află astăzi la o mare şi decisivă răscruce. Pe partea bună, avem în faţă numeroase posibilităţi de misionarism, pe fiecare continent, dar şi în ţara noastră. Cu ajutorul mijloacelor moderne de comunicare, mulţi oameni pot ajunge să cunoască Ortodoxia şi ce învaţă ea. Iconografia bizantină este tot mai cunoscută şi mai respectată în lume; în acest fel, sfintele noastre icoane fac minunata lucrare a unei propovăduiri tăcute. Odată cu căderea Cortinei de Fier, credincioşii din fostele ţări comuniste (85% dintre toţi ortodocşii) se bucură de libertatea de a vorbi şi a trăi Credinţa, trezirile duhovniceşti din Rusia, România şi din alte state fiind încurajatoare. În alte ţări, ca Australia, Uganda, Sicilia şi State Unite înfloresc comunităţi ortodoxe, existând o revărsare a harului şi milei lui Dumnezeu în viaţa personală a credincioşilor. Mai mult, diferite grupări creştine cercetează acum Creştinismul istoric şi se apropie tot mai mult de Ortodoxie.

Pe partea rea a lucrurilor, nu se poate nega faptul că duhul veacului nostru este unul al materialismului, hedonismului, egoismului şi rătăcirilor religioase fără ţintă – o antiteză a renaşterii duhovniceşti. Exclusivitatea etnică şi conflictele dintre jurisdicţii ameninţă integritatea mărturiei ortodoxe. În America există o mare lipsă de monahi şi monahii şi, atât timp cât ţintele duhovniceşti sunt înăbuşite de preocupări seculare şi băneşti în multe biserici, puterea Ortodoxiei şi mărturia ei către lume vor fi afectate. Sufletele noastre şi ale copiilor noştri sunt primejduite de o cultură materialistă, falită din punct de vedere moral şi seacă din punct de vedere religios, care pătrunde tot mai mult în ţările ortodoxe.

Liniile de luptă sunt deja stabilite, iar răspunsul nostru către Hristos are de-a face cu viitorul Bisericii şi al lumii în care trăim. Nu e vreme să ne eschivăm sau să deznădăjduim. Atunci când un teolog i s-a plâns Sf. Nicolae Velimirovici (†1956) în legătură cu lipsa credinţei din ziua de azi, el a primit următorul răspuns: „Există un adevăr amar în scrisoarea ta. Totuşi, piară de la noi deznădejdea. Dezn%C

Scurtă istorie a picturii bizantine (VII)

Teologia Sfântului Ioan Damaschin cu privire la icoana bizantină
În ,,Cele trei tratate contra iconoclaştilor”, Sfântul Ioan Damaschin fundamentează iconografia şi clarifică legitimitatea cultului icoanei în Biserică. Bazându-se pe Sfânta Scriptură şi pe Tradiţie, sfântul răspunde întrebărilor şi nelămuririlor legate de iconografie, demontând astfel toate argumentele iconoclaştilor. Teologia icoanei formulată astfel de Sfântul Ioan Damaschin a ajuns teologia oficială a Bisericii. Dogmatica sa cu privire la iconografie îi va influenţa în mare măsură pe scriitorii antiiconoclaşti de după el, Sfântul Nichifor, Patriarhul Constantinopolului (806-815), şi Sfântul Teodor Studitul († 826) care o vor expune în hotărârile celui de-al şaptelea Sinod Ecumenic.
În prefaţa lucrărilor sale antiiconoclaste, Sfântul Ioan Damaschin aşează un compendiu de logică, menit să explice noţiunile cu care va lucra în tratatul său de dogmatică. Astfel, el răspunde unor întrebări de bază precum ce este icoana, care este raţiunea existenţei icoanei, câte feluri de icoane sau de închinare există. Sfântul nu s-a limitat la a defini icoana şi închinarea, încercând, de asemenea, să aducă argumente în favoarea legitimităţii pictării icoanelor, folosirii lor în cultul creştin, precum şi a cultului propriu-zis al icoanei.
Concret, el face o apologie a faptului că pictarea icoanelor este legitimă, pornind în demonstraţia sa de la următorul principiu general: ,,Este firesc că se pot înfăţişa în icoană corpurile, ca unele ce au forme, limite corporale şi culoare. Singur Dumnezeu nu poate fi zugrăvit, deoarece El este formă fără greutate, fără întindere, nevăzut, mai presus de pricepere. Pentru aceasta, are dreptate legiuitorul când spune că nu trebuie să se reprezinte ceea ce este nevăzut, că nu este permis să se facă chipul lui Dumnezeu. Dar când Dumnezeu S-a făcut om, când S-a făcut asemenea nouă, putem să facem icoana Sa, deoarece prin aceasta intră în categoria celor ce pot fi reprezentate în icoană”.
Stabilind acest principiu, conform căruia poate fi înfăţişat tot ceea ce este corporal, Sfântul Ioan Damaschin spune că poate fi reprezentat Dumnezeu, ca şi chipurile Maicii Domnului şi ale sfinţilor. Mai mult chiar, pot fi reprezentaţi şi îngerii şi demonii, deoarece aceştia, în raport cu spiritul prin excelenţă pur al lui Dumnezeu, nu sunt cu totul spirituali, ci tot corporali, fiinţe circumscrise în timp şi spaţiu.
Iar dacă se pot face icoanele Dumnezeului întrupat, ale Maicii Domnului, ale sfinţilor, sfântul îşi pune întrebarea dacă ele pot fi folosite în cultul creştin. Pornind de la Vechiul Testament, el face apologia utilizării icoanelor în creştinism: ,,Dumnezeu Însuşi a permis şi a îngăduit icoanele. El a născut pe Fiul Său, care este icoana Lui naturală (Coloseni 1, 15); tot El a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa (Facerea 1, 24)”, Dumnezeu fiind, deci, cel dintâi care face icoane.
Sfântul merge mai departe cu raţionamentul, afirmând că, contrar unor opinii eronate, Legea Veche nu opreşte utilizarea icoanelor, încercând să explice această aparentă contradicţie. Astfel, el porneşte de la una din cele zece porunci: ,,Nu vei face nici o asemănare din cele câte sunt în cer şi din cele câte sunt pe pământ” (Ieşirea 20, 4; Deuteronom 5, 8) primite de Moise de la Dumnezeu în Muntele Sinai. Dar acelaşi Moise primeşte poruncă de la Dumnezeu să facă heruvimi sculptaţi, lucraţi de mâini omeneşti, care să umbrească acoperământul împăcării (Ieşirea 25, 17-21), să facă catapeteasma, chivotul şi toate cele ce se găseau în cort.
În acelaşi fel, apare o contradicţie între cuvintele proorocului David: ,,Să se ruşineze toţi cei care se închină chipurilor cioplite, cei care se laudă cu idolii lor” (Psalmi 96, 7) şi faptul că el primeşte poruncă de la Dumnezeu să-I construiască templu. Ca urmare, mai târziu, fiul lui David, împăratul Solomon, Îi ridică lui Dumnezeu templu măreţ şi sapă de jur împrejur chipuri de heruvimi: ,,Şi a făcut în altar doi heruvimi de lemn de chiparos de zece coţi de mari de o măsură; şi a căptuşit heruvimii cu aur. Şi pre toţi pereţii casei împrejur săpaţi a scris cu condeiul heruvimi şi finici, şi frunză întinsă pe dinlăuntru şi pe dinafară” (III Împăraţi 6, 22, 27-28).
Se contrazice oare Moise, sau Solomon calcă porunca legii ? Mai mult încă, se contrazice Însuşi Dumnezeu – care o dată porunceşte să nu se facă chipul nici unui lucru sau fiinţe, iar altă dată porunceşte să se facă chipul acestora ? Nu, căci Dumnezeu este unul şi nu se contrazice, iar aceste fapte sunt doar aparent contradictorii, ele găsindu-şi explicaţie în istoria evreilor, deci tot în Vechiul Testament.
Sfântul Apostol Pavel spune: ,,Dumnezeu a grăit odinioară părinţilor în multe feluri şi în multe chipuri prin prooroci” (Evrei 1, 1), căci aşa cum un doctor învăţat ştie să dea fiecăruia leacul potrivit, aşa şi Dumnezeu, ca un cunoscător al sufletelor şi al patimilor oamenilor, ,,a oprit să facă icoane pe cei care erau încă prunci”, spune Sfântul Ioan Damaschin. Deoarece îi ştia înclinaţi spre cultul idolilor, Dumnezeu a poruncit iudeilor să nu facă asemănarea vreunui lucru sau fiinţe pentru a-i feri de idolatrie, pentru a nu adora făptura în locul Făptuitorului. Sfântul grăieşte astfel: ,,Că iudeii se închinau idolilor ca unor dumnezei, ascultă ce spune Scriptura, în Ieşire, fiilor lui Israel, când Moise s-a suit în muntele Sinai şi a rămas mult timp, stând alături de Dumnezeu, ca să primească legea, şi când poporul nerecunoscător s-a revoltat contra lui Aaron, robul lui Dumnezeu, zicând: ,,Fă-ne dumnezei, care vor merge înaintea noastră, căci nu ştim ce i s-a întâmplat omului acesta, Moise” (Ieşirea 32, 1). Apoi, când au luat podoabele nevestelor lor şi le-au topit şi au mâncat şi au băut şi s-au îmbătat de vin şi de rătăcire şi au început să joace, zicând în nebunia lor: ,,Aceştia sunt dumnezeii tăi, Israile” (Ieşirea 32, 4). Că adorau creaţia în locul Creatorului, o spune dumnezeiescul Apostol: ,,Care au schimbat slava nestricăciosului Dumnezeu în asemănarea omului stricăcios, a zburătoarelor, a patrupedelor şi a târâtoarelor” (Romani 1, 23) şi ,,au adorat zidirea în locul Ziditorului” (Romani 1, 25). Pentru acest motiv a oprit Dumnezeu să se facă vreo asemănare.”
Acum, însă, omul a ieşit din vârsta copilăriei şi nu mai este sub stihiile legii, robit ca un prunc (Galateeni 4, 3), ci a ajuns la vârsta desăvârşită, precum spune Sfântul Apostol Pavel, căci ,,fiecăruia din noi s-au dat harul după măsura darului lui Hristos, până ce vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, întru bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos. Ca să nu mai fim prunci, învăluindu-ne şi purtându-ne de tot vântul învăţăturii, întru amăgitura oamenilor, întru vicleşug spre meşteşugirea înşelăciunii” (Efeseni 4, 7, 13-14). Sfântul Ioan Damaschin completează: ,,Altădată oamenii, necunoscând pe Dumnezeu, au slujit unor dumnezei, care nu erau prin fire dumnezei; dar acum, după ce am cunoscut pe Dumnezeu, dar mai degrabă după ce am fost cunoscuţi de Dumnezeu, pentru ce să ne întoarcem iarăşi la stihiile cele slabe şi sărace ? Am văzut chipul omenesc al lui Dumnezeu şi s-a mântuit sufletul meu”, subliniind faptul că omenirea a ajuns la maturitate, ,,iar a celor desăvârşiţi este hrana cea tare, care prin multa obişnuinţă au simţirile învăţate spre alegerea binelui şi a răului” (Evrei 5, 14).
În sfârşit, sfântul construieşte o apologetică a cultului icoanelor, pornind de la faptul că Însuşi Dumnezeu a îngăduit şi a făcut icoane. Astfel, chiar din definiţia pe care o dă icoanei rezultă că i se poate aduce un cult, deoarece acesta nu se îndreaptă spre icoană, ci spre cel care este reprezentat în icoană, potrivit Sfântului Vasilie cel Mare care spune: ,,Cinstea adusă icoanei se îndreaptă către cel înfăţişat în icoană”. ,,În felul în care se venerează icoana impăratului, în acelaşi fel se venerează şi icoanele sfinţilor. Cinstim icoanele împăraţilor, din cauza chipului pe care ele îl reprezintă, nu din cauza materiei din care sunt făcute aceste icoane. Tot astfel şi cu icoanele sfinţilor: cultul dat icoanelor nu se îndreaptă către ele, ci către cei care sunt reprezentaţi în aceste icoane”, spune Sfântul Ioan Damaschin.
Pentru legitimitatea cultului sfintelor icoane, el aduce ca ultim argument însăşi vechimea acestui cult. Cultul icoanelor este foarte vechi şi ca dovadă stau mărturie scrierile Sfinţilor Părinţi şi tradiţia nescrisă a Bisericii. În sprijinul celei din urmă, sfântul scrie: ,,Legiuirea bisericească ni s-a predat nu numai în scris, ci şi prin unele tradiţii nescrise”, precum spune dumnezeiescul Apostol: ,,Drept aceea, fraţilor, staţi şi ţineţi predaniile, pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvântul, fie prin epistola noastră” (II Tesalonicieni 2, 15). Căci în felul în care ni s-a transmis, din tată în fiu, să ne închinăm spre răsărit şi să ne botezăm prin întreită cufundare, în acelaşi fel ni s-a transmis să zugrăvim icoane şi să ne închinăm lor. Nu avem dreptul să schimbăm nimic din tradiţia bisericească.” El încheie apologetica Tradiţiei şi a cultului sfintelor icoane, apărând memoria Sfinţilor Ierarhi Epifanie al Ciprului şi Atanasie cel Mare, Patriarhul Alexandriei, cărora iconoclaştii le-au atribuit scrieri sau fapte îndreptate împotriva icoanelor. Astfel, el scrie: ,,Ştim că fericitul Atanasie a interzis să se pună moaştele sfinţilor în urne funerare, dar a hotărât ca acestea să se îngroape mai bine în pământ, voind să desfiinţeze obiceiul absurd al egiptenilor, care nu îngropau morţii lor, ci îi aşezau pe paturi şi pe divane. Probabil că un asemenea lucru voind să îndrepte şi marele Epifanie – chiar admiţând că această scriere este a lui (mai târziu, Sfântul Nichifor, Patriarhul Constantinopolului îşi ia chiar sarcina de a demonstra pe larg neautenticitatea scrierilor iconoclaste ale lui Epifanie) – a legiuit că nu trebuie să se facă icoane. Dar, că intenţia lui n-a fost să îndepărteze icoanele, ne este martoră biserica dumnezeiescului Epifanie însuşi împodobită până în vremea noastră cu icoane.”
Prin tratatele sale apologetice ,,contra celor care atacă sfintele icoane”, Sfântul Ioan Damaschin reuşeşte să aducă, în primul rând, un prinos de laudă lui Dumnezeu, să apere Biserica de erezia iconoclasmului şi, nu în ultimul rând, să explice sensul picturii ecleziastice, rostul ei şi, mai mult, să explice Sfânta Scriptură cu privire la iconografie.
Teologia icoanei formulată astfel de Sfântul Ioan Damaschin a ajuns teologia oficială a Bisericii. Dogmatica sa cu privire la iconografie îi va influenţa în mare măsură pe scriitorii antiiconoclaşti de după el, Sfântul Nichifor, Patriarhul Constantinopolului (806-815), şi Sfântul Teodor Studitul († 826) care o vor expune în hotărârile celui de-al şaptelea Sinod Ecumenic (787).

Scurtă istorie a picturii bizantine (VIII)

Mărturii ale Sfinţilor Părinţi, adunate de Sfântul Ioan Damaschin, în apărarea sfintelor icoane

În sprijinul teologiei icoanei, formulată ca răspuns la erezia iconoclastă, Sfântul Ioan Damaschin aduce cuvinte ale Sfinţilor Părinţi din primele veacuri creştine. În omiliile şi scrierile lor, ei au încercat să lămurească diferite aspecte referitoare la icoană, precum felul în care trebuie privită icoana în Biserică şi cum trebuie cinstită ca pe cel pe care îl reprezintă. Astfel, Sfântul Anastasie din Muntele Sinai spunea în omilia sa la Duminica Tomei: ,,Când vedem chipul cel dumnezeiesc al Mântuitorului zugrăvit, socotim că ne priveşte din cer şi ne închinăm şi cădem în faţa Lui”.
În tratatele sale apologetice ,,contra celor care atacă sfintele icoane”, Sfântul Ioan Damaschin alătură expunerii dogmatice cu privire la icoană, cuvinte ale Sfinţilor Părinţi şi scriitori ai Bisericii, precum Sfinţii Ioan Gură de Aur, Vasilie cel Mare, Grigorie de Nyssa, Grigorie de Nazianz, Atanasie cel Mare, Sofronie al Ierusalimului, Ambrozie al Milanului, Leontie al Neapolei, Chiril al Ierusalimului, Anastasie din Sinai.
Aceste învăţături ale Părinţilor primelor veacuri creştine vin să întregească imaginea pe care Sfântul Ioan Damaschin a zugrăvit-o cu privire la icoană, în istoria Bisericii. De exemplu, pentru a lămuri diferite aspecte referitoare la icoană, Sfinţii Părinţi foloseau adesea comparaţii, precum cea între icoană ca imagine a lui Dumnezeu, Împăratul Împăraţilor, şi imaginea sau chipul împăratului pământesc. Ei au scris despre cinstirea icoanelor lui Dumnezeu, ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor, precum şi despre rolul imaginii în înţelegerea învăţăturii Bisericii şi în viaţa duhovnicească.
Astfel, în ,,Cele treizeci de capitole despre Sfântul Duh”, Sfântul Vasilie cel Mare scrie: ,,Icoana împăratului se numeşte împărat, cu toate acestea nu sunt doi împăraţi. Puterea nu se scindează şi nici slava nu se împarte. În felul în care stăpânirea şi puterea, care domneşte peste noi, este una, tot astfel şi slava pe care o dăm noi este una, şi nu mai multe, pentru că cinstea adusă icoanei se îndreaptă spre cel înfăţişat în icoană”.
În omiliile sale, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,După cum atunci când chipurile şi icoanele împăraţilor sunt trimise şi purtate în cetate, căpeteniile şi noroadele le întâmpină cu strigăte de bucurie şi frică – nu cinstesc scândura, nici icoana făcută din ceară, ci chipul împăratului – tot astfel şi zidirea” Îl cinsteşte pe Dumnezeu, văzându-I chipul reprezentat în icoană.
Sfântul Leontie, episcopul Neapolei din insula Cipru, nota în lucrarea sa ,,Contra iudeilor”: ,,Dacă cineva care iubeşte în mod sincer pe prieten sau pe împărat şi mai ales pe binefăcător, dacă va vedea fie pe fiul lui, fie toiagul, fie tronul, fie cununa, fie casa, fie robul, îmbrăţişează, sărută şi cinsteşte pe împăratul binefăcător, cu cât mai mult pe Dumnezeu ? Spun iarăşi: Dea Dumnezeu să fi făcut şi tu icoane potrivit celor legiuite de Moise şi de prooroci şi să te fi închinat în fiecare zi lui Dumnezeu, Stăpânul acestora. Aşadar când vei vedea pe creştini închinându-se crucii, cunoaşte că aduc închinăciunea lui Hristos cel răstignit şi nu lemnului. Pentru că, dacă ar cinsti firea lemnului, negreşit ar trebui să se închine şi pădurilor şi copacilor, după cum tu, Israel, te-ai închinat acestora altădată, zicând arborelui şi pietrei că ,,Tu eşti Dumnezeul meu şi tu m-ai născut”. Dar noi nu spunem aşa crucii, nici chipurilor sfinţilor, căci nu sunt dumnezeii noştri, ci cărţi deschise spre aducerea-aminte de Dumnezeu şi cinstirea Lui, aşezate în biserici în văzul tuturor şi venerate. Cel care cinsteşte pe mucenic, cinsteşte pe Dumnezeu, pentru Care mucenicul a suferit mucenicia. Cel care se închină Apostolului lui Hristos se închină Celui ce l-a trimis. Cel care cade până la pământ în faţa Maicii lui Hristos, este evident că aduce cinstire Fiului ei, căci nu este alt Dumnezeu decât unul singur, Cel cunoscut şi adorat în Treime”.
Sfântul Atanasie cel Mare scrie, la rândul său, în ,,Cartea a treia contra arienilor”: ,,Noi, cei credincioşi, nu ne închinăm icoanelor ca unor dumnezei, ca păgânii – să nu fie ! – ci scoatem la iveală numai caracterul şi dorul dragostei noastre faţă de figura persoanei din icoană”.
Sfântul Leontie arată de ce creştinii obişnuiesc să împodobească bisericile şi casele cu icoane: ,,imprim şi pictez pe Hristos şi patimile lui Hristos în biserici, în case, în pieţe, pe icoane, pe giulgiu, în locuinţe, pe haine şi în orice loc, pentru ca văzându-le continuu să-mi amintesc şi să nu uit, după cum tu ai uitat totdeauna pe Domnul Dumnezeul tău”.
Sfântul Ioan Gură de Aur se foloseşte de imagine şi de noţiunea de icoană pentru a tâlcui Scriptura, scriind în interpretarea ,,Epistolei către Evrei” că: ,,În primul loc a fost o icoană a celui de al doilea, adică Melchisedec a fost icoana lui Hristos, după cum s-ar spune că schiţa făcută de un pictor, înainte de a face pictura, este o umbră a picturii în culori. Pentru aceasta Legea se numeşte umbră, şi harul, adevăr; iar cele ce vor fi, lucruri. În felul acesta, Legea şi Melchisedec sunt o schiţă a unei picturi în culori; harul şi adevărul constituie pictura făcută în culori; lucrurile însă aparţin veacului ce va să fie. Astfel Legea veche este figura unei figuri, iar Legea nouă este figura lucrurilor”.
În ,,Cele cinci cuvântări teologice” referitoare la Sfânta Treime, în ,,cuvântul al doilea despre Fiul”, Sfântul Grigorie de Nazianz scrie: ,,Aceasta este natura icoanei: să fie o imitare a originalului a cărui icoană se zice că este”.
Sfântul Ioan Damaschin aduce astfel, în apărarea sfintelor icoane, însăşi glasul Bisericii, al Sfinţilor Părinţi, arătând unitatea de nezdruncinat a Trupului lui Hristos – Biserica, pe care ,,porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18).

Scurtă istorie a picturii bizantine (IX)

Minunea preaslăvită săvârşită de Maica Domnului asupra Sfântului Ioan Damaschin

În vremea aceea, împărăţea peste greci Leon Isaurul care, ca o fiară s-a sculat împotriva Bisericii lui Dumnezeu şi ca un leu ce răpeşte şi răcneşte. Pentru că, lepădând sfintele icoane de prin bisericile lui Dumnezeu le ardea cu foc, iar pe cei ce credeau bine şi se închinau sfintelor icoane, îi rupea cu dinţii cumplitei tiranii, fără de milă. Auzind despre acestea, Sfântul Ioan Damaschin s-a aprins cu râvna pentru buna credinţă, urmând lui Ilie Tesviteanul şi celui de un nume cu dânsul, adică lui Ioan Înaintemergătorul lui Hristos.
Deci, scoţând sabia cuvântului lui Dumnezeu, a început a tăia ca pe un cap dogma cea ereticească a împăratului celui cu nărav de fiară. Căci, scriind mai multe epistole despre cinstirea sfintelor icoane, le-a trimis către cei dreptcredincioşi pe care îi ştia, în care epistole arăta cu înţelepciune din Scriptură şi din vechile aşezăminte ale purtătorilor de Dumnezeu Părinţi, că se cuvine a da cuviincioasa închinăciune sfintelor icoane. Apoi, ruga pe acei către care scria, să arate acele scrisori ale lui şi altor fraţi care sunt de o credinţă, spre întărirea dreptei credinţe.
Deci, se sârguia fericitul Ioan a alerga prin toată lumea dacă nu cu picioarele, cel puţin cu epistolele sale cele de Dumnezeu insuflate care, împărţindu-se prin toată împărăţia grecească întăreau pe cei binecredincioşi întru dreapta credinţă, iar pe cei eretici îi rănea cu sabia cuvântului. Acestea ajungând la auzul împăratului Leon cel răucredincios, şi el nerăbdând mustrarea credinţei sale celei rele, a chemat pe ereticii cei de o credinţă cu el şi le-a poruncit ca, prefăcându-se a fi de dreaptă credinţă să caute între cei binecredincioşi vreo scrisoare de-a lui Ioan, care ar fi fost scrisă chiar de mâna lui şi să o ceară de la dânşii ca să o citească pentru folos.
Atunci, ajutătorii răutăţii sârguindu-se mult au aflat undeva la cei binecredincioşi o epistolă scrisă de mâna lui Ioan, pe care cerând-o cu vicleşug, au dat-o în mâna împăratului. Iar acela a dat-o în mâna unor scriitori iscusiţi ai săi, ca astfel privind la scrisoarea lui Ioan, cu acelaşi fel de litere să scrie o epistolă către împărat ca şi cum ar fi fost scrisă chiar de mâna lui Ioan şi trimisă de la Damasc. Scrisoarea aceea era astfel: ,,Bucură-te, împărate ! Eu mă bucur de stăpânirea ta pentru unirea credinţei noastre şi dau închinăciunea şi cinstea ce se cuvine măririi tale celei împărăteşti. Înştiinţare fac stăpânirii tale că cetatea noastră, Damascul pe care o stăpânesc saracinii, este foarte nebăgată în seamă de dânşii, neavând nicidecum strajă tare, iar oastea agarenilor care se află într-însa este foarte slabă şi puţină; deci milostiveşte-te pentru această cetate, rogu-mă pentru Dumnezeu, trimite oastea ta cu bărbăţie, ca şi cum ar vrea să meargă aiurea, fără veste să năvălească asupra Damascului, căci fără osteneală vei lua cetatea sub stăpânirea ta şi la aceasta mult îţi voi ajuta chiar şi eu, de vreme ce şi cetatea şi chiar părţile acestea sunt sub mâna mea”.
O scrisoare ca aceasta fiind făcută ca şi cum ar fi fost scrisă de Ioan către împărat, a poruncit să scrie altă scrisoare, din partea lui Leon cel viclean către stăpânitorul saracinilor, într-acest chip: ,,Nimic mai fericit decât aceasta mi se pare a nu fi alta decât a avea pace între noi, a petrece în prietenie şi a păzi aşezămintele cele de pace; căci este foarte lăudat lucru şi lui Dumnezeu plăcut. Drept aceea şi eu, pacea care am făcut-o împreună cu tine voiesc a o păzi nerisipită şi neschimbată până în sfârşit. Însă, un creştin care petrece în stăpânirea ta, adeseori mă îndeamnă, prin scrisorile sale către mine că-mi va da în mâini cetatea Damascului fără osteneală, de voi trimite acolo oastea mea fără de veste. Şi pentru ca să crezi cele scrise de mine, iată îţi trimit una din scrisorile ce mi-a scris, din care vei cunoaşte prietenia mea. Iar acelui creştin care a îndrăznit a scrie către mine unele ca acestea, îi vei pricepe vicleşugul şi vrăjmăşia şi vei şti în ce chip să-l pedepseşti”.
Amândouă aceste scrisori le-a trimis împăratul cel cu numele de leu şi cu năravul de fiară, printr-un om al său către stăpânitorul barbarilor din Damasc. Iar acela, luându-le şi citindu-le a chemat pe Ioan şi i-a arătat acea scrisoare cu vicleşug, ce era scrisă către împăratul Leon. Iar Ioan, citind şi luând seama la alcătuirea scrisorii a zis: ,,Literele ce se află pe hârtia aceasta văd că sunt asemenea cu scrisul mâinii mele; dar n-a scris mâna mea aceasta, pentru că mie nici prin minte nu mi-a trecut cândva să scriu unele ca acestea către împăratul grecesc – să nu fie aceasta ! – şi să slujesc eu cu vicleşug stăpânului meu !” Deci, a cunoscut Ioan că pizma cea cu rău meşteşug a ereticilor a făcut una ca aceasta.
Atunci stăpânitorul, umplându-se de mânie a poruncit să-i fie tăiată mâna cea dreaptă nevinovatului Ioan; iar acesta se ruga cu sârguinţă stăpânitorului ca să aştepte puţin şi să-i dea câtăva vreme pentru adeverirea nevinovăţiei sale şi pentru dovedirea vrăjmăşiei îndreptate asupra sa de către înrăutăţitul eretic, împăratul Leon. Dar n-a dobândit ceea ce cerea, pentru că fiind foarte mânios păgânul, îndată a poruncit a se desăvârşi pedeapsa. Deci, s-a tăiat dreapta lui Ioan; dreapta aceea care făcea puterea celor dreptcredincioşi, pentru Dumnezeu; dreapta aceea, prin scrisorile sale mustra pe cei ce ocărăsc pe Domnul şi în loc de a o întinde în cerneala cu care scria pentru cinstirea sfintelor icoane, s-a udat chiar în sângele său. Iar după tăiere, mâna a fost spânzurată în târg, în mijlocul cetăţii.
Apoi, Ioan, slăbind de durere şi de curgerea cea multă a sângelui a fost dus la casa sa. Sosind seara, fericitul a socotit că s-a potolit de mânie barbarul şi a trimis către dânsul să-l roage, zicând: ,,Se înmulţeşte durerea mea şi nespus mă munceşte şi nu pot dobândi uşurare, câtă vreme stă spânzurată în văzduh mâna mea cea tăiată; deci, rogu-mă ţie, stăpânul meu porunceşte ca să mi se dea mâna s-o îngrop în pământ, că atunci se va uşura durerea mea”. Tiranul, umilindu-se de o asemenea rugăminte, a poruncit să ia mâna de la privelişte şi să o dea lui Ioan.
Ioan, luându-şi mâna cea tăiată, a intrat în odaia sa de rugăciune şi, căzând la pământ înaintea sfintei icoane a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, care avea în mâinile sale Pruncul, a lipit dreapta cea tăiată la locul ei. Apoi a început a se ruga suspinând din adâncul inimii şi, plângând, zicea: ,,Preacurată Stăpână, Maică ce ai născut pe Dumnezeul meu, iată că pentru dumnezeieştile icoane mi s-a tăiat mâna dreaptă. Nu ştiu pricina pentru care s-a tulburat Leon, dar tu întâmpină-mă degrabă cu ajutor şi-mi vindecă mâna mea. Dreapta Celui Preaînalt care S-a întrupat din tine face multe minuni prin rugăciunile tale. Deci, mă rog ca, prin mijlocirea ta să vindece Domnul şi dreapta mea, o !, Maică a lui Dumnezeu, pentru ca să scrie mâna aceasta oricâte laude vei voi tu singură. Să scrie ţie şi Fiului tău şi să ajute cu scrierile sale dreapta credinţă; pentru că poţi toate câte le voieşti, ca Maică a lui Dumnezeu”.
Zicând acestea cu multe lacrimi, Ioan a adormit şi a văzut în vis icoana Preacuratei Maicii lui Dumnezeu cu ochii luminoşi şi milostivi căutând spre dânsul şi zicând: ,,Iată mâna ta este sănătoasă. De acum nu te mai mâhni. Însă osteneşte-te cu dânsa fără lenevire, precum ai făgăduit mie şi fă-o condei al scriitorului ce scrie degrabă”. Apoi, deşteptându-se Ioan, dacă a pipăit şi a văzut mâna lui vindecată s-a bucurat cu duhul de Dumnezeu Mântuitorul său şi de Maica Lui cea fără de prihană, că i-a făcut mărire cel puternic. Stând în picioare şi ridicându-şi mâinile în sus a adus mulţumire lui Dumnezeu şi Maicii Domnului. Apoi, în noaptea aceea s-a veselit cu toată casa sa, cântând cântare nouă şi zicând: ,,Dreapta Ta, Doamne, s-a binecuvântat întru tărie, mâna Ta cea dreaptă a vindecat dreapta mea cea tăiată şi cu aceasta va sfărâma pe vrăjmaşii cei ce nu cinstesc chipul Tău şi al Preacuratei Maicii Tale şi va zdrobi cu dânsa pe vrăjmaşii sfărâmători de icoane, spre înmulţirea măririi Tale”.
Astfel, Ioan veselindu-se cu toţi casnicii săi şi cântând cântări mulţumitoare au auzit toţi vecinii care locuiau împrejur şi înţelegând pricina bucuriei şi a veseliei lui Ioan se mirau foarte. Apoi degrabă s-a înştiinţat despre acestea stăpânitorul saracinilor şi îndată chemând pe Ioan, i-a poruncit ca să arate mâna cea tăiată. Şi se cunoştea la încheietura de unde tăiase mâna un semn al tăieturii ca o aţă roşie, care se însemnase prin purtarea de grijă a Maicii Domnului, spre arătarea cu adeverire a mâinii ce a fost tăiată. Văzând-o, stăpânitorul l-a întrebat pe Ioan care doctor şi cu ce fel de doctorii a împreunat mâna aşa de bine la încheietura sa şi aşa degrab s-a vindecat, ca şi cum n-ar fi fost tăiată.
El n-a tăinuit minunea, ci cu glas mare a vestit-o, zicând: ,,Domnul meu, doctorul cel atotputernic, prin Preacurata Sa Maică, ascultându-mi rugăciunea cea cu multă sârguinţă a vindecat cu mâna Sa cea atotputernică această rană şi mi-a dat mâna pe care ai poruncit tu de mi-a tăiat-o”.
Atunci stăpânitorul a strigat: ,,Vai mie, cu nedreptate am judecat şi fără de milă te-am pedepsit, omule drept, luând seama la clevetirea cea mincinoasă ! Deci, rogu-mă ţie, iartă-mă, căci cu mânie şi fără de socoteală am adus asupra ta o judecată ca aceasta. Primeşte de la noi dregătoria şi cinstea cea dintâi şi fii cel mai mare dintre sfetnicii noştri, iar de acum înainte fără de tine şi fără de sfatul tău, nimic să nu se săvârşească în stăpânirea noastră”. Ioan, căzând la picioarele stăpânitorului, l-a rugat mult să-l slobozească şi să nu-l oprească a se duce în calea sa, unde doreşte sufletul său, ca să urmeze Domnului cu monahii care s-au lepădat de lume şi au luat jugul Domnului. Însă stăpânitorul nu voia să-l slobozească, ci-l silea să fie sfetnic şi cârmuitor al casei lui şi rânduitor peste toată împărăţia lui. Deci multă vorbă era între dânşii, unul pe altul rugând şi unul pe altul silindu-se a se birui prin rugăminte. Apoi Ioan a biruit, deşi nu de îndată şi îmblânzindu-l pe stăpânitor, acesta l-a slobozit ca să facă ce-i va fi plăcut.

Scurtă istorie a picturii bizantine (X)

Sfântul Teodor Studitul (759-826) este unul dintre apărătorii icoanelor din timpul crizei iconoclaste izbucnite după cel de al VII-lea Sinod Ecumenic, perioadă în care el se va opune, direct sau prin scrierile sale, prigoanei declanşate de împăraţii bizantini eretici. În scrierile sale, dintre care cele mai importante sunt cele trei ,,Antiretice împotriva iconomahilor”, el dovedeşte implicaţiile profunde ale acestei erezii dincolo de coontradicţiile superficiale referitoare la reprezentarea iconografică a Mântuitorului. Bazându-se pe teologia formulată de Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Teodor punctează conceptele învăţăturii creştine negate de iconoclaşti.

Restaurarea cultului icoanelor şi deci a Ortodoxiei după prima perioadă iconoclastă (730-787) prin hotărârile celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic de la Niceea (787) a durat doar câteva decenii, deoarece în 814, în Imperiul Bizantin, reizbucneşte în forţă erezia iconoclastă. Deşi sfinţi precum Ioan Damaschin sau Patriarhul Ghermano al Constantinopolului dovediseră că doctrina iconoclastă este eretică şi, în consecinţă, aceasta fusese anatematisită în 787, la Niceea, împăraţii bizantini declanşează o nouă prigoană împotriva creştinilor, bazându-se pe conceptele iconoclaste ale primei perioade fără a adăuga idei noi.
Printre sfinţii care au apărat Biserica în această nouă perioadă iconoclastă se numără Sfântul Teodor Studitul (759-826) şi Patriarhul Nichifor al Constantinopolului. Născut într-o familie aristocrată bizantină, ai cărei membri vor intra ulterior în cinul monahal, întemeind şi o mânăstire, Sfântul Teodor Studitul s-a remarcat încă dinaintea reizbucnirii iconoclasmului ca un apărător neclintit al Ortodoxiei. El a protestat deschis contra unor compromisuri ale ierarhiei bisericeşti faţă de anumite excese şi abuzuri ale membrilor curţii imperiale, fiind trimis, din acest motiv, în exil. Ulterior este numit stareţ al Mânăstirii Studion din capitala bizantină, unde introduce cu stricteţe canoanele Sfinţilor Pahomie şi Vasilie cel Mare referitoare la viaţa monahală, mânăstirea sa devenind un important centru al Ortodoxiei.
După reizbucnirea iconoclasmului, Sfântul Teodor Studitul îşi mărturiseşte opoziţia faţă de această erezie, iar măsurile imperiale nu întârzie să apară. Ca urmare, mânăstirea sa este închisă, iar sfântul exilat în Asia Mică între anii 816 şi 819, perioadă în care îi încurajează pe credincioşi şi monahi prin scrisorile sale. După anul 820, fiindu-i înşelată nădejdea de restabilire a Ortodoxiei şi fiind din nou exilat, de data aceasta alături de întreaga comunitate studită, el redactează tratatele în care îşi expune teologia cu privire la icoană.
Cele mai importante scrieri antiiconoclaste ale sale sunt cele trei ,,Antiretice împotriva iconomahilor”, la care se adaugă ,,15 probleme puse iconomahilor” şi ,,7 capitole împotriva iconomahilor”. ,,Sărac şi lipsit”, dar ,,luând îndrăzneală prin rugăciunile şi îndemnurile părinţilor”, sfântul îşi începe primul Antiretic prezentându-şi intenţiile: ,,cuvântul nostru va proceda prin opunerea dogmei proprii şi a celei străine, astfel încât, prin comparaţie, să se scoată afară, ca la o selecţie, chipul falsificat şi contrafăcut al monezilor lipsei de evlavie din rândul celor ce poartă efigia probată şi sunt făcute din aliajul nealterat al Adevărului”.
Astfel, bazându-se pe dogma ortodoxă formulată la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon (451), sfântul expune teologia icoanei şi dovedeşte implicaţiile profunde ale ereziei iconoclaste, dincolo de o contradicţie superficială cu privire la reprezentarea iconografică a Mântuitorului. Interpretând greşit dogma hristologică, iconoclaştii negau putinţa reprezentării lui Iisus Hristos, susţinând că a fi reprezentabil presupune a fi circumscris, însuşire care nu poate fi atribuită lui Dumnezeu.
Răspunsul sfântului la ideile iconoclaste este construit în jurul perechii circumscris-necircumscris cu privire la Persoana Mântuitorului şi a conceptelor de persoană şi fire sau natură dumnezeiască şi umană. Pornind de la ideea că ,,singură Dumnezeirea este cu totul necircumscrisă şi nu există nici o înţelegere mentală cuprinzătoare a naturii Sale” şi deci nici putinţa de a o reprezenta, sfântul arată că, prin întrupare, Hristos a asumat în Persoana Sa firea umană, care face posibilă reprezentarea: ,,După ce pentru suprema Sa bunătate Unul din Treime S-a pogorât la firea omenească, făcându-Se ca noi şi a avut loc un amestec al celor neamestecate şi o contopire a celor necontopite, adică a necircumscrisului cu circumscrisul, a nonfigurabilului cu figurabilul, Hristos Se reprezintă în icoană şi Cel nevăzut Se vede, căci Cel ce prin natura Sa proprie este necircumscris a luat circumscrierea naturală a trupului nostru”.
Pentru a demonstra caracterul eretic al doctrinei iconoclasmului, sfântul se foloseşte de ,,unele silogisme care nu au înlănţuirea meşteşugită după dialectica aristoteliană, ci de unele cu expresie mai simplă care se sprijină pe puterea adevărului”. Astfel, el enumeră cele două serii de însuşiri, caracteristice celor două naturi, dumnezeiască şi umană, ce sunt prezente deopotrivă în Persoana lui Hristos: ,,O însuşire a Dumnezeirii este caracterul ei necircumscris, necorporal, nonfigurabil. Iar a umanităţii, caracterul ei circumscris, pipăit, tridimensional. Prin urmare, Hristos, care este constituit din amândouă, este cu totul atât circumscris cât şi necircumscris”.
Din negarea iconoclastă a circumscrierii lui Hristos care reprezintă motivul pentru imposibilitatea reprezentării Sale iconografice, decurg o serie de consecinţe care atacă înseşi bazele învăţăturii creştine: negarea naturii umane a lui Hristos – ,,prin suprimarea circumscrierii în trup este împreună suprimată şi natura Lui umană”; negarea vieţii şi pătimirii Sale şi deci a întrupării – ,,dacă Hristos nu este circumscris, atunci nu este nici pătimitor, căci nepătimirea este echivalentă cu necircumscrierea. Dar El a fost pătimitor, precum zic Scripturile, şi prin urmare şi circumscris”; negarea Evangheliei – ,,dar şi dumnezeieştii ucenici, mai întâi au văzut pe Domnul şi abia în al doilea rând au însemnat în scris cuvântul Lui. Prin urmare, cu necesitate, tot cel ce suprimă vederea directă a lui Hristos, suprimă dinainte şi cuvântul scris despre El. Şi dacă cel de-al doilea este fixat în scris, înaintea lui trebuie fixată grafic şi prima”, precum şi negarea mântuirii omului – ,,cum ar putea fi mijlocitor între Dumnezeu şi om cel care nu păstrează neschimbate însuşirile fiecărei naturi pe care le are?”
Pe de altă parte, sfântul combate acuzaţia de idolatrie adusă ortodocşilor de către susţinătorii iconoclasmului, arătând felul în care ortodocşii înţeleg cinstirea icoanelor. Fundamentându-şi poziţia pe conceptul că Hristos, fiind circumscris datorită naturii Sale umane, este ,,prototip (model) al icoanei Sale” – omul, Sfântul Teodor Studitul arată deosebirea dintre natura lui Hristos şi natura icoanei, icoana fiind doar ,,asemănarea Mântuitorului”.
,,Una este Hristos şi alta icoana lui Hristos potrivit naturii lor. Când priveşti natura icoanei n-ai putea numi ceea ce se vede nici numai Hristos, nici icoană a lui Hristos; căci ea este poate lemn sau culoare sau aur sau argint sau altă diversă materie. Iar când priveşti asemănarea prin întipărire a prototipului (modelului) poţi numi ceea ce se vede Hristos”. Iar datorită acestei asemănări ,,există o singură dumnezeiască închinare pentru amândouă şi nu una împărţită din pricina diversităţii naturilor”.
Spre deosebire de idolatri care se închinau chipurilor cioplite, în creştinism închinarea adusă icoanei transcende natura acesteia reprezentată de materie, fiind în realitate îndreptată către Cel reprezentat prin ,,asemănare” cu ajutorul unor ,,materii diverse”. ,,Şi în icoană şi în Evanghelie şi în cruce sau în oricare altul dintre obiectele afierosite apare închinat ,,în duh şi adevăr” Dumnezeu, materiile fiind depăşite prin înălţarea minţii prin ele spre Dumnezeu”. Căci nu rămânem la ele însele, pentru că nici nu ne încredem în ele, cum face rătăcirea idolatrilor, ci prin ele ne înălţăm spre prototipuri”.
De asemenea, sfântul discută diferenţele artificiale de sens pe care iconoclaştii le acordă unor perechi de termeni sinonimi, precum ,,sfânt” şi ,,vrednic de închinare” sau ,,cinste” şi ,,închinare” sau ,,venerare”. Mai mult, el aduce contraargumente şi ideilor diferitelor curente iconoclaste, precum aceea că Hristos poate fi reprezentat numai înainte de înviere: ,,aşa cum Hristos a fost circumscris înainte de Patimă, aşa a primit circumscriere şi după Înviere ca Unul care nu a distrus însuşirile naturii umane”.
Tratatele teologice ale Sfântului Teodor Studitul gravitează în jurul disputei referitoare la icoana Mântuitorului şi abordează sumar problema reprezentării Maicii Domnului şi sfinţilor şi cinstea ce trebuie acordată acestora, considerând că acestea sunt o consecinţă ce decurge din posibilitatea reprezentării lui Iisus Hristos.
Sfântul Teodor Studitul abordează teologia icoanei într-un mod diferit de Sfântul Ioan Damaschin, care a elaborat o teologie completă şi unitară a icoanei, devenită teologia Bisericii. Spre deosebire de el, dar bazându-se pe teologia lui, Sfântul Teodor doar punctează conceptele creştine majore negate de erezia iconoclastă, precum dogma despre Hristos sau cinstirea care trebuie adusă icoanelor. În sprijinul acestora, sfântul formulează raţionamente riguros matematice care nu permit o altă interpretare sau concluzie decât cea corectă.
,,Dacă Hristos este necircumscris, nu numai după Dumnezeire, ci şi după umanitate, urmează că umanitatea este şi Dumnezeire” … ,,Iar dacă este circumscris are, prin urmare, şi o icoană exact asemenea cu El spre evidenţierea asemănării”.

Scurtă istorie a picturii bizantine (XI)

După triumful Ortodoxiei în 843, erezia iconoclastă nu a dispărut imediat, tulburând viaţa Bisericii vreme de încă o jumătate de veac. Din nou, sfinţii s-au ridicat pentru a lupta împotriva iconoclasmului, printre ei numărându-se şi Sfântul Fotie cel Mare. Sub păstorirea sa, icoanele au fost reintroduse în biserici, pictura bizantină a atins apogeul ca artă şi posibilitate de exprimare a învăţăturii Bisericii prin imagine. Ca o încununare a acestor lupte împotriva ereziei iconoclaste, în 879-880, părinţii Bisericii au hotărât recunoaşterea sinodului din 787 ca fiind al VII-lea Sinod Ecumenic.

Secolele XI-XV au reprezentat o perioadă deosebit de grea pentru Imperiul Bizantin, care a cunoscut numeroase tulburări, cauzate de frământările politice interne. La această stare au contribuit, de asemenea, invaziile pecenege, cumane, tătare, turceşti şi cruciadele latinilor. Deşi toate aceste evenimente au fost nefavorabile pentru viaţa bisericească a Răsăritului, perioada se caracterizează printr-o dezvoltare fără precedent a artei creştine. Cu toate că ea nu a mai avut vigoarea şi originalitatea veacurilor anterioare, precum cel al lui Iustinian (527-565), pictura bizantină a atins în aceste secole un apogeu ca artă şi posibilitate de exprimare a învăţăturii Bisericii prin imagine.
Astfel, perioada Sinoadelor Ecumenice a fost numită hristologică, deoarece Biserica a stabilit învăţătura despre Persoana lui Hristos ca Dumnezeu şi Om şi, de asemenea, putinţa reprezentării Sale prin imagine. În timpul acestei epoci, icoana, care reflectă pe deplin teologia hristologică, a mărturisit înainte de orice Întruparea Fiului lui Dumnezeu, iar Biserica şi-a susţinut învăţătura atât prin cuvânt, cât şi prin imagine.
Spre deosebire de aceasta, secolele XI-XV au fost pneumatologice, tratând problema celei de-a treia Persoane a Sfintei Treimi, Sfântul Duh. Această tendinţă a fost cauzată de numeroasele erezii din această perioadă, ce au atins, în principal, învăţătura Bisericii cu privire la Sfântul Duh şi lucrarea Sa sfinţitoare în om şi lume, ca urmare a Întrupării lui Iisus Hristos. Astfel, Biserica a mărturisit că ,,Dumnezeu S-a făcut om” pentru ca ,,omul să devină dumnezeu”, iar icoana, în deplină armonie cu teologia şi liturghia, s-a referit în special la roadele Întrupării Mântuitorului, adică îndumnezeirea omului, prin harul Sfântului Duh.
Prin urmare, icoana a înfăţişat, de-a lungul timpului, din ce în ce mai desăvârşit imaginea omului devenit moştenitor al împărăţiei cerurilor şi fiu al lui Dumnezeu prin har. În aceste secole, se dezvoltă stilul clasic al artei creştine şi se cristalizează ideile picturii din primele veacuri. Mai mult, această perioadă de împlinire a artei bisericeşti şi dezvoltare extraordinară a stilului este caracterizată şi de o înflorire a vieţii duhovniceşti, mai ales a celei monahale, determinată de avântul teologiei. Arhitectura şi pictura lăcaşurilor de cult capătă forme clare şi pe deplin elaborate, cu o temelie dogmatică precisă.
La elaborarea acestui limbaj clasic al artei creştine au contribuit noile popoare creştinate, mai ales slavii. Fiecare dintre acestea a adăugat noi nuanţe viziunii asupra vieţii creştine şi, în consecinţă, modului de a o exprima prin cuvânt şi imagine. Astfel, arta Bisericii în forma ei clasică atinge o foarte mare varietate şi o excepţională bogăţie, păstrând în acelaşi timp un aspect unitar, care reflectă unitatea credinţei.
Victoria asupra iconoclasmului, triumful Ortodoxiei proclamat la sinodul din 843, nu a condus la dispariţia imediată a acestei erezii. Iconoclaştii, care s-au străduit să-şi menţină ideologia şi după moartea ultimului împărat iconoclast, par să fi fost la fel de numeroşi în jumătatea de veac care a urmat restabilirii oficiale a icoanelor în Biserica Universală. În această perioadă, situaţia Bisericii din Constantinopol a fost dificilă, nu doar din pricina încercărilor continue ale iconoclaştilor de a-şi impune ideile eretice, ci şi din cauza disensiunilor existente în sânul Bisericii referitoare la aceştia.
Astfel, în timp ce Patriarhul Meftodie († 847) al Constantinopolului a fost un ierarh conciliant şi îngăduitor faţă de iconoclaşti, o mare parte dintre ortodocşi avea o atitudine destul de intransigentă. Încercarea patriarhului de a atenua disensiunile dintre ortodocşi şi iconoclaşti a avut efecte contrare, agravând şi mai mult conflictul. El a ajuns să îi excomunice pe monahii ortodocşi pentru poziţia lor categorică faţă de erezie, motiv pentru care, după moartea sa, pentru a aplana divergenţele, noul patriarh nu a mai fost ales de sinodul local, ci a fost numit direct de împărăteasa Teodora a Bizanţului.
Următorul patriarh al Constantinopolului, Sfântul Ignatie (847-858, 867-877), a avut o poziţie mult mai categorică faţă de iconoclaşti. El a anulat măsurile luate de Sfântul Meftodie împotriva ortodocşilor, în timp ce iconoclaştii au reluat atacurile împotriva Bisericii. Evenimentele care au urmat au modificat cursul luptei împotriva ereticilor. Împărăteasa Teodora a intrat în cinul monahal, Mihail al III-lea a devenit noul împărat al Imperiului Bizantin, iar Sfântul Ignatie a renunţat la demnitatea patriarhală. El a revenit apoi pe scaunul patriarhal între anii 867-877, ca şi succesorul său, Sfântul Fotie cel Mare (858-867, 877-886), din dorinţa de a aplana conflictele ecleziastice interne, însă fără nici un rezultat.
Odată cu stabilirea dogmelor Bisericii, la cele şapte Sinoade Ecumenice, Biserica a cunoscut o nouă epocă, marcată de încercările ierarhilor din acea vreme de a păstra neschimbată învăţătura creştină. Această luptă s-a concentrat mai ales asupra dogmelor legate de taina pogorârii Sfântului Duh, a harului şi a fiinţei Bisericii. În această perioadă, gândirea teologică şi arta creştină s-au orientat către revelarea iconomiei celui de-al treilea Ipostas dumnezeiesc, Sfântul Duh.
Această evoluţie, hotărâtoare pentru calea pe care avea să păşească Biserica şi arta sa, poartă amprenta marelui ierarh şi mărturisitor Fotie. Personalitatea excepţională şi activitatea lui marchează viaţa, gândirea şi arta Bisericii nu doar în epoca respectivă, ci şi mult timp după aceea.
Aparţinând unei familii de mărturisitori, care fuseseră anatematisiţi de iconoclaşti, el a reorganizat Academia Teologică din Constantinopol pentru a lupta împotriva ereziei, la conducerea ei numindu-l pe Sfântul Chiril, viitorul apostol al slavilor. Pentru a tămădui rănile produse de erezia iconoclastă asupra Bisericii, Sfântul Fotie a reunit în jurul tronului patriarhal numeroşi savanţi şi artişti, pentru a apăra învăţătura ortodoxă despre icoană şi a restaura pictura bisericească. Datorită lucrării sale, de numele Sfântului Fotie se leagă renaşterea artei bizantine din secolul al IX-lea, care a cunoscut un avânt deosebit în cursul celei de-a doua perioade în care a fost patriarh.
Asemenea Părinţilor de la cel de-al şaptelea Sinod Ecumenic, Sfântul Fotie privea icoana ca pe o analogie a Sfintei Scripturi. El a avut o poziţie intransigentă faţă de iconoclasm, văzând în această erezie negarea dogmei centrale a creştinismului. Astfel, el i-a acuzat pe iconoclaşti că ,,zămislesc în duhul lor un război neîmpăcat împotriva lui Hristos, pe care îl poartă nu atât nemijlocit, cât prin mijlocirea icoanei”. Poziţia sa categorică faţă de iconoclaşti reiese şi din scrisoarea sa către regele Mihail al Bulgariei, în care îi numea pe aceştia ,,hristomahi şi mai răi decât evreii”.
Gândirea şi activitatea antiiconoclastă a Sfântului Fotie este reflectată, de asemenea, de orientarea generală a gândirii teologice a acestei epoci şi de deciziile sinoadelor secolului al IX-lea. Primul dintre acestea, Sinodul Unu/Doi (859/861) a fost convocat de sfânt pentru a condamna din nou, în mod solemn, erezia.
Sinodul din 869-870, ce a avut loc în vremea Sfântului Patriarh Ignatie, a condamnat, de asemenea, erezia iconoclastă. Al treilea canon al acestui sinod exprimă gândirea teologică referitoare la icoană, a perioadei post-iconoclaste. ,,Poruncim venerarea sfintei icoane a Domnului nostru Iisus Hristos deopotrivă cu cartea Evangheliilor. Într-adevăr, aşa cum prin silabele ce o alcătuiesc pe aceasta ne aflăm mântuirea, tot astfel cei învăţaţi sau neştiutori sunt părtaşi ai moştenirii, prin culorile icoanelor. Ceea ce cuvintele vestesc prin silabe, se arată prin culorile picturii. Dacă cineva nu venerează icoana Mântuitorului Hristos, nici să nu-I vadă chipul la cea de A Doua Venire. Tot aşa venerăm şi cinstim icoana Prea Curatei Sale Maici, pe cele ale sfinţilor îngeri zugrăviţi aşa cum îi înfăţişează cuvintele Sfintei Scripturi, şi pe deasupra, pe cele ale tuturor sfinţilor. Cine nu face aceasta, să fie anatema”. Canonul reprezintă o reluare prescurtată a principiilor esenţiale expuse în hotărârile celui de-al şaptelea Sinod Ecumenic.
Din nefericire, pe lângă condamnarea iconoclasmului, acest sinod a avut ca scop înlăturarea patriarhului Fotie de pe scaunul patriarhal şi zădărnicirea strădaniilor sale pentru restabilirea şi răspândirea artei bizantine. Astfel, oamenii pe care îi adunase în jurul său au fost nevoiţi să renunţe la misiunea ce le fusese încredinţată.
Revenirea Sfântului Fotie pe scaunul patriarhal, în 877, a însemnat un nou avânt al luptei împotriva iconoclasmului, care a atins apogeul la Sinodul din 879-880. Acesta a recunoscut că cel de-al doilea Sinod de la Niceea din 787 este al VII-lea Sinod Ecumenic. El fusese deja numit astfel de Sinoadele din 867 şi 869-870, Biserica Romei fiind singura Biserică locală care continua să susţină existenţa a doar şase sinoade. La insistenţele patriarhului Fotie, în perioada 879-880, reprezentanţii papei au adoptat fără rezerve hotărârea sinodului, ameninţându-i cu anatema pe cei ce nu ar face acelaşi lucru.
Recunoaşterea celui de-al II-lea Sinod de la Niceea ca al VII-lea Sinod Ecumenic nu a constituit doar un act formal, ci a reprezentat o lovitură decisivă dată iconoclasmului, ce era astfel definitiv şi ireversibil condamnat ca erezie de către întreaga Biserică. Dogma venerării icoanelor era recunoscută ca unul dintre adevărurile fundamentale ale creştinismului, imaginea însăşi fiind confirmată ca mărturie a întrupării, ca mijloc de cunoaştere a lui Dumnezeu şi de comuniune cu El.

Scurtă istorie a picturii bizantine (XII)

Curăţirea şi desăvârşirea limbajului artei creştine, care au avut loc în urma luptei Bisericii împotriva iconoclasmului, au condus la ,,înduhovnicirea” artei, ce a atins apogeul în a doua jumătate a secolului al XI-lea. În această perioadă a avut loc, de asemenea, înlocuirea principiului cronologic cu cel dogmatic în pictarea bisericilor. Imaginea urmează îndeaproape avântul duhovnicesc al acestui secol, exprimând înalta frumuseţe teologică a scrierilor Sfântului Simeon Noul Teolog.

Lupta împotriva iconoclasmului şi victoria asupra ereziei au contribuit în mod deosebit la evoluţia artei creştine. Abia la sfârşitul acestei lupte, s-a reuşit eliminarea din iconografie a elementelor preluate din antichitatea păgână, pentru ca aceasta să exprime cât mai fidel învăţătura creştină. Acest proces nu a fost nu numai o consecinţă a luptei împotriva iconoclasmului, ci şi urmarea unei înţelegeri mai profunde a semnificaţiei imaginii pe care această luptă a declanşat-o.
Pentru a combate iconoclasmul, Biserica a formulat temelia hristologică a icoanei şi a stabilit conceptul ei teologic. Închegarea acestei temelii a avut drept roade curăţirea şi desăvârşirea limbajului artei creştine. Acest proces a condus la ,,înduhovnicirea” artei, care a atins apogeul în a doua jumătate a secolului al XI-lea, marcând toate genurile artei creştine şi chiar arta profană. Cu alte cuvinte, ideile şi formele elaborate în arta pre-iconoclastă şi ale căror principii fuseseră exprimate în canonul 82 al Sinodului Ecumenic de la Trulan, s-au desăvârşit în perioada post-iconoclastă.
Cinstirea icoanelor nu a fost restabilită imediat după înfrângerea iconoclasmului, acestea fiind readuse, treptat, în biserici. Astfel, după Triumful Ortodoxiei, în timpul Patriarhului Meftodie al Constantinopolului sau al Sfântului Ignatie au fost repuse mozaicurile din absida Sfintei Sofia care o reprezentau pe Maica Domnului tronând (843-845), precum şi icoana lui Hristos de deasupra intrării în palatul imperial.
Aşa cum lupta împotriva iconoclasmului a avut importanţă pentru întreaga Biserică, tot astfel, regulile şi canoanele elaborate în epoca post-iconoclastă au influenţat arta ortodoxă în întregime, slujind ca principii călăuzitoare pentru dezvoltarea acesteia. În această perioadă a fost elaborat canonul artei creştine, ca şi forma deplin conturată a ciclului liturgic şi a slujbelor bisericeşti. După Triumful Ortodoxiei, Biserica a dat o formă definitivă ritului bizantin. A luat astfel naştere un ansamblu armonios, care cuprindea arhitectura, poezia, pictura, muzica, creat din dorinţa de a exprima esenţa Ortodoxiei.
În restabilirea artei creştine după criza iconoclastă, un rol important l-au jucat curentele artistice din secolul al IX-lea, arta acelei vremi caracterizându-se printr-o mare varietate de stiluri şi tehnici. În ceea ce priveşte subiectele reprezentate, din această varietate s-au impus două curente principale. Primul exprima învăţătura ortodoxă pe plan dogmatic, remarcându-se tendinţa spre un stil iconografic mai elevat, către ,,înduhovnicirea” artei. Cel de-al doilea curent dezvăluia iconografic lupta împotriva ereziei, reflectându-se în mod special în ilustraţiile la Psaltire.
Tot în acest secol, în timpul patriarhului Fotie, modul de pictare al bisericilor a suferit modificări radicale. Alegerea subiectelor conform principiului cronologic, care precumpănise până atunci în decorarea bisericilor, a cedat în faţa principiului dogmatic. Noul sistem a fost adoptat în perioada răspândirii bisericii în formă de cruce, cu cupolă, care este expresia arhitectonică perfectă a principiilor gândirii liturgice ortodoxe. Îmbinarea acestei forme arhitectonice a bisericii cu pictarea dogmatică a interiorului şi exteriorului ei a reprezentat manifestarea cea mai clară şi reliefată a semnificaţiei ei simbolice şi a învăţăturii ortodoxe.
Iată cum descria Sfântul Ioan Damaschin noul stil al artei bizantine: ,,În cupolă imaginea lui Hristos. Ai zice că cuprinde din priviri pământul, cugetând la buna lui întocmire şi guvernare. Aşa a vrut pictura ca, prin forme şi culori, să exprime grija Creatorului faţă de noi. În pandantivi, o mulţime de îngeri alcătuiesc garda împăratului lor. În absidă, deasupra altarului, străluceşte Maica Domnului, care îşi înalţă pentru noi preacuratele mâini ca o apărătoare. O mulţime de apostoli şi mucenici, de prooroci şi patriarhi umplu şi decorează întreaga biserică cu chipurile lor”.
În jurul Mântuitorului, reprezentat în cupolă, şi a Maicii Sale, reprezentată în absidă, se adună toată făptura cerească şi pământească chemată să se înnoiască întru Iisus Hristos. Puterile cereşti, neamul omenesc, făpturile lumii, astrele se adună pentru a alcătui un singur lăcaş de închinăciune lui Dumnezeu. Universul adăpostit sub bolţile bisericii reprezintă imaginea unităţii creaţiei sfărâmată de căderea omului şi refăcută de venirea Mântuitorului. Spre deosebire de pictura iconoclastă, unde lumea animală şi vegetală aveau doar rol decorativ, în Biserica Ortodoxă, acestea nu reprezintă doar un complement ornamental, ci un mijloc de a exprima participarea întregii lumi create la împărăţia lui Dumnezeu.
Prin urmare, pictura bizantină corespunde realităţii duhovniceşti, în liturghie realizându-se deplin sensul unei biserici creştine. Arhitectura şi pictura ei dobândesc întreaga lor semnificaţie, se văd în adevărata lor strălucire prin unirea cerului cu pământul în taina euharistiei.
Este cert faptul că pictura murală se poate îndepărta de modul ideal, ea putând fi sau nu completă, dar temelia dogmatică şi canonică rămâne aceeaşi. Aceasta nu înseamnă că elementele decorative au rămas neschimbate de-a lungul secolelor, ci ele au fost pictate în moduri diferite, dezvoltându-se chiar anumite stiluri. Însă regulile generale ale picturii bisericeşti, stabilite în perioada post-iconoclastă, au rămas neschimbate în Biserica Ortodoxă până în secolul al XVIII-lea.
Lucrarea Sfântului Fotie în domeniul artei creştine a dus la un nou avânt al acesteia în secolul al XI-lea. Constantinopolul a unit într-un ansamblu strădaniile creatoare ale popoarelor din Răsăritul creştin, imprimându-le o amprentă comună. Astfel, secolele XI-XII au reprezentat o perioadă plină de evenimente, atât în viaţa politică, cât şi în cea ecleziastică. Dar, spre deosebire de domeniul politic, în care statul a intrat într-o perioadă de decădere, în domeniul teologiei şi culturii, aceste două secole au reprezentat o epocă de înflorire şi maturizare.
Secolul al X-lea a însemnat o renaştere a vieţii duhovniceşti, prin scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog şi prin numeroasele traduceri ale lucrărilor Sfântului Isaac Sirul. Alături de Constantinopol, Sfântul Munte capătă o importanţă aparte în viaţa duhovnicească. În Balcani şi în Rusia se desfăşoară o activitate intensă de traducere a operelor duhovniceşti şi sunt întemeiate numeroase mânăstiri. Această înflorire a vieţii monahale a reprezentat o temelie favorabilă pentru evoluţia artei creştine.
În secolele XI-XII, lupta dogmatică a fost principalul bastion al Bisericii Ortodoxe. Avântul vieţii duhovniceşti şi polemica împotriva ereziilor sau a greşelilor dogmatice s-a manifestat pregnant în artă prin ,,spiritualizarea” acesteia. Înflorirea deosebită din secolul al XII-lea a continuat-o pe cea din secolul al XI-lea, aceasta devenind regula şi canonul secolelor următoare.
În această perioadă, arta creştină primeşte o formă care reflectă pe deplin viaţa în duhul Ortodoxiei. Imaginea atinge culmea unei expresii adecvate atât prin limpezimea ei, cât şi prin precizia sa: arta creştină nu poate fi separată de realitatea creştină. Forma este concepută şi realizată pentru a transmite cât mai complet şi mai convingător conţinutul şi mesajul acesteia. Tot în aceste secole, arta descoperă mijloacele care îi permit să exprime frumuseţea viziunii duhovniceşti a Sfântului Simeon Noul Teolog şi a ucenicilor săi. Limbajul artei este schimbător, formele lui ca expresie a vieţii în duh variază mereu, fiind în acelaşi timp constant, ca expresie a esenţei credinţei.