Prea multă vorbă pentru nimic

Un măgăruş şedea odată nemişcat, gânditor, cu botul sprijinit de un par al gardului.
– La ce s-o fi gândind prostuţul? întrebă iedul, care, de câtăva vreme, îl privea mirat.
– Numai eu ştiu! interveni mânzul. El se gândeşte la loviturile pe care le-a primit ieri, din pricina stângăciei lui. Căci ştiţi ce-a făcut? A răstur¬nat ca un neghiob căruciorul cu zarzavaturi la care era înhămat! De altfel aceasta i se citeşte destul de bine pe faţa lui mohorâtă…
– Fac prinsoare că nu-i aşa, zise la rândul ei o puicuţă moţată. El visează cât e de fericit că se află cu noi aici. Nu citiţi asta în ochii lui?
Aceste diferite păreri atraseră atenţia câtorva cai care şedeau priponiţi în apropiere. Fiecare dându-şi câte o părere şi ţinând morţiş la ea, de la o vreme se iscă o ceartă aprinsă.
O vacă, intrând şi ea în vorbă, avu ideea că cel mai bun lucru ar fi să se ducă cu toţii la măgăruş, să le spună el la ce se gândeşte, fiindcă nimeni n-ar putea să ştie aceasta mai bine decât el. Se duseră deci şi-l întrebară:
– Hei, cumetre, de un ceas ne certăm aici ca să aflăm la ce te gândeai dumneata adineaori şi fiecare dintre noi a avut câte o părere. N-ai putea să ne dumireşti chiar dumneata, ca s-o ştim mai bine?
Măgăruşul, dând de câteva ori din cap, greoi, ca un gânditor, le răspunse:
– Drept să vă spun, domnilor, eu nu mă gândeam la nimic!…

Palatul de aur

A fost odată un împărat şi o împărăteasă care şedeau într-un palat de aur. Împărăteasa era însă o vrăjitoare. Printre alte multe lucruri avea şi o oglinjoară. Când pleca împăratul, ea se uita în oglinjoară şi putea vedea unde se ducea şi ce făcea; în acelaşi timp avea şi puterea să-l facă să se ducă peste tot unde avea ea poftă, într-o zi împăratul se plimbă până ce ajunse la ţărmul mării, întâiul lucru ce-l văzu acolo fu un marinar înecat pe care valurile îl aruncaseră la mal. Hainele lui i se părură aşa de ciudate încât îi veni poftă să le ia; îl dezbrăcă aşadar pe marinar, se îmbrăcă cu hainele lui şi îşi văzu de drum.
În acest timp, împărăteasa se dusese în odaia de alături; când s-a întors şi s-a uitat în oglinjoară, văzu în locul bărbatului ei un marinar; vă puteţi închipui spaima ei. Nu mai puţin neliniştit era acum şi împăratul căci nu mai ştia cum să se întoarcă acasă. La un moment dat întâlni o femeie bătrână pe care o întrebă:
– Spune-mi te rog, mătuşă, pe unde e drumul la palatul de aur?
– La palatul de aur? zise femeia. N-am auzit niciodată de aşa ceva şi nu se poate să fie prin partea locului. Vino însă cu mine la crăiasa ani¬malelor târâtoare, poate că te va îndruma ea.
Împăratul se duse cu baba şi ajunseră la palatul crăiesei animalelor târâtoare. O broască veni de deschise poarta şi îl duse pe împărat la crăiasă. Aceasta şedea pe un jilţ înconjurată de melci, şerpi, broaşte, şopârle şi altele, împăratul făcu temenele înaintea ei şi apoi o întrebă frumos dacă nu ştie pe unde este palatul de aur.
– Palatul de aur? zise crăiasa mirată, nici n-am auzit de aşa ceva. Poate ştie vreunul din supuşii mei.
Fluieră de trei ori şi o mulţime de şerpi, scoici şi viermi veniră din toate părţile, dar nici unul din ei nu ştia unde era palatul de aur.
– Îmi pare rău, spuse crăiasa, că nu pot să-ţi dau nici o lămurire. O să-ţi dau însă o călăuză care să te ducă la crăiasa animalelor alergătoare. Ea este mai puternică decât mine şi mai degrabă o să-ţi poată spune unde este palatul de aur.
Făcu semn unui şarpe care să-i slujească de călăuză, împăratul mulţumi şi plecă cu şarpele.
După ce merseră multă vreme, şarpele se opri la un castel şi împăratul bătu în poartă. Un câine îi deschise şi îl duse pe împărat în palat, în faţa unui jilţ împodobit cu cele mai frumoase blănuri.
Pe el şedea o crăiasă, înconjurată de curtea ei: lei, urşi, tigri, cerbi, lupi şi alte animale, împăratul salută şi întrebă dacă i-ar putea spune unde este palatul de aur.
– N-am auzit niciodată de acest palat, răspunse crăiasa, poate ştie vreunul dintre supuşii mei. Ea fluieră de trei ori şi din toate părţile aler¬gară câini, pisici, iepuri, şobolani şi şoareci şi Dumnezeu mai ştie câte feluri de animale veniră. Nici unul n-a ştiut să spună unde era palatul de aur. Atunci împăratul se întrista foarte tare. Crăiasa îl mângâie şi spuse:
– O să-ţi dau o călăuză care să te ducă la crăiasa animalelor zburătoare, care este mai puternică decât mine. Dacă nu va şti nici ea, atunci nimeni pe lume nu te poate ajuta, îi făcu semn unei pisicuţe să meargă cu împăratul. Acesta mulţumi şi plecă împreună cu pisica. După ce merseră cât merseră ajunseră la palatul crăiesei animalelor zburătoare. Pisica miorlăi şi o lebădă frumoasă, albă, deschise poarta şi îl con¬duse pe împărat la crăiasă.
Aceasta stătea pe un jilţ măreţ, împodobit cu pene frumoase de tot felul de culori, iar pe cap purta o coroană de pene şi mai frumoase, în jur stăteau tot felul de păsări: vulturi, păuni, pasărea paradisului, lebede, porumbei şi privighetori, împăratul se înclină şi spuse:
– M-am rătăcit şi nu mai ştiu să mă întorc la palatul de aur.
– Palatul de aur? întrebă crăiasa mirată, ani¬malele mele nu mi-au vorbit niciodată despre aşa ceva şi ele zboară prin lumea întreagă. Dar am să le mai întreb o dată.
Fluieră şi o mulţime de păsări umplură sala. Crăiasa întrebă:
– Care din voi ştie unde este palatul de aur?
Nu răspunse însă nici una. Crăiasa mai fluieră o dată şi o mulţime mare de păsări veni, dar nici ele nu putură să spună nimic. Crăiasa fluieră a treia oară şi în jurul ei se adunară cele mai ciudate păsări. De trei ori întrebă ea «Care din voi ştie unde este palatul de aur?». Toate tăcură şi se uitau mirate unele la altele, căci nu auziseră nicio¬dată de palatul acesta. Bietul împărat era deznădăjduit. Când iată că una din păsări văzu pe cer un punct care se apropia tot mai mult şi se făcea tot mai mare şi când fu foarte aproape văzură că era o barză. Crăiasa se supără că n-a venit la prima fluierătură şi o întrebă unde a rămas aşa de mult. Barza a răspuns:
– Nu vă supăraţi, vin de departe. Şedeam pe palatul de aur, când aţi fluierat prima dată.
Împăratului îi tresări inima de bucurie. Nu ştia cum să-i mulţumească crăiesei. Ea îi dete barza ca să-l călăuzească, împăratul se sui călare pe barză, care se ridică cu el în văzduh. Aproape de palatul de aur barza se lăsă tot mai jos până ce coborî pe acoperiş.
Vă puteţi închipui bucuria împărătesei cînd îşi văzu bărbatul pe care de mult îl credea mort. Nici bucuria împăratului n-a fost mai mică când s-a văzut în sfârşit acasă. După ce au plâns de bucurie, împăratul i-a spus berzei:
– Îţi mulţumim de mii de ori, barză dragă, că m-ai adus aici. Spune-mi acum cu ce să te răs¬plătesc.
– Nu-ţi cer nimic decât pe fiul tău cel mare; am să vin să-l iau peste şapte ani.
Şi barza pieri, împăratul şi împărăteasa rămaseră locului ca trăsniţi.
Şi aşa s-a şi întâmplat. Trecu un an şi împărăteasa născu un fecior peste măsură de fru¬mos. Cu cât creştea cu atât se făcea mai frumos şi mai deştept.
Veni şi al şaptelea an şi toată lumea din palat era cu inima cernită; cu toate acestea împăratul făcu pregătiri pentru a primi cum se cuvine pe barză. Şi ea veni. Cu lacrimi în ochi şi cu durere în suflet împăratul şi împărăteasa înfăţişară berzei copilul şi o rugară numai să nu-l omoare. Văzând barza aşa, bătu veselă din aripi şi le zise:
– Ţineţi-va fecioraşul; crăiasa animalelor zburătoare este foarte mulţumită că v-ati ţinut de cuvânt. … Bucuria şi veselia ce a urmat după aceea în palat nu o poate spune graiul omenesc.
Împăratul făcu o masă mare la care şezu şi barza, având înaintea ei un blid cu peşti şi broscuţe. După câteva zile barza plecă.
Împăratul, împărăteasa şi feciorul lor trăiră de atunci fericiţi şi mulţumiţi. Şi dacă palatul de aur nu s-o fi năruit, stă şi azi în picioare. Dar unde? -întrebaţi barza.

Salcia plângătoare

A fost odată un copac mân¬dru, care îşi înălţa cu tru¬fie ramurile spre cer. După ce Pilat chemă pe Iisus la judecată şi-l ascultă, fără să-i găsească vină, el îl dădu pe mâna ostaşilor, care îl schingiuiră. Oştenii se duseră în grădină ca să-şi caute nuiele şi numaidecât îşi puseră ochii pe ramurile zvelte ale sălciei, care stătea în mijlocul grădinii şi din care rupseră o mulţime.
Salcia nu bănuia la ce aveau să slujească ramurile sale. Dar văzu îndată cum Iisus fu adus acolo. Oştenii cruzi îi smulseră haina, îl legară de un copac şi-l loviră cu nuielele până ce ţâşni sângele.
Iisus îndură toate chinurile fără ca din gura lui să iasă o vorbă de jelire. Dar salcia fu cuprinsă de o durere adâncă, îi era ruşine că-şi oferise ramurile pentru un lucru atât de rău şi nu mai îndrăznea să-şi întindă ramurile către cerul albas¬tru; jelind, ea îşi aplecă frunzele şi ramurile la pământ.
Oamenii începură de atunci să planteze salcia pe morminte. Şi aşa se făcu, dintr-o mândreţe de copac, salcia aplecată şi plângătoare.

Tatăl nostru

Un om avea mai mulţi copii, dar era foarte supărat, fiindcă fiii săi se certau: ei, purtându-se cu răutate. Azi aşa, mâine aşa… într-un cuvânt, între flăcăi era mereu neînţelegere. Mure durere îi pricinuiau tatălui, care ar fi vrut să-i vadă trăind în pace şi înţelegere.
Vreţi să vă spun cine sunt fraţii aceştia atât de cruzi unii cu ceilalţi? Suntem noi, oamenii. Nu suntem noi toţi oamenii, fiii şi aceluiaşi tată, Dumnezeu? Ne înţelegem noi, unii cu ceilalţi? Ne iubim aproapele aşa cum ar trebui să o facem? Nu-1 doare pe Dumnezeu când vede că între oameni e atâta neînţelegere, minciuni, hoţii, războaie, păcate de tot felul? De ce ne-a făcut Dumnezeu? Ne-a făcut pentru a ne iubi unu pe alţii, pentru ca fiecare să poarte grija celuilalt. Şi pentru fiecare bun creştin, pentru fiecare om care trăieşte fără păcate, în dragoste şi înţelegere cu cei de alături, Dumnezeu se bucură, la fel curase bucură un tată pentru copiii lui.
Iubindu-ne unii pe alţii, căutând binele celorlalţi mai mult decât pe al nostru, devenim mai buni şi mai înţelepţi. Doar aşa ne apropiem, cu fiecare clipă, de Dumnezeu, de dragostea şi bunătatea Lui.

„Să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit Eu!” ( Sfânta Scriptură)

O primire meritată

Un ţăran, om bun la suflet, avea obiceiul să spună tuturor:
– Vedeţi cum e lumea asta? Cei mari au de toate şi sunt primiţi oriunde cu mare pompă, în timp ce pe noi, cei simpli, nimeni nu ne bagă în seamă. Cum de este posibil aşa ceva, cum de se poate una ca asta? Vom ajunge noi pe lumea cealaltă şi vom vedea cum o fi şi acolo …
Azi aşa, mâine aşa, până când, omul nostru a visat într-o noapte ceva nemaipomenit: se făcea că murise şi ajunsese la Poarta Raiului. Acolo, ce să vezi, veselie multă, îngeri adunaţi să-1 întâmpine pe noul sosit, bucurie mare! Omului nu-i venea să-şi creadă ochilor. Atâtea pregătiri doar pentru el, un simplu creştin. Oricum, era fericit că urma să intre în rai, nici n-ar fi sperat şi la o asemenea pri¬mire. Dar, când să intre pe poarta aceea minunată, înconjurat de tot acel alai, un înger se apropie de ţăranul nostru şi îi spuse:
– Omule, nu poţi intra pe aici, du-te ceva mai încolo şi vei găsi o portiţă mai mică, păzită de un înger. Intră pe acolo şi, mai târziu, ne vom revedea în grădinile
minunate ale Raiului.
– Atunci pentru cine sunt toate aceste pregătiri? – a mai întrebat omul mirat.
– Ei, aşteptăm pe un boier care a murit odată cu tine şi care, din clipă în clipă, trebuie să ajungă aici. Pentru venirea lui este sărbătoare şi ne pregătim să-1 întâm¬pinăm cum se cuvine.
– Bine, îngerule, dar cum se poate una ca asta? Cât am trăit în lume, am văzut nedreptăţi multe, dar şi aici, cum de e cu putinţă? De ce el, fiindcă este boier, tre¬buie primit cu atâta fast? Contează că el are bogăţii şi eu nu?
– Omule, pentru a te mântui nu contează ce ai avut – fie că ai fost sărac, fie bogat- ci ceea ce ai făcut cu tot ce Dumnezeu ţi-a dăruit. Dacă ai fost sărac şi ai ştiut să împărţi şi celorlalţi din puţinul de care ai avut parte, te vei mântui negreşit. Dacă ai fost bogat, cu atât mai mult ai fi putut dărui cu drag celor mai necăjiţi decât tine. Fie că eşti sărac sau bogat, important este să rămâi om.
– Dar atunci, dacă şi eu şi boierul vom intra în rai, pentru ce este venirea lui
aşa o sărbătoare?
– Omule, creştini ca tine, vin aici în fiecare zi, cu miile şi sunt bine primiţi cu toţii. Dar un boier de când n-a mai ajuns şi aici, în rai…
Sărac sau bogat, oricine poate fi bun şi darnic, din atât cât are. Cel bogat cu atât mai mult ar trebui să dea milostenie. Şi fiecare din noi este bogat, în felul ; căci oricând putem găsi pe cineva mai sărman decât noi, pe care să îl ajutăm. vom fi egoişti şi zgârciţi, ce folos vom avea? Cine a văzut vreodată un om rău sau! zgârcit care să fie fericit?

„Eşti bogat? Foarte bine! Eşti zgârcit? Foarte rău! (…) Nu bogaţii vor fi osândiţi, ci cei ce slujesc bogăţiei.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Încredere

Un om călătorea pe un drum de ţară, împreună cu soţia sa. Obosiţi de atâta mers şi văzând că îi prinde noaptea pe drum, cei doi călători au vrut să tragă la un han. Dar hangiul, om rău, a refuzat să-i primească, spunându-le că nu mai are camere libere. Nevasta omului s-a arătat nemulţumită.
– Ei, lasă, femeie – a încercat să o liniştească omul – lasă, că ştie Dumnezeu ce e mai bine!
– Măi, omule – zise atunci femeia sa – da’ ce poate fi bine când – uite! – nu avem unde sta peste noapte?!
în sfârşit, au plecat mai departe şi, spre bucuria lor, au întâlnit un ţăran, om sărac, dar bun la suflet. Văzând că i-a prins noaptea pe drum, ţăranul i-a primit cu drag în căsuţa lui.
Dar a doua zi dimineaţa, când au vrut să plece mai departe, ţăranul le-a dat o veste uluitoare celor doi călători: peste noapte, hanul fusese atacat de hoţi, care îi jefuiseră pe toţi călătorii.
– Vezi, i-a mai spus omul femeii – trebuie să avem încredere în felul în care Dumnezeu le rânduieşte pe toate. Ţii minte ce ţi-am spus aseară? „Lasă, ştie Dumnezeu ce e mai bine.”

„Fără nici o îndoială că Dumnezeu rânduieşte faptele noastre mai bine decât am putea-o face noi înşine. ” (Sfântul Vasile cel Mare)

Bogaţii şi săracii

Cu mult, cu sute de ani în urmă, a trăit un rege puternic şi înţelept într-o zi plimbându-se prin curtea palatului său, a auzit, dincolo de ziduri, pe cineva care plângea. A dat imediat poruncă să fie deschise porţile şi a ieşit să vadă ce se întâmplase. Nu-şi putea crede ochilor … Dacă în palatul său toţi oamenii erau mulţumiţi şi aveau de toate, acum vedea însă că la porţi erau adunaţi nevoiaşi, ce întindeau mâna pentru o bucată de pâine. Chiar lângă zid, era un copil ce plângea. Când regele l-a întrebat ce i s-a întâmplat, copilul i-a răspuns că părinţii săi sunt bolnavi şi el nu are bani nici de hrană şi nici de doctorii, în timpul acesta, în jurul regelui s-a strâns o mulţime de oameni nevoiaşi, unul mai amărât decât celălalt, fiecare încercând să-şi spună păsul. Mâniat de această situaţie pe care sfet¬nicii i-o ascunseseră, regele s-a întors în palat şi i-a chemat pe toţi bogătaşii la el. Când aceştia s-au adunat în sala tronului, le-a spus:
– Voi sunteţi cei mai bogaţi oameni din regatul meu. Aveţi atâta avere încât aţi putea să vă construiţi fiecare câte o casă numai din aur. Dar dacă v-aţi uita şi în jurul vostru, aţi vedea că sunt oameni care mor de foame, care o duc rău, fiindcă voi nu vă îngrijiţi de treburile cetăţii. Afară este plin de oameni ce vor să muncească pentru o pâine, dar voi îi refuzaţi. Doar de voi înşivă depinde ca aceşti oameni să o ducă mai bine. Puteţi să îi ajutaţi şi vă poruncesc să o faceţi!
După câteva zile, regele a văzut că nimic nu se schimbase. Chemându-i iarăşi la el pe cei mai bogaţi dintre supuşii săi, le-a spus:
– Văd că nu aveţi suflet! Cum de nu vă e milă de cei ce se luptă cu greutăţile, zi de zi?! Dacă nu o faceţi voi, atunci o s-o fac eu! Iată ce poruncesc: de azi înainte, pentru fiecare sărac mort de foame, în regatul meu, va fi omorât şi un bogătaş! De mâine, ne vom întâlni în fiecare seară şi, dacă aflu că, peste zi, un om a murit de foame la mine-n cetate, atunci sorţii vor decide care dintre voi va fi executat. Pentru că voi înşivă vă faceţi vinovaţi de moartea acelui om, căci l-aţi fi putut ajuta, dar n-aţi făcut-o. Ne vedem mâine seară!
Se spune că, de a doua zi, nimeni nu a mai murit de foame în regatul acela!

„Nu invidia gloria celui păcătos, căci nu ştii care va fi sfârşitul lui. (…) Judecata este rară milă pentru cel ce n-a făcut milă.” (Sfânta Scriptură)

Comori adunate

Într-un oraş, trăia odată un om tare zgârcit. Toată viaţa n-a făcut altceva decât să strângă şi să strângă tot mai multă avere. Niciodată nu i-a fost silă de cineva sărman. Nu dădea ceva de pomană, nici m ruptul capului. O singură dată, într-o duminică, trecând prin faţa unei biserici, i-a aruncat unui cerşetor doi bănuţi, în rest, toată viaţa lui nu a dat nimic. Când preotul îl întâlnea şi îl apostrofa, el răspundea mereu:
– Părinte, în lumea asta totul poate fi cumpărat. Cu siguranţă că şi în lumea cealaltă este la fel. Cu câte bogăţii am strâns eu, nu se poate să nu ajung în rai!
Oricâte sfaturi i-ar fi dat preotul, el nu vroia să asculte. Azi aşa, mâine aşa, până când, într-o noapte, a avut un vis îngrozitor. Se acea că murise şi ajunsese la poarta Raiului, când, la intrare, Sfanţul Petru l-a întrebat:
– Bine, omule, ce-i cu tine aici?
– Sfinte Petre, aş vrea şi eu să intru în rai.
– Da’ crezi tu că poţi?
– Sfinte Petre, dacă trebuie, eu plătesc. Am comori nenumărate …
omule’
– Mai caută, mai caută, poate vei găsi totuşi ceva!
Şi într-adevăr, omul a găsit pe fundul unui buzunar doi bănuţi
– Aoleu, dar de ce n-am decât atât?! Pe Pământ aveam de mii de ori mai mulţi Aici de ce am ajuns doar cu doi bănuţi?
– E, omule, I-a răspuns Sfântul Petru, când ajungi aici ai doar ceea ce ai dăruit în viaţă. Acestea sunt comorile pe care fiecare le strânge în cer.
Cu ele poţi într-adevăr să intri în rai, dar crezi că doi bănuţi sunt de ajuns? În toată viaţa n-ai dăruit decât aceşti bani unui sărman om ce aştepta ajutorul tău în poarta unei biserici. Dacă în timpul vieţii ai fi strâns mai multe comori cereşti, poate ai fi intrat în Rai, dar aşa…
Tocmai în acea clipă omul nostru s-a trezit din vis, speriat de tot. Din acea zi nu a mai fost la fel. Din acea zi a căutat să adune comori doar în cer. Erau atâţia săraci ce avea nevoie de ajutorul său…!

„Bogaţii vor ajunge în cer, când îi vor introduce acolo săracii.” (Fericitul Augustin)

Dragostea călugărului

Pe un drum, un câine a sărit la un om şi a început să-1 latre. Omul însă a pus imediat mâna pe o piatră şi a aruncat după animal. Câinele s-a ferit imediat şi, ce să vezi?!, a sărit mai tare la om, gata-gata să-1 muşte. Speriat rău, omul a mai apucat doar să intre într-o curte şi să trântească poarta. Acum stătea acolo, în timp ce câinele urla de mama focului dincolo de gard.
Chiar în acel timp, a trecut pe stradă şi un călugăr. Văzându-1, câinele a sărit la părinte, lătrând şi arătându-şi colţii. Liniştit, călugărul a scos o bucată de pâine din traistă şi i-a întins-o căţelului. Imediat, acesta a încetat să latre, s-a apropiat uşor-uşor şi, dându-şi seama de bunătatea omului, a luat bucăţica de pâine chiar din mâna aces¬tuia şi a început să o mănânce de zor. Apoi s-a aşezat lângă călugăr, dând din coadă.
– Vezi, omule – i-a spus părintele celui din spatele gardului – bunătatea naşte tot¬deauna bunătate. Dacă tu ai fost rău cu câinele, cum ai fi vrut să fie el cu ţine. Hai, vino şi mângâie-1!
Să nu mai faci niciodată un rău, acolo unde poţi face bine. Şi crede-mă, oriunde şi oricând poţi face numai bine. De tine depinde!

„Dragostea este bucuria de a face altora bucurii. ” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Omul ipocrit

După ce a muncit câteva ceasuri pe câmp, un ţăran s-a aşezat la umbra unui pom să se odihnească. Deodată, lângă el a venit în zbor o raţă sălbatică şi s-a oprit chiar alături, să ciugulească boabele căzute pe ogor.
Uşor, ţăranul şi-a scos căciula şi – zdup! – a prins pasărea.
– Ce noroc pe capul meu, şi-a zis. O să fac un foc de vreascuri şi o să prăjesc raţa asta. Să vezi ce bună o să fie!
Dar în timp ce încerca să scoată pasărea de sub căciulă, aceasta se strecură repede pe lângă mâna omului şi, ridicându-se imediat în zbor, dusă a fost. Privind cu necaz după ea, ţăranul a mai zis:
– O, ce suflet bun am! Sper ca Dumnezeu să vadă cum m-am îndurat de pasărea aceasta, dându-i drumul, şi să mă răsplătească pentru binele pe care l-am făcut!
Oare ce răsplată ar fi meritat un asemenea om? Cel ce încearcă să ascundă un păcat cu alt păcat, o minciună cu altă minciună, un rău cu alt rău, acela singur se păcăleşte. Aşa cum întunericul se alungă doar cu lumină, tot astfel răul nu poate fi alungat decât cu bine.

„Păcatul este nedreptate. Cine păcătuieşte fie se nedreptăţeşte pe sine, fie nedreptăţeşte pe altul.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)