Hristos Se naşte, slăviţi-L!

Sfântul Ioan Maximovici – Hristos Se naşte, slăviţi-L!

“În taină Te-ai născut în peşteră, Mântuitorule, dar cerul, ca o gură, tuturor Te-a propovăduit, steaua arătând-o!”

Fiul lui Dumnezeu S-a pogorât pe pământ şi S-a întrupat în linişte şi fără zarvă. Aşa cum picătura de rouă cade peste ţarină, la fel puterea Celui Preaînalt a umbrit-o pe Preacurata Fecioară şi S-a născut de la ea Mântuitorul lumii. Dar lumea n-a observat măreaţa lucrare înfăptuită de Dumnezeu. Oamenii erau ocupaţi fiecare cu treburile lui, atenţia lor era îndreptată spre grijile zilnice şi spre zgomotoasele întâmplări ale lumii. Roma îşi consolida stăpânirea asupra popoarelor şi puterea de stat. Grecia dezvolta artele şi se deda unei subtile înrobiri a cărnii. Popoarele orientale se străduiau să găsească în manifestările naturii răspunsuri la toate întrebările spiritului. Iudeii doreau fierbinte eliberarea de sub puterea străină şi aşteptau izbăvitorul în persoana lui Mesia – împăratul pământesc. Continue reading

Predică la Botezul Domnului

Sfântul Ioan Maximovici – Predica la Botezul Domnului
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Sărbătorind Botezul Domnului, ne aducem aminte şi că Dumnezeu S-a descoperit oamenilor ca Treime, şi că Iisus S-a arătat oamenilor ca Hristos. Unde S-a arătat Hristos? Unde Şi-a început lucrarea? S-a dus, oare, într-un mare oraş şi S-a arătat acolo în slava Sa? Ori S-a urcat pe un multe înalt, ca o mulţime numeroasă de oameni adunată în jur să-L privească de jos, ca pe o ciudăţenie? Nu! Hristos S-a dus în pustie, la apa Iordanului, unde Ioan boteza poporul. Ioan propovăduia pocăinţa şi îi chema pe păcătoşi ca, în semn de pocăinţă, să se boteze în Iordan. Şi iată, tot ca un păcătos vine şi Hristos şi cere să fie botezat. El, Care nu are păcat. S-a temut Ioan. „Tu trebuie să mă botezi pe mine.” „Lasă asta acum – îi răspunde Iisus – căci aşa ni se cuvine să împlinim toată dreptatea.”
Adam a păcătuit prin mândrie, a vrut să se înalţe, să fie ca Dumnezeu. Iar Hristos a venit să plinească dreptatea lui Dumnezeu, să îndrepte prin smerenie păcatul mândriei lui Adam. Adam a voit să se înalţe în faţa lui Dumnezeu, iar Dumnezeu Se smereşte în faţa omului. Hristos S-a coborât în apă şi a primit botezul de la robul Său. Tremurând, Ioan a pus mâna pe Stăpânul şi Dumnezeul său şi Hristos Şi-a plecat smerit capul în faţa lui. Această smerenie a lui Hristos a deschis cerul. S-au desfăcut atunci cerurile şi s-a auzit glasul lui Dumnezeu-Tatăl: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit. Acesta este Fiul Meu, Care S-a smerit pe Sine ca să împlinească voirea Mea, este Fiul Meu cel adevărat, care Se micşorează ca pe om să-l înalţe”. Iar Duhul Sfânt S-a pogorât din cer peste Iisus, întărind cuvintele Tatălui. Astfel, prin smerenie, Hristos a deschis cerul şi a descoperit oamenilor taina Treimii dumnezeieşti.
Dar de ce a făcut asta tocmai pe apă, iar nu în vreun alt loc? Să ne amintim cum a creat Dumnezeu lumea. Când Dumnezeu a făcut cerul şi pământul, „pământul era nevăzut şi gol şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”. Apoi Dumnezeu a despărţit pământul de apă, dar astfel încât apa să rămână totuşi peste tot căci este trebuincioasă oricărei făpturi. Nici omul nu poate trăi fără apă şi nici un fel de vieţuitoare. Apa se găseşte în aer (ca umezeală); să luăm o mână de ţărână de oriunde – şi acolo e apă; se află apă şi în piatră, chiar dacă nouă ni se pare că nu este; ea se află şi în piatră şi când Dumnezeu vrea, poate să o scoată din ea, cum a făcut în vremea lui Moise. „Al Domnului este pământul şi plinirea lui; lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea. Acesta pe mări l-a întemeiat pe el şi pe râuri l-a aşezat pe el” – spune Psalmistul (Ps. 23, 1-2). „Cerurile şi pământul erau în vechime din apă şi din apă s-au închegat, prin cuvântul lui Dumnezeu – scrie Sfântul Apostol Petru – de aceea, lumea de atunci a fost potopită de apă şi a pierit” (II Petru 3, 5-6).
Când omul a păcătuit, el a adus mânia lui Dumnezeu nu numai asupra lui, ci şi asupra întregii făpturi. Omul este cununa zidirii lui Dumnezeu; el a fost pus împărat al naturii. Iar când împăratul s-a făcut duşman al celuilalt împărat, atunci şi întreaga lui împărăţie a devenit o împărăţie potrivnică. Pedeapsa a fost dată nu numai omului, ci şi întregii făpturi. „Ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum” (Romani 8, 22). Dar, făptura a fost supusă deşertăciunii – nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o” (Romani 8, 20). De aceea, iertarea vinovatului eliberează şi făptura din robia stricăciunii (Romani 8, 21). Această natură stricăcioasă va fi nimicită şi va fi preschimbată în cer nou şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea (II Petru 3, 12-13). Pentru a face cu putinţă această preschimbare, pentru a pregăti natura pentru starea nestricăcioasă care va veni după Ziua cea înfricoşătoare, a venit Hristos la apele Iordanului.
Cufundându-Se în Iordan, Hristos a sfinţit nu numai apele Iordanului, ci şi întreaga fire, aşa cum glăsuieşte Biserica în cântările ei: „Hristos S-a arătat la Iordan, ca apele să le sfinţească” (tropar din ajunul sărbătorii), „Astăzi firea apelor se sfinţeşte” (tropar cântat în timpul mersului la Iordan). Şi, având în vedere că apă se găseşte peste tot, sfinţind apele Hristos a pregătit natura ca şi ea să se bucure de urmările jertfei pe care El a venit să ne-o aducă. Dar nu este numai atât. El a dat apelor puterea să spele păcatele omeneşti. Botezul lui Ioan era numai un semn de pocăinţă. Botezul creştin este noua naştere, iertarea tuturor păcatelor. Prin apă a pedepsit Dumnezeu păcatele lumii dintâi şi a pierdut-o prin apă, la potop. Tot prin apă îi mântuieşte acum Dumnezeu pe oameni, în taina botezului.
Astfel, Hristos a sfărâmat în apele Iordanului capul balaurului – aşa cum se cântă în cântările bisericeşti – care i-a înşelat pe Adam şi pe Eva, prin smerenia Sa şi le-a descoperit oamenilor că Dumnezeu este Treime; a sfinţit apele, iar împreună cu apele a pregătit şi întreaga făptură să primească cuvântul iertării şi pentru nestricăciune. Şi atunci, biruindu-l încă o dată pe diavol în pustie, Hristos a mers să pregătească oamenii pentru împărăţia viitoare şi Şi-a început propovăduirea cu cuvintele: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17) sau, cum este scris în altă Evanghelie: „S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1, 15).
Până acum, Ioan Botezătorul propovăduia pocăinţa, pregătind calea Domnului. Acum însuşi Domnul le strigă oamenilor: „Pocăiţi-vă!”. Acest glas nu este adresat doar oamenilor trăitori în vremea lui Hristos, ci cu aceste cuvinte Hristos li S-a adresat tuturor oamenilor din toate timpurile şi din toate veacurile. Am auzit şi noi aceste cuvinte în Evanghelie. Cât timp încă nu au încetat cântările sărbătoreşti ale Bobotezei, ele ne amintesc că vremea pocăinţei se apropie.
Să luăm aminte! Nu sunt cuvinte de prooroc sau de înger, ci ale Domnului însuşi. Să ne pocăim şi să ne străduim în Postul care se apropie să ne biruim patimile şi să primim iertarea păcatelor, pentru ca în veacul ce va să vină să intrăm în împărăţia cea nestricăcioasă, pe care Domnul ne-a pregătit-o. Amin.
(din Predici şi Îndrumări Duhovniceşti)

Cuvânt în ziua Botezului Domnului, înainte de sfinţirea apelor

Sfântul Ioan Maximovici – Cuvânt în ziua Botezului Domnului, înainte de sfinţirea apelor

„S-a deschis cerul, şi S-a coborât Duhul Sfânt… în chip trupesc, ca un porumbel” peste Fiul lui Dumnezeu, Care stătea în Iordan. Şi glasul lui Dumnezeu-Tatăl s-a auzit din cer: „Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit” (Luca 3, 21-22; Mc. l, 11; Matei 3, 17). Deschis este şi astăzi cerul, şi din nou Duhul Sfânt Se pogoară deasupra apelor şi Dumnezeu îl mărturiseşte pe Fiul Său.
O, de s-ar deschide şi ochii noştri sufleteşti! O, de-ar putea urechile noastre să audă glăsuirile cereşti! Am vedea că cerurile sunt deschise deasupra noastră. L-am vedea pe Fiul lui Dumnezeu stând printre noi şi pe Duhul Sfânt plutind deasupra noastră şi am auzi glasul lui Dumnezeu vestind dumnezeirea Mântuitorului lumii. Am simţi cum Duhul Sfânt Se coboară deasupra apelor, cum le redă bunătatea pe care au avut-o la facerea lumii şi le dăruieşte puteri tămăduitoare, cu care să renască natura căzută. Noi înşine ne-am acoperi de lumină, gurile noastre s-ar umple de duh şi L-ar cânta cu bucurie pe Cel ce ne-a întărit pe noi pe piatra credinţei. Dar numai cei curaţi cu inima văd cele dumnezeieşti. Cei întunecaţi de păcat văzând nu văd şi auzind nu aud.
Oamenii au văzut cerul în timpul Botezului Domnului, dar numai Ioan Botezătorul a văzut că cerul era deschis. Mulţi L-au văzut pe Domnul Iisus Hristos când a venit la Iordan, dar Ioan a fost singurul care a simţit că El era Fiul lui Dumnezeu întrupat, iar ceilalţi îl vedeau ca pe un om obişnuit, un dulgher şi un fiu de dulgher. Se poate ca nu doar Ioan să-L fi văzut pe Duhul Sfânt pogorât deasupra Lui în chip de porumbel, dar numai el a priceput că Acela este Duhul Sfânt, în timp ce ceilalţi l-au luat drept un simplu porumbel în zbor. Poate că mulţi au auzit la Iordan glasul lui Dumnezeu-Tatăl, dar numai Ioan a desluşit pe deplin mărturia lui Dumnezeu despre Fiul Său, în timp ce celorlalţi li s-a părut că aud un tunet deasupra apelor, la fel ca şi mai târziu, când oamenii au luat drept tunet răspunsul din cer al lui Dumnezeu-Tatăl la rugăciunea Fiului Său (In. 12, 28-29). La fel şi astăzi, vedem norii acoperind cerul, dar nu vedem că cerul este deschis, inspirăm aerul, dar nu simţim Duhul Sfânt pogorât asupra noastră şi a apelor, auzim cuvintele cântărilor bisericeşti, dar nu le pricepem puterea dumnezeiască.
Dar cu adevărat Se află între noi Cel ce a spus: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20). Cu adevărat cerurile sunt acum deschise şi Ziditorul lor îl mărturiseşte acum pe Cuvântul Cel împreună-veşnic cu El, şi acum Se va pogorî Duhul Sfânt peste ape şi le va sfinţi. Prin harul lui Dumnezeu, apa va deveni izvor de sănătate sufletească şi trupească, izvor de sfinţire, a noastră, a caselor noastre şi a întregii naturi şi se va păstra nestricată vreme de mulţi ani, făcându-se un fel de glas al lui Dumnezeu, care vesteşte că Mântuitorul nostru Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu pogorât pe pământ ca să ne renască spre nestricăciune şi să ne aducă în Biserica cerească. Să ne deschidem inimile prin credinţă şi, deschizându-ne gurile spre slavoslovire, să strigăm din adâncul inimii: „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns pentru a lăuda minunile Tale!”.
(din Predici şi Îndrumări Duhovniceşti)

Cuvânt la a treia zi de Crăciun, ziua Sfântului Arhidiacon Ştefan

Sfântul Ioan Gură de Aur – Cuvânt la a treia zi de Crăciun, ziua Sfântului Arhidiacon Ştefan
„ Scoţându-l afară din cetate, îl ucidea cu pietre. Iar martorii ş-au pus hainele sale lângă picioarele unui tânăr, ce se chema Saul.” (Fapt. VII, 58)

Cugetare asupra morţii Sf. Ştefan şi întoarcerea Sf. Pavel. Inainte de întoarcerea sa la credinţă Pavel sau Pavlu a umplut Ierusalimul de sânge, el sugruma pe cei credincioşi, prigonea pe Apostoli, şi a ajutat la uciderea sfântului Ştefan, şi nu cruţa nici bărbaţi nici femei. Ascultă, cum vorbeşte de aceasta ucenicul său Sf. Evanghelist Luca în Faptele Apostolilor: „Pavel strică Biserica, mergând prin case si trăgând bărbaţi şi femei îi da la temniţă” (Fapt. VIII, 3).

Aşadar lui nu-i ajungeau locurile publice, el străbătea încă şi prin case. Luca zice răspicat, nu că Pavel „scotea pe bărbaţi şi pe femei”, ci că „ii trăgea afară”, spre a arăta, că furia lui se aseamănă unei fiare sălbatice. Şi nu numai bărbaţi, ci şi femei trăgea afară, căci el nesocotea firea, nu cruţă nici sexul, şi nu simţea compătimire către slăbiciune, însă ceea ce il împingea la aceasta nu era ura, ci o râvnă mincinoasă.

Pentru aceasta alţi iudei care făceau aceeaşi, erau mai vrednici de osândă decât dânsul, căci ei o făceau din ură sau din dorul slavei, ca să-şi câştige un nume mare în popor; el însă făcea aceasta din râvnă către Dumnezeu, negreşit din o râvnă mincinoasă şi fără de minte.

Aceia nu prindeau femeile dintre cei credincioşi, ci numai pe bărbaţi, pentru că ei vedeau, că prin faptele şi prin minunile acelora ei îşi pierdeau stima, ce avusese până atunci; Pavel dimpotrivă, tocmai pentru că lucra din râvnă, s-a înfuriat asupra tuturor. Sfântul Luca ştia toate acestea. Văzând el însă, că setea lui Pavel de sângele creştinilor nu s-a potolit încă, de aceea povesteşte el mai departe: „Pavel suflă cu groază şi cu ucidere asupra ucenicilor Domnului” (Fapt. IX, 1).

Moartea lui Ştefan şi prigonirea Bisericii, urmată după aceea, nu l-au îndestulat pe dânsul, ci el a mers mai departe şi furia lui nu avea margini, pentru că el era mânat de râvna cea oarbă. Abia întors de la uciderea Sfântului Ştefan, el prigonea pe Apostoli, şi se asemăna cu un lup furios, care năvălind într-un staul si răpind şi sfâşiind un miel, prin aceea se face mai furios şi mai lacom de sânge. Tocmai aşa a năvălit Saul asupra cetei bărbaţilor apostolici, a răpit de acolo un mieluşel al lui Hristos, adică pe Sf. Ştefan, l-a sfâşiat, şi prin aceasta s-a făcut mai cumplit decât înainte. De aceea zice istoria Apostolilor: „Pavel încă suflând cu îngrozire”, s.c.

A cui sete de sânge nu s-ar fi săturat cu moartea Sfântului Ştefan? Pe cine nu a fi împăcat blândeţea celui ucis? Pe cine n-ar fi muiat rugăciunea lui pentru ucigaşi, când el a strigat: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (Fapt. VII, 5, 9). Dar tocmai pentru că Domnul n-a socotit păcatul acesta, de aceea din gonaci s-a făcut încă un propovăduitor al Evangheliei. Adică curând după moartea lui Ştefan, Pavel s-a întors la credinţă, şi Dumnezeu a ascultat rugăciunea aceluia, în adevăr, Ştefan merită să fie ascultat, atât pentru viitoarea însemnătate a Apostolului Pavel, cât şi pentru cuprinderea cea slăvită a rugăciunii sale, căci în ea se zice: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”!

Această rugăciune trebuie să o asculte toţi cei ce au vrăjmaşi, şi sunt jigniţi de dânşii. Când ţi-ar fi făcut vrăjmaşii tăi mii de jigniri, totuşi nu te-au ucis cu pietre, ca pe Ştefan. Dar uită-te, ce s-a întâmplat. S-a astupat un izvor al creştinătăţii, adică Sfântul Ştefan, dar s-a deschis în locu-i un altul, care a curs în mii de pâraie şi râuri.

Când a amuţit gura lui Ştefan, a răsunat trâmbiţa Sfântului Pavel. Aşa Dumnezeu nu părăseşte nici odinioară pe cei ce năzuiesc la dânsul, ci le dăruieşte mai mult, decât le-ar fi luat vrăjmaşii. Adevărat, iudeii prin uciderea Sfântului Ştefan au răpit un luptător slăvit din oastea creştinească, dar Hristos l-a înlocuit cu altul şi mai slăvit, adică cu Sfântul Pavel.

Cu toate acestea, „Pavel încă sufla cu îngrozire”. Acest „încă” ne duce la o altă gândire mai departe. Pe când el încă se înfuria, pe când el încă turba şi era la culmea zgomotului său, pe când el gândea încă la ucidere şi omor, Hristos l-a atras la sine. N-a aşteptat, până ce patima lui se va domoli, sau furia lui să se potolească, sau urgia lui să se îmblânzească. Nu l-a atras la sine după ce s-ar fi liniştit, ci l-a îmblânzit tocmai, când acela era mai tare înfuriat, spre a arăta puterea sa prin aceea, că el pe prigonitorul cel mai grozav l-a biruit şi l-a învins în mijlocul zgomotului şi al turbării sale.

Noi mai mult admirăm pe un doctor, când el poate birui puterea frigurilor, în timpul când acelea sunt mai cumplite. Tocmai aceasta s-a întâmplat la Pavel. Pe când el era în fierbinţeala cea mai mare a frigurilor, s-a pogorât glasul Domnului ca o rouă asupra lui, şi l-a slobozit cu totul din boala lui.

„Pavel încă sufla cu îngrozire şi cu ucidere asupra ucenicilor Domnului”. El acum a lăsat mulţimea cea mare în linişte şi s-a repezit asupra căpeteniilor Bisericii. Precum cel ce voieşte să dezrădăcineze un arbore, lasă ramurile să stea, dar taie rădăcinile, aşa a năvălit Saul asupra Apostolilor şi cu aceasta voia să smulgă rădăcinile propovăduirii Evangheliei, însă el a rătăcit; căci adevăratele rădăcini ale Evangheliei nu erau ucenicii Domnului, ci Domnul ucenicilor.

De aceea el a zis: „Eu sunt butucul viei, iar voi viţele” (Ioan. XV, 5). Cu cât viţele se taie mai mult, cu atâta odrăslesc altele noi, şi încă în număr mai mare decât înainte. Ştefan s-a tăiat, iar Pavel a odrăslit în locul lui, şi împreună cu dânsul toate miile, care au crezut El.

Istoria Apostolilor povesteşte mai departe: „Şi a fost, când s-a apropiat Saul de Damasc, fără de veste a strălucit peste el lumină din cer. Şi căzând la pământ, a auzit glas zicându-i: Saule, Saule, de ce mă prigoneşti? (Fapt. IX. 3,4).

Pentru ce însă n-a venit glasul mai întâi? Pentru ce a trebuit să strălucească mai înainte lumina? Pentru ca el să poată auzi glasul în linişte. Căci un om, care cu totul a pironit gândirea sa la un lucru şi totodată este înfuriat, nu se poate lăsa de obiceiul său, chiar de ar striga la dânsul mii de glasuri. El este cu totul cuprins de obiceiul său. Deci pentru ca să nu se întâmple aceasta şi cu Saul, şi pentru ca el, zăpăcit de smintirea faptelor sale de până acum, să nu audă glasul său, să-l nesocotească, căci toată ţintirea lui era îndreptată la stârpirea Bisericii lui Hristos; de aceea Domnul mai întâi i-a răpit vederea ochilor, a liniştit prin aceasta duhul lui cel întărâtat, a alinat furtuna sufletului său, şi a restatornicit odihna şi liniştea în duhul lui.

Atunci a venit glasul de sus, pentru ca el, curăţit de mândria cea deşartă, să socotească cu mintea trează şi cugetătoare cuvintele cele mai departe ale Domnului. „Saule, Saule, ce mă goneşti”? Acestea mai nu seamănă a fi cuvintele unui pedepsitor, ci mai vârtos ale unuia, care voieşte să se îndrepteze. „Ce mă goneşti”? Aceasta vrea să zică: despre ce lucru mare sau mic ai tu să te jeluieşti asupra mea? De ce ai tu să te tânguieşti asupra mea? Poate pentru că eu am sculat morţii voştri, am curăţit leproşii voştri, am izgonit duhurile cele rele? Dar pentru aceasta eu trebuie să fiu închinat, iar nu prigonit! „Saule, Saule, ce mă goneşti? Iată tu acum zaci la pământ şi eşti legat fără lanţuri. Ca şi când un stăpân prinde pe robul său cel fugar, care a făcut multe rele, porunceşte să-l lege, si apoi zice către dânsul: „Ce trebuie să fac eu acum cu tine? Iată acum ai căzut în mâinile mele”: aşa a grăit acum Hristos către Pavel, când acesta prins, zăcea pe pământ, plin de frică şi de tremur, lipsit de toată puterea şi mişcarea. „Saule, Saule, ce mă goneşti”? Ce o să iasă din această pornire a ta? Ce vrea această turbare? La ce slujeşte această râvnă fără de vreme? Ce alergi tu pretutindeni, ca să duci pe oameni legaţi la Ierusalim? (Fapt. IX. 2). De ce această nebunie? Iată acum tu nu te mai poţi mişca, nici măcar a vedea pe cei ce îi prigoneşti! Tu, care cutreieri pretutindeni cu atâta râvnă, acum singur ai nevoie de un conducător, şi fără dânsul nu poţi merge un pas! Aşadar Hristos de aceea a zis către dânsul: „Ce mă goneşti”? pentru ca Saul să cunoască, că tot ce făcuse el înainte împotriva credincioşilor, Hristos numai a îngăduit; cele dinainte nu sunt dovadă de slăbiciune, întâmplarea cea de faţă nu este semn al asprimii Domnului, ci întru cele de mai înainte el a arătat îndelungă-răbdare şi păsuială, în cele de faţă îngrijirea sa pentru Saul.

Ce a făcut acum Pavel? El a zis: „Doamne cine eşti tu”? (Fapt. IX, 5). Din îngăduinţa cea de mai înainte şi din orbirea sa cea de acum el a cunoscut că este Domnul; era convins acum despre puterea lui, şi zicea: „cine eşti tu, Doamne”?

Vezi tu felul cel bun al sufletului său şi duhul lui cel slobod? Vezi tu inima lui cea sinceră? El nu se împotriveşte, nu se oţărăşte, ci îndată cunoaşte pe Domnul. El nu face ca iudeii, care, când vedeau morţi sculaţi, orbi cu vederea dobândită, şi leproşi curăţiţi, nu numai nu alergau la marele făcător de minuni, ci încă îl porecleau înşelător, şi în mii de chipuri căutau a-L vătăma. Pavel n-a făcut aşa, el îndată s-a întors.

Dar ce zice acum Hristos către dânsul: „Eu sunt Iisus, pe care tu goneşti”. (Fapt. IX, 5). Pentru ce nu zice El: „Eu sunt Iisus cel înviat, Iisus cel ce sade de-a dreapta Tatălui”? Pentru ce zice El: „eu sunt Iisus, pe care tu goneşti”?

Pentru ca să atingă inima lui, şi să frângă sufletul lui. Ascultă pe însuşi Sfântul Pavel, cum el încă după mulţi ani, după ce el săvârşise nenumărate fapte mari, pururea vedea înfrângerea şi căinţa sa si zicea: „Eu sunt mai micul apostolilor, si nu sunt vrednic a mă chema Apostol, pentru că am gonit Biserica lui Dumnezeu” (1 Cor. XV, 9).

Dacă el şi după un timp atât de îndelungat, şi după ce săvârşise atâtea fapte mari, totuşi pururea se pâra pe sine, ce trebuie oare să fi suferit el în acea clipă, când Domnul a atins inima lui şi a frânt sufletul lui, atunci când el nu avea în conştiinţa sa nici o faptă bună, ci numai prigonirea sa cea înfricoşată?

Cu toate acestea unii ne aruncă împotrivire si zic: „Ce minune mare este aceasta, că Pavel s-a întors, când Dumnezeu i-a aruncat acel glas aşa zicând ca o funie pe grumaz şi l-a tras la sine cu de-a sila”? Rogu-vă îngăduiţi-mi luare aminte a voastră. Această împotrivire o fac oamenii cei ce vor a-şi dezvinovăţi necredinţa lor. Aşadar ce zice reclama lor? „Cu de-a sila, zic ei, a tras Dumnezeu pe Pavel la sine, şi dacă s-ar întâmpla şi cu noi aceasta, şi noi am crede şi ne-am îmbunătăţi”. Dar spune mie, o omule, cu ce de-a sila a tras Dumnezeu la sine pe Pavel? „L-a chemat din cer”, zici tu. Bine, dar Dumnezeu te cheamă si pe tine astăzi, tocmai prin cuvintele, pe care le-ai auzit; totuşi tu nu asculţi.

Vezi tu că aici nu este vorba de nici o silă? Căci dacă Dumnezeu ar sili, şi tu ar trebui să asculţi. Iar dacă neascultarea ta vine de la voia cea slobodă, tot aşa slobodă trebuie să fi fost şi ascultarea lui Pavel. Dar ca să vedeţi, că strigarea ce a venit la Pavel, deşi a confăptuit mult la mântuirea lui, el însă totuşi de bună voia sa s-a lipit de Domnul, voiesc să vă arăt aceasta şi din altă întâmplare, încă şi iudeii au auzit odinioară un glas din cer, şi încă glasul Tatălui, care la Iordan public a declarat pe Hristos de Fiu al Său cu cuvintele: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru carele am bine-voit” (Mat. III, 17).

Dar măcar că iudeii au auzit aceasta, totuşi ziceau: „Acesta este un înşelător şi amăgitor” (Mat. XXVII, 63). Aşadar ei s-au împotrivit Insuşi lui Dumnezeu şi au grăit împotriva glasului celui dumnezeiesc.

Spre a asculta de acest glas, se cerea o inimă bine formată şi sinceră, şi un suflet, care să nu fi fost mai dinainte cuprins de patimi. Aici a venit glas din cer, şi acolo glas din cer, însă cu deosebire, că Pavel a ascultat de acest glas, iar iudeii i s-au împotrivit. Ba încă ei n-au auzit numai glasul, ei au văzut încă şi pe Sfântul Duh în chip de porumb, şi au auzit mărturia lui Ioan, care zicea: „Eu nu sunt vrednic, ca să dezleg cureaua încălţămintelor Lui” (Ioan. l, 27; Luc. III, 16). Ei totuşi nu au crezut. Cu totul altminterea a urmat Apostolul Pavel. El numai o singură dată a auzit glasul Aceluia, pe care el Il gonea, şi îndată a alergat la Dânsul, îndată a ascultat şi s-a întors din toată inima.

Dacă veţi voi să-mi mai hărăziţi luare-amintea voastră, aş vrea să vă mai aduc şi o altă întâmplare. Şi iudeii au auzit o dată glasul a Insuşi Fiului, şi tocmai aşa ca Pavel, şi în asemenea împrejurări, şi totuşi nu au crezut întru El. Pavel a auzit glasul în timpul, când el se înfuria, când el se turba, când el gonea. Tocmai aşa s-a întâmplat şi cu iudeii. Cum şi când? Ei s-au dus noaptea, cu făclii, cu felinare şi cu arme, ca să-L prindă (Ioan. XVIII, 3). Ei socoteau că năvălesc asupra unui om simplu. Dar când Hristos a voit să le arate puterea Sa, şi să le dovedească, că El este Dumnezeu şi că ei calcă împotriva boldului (Fapt. IX, 5), aşa a grăit către dânşii: „pe cine căutaţi”? (Ioan XVIII, 4). Ei sta cu totul aproape de El şi nu-L vedeau. El Insuşi, pe care ei căutau, i-a adus la Sine, pentru ca ei să poată vedea, că El de bunăvoie se supune patimilor, şi că ei nu L-ar fi putut prinde, dacă El Insuşi n-ar fi voit.

Sau cum L-ar fi putut ei prinde, dacă ei nu-L puteau afla? Ce zic eu: nu-L puteau afla? Ei nu putuse nici să-L vadă, când El sta înaintea lor. Ba chiar şi când El vorbea cu dânşii, ei încă nu ştiau, cine stă înaintea lor.

Aşa de tare lovise El ochii lor cu orbire. Dar glasul său a putut încă mai mult, că a aruncat pe prigonitorii săi la pământ. Adică, când El a zis: „Eu sunt”, ei s-au tras îndărăt şi au căzut la pământ (Ioan XVIII, 6). Precum glasul cel din cer a răsturnat pe Pavel, tot aşa El a aruncat la pământ pe toţi aceşti iudei, şi precum Pavel nu putea să vadă pe acela, pe care el prigonea, tot aşa nu puteau nici ei să vadă pe acela, pe care Il căutau.

Precum Pavel a fost lovit cu orbire tocmai în timpul furiei sale, aşa au fost şi ei loviţi cu orbire în mijlocul turbării lor. Lui i s-a întâmplat aceasta, când se ducea să prindă pe ucenicii lui Hristos, iar lor li s-a întâmplat, când ei voiau să prindă pe Insuşi Hristos.

Acolo erau legături, şi aici legături, acolo prigonire, şi aici prigonire, acolo orbire, şi aici orbire, acolo glasul Domnului, şi aici glasul Domnului, dovada puterii lui Hristos este aceeaşi aici şi acolo, aceleaşi mijloace mântuitoare pentru întoarcerea prigonitorilor s-au întrebuinţat în amândouă întâmplările, dar nu în amândouă întâmplările au urmat aceeaşi îndreptare.

Căci chiar între bolnavi era o foarte mare deosebire. Din toate acestea tu poţi trage încheierea, că Pavel n-a fost silit la credinţă şi la întoarcere, ci aceasta a venit din felul cel bun al sufletului său şi din inima lui cea sinceră. Aşadar voi ştiţi, că Dumnezeu nu face silă celor ce nu vor să vină la Dânsul, dar trage la sine pe cei ce au bunăvoinţă la aceasta.

Dumnezeu nu sileşte pe nimeni la mântuire cu puterea, dar el voieşte ca toţi să se mântuiască.

Aceasta o spune de-a dreptul Apostolul Pavel în întâia sa Epistolă către Timotei cu cuvintele: „Dumnezeu voieşte, ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vie” (l Tim. II, 4). Dar cum se întâmplă, că nu toţi se mântuiesc, când totuşi Dumnezeu voieşte ca toţi să se mântuiască? Aceasta vine de acolo, că nu fiecare voinţă omenească urmează voinţei lui Dumnezeu, iar el nu sileşte pe nimeni cu puterea.

Aşa zice şi Domnul către Ierusalim: „Ierusalime, Ierusalime, de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, şi nu aţi voit”, însă ce adaugă el la aceasta? „Iată se lasă casa voastră pustie”. (Luc. XIII. 34, 35). Aşadar vezi tu, că noi pierim, chiar când Dumnezeu voieşte a ne mântui, noi însă nu voim a alerga la Dânsul.

Scriind noi acestea, să gândim la bunătatea Domnului nostru, şi după putere să căutăm a face viaţa noastră vrednică de harul său, pentru ca să dobândim mântuirea cea veşnică. De care fie ca să ne împărtăşim prin harul si prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine lauda si slava, acum, şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

Cuvânt la a doua zi de Crăciun

Sfântul Ioan Gură de Aur – Cuvânt la a doua zi de Crăciun
„ Iar după ce s-a săvârşit Irod, iată îngerul Domnului în vis se arată lui Iosif în Egipt, zicând: sculându-te ia pruncul şi pe muma lui, şi mergi în pământul lui Israil, că au murit cei ce căutau să ia sufletul pruncului” . (Mat. II. 19, 20).

Dumnezeu este ajutătorul nostru întru nevoi. Când tu, frate, eşti lovit de vreo nenorocire, care te pune în necaz, nu căuta scăpare la oameni, nu te rezema pe ajutorul muritorilor, ci trecând pe lângă toţi alţii, aleargă la adevăratul doctor al sufletului tău.

Numai El singur poate vindeca sufletul nostru, el, „care l-a făcut” (Ps. XXXII, 15), şi numai El, care cunoaşte faptele noastre, poate pătrunde şi în conştiinţa noastră, a atinge inima noastră şi a deştepta duhul nostru.

Iar dacă El nu ne mângâie, atunci orice ar face oamenii pentru acesta, este de prisos şi zadarnic. Din contra, când Dumnezeu ne deşteaptă şi ne mângâie, necăjească-ne oamenii şi de o mie de ori, ei nu pot nimic; căci când El întăreşte inima noastră, nimeni nu este în stare a o clăti.

Zicând aceasta, iubiţilor, totdeauna să năzuim la Dumnezeu, la El, care are bună-voinţă şi putere, a sfârşi necazul nostru. Când noi voim să rugăm pe un om pentru ceva ne adresăm mai întâi către servitorii si favoriţii lui şi să facem un înconjur lung. La Dumnezeu însă toate acestea nu sunt de trebuinţă; pe El putem nemijlocit a-L chema, şi El aude rugămintea noastră, fără pierdere de timp şi fără cheltuială. Este de ajuns, ca numai să strigăm către Dânsul întru inimile noastre şi să-L rugăm cu lacrimi, si atunci tu poţi a te adresa de-a dreptul la El şi a te apropia de Dânsul.

Când noi rugăm pentru ceva pe un om, adeseori avem teamă, ca nu cumva să audă despre aceasta vreun potrivnic al nostru, sau altul să grăiască rău despre lucru, şi aşa să vatăme lucrul nostru cel drept.

La Dumnezeu n-avem să ne temem de toate acestea. Căci El zice: Când voieşti să mă chemi, vino singur, adică, strigă întru inima ta, fără ca să ai trebuinţă a mişca buzele. „Intră, zice El, în cămara ta, încuie uşa şi roagă-te Tatălui, care este întru ascuns; şi Tatăl, care vede întru ascuns, va da ţie ca arătare” (Mat. VI, 6).

Vezi, ce cinste mare îţi arată Dumnezeu! Când strigi către Mine, zice El, nu trebuie să te vadă nimeni; iar când Eu te cinstesc trebuie să fie martoră toată lumea, cât de bine îţi merge ţie. Aşadar să ascultăm regulele Sale, şi să nu ne rugăm, spre a fi văzuţi.

Dar la rugăciune noi nu trebuie să dăm reguli lui Dumnezeu, cum El trebuie să ne ajute.

Dacă noi chiar şi avocaţilor şi judecătorilor pământeşti, numai le povestim afacerile noastre, dar nu le prescriem chipul, cum trebuie să ne apere, ci trebuie să lăsăm aceasta lor, apoi cu cât mai vârtos trebuie să facem noi aceasta cu Dumnezeu?

Dacă te-ai jeluit Lui pentru afacerea ta şi i-ai spus suferinţa ta, nu-I prescrie Lui, cum trebuie să te ajute, El ştie mai bine, ce-ţi este ţie de folos.

Unui doctor nu-i ordonă bolnavii, ce doctorii să întrebuinţeze el, ci se dedau în cura lui, ori cât de neplăcută li s-ar părea ea lor. Tocmai aşa şi cei ce se află pe corabie, nu prescriu căpitanului, cum trebuie să ţină cârma şi să conducă corabia, ci rămân la locurile lor, şi se lasă la dibăcia lui, nu numai când vântul este favorabil, ci şi în primejdia cea mai mare.

Numai lui Dumnezeu, care totuşi mai bine ştie, ce este bine şi folositor pentru noi, numai Lui nu voiesc a se încredinţa oamenii cei nepricepuţi, ci Ii prescriu, ce trebuie El să le dea.

Şi la aceasta de multe ori ei cer lucruri vătămătoare, ca, cum le-ar fi de folos. Ei se aseamănă cu un bolnav, care ar cere de la doctorul său nu doctorii, care să nimicească boala, ci de acelea, care ar mai spori şi întări pricina bolii, însă doctorul nu se povăţuieşte de astfel de cereri ale bolnavului, ci urmează regulile ştiinţei sale, şi chiar când bolnavul ar vărsa lacrimi pentru aceea; şi aceea că doctorul nu bagă în seamă pe bolnavul cel nebunatic, noi nu o numim cruzime, ci bunătate. Iar dacă el ar urma bolnavului, şi i-ar da ceea ce îi este lui plăcut, atunci în adevăr el ar lucra către dânsul duşmăneşte. Dimpotrivă, împotrivindu-i-se, şi combătând pofta sa, în faptă el arată către dânsul compătimire şi bunăvoinţă. Tocmai aşa face şi doctorul sufletelor noastre, El nu dă celor ce se roagă, ceea ce nu le-ar aduce decât vătămare. De aceea părinţii cei foarte buni, când copiii lor cei mici cer cuţit şi cărbuni aprinşi, nu le dau nici într-un chip, că ei ştiu, că aceasta numai spre vătămare ar putea fi copiilor.

Mulţi oameni sunt aşa de tare smintiţi, că ei cer de la Dumnezeu nu numai lucruri lumeşti şi pământeşti, precum frumuseţea trupului, bogăţie şi putere ş.a. ba încă de-a dreptul se roagă în contra vrăjmaşilor lor, şi cer de la Dumnezeu, ca să-i pedepsească şi să-i nenorocească. Tocmai de la Dumnezeu, care doresc ei să le fie lor milostiv, ei cer, ca El să fie grozav şi duşman către alţii.

Fiind deci aceste cereri atât de necuviincioase, toate acestea la rugăciune trebuie a se lăsa la o parte şi numai a striga cu vameşul: „Dumnezeule, milostiv fie mie păcătosului”! (Luc. XVIII, 13). Dumnezeu ştie, cum trebuie El să te ajute. „Căutaţi, zice Domnul, mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, şi toate celelalte se vor adăuga vouă” (Mat. VI, 33).

Deci, iubiţilor, să ne înţelepţim prin înfrângere şi prin smerenie, şi ca vameşul să batem piepturile noastre, atunci vom dobândi aceea, pentru care ne rugăm.

Dimpotrivă, dacă noi mergem la rugăciune plini de mânie şi de ură către aproapele nostru, atunci suntem în ochii lui Dumnezeu urâciune şi groază.

De aceea să frângem sufletul nostru, să smerim inima noastră, şi să ne rugăm pentru vrăjmaşii noştri, ca pentru noi înşine.

Voieşti tu adică să câştigi pe judecătorul cel veşnic, ca să te ajute şi să te sprijine, apoi niciodată să nu strigi către Dânsul împotriva vrăjmaşilor tăi.

Căci acesta este întâiul fel şi chip al acestui judecător, că El foarte cu drag ascultă rugămintea acelora, care se roagă şi pentru vrăjmaşii lor, nu ţin minte jignirile lor, şi nu se întărâtă asupra potrivnicilor lor. Şi cu cât mai mult fac ei aceasta, cu atât mai mult îi răzbună Dumnezeu pe vrăjmaşii lor, cu atât mai mult îi pedepseşte, dacă ei nu se pocăiesc.

Poate să zică cineva împotriva rugăciunii.

Oare nu poate Dumnezeu să ne arate nici un bine, înainte de a ne fi rugat lui pentru aceasta. Nu ar putea El să ne dea o viaţă fără durere, fără griji şi necazuri? Aşa, însă El nu face nici una nici alta, şi tocmai din iubire către noi. Dar pentru ce îngăduieşte El, ca noi să fim cercetaţi de necazuri, şi pentru ce nu se grăbeşte El cu ajutorul său?

Pentru ce se întâmplă aceasta?

Pentru ca noi totdeauna să năzuim la Dânsul, la El să cerem ajutor, la El să ne adresăm, şi pururea să-L chemăm spre mântuire întru nevoile noastre.

De aceea lasă El să vină asupra noastră durerile trupului, nerodirea, scumpetea şi tot felul de nevoi, pentru ca prin aceste necazuri mai strâns să ne legăm cu Dânsul, şi aşa prin nenorocirea cea vremelnică să ajungem la fericirea cea veşnică. Pentru aceea şi pentru aceste necazuri trebuie să mulţumim lui Dumnezeu, care în felurite chipuri vindecă şi mântuieşte sufletele noastre.

Dumnezeu însă este un părinte bun, şi cu bucurie ne mântuieşte, de aceea noi neîncetat să năzuim la Dânsul, în orice nevoie la El să căutăm mângâiere, în orice necaz, la El să căutăm mântuire şi compătimire, în orice ispită şi primejdie, la El să cerem ajutor.

Oricât de mare ar fi necazul, oricât de mare nevoia, El le poate abate si depărta. Ba încă mai mult, El ne va da bunătăţile Sale, încă şi toată siguranţa şi tăria, cinstea cea adevărată, sănătatea trupului şi a sufletului, nădejdea cea îmbucurătoare şi harul, de a nu păcătui uşor.

Aşadar să nu cârtim şi să nu ne jelim asupra Domnului, ca sluga cea nemulţumitoare, când ne trimite vreo supărare; ci mai vârtos să-I mulţumim pentru toate, şi singur numai păcatul să-l socotim de adevărată nenorocire. Atunci nu ne va putea vătăma nici boala, nici sărăcia, nici ocara, nici nerodirea, nici oricare alta aşa numită nenorocire.

Iar dacă noi ne-am adresat către Dumnezeu în vreo nevoie şi El ne-a mântuit, apoi să nu uităm iarăşi ajutorul şi harul Lui. Cum că noi, pe cât durează nevoia şi necazul, suntem smeriţi şi înfrânţi, şi arătăm multă evlavie, nu este de mirare. Căci aceasta este firea dumnezeieştilor încercări, că ele înmoaie şi pe inimele cele mai împietrite şi le silesc la astfel de lucruri, însă un suflet evlavios, care de-a pururea are pe Dumnezeu înaintea ochilor săi, şi după ce trece nevoia, şi primejdia, nici odinioară nu va uita iarăşi pe Dumnezeu, precum atât de adeseori făceau odinioară iudeii.

De aceea a zis Psalmistul spre defăimarea lor: „Când îi ucidea pe dânşii, atunci Il căutau pe El, şi se întorceau şi mânecau la Dumnezeu” (Ps. LXXVII, 38).

Incă şi Moise, care de asemenea cunoştea acea greşală a iudeilor, adeseori îi sfătuia cu cuvintele: „Când vei mânca şi te vei sătura, ia aminte de tine însuţi, să nu uiţi pe Domnul Dumnezeul tău”. (Deuteronomul VI. 11-12).

De aceea noi admirăm pe Sfinţi atât pentru că ei întru necazurile cele aspre au fost înţelepţi şi iubitori de Dumnezeu, ci mai vârtos pentru că ei, după ce trecea furtuna şi venea liniştea, rămâneau tot aşa de râvnitori şi îmbunătăţiţi. Noi admirăm mai mult încă şi pe cal, care fără frâu merge cu totul regulat, iar când se ţine în rânduială prin frâu şi prin zăbală, nu este nimica de mirare; căci atunci rânduială nu trebuie a se însuşi soiului cel bun al calului, ci silei frâului. Tot aceasta putem zice şi despre suflet.

Nu este nici o minune, că el petrece în orânduială pe cât este necăjit; ci după ce a trecut încercarea, şi el nu se mai ţine în frâu prin frică, atunci să-mi arăţi înţelepciunea sufletului tău, şi cât este el de bun şi cu rânduială.

Când izbucnesc peste noi foametea, bolile, grindina, seceta, pojarul şi necazurile războiului, atunci ne facem evlaviosi şi cu frica lui Dumnezeu, atunci suntem înţelepţi, atunci socotim mici toate cele pământeşti, atunci ne lepădăm de lăcomia averii, de semeţie, de desfătări, de viaţa cea dezmierdată, atunci ne lăsăm de toate gândurile cele rele, păcătoase, atunci năzuim la evlavie şi la rugăciune, cu suspin şi cu lacrimi; atunci şi destrămatul învaţă a-şi birui poftele sale, răzbunătorul se face paşnic, lacomul şi zgârcitul împarte milostenie şi mâniosul se face blând şi îngăduitor.

Dar abia a încetat mânia lui Dumnezeu, abia a trecut furtuna şi s-a întors liniştea, noi iarăşi cădem în păcatele cele vechi. Aceasta este primejdios în cea mai înaltă treaptă. Căci socotiţi: Când cineva de multe ori a dobândit de la Dumnezeu iertarea păcatelor sale, şi totuşi nu trage nici un folos din această îndelung-răbdare a lui Dumnezeu, şi nu încetează de la răutatea sa, atunci şi Dumnezeu se poartă cu el aşa, că contra voinţei sale îl dă pieirii, îl zdrobeşte cu totul şi nu-i mai dă timp de pocăinţă, precum aceasta s-a întâmplat lui Faraon. Fiindcă acesta nu s-a folosit de întâia, de a doua, de a treia, de a patra, şi de cele următoare cercetări ale lui Dumnezeu, cu toată îndelung-răbdarea Domnului, de aceea în sfârşit Dumnezeu l-a stârpit de istov cu toată oastea lui.

Asemenea s-a întâmplat şi iudeilor. Spre a le vesti desăvârşita lor pieire, Hristos a zis către dânşii: „Ierusalime, Ierusalime, de câte ori am voit să adun pe fii tăi, şi nu aţi voit; iată casa voastră se va pustii”. (Luc. XIII. 34, 35).

Eu mă tem, că asemenea soartă să nu ne ajungă şi pe noi, căci noi nu ne îndreptăm nici prin nenorocirea străină nici prin a noastră.

Dar ca să mă întorc la ceea ce am zis mai înainte, să urmăm pilda sfinţilor, care nici în nenorocire nu s-au deznădăjduit, nici întru norocire nu s-au mândrit, precum mulţi oameni fac aceasta acum.

Ei se aseamănă cu o luntre slabă, care de fiece val se aruncă întru adânc şi se cufundă. De cădem întru sărăcie, îndată ni se întâmplă sfărâmare de corabie şi credem, că trebuie să ne înnecăm; de venim iarăşi la stare bună, iarăşi ne îngâmfăm îndată şi din nou cădem în lenevire şi într-o uşurătate a minţii vrednică de pedepsit.

De aceea vă rog şi vă îndemn, ca pe toate altele să le socotim bagatele, inimile noastre însă să le dregem aşa, ca toţi să ne facem părtaşi fericirii celei cereşti. Când întru aceasta ne merge bine, atunci întâmplese tot felul de nenorociri, foame şi boli, clevetire şi pierderea averii, sau orice alta vie peste tot, ele vor fi suferite şi uşoare, căci nădejdea noastră este îndreptată spre Domnul. Dimpotrivă însă, când sufletul nu este întru întocmirea cea dreaptă, atunci putem noi fi bogaţi, putem să avem copii sănătoşi şi să ne îndulcim de mii de bunuri de tot felul; totuşi vom avea multe necazuri şi griji.

De aceea nici după bogăţie să nu alergăm, nici de sărăcie să nu ne temem, ci mai întâi de toate să îngrijim de sufletul nostru, şi să-l facem îndemânatic atât pentru viaţa aceasta, cât şi pentru călătoria în veşnicie. Căci puţin timp mai este încă, şi noi toţi trebuie să ne arătăm înaintea înfricoşatului scaun de judecată al lui Hristos. Dea Dumnezeu, ca acolo să nu fim puşi la un loc cu caprele în partea cea stângă! Amin.

Predică la Nașterea Domnului

Sfântul Ioan Maximovici – Predică la Nașterea Domnului
Hristos Se naşte, slăviţi-L!
“În taină Te-ai născut în peşteră, Mântuitorule, dar cerul, ca o gură, tuturor Te-a propovăduit, steaua arătând-o!”

Fiul lui Dumnezeu S-a pogorât pe pământ şi S-a întrupat în linişte şi fără zarvă. Aşa cum picătura de rouă cade peste ţarină, la fel puterea Celui Preaînalt a umbrit-o pe Preacurata Fecioară şi S-a născut de la ea Mântuitorul lumii.
Dar lumea n-a observat măreaţa lucrare înfăptuită de Dumnezeu. Oamenii erau ocupaţi fiecare cu treburile lui, atenţia lor era îndreptată spre grijile zilnice şi spre zgomotoasele întâmplări ale lumii.
Roma îşi consolida stăpânirea asupra popoarelor şi puterea de stat. Grecia dezvolta artele şi se deda unei subtile înrobiri a cărnii. Popoarele orientale se străduiau să găsească în manifestările naturii răspunsuri la toate întrebările spiritului. Iudeii doreau fierbinte eliberarea de sub puterea străină şi aşteptau izbăvitorul în persoana lui Mesia – împăratul pământesc.
Însă treburile cotidiene nu-i mulţumeau pe oameni, chiar când aveau spor.
Tot mai tare se auzea „dorul duhului” după adevăr şi se simţea că lumea, împotmolită în deşertăciune şi în vicii, se îndrepta spre pieire.
Nu doar iudeii aşteptau un izbăvitor, dar şi cei mai vrednici dintre păgâni erau în aşteptarea cuiva care să mântuie lumea de la pieire. Dar fiecare îşi închipuia în felul său venirea acestuia şi, fiind ei înşişi trupeşti, nu se puteau gândi la ceva duhovnicesc. Iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune (I Cor. l, 22).
Şi nimeni nu aştepta un Mântuitor blând şi smerit cu inima, acoperit nu de slavă pământească, ci cerească.
Şi tocmai aşa a fost „Cel ce voia ca toţi să se mântuiască şi să ajungă la cunoştinţa adevărului”.
Nu cu o putere din afară sau prin trufaşă înţelepciune a venit El să domnească peste popoare, nu „înfricoşând cu năluciri” [rugăciunea de sfinţire a apei], ci în chip de rob a venit Mântuitorul, ca să ia asupra Sa păcatul lui Adam, să poarte pe umerii Săi povara omenească, fiind gata să primească pe fiecare. Fiul Omului n-a venit ca să i se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi (Marcu 10,45; Matei 20, 28).
Potrivit cu aceasta, El Se naşte în peşteră, într-un mărunt orăşel, în care familia bogată doar în virtuţi a săracului dulgher, dreptul Iosif sosise pentru perioada recensământului. Nimeni dintre pământeni nu-şi închipuia că într-o asemenea sărăcie va apărea Izbăvitorul şi că astfel va veni la oameni Cel Ce împărăteşte peste toate făpturile. Şi însuşi voievodul lumii de atunci, mândrul potrivnic al lui Dumnezeu, diavolul, se văzu înşelat şi nu îl recunoscu în Cel născut pe Acela pe Care îl pizmuise pe când încă era înger. Taina cea dinainte de veci, ascunsă puterii sale, despre mântuirea neamului omenesc putea fi cunoscută doar de cei care iau aminte la glasul din cer şi într-acolo îşi îndreaptă privirile.
Păstorii îi auziră pe îngeri cântând venirea lui Hristos în trup – acei sărmani păstori din Bethleem, al căror singur izvor de înţelepciune era cartea deschisă a înţelepciunii lui Dumnezeu, arătată în frumuseţea zidirilor Sale, neatinse de păcătoasa mână omenească. Iar celeilalte părţi a omenirii, care nu a auzit cântarea îngerească, prin lumina strălucitoare a stelei ce s-a aprins pe cer, cerul parcă din gură i-a vestit: întru ale Sale a venit Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume (In. l, 11; l, 9).
Cerul le-a vorbit tuturor celor care au cunoscut slava lui Dumnezeu.
Dar numai regii magi, ce căutau să descopere în cer judecăţile lui Dumnezeu şi erau gata să meargă oriunde pentru a afla adevărul, au priceput glasul cerului. Strângându-şi comorile ca să le aducă în dar nou-născutului împărat, ei îşi lăsară tronurile, îşi părăsiră pământul natal şi plecară neştiind încotro, urmând doar mersului stelei, care le arăta calea spre împărăţia cea veşnică.
Anevoioasă le-a fost calea, dar raza stelei din Bethleem o lumina. Şi înţelepţii-magi, depăşind toate piedicile, mergeau pe cărările arătate de cer, lepădându-şi voia lor proprie. Steaua i-a adus la Ierusalim, unde au auzit cuvântul scris al lui Dumnezeu, iar apoi la Bethleem, unde au văzut Cuvântul întrupat, pe Dumnezeu în trup, şi s-au închinat Soarelui Dreptăţii.
Iar lumea continua să freamăte în patimile ei.
Irod, auzind de naşterea Veşnicului împărat, căută să-l omoare; negăsindu-l, el ucise o mulţime de prunci, dar nu reuşi să-l omoare pe Cel născut tainic în peşteră. Taina aceasta rămânea ascunsă pentru cei ce trăiau după stihiile lumii acesteia. „El era printre oameni, dar ei nu l-au cunoscut” (In. l, 31).
Ci li Se dezvăluia treptat doar inimilor curate, căutătoare a dreptăţii lui Dumnezeu, gata să lupte pentru adevăr, descoperindu-Se şi acelora care voiau să-şi curate inima şi erau gata să-şi supună propria voie voii cereşti.
Şi a venit vremea când lumina de la Bethleem s-a întins peste toate marginile lumii. „Astăzi va fi iarăşi pace! Unii au fost gata să-L omoare pe Prunc şi se străduiesc să îi şteargă numele, alţii parcă nici nu-L observă. Dar El este printre noi, descoperindu-Se acelora care „încearcă mărturiile Lui38 şi îl caută cu toată inima lor” (Ps. 118, 2). „Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat deşertăciuni? Îi va paşte pe ei cu toiag de fier, ca pe vasul olarului îi va zdrobi pe cei ce L-au mâniat pe El! “ (vezi Ps. 2, l, 9).
Iar steaua de la Bethleem iarăşi străluceşte nevăzut deasupra lumii, chemând toate popoarele şi pe fiecare om în parte să-şi aţintească privirea spre cer, sus să-şi ţină inima, să cadă la Noul-Născut şi să se bucure cu bucurie mare, fiindcă cu noi este Dumnezeu! „Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi, neamuri, şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu!”. Hristos S-a născut!
(din Predici şi Îndrumări Duhovniceşti)

Epistola la Nașterea Domnului

Sfântul Ioan Maximovici – Epistola la Nașterea Domnului
„În peşteră Te-ai sălăşluit,
Hristoase Dumnezeule,
ieslea Te-a primit,
păstorii şi magii Ţi s-au închinat”

(Stihiră la stihoavnă)

Văzând neamul omenesc pierind din pricina păcatelor, Fiul lui Dumnezeu Se pogoară pe pământ. Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, Unul-Născut… Ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere” (Gal. 4, 4-5). Pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire S-a coborât El din ceruri pe pământ. Fiul lui Dumnezeu va primi firea omenească, pentru ca pe om să-l unească din nou cu Dumnezeu. El a coborât pe pământ când omenirea ajunsese la cea mai josnică decădere morală, când oamenii se chinuiau nevăzând nici o ieşire.
Iudeii îl aşteptau pe făgăduitul Mesia. Şi păgânii aşteptau ceva extraordinar, care trebuia să preschimbe totul. „Sau Dumnezeu va veni pe pământ, sau lumea va pieri” – a spus celebrul filozof roman al acelor vremuri, Seneca.
După proorociri, iudeii puteau vedea limpede că venise vremea împlinirii [făgăduinţei] lor. Se sfârşeau cele şaptezeci de săptămâni [de ani] de la refacerea Ierusalimului, când – aşa cum i-a vestit Arhanghelul Gavriil profetului Daniel – va veni vremea sosirii Unsului lui Dumnezeu şi a sfârşirii Vechiului Legământ (vezi Daniel cap. 9). Dar, în pofida suferinţei duhovniceşti de obşte şi a aşteptării neobişnuitului prunc, prin a cărui naştere urma să înceapă „veacul de aur” pe pământ, mult-aşteptatul Prunc a fost recunoscut şi salutat de puţini atunci când s-a născut.
Mai mult, nici loc nu s-a găsit pentru El în casele oamenilor. Maria a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei (Lc. 2, 7). Şi când păstorii, auzind cântările îngereşti, veniră să-l vadă pe Cel pe care cerul îl proslăvea, ei „au aflat pe Prunc culcat în iesle “. Cu multă vreme înainte de venirea lui Hristos, stând la dumnezeiască priveghere, a prevăzut aceasta cu ochii săi duhovniceşti de Dumnezeu cuvântătorul Avacum:,, Doamne, am înţeles lucrurile Tale şi m-am îngrozit: între două animale vei fi cunoscut” (Avacum 3, 2-3). Între dobitoace stătea culcat împăratul întregii lumi, venit să mântuiască lumea, întrucât oamenii se depărtaseră de El foarte.
De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti (Ps. 138, 8), striga odinioară Psalmistul.
Doar în oamenii înrobiţi păcatului nu locuieşte Dumnezeu. Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup (Fac. 6, 3), a spus Domnul Dumnezeu, când pământul s-a stricat şi s-a umplut de nedreptate, înainte de potop.
Şi iarăşi omenirea a devenit „trup” înainte de venirea Mântuitorului pe pământ. Cea mai mare parte a omenirii „cugeta pământeşte”, unii dedându-se fără frâu plăcerilor trupului şi altor păcate, iar alţii chiar şi în cele mai bune năzuinţe ale lor căutând doar cele pământeşti. Puţini erau cei care căutau împărăţia lui Dumnezeu, pregătită oamenilor de la facerea lumii.
De aceea, nu s-a găsit loc în casele oamenilor pentru împăratul cerurilor, ci L-au primit dobitoacele necuvântătoare, care au rămas credincioase firii lor. „Fiul omului nu avea unde să-Şi plece capul” nici atunci când mii de oameni mergeau în urma Lui şi toţi încercau să se atingă de El, pentru că putere ieşea din El şi-i vindeca pe toţi (Luca 6, 19), iar El sătura cu câteva pâini o mulţime de oameni. Pentru ca să sfinţească poporul cu sângele Său, Iisus a pătimit în afara porţii (Evr. 13, 12), căci vierii iudei L-au scos afară din cetate de Fiul lui Dumnezeu, ca să-L răstignească.
Dar Mântuitorul Cel înălţat de pe pământ pe Cruce le-a atras pe toate la Sine. Aşa cum păstorii cei cu inima neîntinată şi magii pregătiţi să dea totul pentru Adevăr L-au recunoscut pe Cel culcat în iesle, la fel toţi cei ce caută mântuirea L-au recunoscut pe Dumnezeu în Cel Răstignit. Şi la fel cum Pruncul născut la Bethleem de Preacurata Fecioară a fost prigonit, tot aşa a fost prigonită şi Neprihănita Lui Mireasă, Sfânta Biserică, în zilele prunciei ei, iar cei ce i se închinau erau nevoiţi să se ascundă de stăpânitori, ca magii de Irod. Era nevoie de un nou semn pe cer, pentru ca Biserica să triumfe asupra prigonitorilor; şi, în locul stelei de la Bethleem, pe cer apăru Crucea, prin care cerul le propovăduia tuturor pe Cel Răstignit şi pe regi îi aducea la Hristos, ca să i se închine cu credinţă, „întreg pământul s-a umplut de cunoaşterea lui Dumnezeu” şi nu numai „din toată Iudeea şi din Ierusalim şi din părţile Tirului şi ale Sidonului”, ci şi din toate colţurile lumii o mulţime nesfârşită de oameni se grăbea să asculte şi să împlinească învăţătura lui Hristos, tămăduindu-se nu atât de neputinţele trupeşti, cât de cele sufleteşti, biruind duhurile necurate şi făcându-se înfricoşători pentru ele.
Însă stăpânitorul lumii acesteia nu voieşte să renunţe cu uşurinţă la stăpânire şi îşi adună toate forţele ca să-i ţină pe fiii oamenilor în jurul său. Pretutindeni seamănă neghină, pentru ca, prin ea, să înăbuşe grâul lui Hristos, pentru ca să stârnească patimi păcătoase în inimi cucernice şi mai ales să-şi asmuţă supuşii ca să urmărească tot ce poartă numele lui Hristos.
Lupta dintre Cel ce a adus pe pământ pacea cerească şi stăpânitorii întunericului veacului acestuia, duhurile răutăţii cele de sub cer, începută la Bethleem, se desfăşoară fără întrerupere şi cu putere tot mai înteţită. Ea este purtată în toată lumea, în fiecare loc. Ea împarte omenirea, ea îi desparte pe oamenii care au fost mai înainte prieteni, ea are loc înlăuntrul fiecărui om, până când nu va birui definitiv în el binele sau răul.
Astăzi mai mult ca oricând poate fi resimţită dezbinarea (Luca 12, 51) pe care a vestit-o Cel proslăvit acum de cântarea îngerească: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu Şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire (Luca 2, 14). Sabia adusă pe pământ de Pruncul culcat în iesle (Matei 10, 34) desparte şi dezbină pe tată de fiu, pe mamă de fiică, pe soacră de noră. Cu adevărat se împlinesc întocmai cuvintele: duşmanii omului (vor fi) casnicii lui (Matei 10, 36), prevestite încă de profetul Miheia, care a prezis naşterea lui Hristos la Bethleem (Miheia 5, 2; 7, 6).
Nici în ei înşişi oamenii nu-şi găsesc pacea, chinuiţi fiind de lupta lăuntrică nu numai dintre carne şi duh, dar adesea simţind o dedublare şi în năzuinţele lor, prăbuşindu-se şi neavând un reazem înlăuntrul lor. Şi se pare câteodată că şi acum locul cel mai potrivit pentru Pruncul Hristos ar fi mai degrabă ieslea necuvântătoarelor, încă ferită de toate „realizările” distructive ale vicleanului veac de acum, decât societatea omenească!
Dar nu pentru propria Sa linişte a venit pe pământ Fiul lui Dumnezeu, ci ca să tămăduiască rana lui Adam. Închinându-se lui Hristos, „s-au întors păstorii, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu” (Luca 2, 20) şi magii care L-au găsit „s-au bucurat foarte cu bucurie mare”. Bucuria duhului şi veselia inimii i-au cuprins pe păstorii şi pe magii care veniseră la Hristos. Numai El Singurul este pacea noastră (Efes. 2, 14), numai El este „Calea şi Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 6). Ca şi fiecare om în parte, întreaga omenire numai în Lumina Lui va vedea lumină.
Depărtându-ne de deşertăciunea pământească, să ne alipim cu mintea de peştera din Bethleem şi sufletul nostru va simţi bucurie nepământească, iar gura va slavoslovi împreună cu îngerii: „Slavă pogorârii Tale, Unule Iubitorule de oameni”. Hristos S-a născut!

Biblia B.O.R. prezintă un text având un totul alt înţeles: Doamne, auzit-am de faima Ta şi m-am temut de punerile Tale la cale, Dumnezeule ! Fă să trăiască, în cursul anilor, lucrarea Ta şi, în trecerea vremii, fă-o să fie cunoscută! (Avacum 3, 2-3). „Biblia de la 1688” prezintă un text cu un sens mult apropiat celui din citatul rusesc: Doamne, socotiiu faptele Tale şi mă spăimîntaiu. În mijlocul a douǎ vieţuitoare Te vei cunoaşte, apropiindu-se anii Te vei mai cunoaşte, sosind vremea Te vei arăta când să va tulbura sufletul mieu, cu urgie de milă îţi vei aduce aminte (Avacum 3,1-2).
(din Predici şi Îndrumări Duhovniceşti)

Cuvânt la Naşterea Domnului

Sfântul Ioan Gură de Aur – Cuvânt la Naşterea Domnului

Ceea ce patriarhii cu mare dor au aşteptat, proorocii au prezis, drepţii au dorit să vadă, s-a împlinit în ziua de astăzi: Dumnezeu S-a arătat în trup pe pământ şi a locuit între oameni. De aceea, să ne bucurăm şi să ne veselim, iubiţilor! Dacă Ioan, încă în pântecele mamei sale fiind, când a venit Maria la Elisabeta, a săltat de bucurie, cu cât mai mult noi, astăzi, văzând nu pe Maria, ci pe Insuşi Mântuitorul nostru, trebuie să săltăm cu bucurie şi să prăznuim, să ne minunăm şi să ne uimim de Taina cea mare a întrupării lui Hristos, care covârşeşte toată priceperea omenească.

Socoteşte numai ce minune ar fi când dintr-o dată soarele s-ar pogorî din cer şi s-ar mişca pe pământ şi de aici şi-ar împrăştia razele sale. Deci, dacă aceasta s-ar întâmpla măcar numai cu o stea a pământului, ar trebui să pună în cea mai mare uimire pe toţi cei ce ar vedea. Gândeşte şi cumpăneşte apoi cât de minunat este a vedea pe Soarele dreptăţii cum răspândeşte razele Sale din Trupul Său şi luminează sufletele noastre. De mult doream eu să privesc aceasta zi şi într-o adunare aşa de mare.

Eu doream ca în această sărbătoare să văd biserica plină de fraţi, precum este, şi dorinţa mea s-a îndeplinit. Nu sunt nici zece ani de când această zi s-a făcut cunoscută, şi iată că ea străluceşte prin râvna noastră, ca şi când ni s-ar fi predat din veac şi de mulţi ani, aşa că poate să o numească cineva cu dreptate sărbătoare nouă şi veche. Nouă, pentru că ea de curând ni s-a făcut cunoscută; veche, pentru că ea îndată s-a făcut asemenea cu sărbătorile cele mai vechi şi, aşa zicând, a ajuns aceeaşi măsură a vechimii cu acestea.

Precum plantele cele nobile, când se pun în pământ, îndată şi repede cresc la înălţime, la fel această sărbătoare, care la apuseni era demult cunoscută, iar la noi, abia acum, de câţiva ani s-a adus, aşa de repede a crescut şi aşa de multe roade a adus, precum şi voi vedeţi, că biserica este plină de mulţimea credincioşilor.

Această râvnă a voastră este vrednică de răsplată, şi aceasta să o aşteptaţi de la Cel ce S-a născut astăzi, de la Hristos. El vă va răsplăti deplin, căci dragostea către această zi este cel mai mare semn de dragoste către Cel ce S-a născut astăzi.

Deci, ca un părinte al vostru întru slujire, voi încerca a vorbi spre folosul vostru, pe cât îmi stă în puterile mele şi cât darul lui Dumnezeu îmi va da.

Deci, ce doriţi voi să auziţi întru această zi? Ce altceva decât să vorbim despre această zi. Eu ştiu că mulţi, încă şi acum, nu sunt lămuriţi întru sine despre această sărbătoare. Unii sunt pentru, alţii împotrivă, şi în toate locurile se vorbeşte despre ea. Unii aduc împotriva ei că este nouă şi abia de curând sărbătorită, alţii întăresc că este străveche, căci încă şi proorocii au prevestit Naşterea lui Hristos, şi că ea este cunoscută şi stimată din timpurile cele vechi de către toţi apusenii, de la Tracia până la Cadix.

Ei bine, despre această zi vom vorbi noi! Căci această zi, măcar că nu se ştie prea multe despre dânsa, se află la noi în aşa de mare cinste. Este lucru dovedit că ea, când va fi mai mult cunoscută, se va bucura de o râvnă mult mai mare. O pătrundere mai mare ce veţi dobândi despre ea, prin vorba mea, va mări şi mai mult dragostea voastră către această sărbătoare.

Eu am trei dovezi din care noi cunoaştem că acesta este timpul în care S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu.

Cea dintâi din aceste trei dovezi este repejunea cu care această sărbătoare s-a făcut cunoscută pretutindeni şi a ajuns la aşa înălţime şi înflorire. Pe ceea ce Gamaliil a zis în privinţa propovăduirii Evangheliei: „De este lucrul acesta de la oameni se va risipi, iar de este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-l risipiţi” (Fapte 5, 38-39), tocmai pe aceasta mă bizuiesc eu când vă vorbesc despre sărbătoarea de astăzi. Fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu, Care S-a născut în această zi, este din Dumnezeu, de aceea această sărbătoare nu numai că nu a încetat, ci din an în an s-a făcut mai mare şi mai slăvită. De asemenea, şi acea propovăduire a Evangheliei despre care grăieşte Gamaliil, în puţini ani s-a răspândit în toată lumea, măcar că peste tot era condusă de făcătorii de corturi, de pescari şi de oameni neînvăţaţi. Micimea slujitorilor nu vătăma cu nimic, căci puterea Acelui care Se propovăduia biruia toate mai dinainte, depărta toate piedicile şi descoperea propria putere.

Iar dacă cineva nu este lămurit de cele zise de mine, eu pot să aduc o a doua dovadă. Care? Ea se află în spusele Evangheliei: „în zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius cârmuia Siria. Şi se duceau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa. Şi s-a suit şiIosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David, ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască, şi a născut pe Fiul Său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Luca 2, 1-7).

De aici se vede că El S-a născut în timpul celui dintâi recensământ. Deci, cel ce ar putea vedea actele cele vechi ce se află la Roma, va afla exact timpul acestui recensământ. Dar tu zici: „Ce ne trebuie nouă acestea, noi nu am fost la Roma şi nici nu ne vom duce”, însă ascultă şi crede că noi am aflat ziua de la cei care cunosc bine aceste lucruri şi care locuiesc în cetatea aceea. Cei ce locuiesc acolo, încă de mult prăznuiesc această zi, şi, potrivit cu o veche tradiţie, acum ne-au împărtăşit şi nouă despre aceasta. Evanghelistul nu ne-a însemnat numai îndeobşte, ci ne face cunoscut şi ne arată lămurit şi ziua întrupării lui Hristos. Cezarul August n-a dat acea poruncă din propria iniţiativă, ci pentru că sufletul lui a fost mişcat de Dumnezeu, pentru ca el, fără să vrea, să slujească venirii pe lume a Celui Unuia-Născut.

Dar va zice cineva: „Ce, a fost naşterea lui Hristos la porunca Cezarului?”. Nu puţin, iubitule, ci foarte mult, şi acea poruncă era dintre lucrurile cele mai neapărate pentru săvârşirea scopurilor lui Dumnezeu. Cum aşa? Galileea este o provincie din Palestina, şi Nazaretul este o cetate din Galileea. Şi mai departe încă, şi Iudeea este o provincie din Palestina, numită aşa după locuitorii ei cei din seminţia lui Iuda, iar Betleemul era o cetate din Iudeea. Deci, toţi proorocii au propovăduit că Hristos va veni din Betleem, nu din Nazaret, căci este scris: „Şi tu Betleeme, deşi eşti mai mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi stăpânitor peste Israel” (Miheia 5, 1).

Şi când odinioară iudeii au fost întrebaţi de Irod unde Se va naşte Hristos, i-au adus această mărturie (Matei 2, 6). De aceea, şi Natanael, când i-a zis Filip; „Aflat-am pe Iisus cel din Nazaret”, a răspuns: „Din Nazaret poate fi ceva bun?” (Ioan 1, 45). Şi Hristos a zis despre el: „Iată cu adevărat israelit în care nu este vicleşug”. Dar pentru ce l-a lăudat pe el? Pentru că el, prin vorba lui Filip, nu s-a lăsat ademenit îndată, ci ştia bine şi întocmai că Hristos nu Se va naşte nici în Nazaret, nici în Galileea, ci în Iudeea şi în Betleem, cum s-a şi întâmplat. Deci, fiindcă Filip nu ştia aceasta, Natanael, cel cunoscător de lege, a dat răspunsul cel potrivit cu proorociile cele vechi; ştiind bine că Hristos nu vine din Nazaret, pentru aceea a zis Hristos: „Iată cu adevărat israelit în care nu este vicleşug”.

Din acelaşi motiv (ca Natanael către Filip), ziceau unii dintre iudei către Nicodim: „ Cercetează şi vezi că din Galileea nu s-a ridicat prooroc” (Ioan 7, 52), şi iarăşi: „Oare, nu din Betleem, cetatea lui David, va să vină Hristos?” (Ioan 7, 42). Este clar că El de acolo are să vină, nu din Galileea.

Deci, Iosif şi cu Maria, născuţi în Betleem, părăsiseră cetatea aceasta şi se aşezaseră în Nazaret, precum adeseori se întâmplă că oamenii lasă cetatea părintească şi îşi mută locuinţa în altă parte, însă Hristos trebuia să Se nască în Betleem, de aceea a ieşit porunca Cezarului, silindu-i, contra voii lor, să se ducă în Betleem, căci aşa a rânduit Dumnezeu. Căci legea care poruncea ca fiecare să se înscrie în patria lui i-a silit să se ridice de acolo, adică din Nazaret, şi să se ducă în Betleem pentru a se înscrie. Aceasta însemnând Evanghelistul, zice: „Şi s-a suit Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David, ca să se înscrie cu Maria cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască, şi a născut pe Fiul Său, Cel Unul-Născut” (Luca 2, 4-7).

Vedeţi, iubiţilor, rânduiala lui Dumnezeu, care pentru scopurile Sale se foloseşte atât de cei credincioşi, cât şi de cei necredincioşi, pentru ca cei ce sunt străini de adevărata cinstire a lui Dumnezeu să înveţe a cunoaşte puterea şi virtutea Lui!

Steaua a adus pe magii de la răsărit; porunca Cezarului a adus pe Maria în cetatea ei părintească, care s-a numit de prooroci ca loc de naştere a lui Hristos. Din aceasta, noi vedem că şi Fecioara se trăgea din neamul lui David, căci dacă ea era din Betleem, era dovedit că şi ea era din casa şi familia lui David.

Dar pentru ca să pot face încă mai lămurită dovada că ziua de astăzi este cu adevărat ziua Naşterii lui Hristos, vă rog să luaţi aminte, căci voiesc a readuce în memoria voastră lucruri ce s-au petrecut de demult şi legi vechi, pentru a face dovada a tot ce spun.

Când Dumnezeu a slobozit pe poporul evreu din robia egiptenilor şi din tirania cea barbară şi a văzut că între dânşii se află încă multe rămăşiţe ale nedumeririi, şi că ei erau împătimiţi către cele pământeşti şi admirau mărimea şi frumuseţea templelor, le-a poruncit să zidească un templu, care nu numai prin scumpetea materialului şi nu numai prin mulţimea meşteşugului, ci şi prin forma zidirii să întreacă toate templele de pe pământ. Precum un părinte duios, care mai târziu iarăşi primeşte la sine pe fiul său, cel ce se răzvrătise cu oamenii cei răi şi trăise întru toată dezmierdarea, şi îl pune să trăiască într-o prisosinţă mare şi cuviincioasă, pentru ca nu cumva acela, din cauza vreunei lipse, să dorească viaţa cea veche, aşa Dumnezeu, văzând împătimirea iudeilor pentru cele pământeşti, le-a dat tocmai pentru aceasta o prisosinţă, pentru ca ei să nu mai poftească Egiptul şi toate ale lui. Şi El le-a zidit un templu, al cărui plan a cuprins toată lumea, atât cea materială, cât şi cea duhovnicească.

Precum în lume este cerul şi pământul, şi în mijlocul amândurora este tăria, aşa a trebuit să se zidească şi templul. De aceea, El a despărţit templul în două, şi între amândouă părţile a aşezat catapeteasma. Partea cea dinaintea catapetesmei era deschisă tuturor, iar partea cea dinlăuntru, cea din spatele catapetesmei, nu era permisă nimănui, nici măcar nu putea fi văzută, decât numai de preotul cel mare. Şi să ştii că eu nu spun de la mine aceasta, ci cum că templul, cu adevărat s-a zidit după planul lumii, poţi auzi de la Pavel, când el zice cu privire la înălţarea la cer a lui Hristos: „Căci Hristos n-a intrat într-o Sfântă a Sfintelor făcută de mâini – închipuirea celei adevărate” (Evrei 9, 24). El zice cu aceasta că Sfânta Sfintelor, aici pe pământ, este icoană a Sanctuarului adevărat. Iar cum catapeteasma de la Sfânta Sfintelor despărţea Sfintele de cele dinafară, precum cerul desparte ceea ce este deasupra lui de toate cele ce sunt la noi, a arătat-o Apostolul când a numit cerul catapeteasmă. Căci vorbind despre nădejde, el zice: „Pe care o avem ca o ancoră a sufletului, neclintită şi tare, intrând dincolo de catapeteasmă, unde Iisus a intrat pentru noi ca înaintemergător, fiind făcut Arhiereu în veac, după rănduiala lui Melchisedec” (Evrei 6, 19-20). Vezi cum numea el cerul catapeteasmă? Afară, înaintea catapetesmei, era sfeşnicul, şi masa şi altarul cel de aramă pentru jertfe şi arderi de tot, iar înăuntru, după catapeteasmă, era sicriul, acoperit peste tot cu aur, şi într-însul tablele Legii, şi năstrapa cea de aur, şi toiagul lui Aaron ce odrăslise, şi altarul cel de aur, care servea numai la tămâierea jertfelor.

Dar şi despre aceasta vreau să aduc o mărturie a lui Pavel, care zice că în cortul cel dintâi intrau totdeauna preoţii, săvârşind slujbele dumnezeieşti (Evrei 9, 6). Prin acesta din urmă, el înţelege partea cea din afară a cortului unde putea să intre toată lumea şi unde era sfeşnicul şi masa punerii înainte a pâinilor, iar după a doua catapeteasmă era aşezată aşa numita Sfânta Sfintelor cu altarul cel de aur şi sicriul cel aurit peste tot, iar într-însul năstrapa cea de aur cu mana, şi toiagul lui Aaron ce odrăslise, şi tablele Legii. Deasupra sicriului erau heruvimii slavei care umbreau acoperământul sicriului.

Şi toate acestea, fiind aşa aşezate în cortul cel dintâi, aici intrau preoţii când aduceau jertfele, iar în a doua despărţitură, o dată pe an, intra singur Arhiereul, şi nu fără de sânge, pe care îl aducea pentru sine însuşi şi pentru păcatele poporului (Evrei 9, 1-7). Vezi că numai Arhiereul intra aici şi numai o dată în an?

Dar veţi zice: „Ce legătură au toate acestea cu ziua de astăzi?”. Aşteptaţi puţin şi vă veţi lămuri. Noi urmărim izvorul până la obârşia sa şi vrem să ajungem până la adânc, pentru ca toate să ni se lămurească cu uşurinţă. Totuşi, ca vorbirea noastră să nu fie prea lungă şi puţin lămuritoare prin lungimea ei, vă voi spune acum pricina pentru care am spus toate acestea. Aşadar, pentru ce? Când Ioan avea în pântecele Elisabetei şase luni, ea a primit pe Maria. Dacă noi vom afla care este acea lună a sasea, atunci vom şti şi când a zămislit Maria, şi ştiind aceasta, vom şti şi când ea a născut socotind cele nouă luni.

Dar de unde putem afla care era a şasea lună a sarcinii Elisabetei? De acolo, că ştim în care lună ea a zămislit, şi aceasta o aflăm când vom cunoaşte timpul întru care bărbatul ei (Zaharia) a primit vestea cea bună. Şi de unde putem cunoaşte aceasta? Din Sfânta Scriptură, fiindcă Evanghelia ne istoriseşte că Zaharia era tocmai în Sfânta Sfintelor, când îngerul i-a adus vestea şi l-a înştiinţat despre naşterea lui Ioan. Deci, fiindcă Scriptura arată lămurit că singur Arhiereul, şi numai o dată pe an, intra în Sfânta Sfintelor şi în care lună a anului, apoi de aici se cunoaşte timpul în care Zaharia a primit vestea cea bună, şi din aceasta cunoaştem şi timpul când Elisabeta a zămislit.

Cum că el numai o dată pe an intra în Sfânta Sfintelor ne-a spus-o Pavel mai sus, şi Moisi ne spune aceasta când zice: „Şi a zis Domnul către Moisi: «Grăieşte către Aaron, fratele tău, să nu intre în toată vremea în Sfânta Sfintelor, care este înlăuntrul catapetesmei înaintea curăţitorului celui de pe chivotul legii, ca să nu moară»” (Levitic 16, 2). De aici se vede că el nu în tot timpul intra în Sfânta Sfintelor, şi pe când era el acolo, nimeni nu putea să intre în cort, ci toţi trebuiau să stea afară înainte de catapeteasmă. Ţineţi bine minte acestea, că mai rămâne a arăta în ce timp Arhiereul intra în Sfânta Sfintelor. Iarăşi, în aceeaşi carte a Sfintei Scripturi, se zice: „«In luna a şaptea, în ziua a zecea a lunii, să postiţi şi nici un lucru să nu faceţi, nici băştinaşul, nici străinul care este între voi, căci în ziua aceasta vi se face curăţire, ca să fiţi curaţi de toate păcatele voastre, înaintea Domnului, şi curaţi veţi fi. Aceasta e cea mai mare zi de odihnă pentru voi şi să smeriţi sufletele voastre prin post. Aceasta este lege veşnică. De curăţit însă să vă cureţe preotul care este uns ca să slujească în locul tatălui său. Să se îmbrace el cu veşmintele cele de in şi cu veşmintele sfinte; şi va curaţi Sfânta Sfintelor, cortul adunării, va curaţi jertfelnicul şi pe preoţi şi va curaţi şi toată obştea poporului… o dată în an să curăţiţi pe fiii lui Israel de păcatele lor». Şi Aaron a făcut aşa cum poruncise Domnul lui Moisi” (Levitic 16, 29-34). Aici este vorba despre sărbătoarea Corturilor, când, o dată pe an, Arhiereul intra în Sfânta Sfintelor.

Deci, dacă o dată pe an, la sărbătoarea Corturilor, intra Arhiereul în Sfânta Sfintelor, să arătăm acum, că atunci s-a arătat îngerul lui Zaharia, tocmai când el era în Sfânta Sfintelor, căci s-a arătat numai lui, pe când el tămâia. Arhiereul nu intra niciodată singur în templu, decât în această zi.

Să ascultăm acum cuvintele Evanghelistului: „Era în zilele lui Irod, regele Iudeii, un preot cu numele Zaharia…, iar femeia lui era din fiicele lui Aaron şi se numea Elisabeta… Şi pe când Zaharia slujea înaintea lui Dumnezeu, în rândul săptămânii sale, a ieşit la sorţi, după obiceiul preoţiei, să tămâieze intrând în templul Domnului” (Luca 1, 5-9).

Aduceţi-vă aminte, iubiţilor, de locul acela care zice: „Nici un om nu va fi în cortul mărturiei când va merge el să se roage în Sfânta Sfintelor până când va ieşi el afară” (Leviticul 16, 17).

„Şi i s-a arătat îngerul Domnului, stând de-a dreapta altarului tămâierii” (Luca l, 11). Nu zice „jertfelnicului”, ci „altarului tămâierii”, căci jertfelnicul era altarul cel din afară, iar altarul tămâierii, cel dinăuntru. Deci, pentru că îngerul a fost văzut numai de el, şi că tot poporul îl aştepta afară, ne încredinţează că el intrase în Sfânta Sfintelor. „Şi s-a spăimântat Zaharia şi frică a căzut peste el. Iar îngerul a zis către el: Nu te teme, Zaharia, că s-a auzit rugăciunea ta şi Elisabeta, femeia ta, va naşte fiu şi se va chema numele lui Ioan… şi poporul aştepta afară pe Zaharia şi se mira că întârzie în templu. Şi ieşind, nu putea să vorbească… şi el le făcea semne” (Luca 1, 12-13, 21-22).

Vezi că el fusese înăuntru, după catapeteasmă? Acolo a primit vestea. Aceasta era în timpul sărbătorii Corturilor şi a postului, şi aceasta din urmă se înţelege prin cuvintele: „Să smeriţi sufletele voastre”. Iar această sărbătoare se făcea la iudei către sfârşitul lunii septembrie. Aşadar, atunci a zămislit Elisabeta.

Acum este timpul să arătăm că în a şasea lună de când Elisabeta purta în pântece pe Ioan, Maria a primit vestirea cea de bucurie şi a zămislit şi ea. Adică, acum a venit la ea Gavriil şi i-a zis: „Nu te teme Maria că ai aflat har de la Dumnezeu, şi iată că vei zămisli în pântece şi vei naşte fiu şi se va chema numele lui Iisus” (Luca 1, 30-31). Când ea s-a spăimântat şi a întrebat „Cum este aceasta cu putinţă?”, îngerul i-a răspuns şi a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Luca 1, 34-37).

Deci, dacă Elisabeta a zămislit în luna septembrie, Maria a zămislit mai târziu, în luna a şasea, în martie, şi dacă, mai departe, vom adăuga cele nouă luni până la Naşterea lui Hristos, ajungem în luna decembrie, în care şi prăznuim această zi.

Am arătat mai înainte tot ce era de zis despre această zi. Numai una voiesc să mai adaug, şi apoi voi încheia. Să ne bucurăm de bucuria căreia ne-am făcut părtaşi prin Naşterea lui Hristos, şi pe Dumnezeu, Cel ce S-a făcut om, să-L proslăvim pentru această întrupare a Sa, şi după puterile noastre să-I aducem cinste şi mulţumire, însă lui Dumnezeu nu-I este plăcută altă mulţumire, decât aceea ca noi să ne mântuim sufletele noastre şi să ne silim a face fapte bune.

Aşadar, să nu fim nemulţumitori către Binefăcătorul nostru. După puterile noastre, toţi să-I aducem de toate: credinţă, nădejde, dragoste, înfrânare, milostenie, iubirea aproapelui. Dar mai ales, când vă apropiaţi de această înfricoşată şi Sfântă Masă, de Sfintele Taine, faceţi aceasta cu frică şi cu cutremur, cu conştiinţa curată, cu post şi cu rugăciune. Socoteşte, o, omule, ce jertfă ai să primeşti, de ce Masă te apropii! Gândeşte că tu, cel ce eşti praf şi cenuşă, ai să primeşti Trupul şi Sângele lui Hristos! Când un împărat vă cheamă la masa sa, voi staţi acolo cu respect şi luaţi cu înfrânare din bucatele puse pe masă. Aici, însă, Dumnezeu vă invită la masa Sa şi v-a dat pe propriul Său Fiu; şi îngerii stau împrejur cu frică şi cu cutremur, şi heruvimii îşi acoperă feţele, şi serafimii strigă cuprinşi de spaimă: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, este Domnul”. Ceea ce ni se dă la această Masă este vindecarea rănilor sufletului nostru, o visterie neîmpuţinată, care ne agoniseşte împărăţia cerurilor.

Aşadar, să ne apropiem plini de o spaimă sfântă, şi plini de mulţumire să cădem mărturisind păcatele noastre, plângând de întristare pentru relele ce am făcut, întinzând mâinile la rugăciune către Dumnezeu. Astfel curăţindu-ne, să ne apropiem cu toată liniştea şi rânduiala către împăratul cerului. Ca o sărutare duhovnicească să primim Jertfa cea curată şi sfântă, să ne aţintim ochii noştri cu râvnă spre dânsa şi să ne înflăcărăm inimile noastre, ca să nu ne adunăm aici spre osândire, ci spre înfrânarea sufletului, spre dragoste, spre fapta bună, spre împăcarea cu Dumnezeu, spre o pace adâncă, spre câştigarea nenumăratelor bunătăţi, pentru ca noi înşine să ne sfinţim şi să zidim pe aproapele nostru.

O, iubiţilor, viaţa noastră este scurtă; să fim treji şi să veghem! Să ne pregătim bine, să arătăm râvnă către toţi şi să fim băgători de seamă întru toate.

Desigur, este cea mai mare dispreţuire pentru Dumnezeu când cineva se apropie aici fiind întinat de păcat. Ascultă ce zice despre aceasta Apostolul: „De va pângări cineva casa lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el” (I Corinteni 3, 17). Noi nu vrem ca în loc să-L împăcăm pe Dumnezeu, să-L întărâtăm împotriva noastră; mai vârtos să ne apropiem cu toată grija, toată curăţia şi liniştea sufletului, cu rugăciune şi cu inimă înfrântă, ca prin aceasta să dobândim bunăvoinţa Domnului nostru Iisus Hristos şi să ne facem părtaşi bunătăţilor făgăduite, prin darul şi prin iubirea de oameni ale Aceluiaşi Domn Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfânt Duh se cuvine cinstea, în vecii vecilor. Amin.

Cuvânt la ziua naşterii Domnului nostru Iisus Hristos

Sfântul Ioan Gură de Aur – Cuvânt la ziua naşterii Domnului nostru Iisus Hristos
Dacă s-a născut Iisus în Betleemul Iudeei, în zilele lui Irod împărat, iată Magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, zicând: Unde este împăratul Iudeilor cel ce s-a născut? (Mat. 2, 1-2).

Trebuie multă osârdie şi rugăciune, spre a putea înţelege după cuviinţă această Evanghelie. Cum au putut oare Magii (înţelepţii de la Răsărit) să afle de la stea, că Hristos este împăratul Iudeilor? Căci el nu era împăratul vreunei împărăţii pământeşti, precum El a zis către Pilat: „împărăţia mea nu este din lumea aceasta” (Ioan. XVIII, 36).

Şi El nu avea nimic pe lângă Sine, care să arate o împărăţie, nici un lancier şi scutier, nici cal şi asini, sau altceva de asemenea; mai vârtos El ducea o viaţă nevoiaşă si săracă şi avea pe lângă sine doisprezece oameni mici. Şi dacă acei înţelepţi ştiau, că El este împărat, pentru ce au venit la Dânsul?

Ce i-a hotărât la aceasta, şi ce bunătăţi puteau ei nădăjdui de la cinstirea unui împărat atât de depărtat de patria lor? Chiar dacă El vreodinioară s-ar fi făcut împăratul lor, totuşi ei n-ar fi avut temei să urmeze aşa. Dacă El s-ar fi născut într-un palat împărătesc şi în fiinţa de faţă a împăratului, tatăl său, ar putea cineva zice, că ei au cinstit pe fiul cel nou-născut, pentru ca să îndatorească pe tatăl şi prin aceea să-şi câştige o mare favoare la dânsul. Dar acum, când ei nu aşteptau, ca El să fie împărat al lor, ci al unui popor străin şi depărtat, şi acum când el încă era copil, – pentru ce au întreprins ei o aşa de mare călătorie, şi ii aduc daruri, mai ales când toate acestea trebuiau să le facă cu primjedie?

Căci Irod s-a înspăimântat, când a auzit aceasta, şi tot poporul s-a înspăimântat, auzind de la dânşii acestea. Tu zici, că ei tocmai n-au prevăzut, că acesta este mai primejdios. Insă acesta nu este drept. Căci ei chiar de ar fi fost foarte neştiutori, totuşi ar fi ştiut, că cine se duce într-un sat, unde domneşte un împărat, si acolo vorbeşte astfel, şi propovăduieşte pe un alt împărat, decât pe acel ce o cârmuieşte, se expune la mii de primejdii de moarte.

Si pentru ce cinstesc ei pe un prunc încă în faşă? Dacă ei ar fi făcut aceasta unui vârstnic, ar putea cineva zice, că s-au expus primejdiei întru nădejdea ajutorului lui, măcar că ar fi cea mai mare nebunie, ca un persan, un străin, care nu are nimic comun cu poporul iudeu, să-şi lase patria, ţara sa şi rudeniile şi să voiască a se supune unei împărăţii străine.

Dacă acestea sunt destule nebunii, apoi cea următoare este şi mai mare. Care? Aceea că ei, după ce au făcut o călătorie aşa de mare, s-au înfăţişat stima lor şi au adus totul în nelinişte, aşa de repede s-au întors iarăşi la urma lor. Ce semne au văzut ei îndeobşte despre vrednicia împărătească?

O colibă şi o peşteră şi un copil în faşă şi o mamă săracă. Şi cui au adus ei daruri, şi pentru ce? Era oare vreo lege sau obicei, de a cinsti aşa pe principii nou-născuţi îndeobşte. Sau ei cutreierau toată lumea, spre a cinsti înainte de suirea pe tron pe toţi aceia, despre care ei ştiau, că din starea de jos au să se înalţe pe tron? Aceasta nu o va adeveri nimeni. Şi pentru ce au adus ei cinstirea lor. Dacă pentru timpul de faţă, atunci ce puteau ei aştepta de la un prunc şi de la o mamă săracă? Era deci cu privire la viitor, apoi de unde ştiau ei, că copilul acel cinstit de dânşii încă în faşă, îşi va aduce aminte de cele de demult întâmplate? Iar dacă mama trebuia să aducă aminte de acestea, atunci ei mai degrabă trebuiau să se aştepte la pedeapsă, decât la cinste, căci ei au aruncat pruncul într-o primejdie atâta de mare. Căci Irod înspăimântat de dânşii a căutat pruncul şi a uneltit asupra vieţii lui.

Cine face undeva cunoscut despre un om particular, că odinioară va fi împărat, acela nu face altceva, decât a trăda la moarte pe acel om şi scoală asupra-i mii de lupte. Vezi, cât de multe necuviinţe se ivesc, când purtarea acelor oameni din Răsărit se judecă după chipul omenesc cel obişnuit, încă s-ar putea aduce la acesta mai multe şi mai vederate. Dar pentru ca să nu încurcăm lucrul, grămădind gândire peste gândire, să păşim acum la dezlegarea întrebării puse şi să începem cu steaua.

Căci dacă noi vom şti, ce stea era aceasta, şi de ce fel, şi de era ea una din cele multe, sau una cu totul deosebită de celelalte, şi de era ca o adevărată stea, sau numai se părea ochilor a fi stea; atunci noi uşor vom pricepe şi toate celelalte, însă de unde vom afla noi acestea?

Din Sf. Scriptură. Cum – că aceasta nu era o stea dintre cele multe, ba mai vârtos, cum ni se pare, nici nu era o stea proprie, ci era o putere nevăzută, care numai luase o formă de stea, aceasta o cunoaştem înainte de toate din cursul său. Căci într-adevăr nu este nici o stea, care să aibă astfel de drum. Soarele, luna şi toate stelele îndeobşte merg de la răsărit la apus, iar aceasta mergea de la miază-noapte spice miază-zi, căci aşa este pusa Palestina în privire către Persia.

A doua dovadă este luată de la timp, căci ea nu s-a arătat noaptea, ci in mijlocul zilei, pe când lucea soarele. Ea nu putea să fie o stea, ba încă nici luna, care covârşeşte pe toate stelele. Când vin razele soarelui, ea îndată se face nevăzută, însă acea stea prin„ covârsirea strălucirii sale, biruia chiar razele soarelui şi era mai strălucita decât el.

Al treilea aceasta se vede din năpraznica ei ivire şi ascundere. Ea s-a arătat şi i-a dus pe cale până la Palestina; iar când au ajuns ei la Ierusalim, ea s-a ascuns. Când ei, după despărţirea lor de Irod, voiau, iarăşi să meargă mai departe, ea li s-a arătat din nou, şi aceasta nu era mişcarea unei stele, ci a unei puteri foarte mari. Ba încă ea nu avea un curs propriu, ci unde trebuiau să meargă ei, acolo mergea şi ea; toate întocmindu-le după trebuinţă, ca acel stâlp de nor, care le poruncea taberei Israiltenilor acum a se opri, acum a merge mai departe (Eşir. XIII, 21).

Al patrulea, răspuns dorit se va vedea lămurit din felul şi chipul, cum ea s-a arătat; căci ea nu a rămas sus în cer, spre a arăta locul, – şi ei aşa nici n-ar fi putut cunoaşte locul, – ci s-a pogorat jos, spre a face aceasta. Voi ştiţi că o stea nu poate să arate un loc aşa de mic, precum este o colibă, ba încă o colibă ce era trebuitoare pentru trupul unui aşa de mic prunc. Aceeaşi este şi cu luna, care totuşi era mai aproape de noi, decât stelele. Deci spune mie, ar fi putut steaua să arate un loc atât de strâmt al unei peştere şi colibe, dacă ea nu s-ar fi pogorât din înălţimea sa, şi nu s-ar fi pus tocmai deasupra corpului pruncului.

Aceasta arată şi Evanghelistul, când zice: „Iată steaua mergea înaintea lor, până a venit şi a stat deasupra, unde era pruncul” (Mat. II, 9). Vezi, cât de multe dovezi vorbesc despre aceea, că această stea nu era dintre cele obişnuite? Dar pentru ce s-a arătat ea? Spre a mustra tâmpirea iudeilor, si a lua nebunilor orice pricinuire spre dezvinovăţirea lor. Adică fiindcă cel ce s-a pogorât pe pământ avea să desfiinţeze întocmirile cele vechi şi să cheme toată lumea la cinstirea sa, şi trebuia să fie cinstit pretutindeni pe pământ şi pe mare, de aceea el îndată de la început deschide păgânilor uşa, pentru ca prin cei străini să lucreze asupra poporului său.

De vreme ce ei când auzeau pe prooroci necontenit vorbindu-le de venirea lui Iisus, nu le da multă ascultare, de aceea el a iconomisit, ca să vină străinii dintr-o ţară depărtată, ca să caute pe împăratul iudeilor, pentru ca aceştia mai întâi din gura perşilor să afle ceea ce nu voise a cunoaşte de la prooroci, şi pentru ca ei, când din nou se vor împotrivi, să le lipsească orice fel de dezvinovăţire.

Căci ce trebuiau să zică acum aceia, care după atâtea proorocii n-au cunoscut pe Domnul, când au văzut că Magii L-au cunoscut şi L-au cinstit după arătarea unei singure stele? Ceea ce a făcut el în privire către Niniviteni, când le-a trimis pe Iona, a făcut el şi cu Magii: i-a deşteptat prin stea spre ruşinarea iudeilor. De aceea şi zice el: „Ninivitenii se vor scula şi vor osândi (pe iudei), şi împărăteasa austrului se va scula şi va osândi pe neamul acesta” (Mat. XII, 41 urm.), căci aceia, Ninivitenii, au crezut pentru mai puţin, iar aceştia, iudeii, n-au crezut nici pentru lucruri mai mari.

Insă pentru ce a adus el pe Magi tocmai prin o astfel de arătare? Pentru ce nu le-a trimis el prooroci? Magii n-ar fi ascultat de prooroci iudei. Pentru ce nu le-a trimis un glas de sus? Ei n-ar fi ascultat de acesta. Dar nu putea să le trimită un înger? Poate că ei şi pe acela l-ar fi trecut cu vederea. De aceea Dumnezeu a lăsat toate acestea la o parte şi i-a chemat prin ceva potrivit cu dânşii (Magii erau cu deosebire pricepuţi în ştiinţa stelelor), făcându-le pogorământ, şi le-a arătat o stea mare şi neobişnuită, spre a-i aduce în uimire prin mărimea şi frumuseţea acestei arătări, şi prin felul şi chipul cursului ei. Urmând aceasta Pavel a luat prilej de la altarul cel de la Atena, spre a vorbi către păgâni şi a adus mărturia vechilor poeţi. Dimpotrivă către iudei el a vorbit despre tăierea-împrejur, şi la cei ce trăiau sub lege a început învăţătura sa pornind de la jertfe. Fiindcă fiecăruia este iubit ceea ce se potriveşte cu dânsul, de aceea şi Dumnezeu se dirijează după aceasta şi după aceasta se dirijează şi oamenii, pe care El i-a trimis pentru mântuirea lumii. Magii îndată au urmat stelei, iudeii dimpotrivă niciodată n-au crezut propovăduirile proorocilor.

Dar pentru ce Evanghelistul ne dă încă şi timpul şi locul naşterii lui Iisus, zicând: „în Betleem şi în zilele lui Irod împăratul”? Pentru ce înseamnă el chiar şi vrednicia acestuia? Acesta din urmă, pentru că a mai fost un Irod, care a ucis pe Sfântul Ioan Botezătorul; însă acesta a fost tetrarch, iar nu împărat. Iar locul şi timpul ni-l dă, pentru ca să ne aducă aminte de proorocirile cele vechi. Una dintre acelea este a lui Micheea, şi zice: „Şi tu Betleeme pământul Iudei nicidecum nu eşti mai mic între Domnii Iudei” (Mich. V, 2). Alta este de la Iacov, care arată timpul, când zice: „Nu va lipsi domnul din Iuda şi povăţuitor din coapsele lui, până va veni cel ce s-a gătit, şi acela este aşteptarea neamurilor” (Fac. XLIX, 10).

Insă noi trebuie să cercetăm încă, de unde Magii au venit la socotinţa, că steaua însemna naşterea lui Mesia, şi ce i-a îndemnat la aceasta? Aceasta nu mi se pare mie a fi un lucru numai al stelei, ci trebuie să fi fost şi al lui Dumnezeu, care mişca sufletul lor, precum a făcut şi cu Kyr, când a lucrat, ca acela să slobozească pe iudei din robia Babilonului (Kyr regele perşilor a surpat împărăţia Babilonului, a unit-o cu a perşilor, şi a eliberat pe iudei, care erau în robia babilonică.).

Insă Dumnezeu a făptuit aceasta nu aşa, ca să ridice voia cea slobodă, încă şi când El a chemat pe Pavel prin un glas de sus, a vederat pe cât harul său, pe atâta şi ascultarea lui Pavel. Dar pentru ce n-a dat el această descoperire tuturor Magilor? Pentru că nu toţi ar fi crezut; iar aceştia erau mai gata decât alţii. Mii de cetăţi au pierit, şi numai la Niniviteni s-a trimis proorocul. Şi erau pe cruce doi tâlhari, dar numai unul s-a mântuit.

Socoteşte mai departe fapta bună a acestor magi, nu că au venit, ci că ei au fost sinceri. Ei cu toată sinceritatea numesc lui Irod pe călăuzul ce îi conducea (steaua), şi lungimea căii lor. Ei arată o mare sinceritate. „Noi am venit, zic ei, ca să ne închinăm Lui”, şi nu s-au temut de mânia poporului şi de tirania regelui. De aceea eu cred, că ei erau dascălii poporului lor. Dacă ei nu s-au oprit pe sine de la această propovăduire în Ierusalim, cu cât mai mult curaj vor fi vorbit ei despre aceasta în patria lor.

Irod s-a înspăimântat şi tot Ierusalimul cu dânsul. Irod – fireşte, pentru că era rege, şi se temea pentru sine şi pentru familia sa, dar de ce locuitorii din Ierusalim, cărora încă de demult se proorocise despre dânsul, ca despre mântuitorul şi slobozitorul? Aşadar pentru ce s-au înfricoşat, ei? Pentru că ei şi acum tot aşa gândeau, ca şi altă dată, când batjocoreau pe Dumnezeu bine-făcătorul, şi măcar că gustase o slobozenie slăvită, doreau cărnurile Egiptului, în spaima lor ei nu vor nici măcar să vadă ceea ce s-a întâmplat, ei nu însoţesc pe Magi, nu-şi dau nici o osteneală.

Ei sunt pe o mare treaptă potrivnici şi totodată trândavi. Pe când ei trebuia să salte de bucurie, că împăratul s-a născut la dânşii, şi el a adus acolo pe perşi, şi că ei vor supune loruşi toate neamurile, când se va începe domnia împăratului celui nou, – nici prin aceasta nu s-au făcut mai buni, măcar că nu de mult se slobozise din robia perşilor.

Ei ar fi trebuit să gândească, dacă perşii de pe acum se tem de împăratul nostru, cu cât mai vârtos se vor teme, când el va veni în vârstă, şi viitorul nostru este mai strălucit, decât al tuturor celorlalte popoare. Ei însă nu gândeau nimic din toate acestea, aşa de mare era răutatea şi dormitarea lor.

Aceste două pricini trebuie noi cu îngrijire să le depărtăm din sufletul nostru, şi cel ce vrea să se lupte împotriva lor, trebuie să fie mai iute decât focul. De aceea zice Hristos: „foc am venit să arunc pe pământ, şi ce altă vreau, decât ca să se aprindă?” (Luc. XII, 49). De aceea şi Sf. Duh s-a arătat în chip de foc. Noi însă suntem mai reci, decât cenuşa, şi mai ologi decât mortul. Ganditi însă la cei dintâi credincioşi, care au defăimat banii si averea si toate grijile cele vremelnice şi cu totul s-au afurisit lui Dumnezeu. Acesta este felul focului celui duhovnicesc, el nu sufera nici un dor de cele pământesti, ci aprinde în noi o dragoste cu totul alta. Cel ce este plin de aceasta, chiar de ar trebui sa se lepede de averea sa, de traiul cel bun si de slavă, ba chiar de s-ar cere a-si da si viata , toate acestea le va face cu o vointa gata. Căci când intra intr-un suflet căldura acestui foc, el alunga de acolo toata ologia, si face pe acela, pe care il umple, mai usor decat pana, si el va pretui putin toate cele pamantesti. Dimpotrivă el va petrece într-o zdrobire permanentă; va vărsa râuri de lacrimi, şi din ele va scoate o mare bucurie. Căci nimica nu ne uneşte aşa de strâns cu Dumnezeu, ca astfel de lacrimi. De aceea zice Hristos: „fericiţi cei ce plâng”. (Mat. V, 9).

Iudeii ar fi trebuit să meargă înaintea tuturor altora întru cinstirea nou-născutului împărat, dar ei au defăimat harul făcut lor, şi pentru aceea s-au întâmplat cele dimpotrivă. Magii ar fi trebuit să vină nu mai înainte decât iudeii, cei atât de depărtaţi, nu mai întâi decât locuitorii cei din apropierea Betleemului, cei ce până acum nu auzise nimic despre acest lucru trebuiau să vină nu mai înainte, decât cei crescuţi între prooroci. Dar fiindcă aceştia din urmă n-au cunoscut norocirea lor, de aceea perşii au întrecut pe locuitorii Ierusalimului. Pe când iudeii dormeau, Magii au trecut înainte.

Aşadar lor să le urmăm noi. Să ne depărtăm de păgânătate, pentru ca să vedem pe Hristos, precum şi ei s-au depărtat de patria lor cea păgânească, spre a-L vedea pe El. Să părăsim lucrurile cele pământeşti, ca şi Magii, care, după ce au părăsit Persia, au văzut pe soarele dreptăţii. Aşadar lasă toate şi aleargă la Betleem. De eşti păstor si te vei duce acolo, vei vedea pruncul în colibă. De eşti împărat, şi nu te duci acolo, şi porfira nu-ţi va folosi nimic. De eşti înţelept, şi aceasta nu te poate împiedica, de a te duce acolo şi a te închina fiului lui Dumnezeu; căci aceasta foarte bine se potriveşte cu înţelepciunea, însă păzeşte-te, ca să nu zici ca Irod numai la arătare: „Şi eu voiesc să merg să mă închin lui”, iar cu fapta să voiască a-l omorî.

Lui se asemănă toţi cei ce primesc Sfintele Taine cu nevrednicie, căci ei, zice Apostolul: „păcătuiesc în trupul şi în sângele Domnului” (I Cor. XI, 27). Ei au într-nşii un tiran, care se împotriveşte mesei lui Hristos, şi este mai cumplit, decât Irod, adică Mamona. Iar noi, când avem aur, să-l jertfim lui Hristos.

Dacă acei varvari (străini) au adus lui daruri spre cinste, apoi cine esti tu daca niciodata nu ajuţi pe un nevoias? Dacă aceia au făcut o cale atât de departata, spre a vedea pe nou-nascutul, apoi ce dezvinovăţire poţi tu aduce, tu, care niciodată nu poţi merge câţiva paşi, spre a cerceta pe un bolnav? Aceia au dus aur, si tu nu dai nici măcar pâine. Aceia s-au bucurat când au văzut steaua, iar tu vezi pe Insusi Hrostos în persoana saracului si a golului, şi nu te misti.

Care dintre noi, cei ce am primit de la Hristos mii de binefaceri, a făcut de voia sa un asemenea drum, ca acei varvari, sau mai drept, ca acei prea înţelepţi între cei înţelepţi? Ce zic eu, un drum aşa de mare? Multora li se pare prea departe a pune câţiva paşi până la Biserică, spre a vedea pe Domnul în peştera cea duhovnicească; dar lor nu le lipseşte puterea de a merge, când este vorba despre afaceri lumeşti, sau despre teatru, despre parăzi si despre petreceri. Nu merită oare acesta pedeapsă şi dojană?

Cuvânt la Înălţarea Sfintei Cruci

Sfântul Ioan Maximovici – Cuvânt la Înălţarea Sfintei Cruci

Crucea, care până la Hristos a fost unealtă de tortură, stârnind groază şi silă, după moartea lui Hristos pe Cruce a devenit arma şi semnul mântuirii noastre. Prin ea, Hristos l-a sfărâmat pe diavol, de pe ea S-a coborât la iad şi, slobozindu-i de acolo pe cei ce se chinuiau, i-a adus în împărăţia Cerească. Imaginea Crucii este înfricoşătoare pentru demoni şi, ca semn al lui Hristos, este cinstită de creştini. Domnul i-a arătat-o pe cer împăratului Constantin, aflat în drum spre Roma, să se lupte cu tiranul care pusese mâna pe putere; făurindu-şi un stindard în formă de cruce, împăratul Constantin a repurtat o victorie deplină. Fiind ajutat prin Crucea Domnului, împăratul a rugat-o pe mama sa, împărăteasa Elena, să caute Crucea de-viaţă-făcătoare; şi Cuvioasa Elena, îndreptându-se spre Ierusalim, după multe căutări, o găsi. Multe vindecări şi alte minuni s-au făcut şi se fac atât prin Crucea Domnului, cât şi prin imaginea ei. Prin ea, Domnul păzeşte poporul Său de toţi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi. Biserica Ortodoxă prăznuieşte cu multă solemnitate aflarea Sfintei Cruci, amintindu-şi totodată şi arătarea Crucii pe cer împăratului Constantin. În această zi şi în alte zile închinate Sfintei Cruci noi ne rugăm lui Dumnezeu să-Şi reverse milostivirile nu numai unor persoane în parte, ci şi întregii creştinătăţi, întregii Biserici. Foarte sugestiv vorbeşte despre aceasta troparul Sfintei Cruci, alcătuit în secolul al VIII-lea, când prietenul Cuviosului Ioan Damaschin, Sfântul Cosma, episcopul Maiumei, a scris toată rânduiala slujbei înălţării Sfintei Cruci.
“Măntuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta, biruinţă binecredincioşilor împărați (creștini) asupra celor potrivnici dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău.”
Începutul acestei rugăciuni este preluat din Psalmul 27. În Vechiul Testament, prin cuvântul „popor” se înţelegeau numai mărturisitorii credinţei adevărate, oamenii cei credincioşi lui Dumnezeu. „Moştenirea” era tot ce îi aparţine de fapt lui Dumnezeu, era avuţia lui Dumnezeu, aşa cum este Biserica lui Hristos în Noul Testament. Rugându-ne pentru mântuirea poporului lui Dumnezeu (a creştinilor) atât de muncile veşnice, cât şi de nenorocirile pământeşti, noi ne rugăm Domnului să binecuvânteze, să trimită harul Său şi darurile Sale întregii Biserici şi să o întărească lăuntric.
Rugăciunea de a da „biruinţă împăraţilor”, marilor ţiitori ai lumii acesteia, are ca punct de pornire Psalmul 143, stihul al 10-lea şi aminteşte de biruinţele repurtate de regele David, prin puterea lui Dumnezeu şi, de asemeni, de victoriile dăruite împăratului Constantin prin Crucea Domnului. Această arătare a Crucii i-a făcut pe împăraţii care până atunci îi prigoneau pe creştini să devină apărătorii Bisericii de vrăjmaşii cei din afară, de „episcopii din afară”, după formula Sfântului împărat Constantin. Biserica, întărită pe dinăuntru de harul lui Dumnezeu şi îngrădită pe dinafară, este pentru creştinii ortodocşi „cetatea lui Dumnezeu”, lăcaşul dumnezeiesc, de unde porneşte calea spre Ierusalimul ceresc. Felurite nenorociri au zguduit lumea, au dispărut popoare, au pierit oraşe şi state întregi, dar prigonita şi chiar sfâşiata pe dinăuntru Biserică stă neclintită, căci porţile iadului nu o vor birui. Astăzi, când strădaniile conducătorilor lumeşti de a stabili ordine pe pământ rămân neroditoare, singura armă de nădejde a lumii rămâne aceea despre care cântă Biserica: „Crucea este apărătoarea întregii lumi, Crucea este înfrumuseţarea Bisericii, Crucea este puterea împăraţilor, Crucea este întărirea credincioşilor, Crucea este slava îngerilor şi rana demonilor”.
(din Predici şi Îndrumări Duhovniceşti)