Sfinţii Mucenici Cosma şi Damian, doctorii cei fără de arginţi din Roma (1 iulie)

Acatistul Sfinților Cosma și Damian

Trei sînt perechile de sfinţi fără de arginţi, cu acelaşi nume Cosma şi Damian, avînd meşteşugul de doctori. Unii erau din Asia (1 noiembrie), altii din Arabia (17 octombrie) iar acestia din Roma.

După trupeasca răsărire pe pământ a Stăpânului nostru, Hristos Dumnezeu, se poate auzi pretutindeni, ca un lucru oarecare de mirare, viaţa tuturor Sfinţilor Mucenici ai lui Hristos. Pentru că minunată s-a făcut întru dânşii puterea Mântuitorului, şi de mirare este tuturor starea lor cea cu mărime de suflet împotriva muncitorilor şi nebiruita lor răbdare. Dintre unii ca aceia au fost aceştia, de care ne stă nouă înainte cuvântul, Sfinţii răbdători de chinuri Cosma şi Damian, fraţi după trup, care dintr-un tată şi dintr-o maică s-au născut în Roma cea veche şi au fost crescuţi în buna credinţă creştinească.

Aceştia deprinzându-se la meşteşugul doctoriei, toate bolile le tămăduiau cu lucrarea. Căci aveau împreună ajutător lor întru toate pe darul Unuia Dumnezeu, şi peste câţi din oamenii cei ce pătimeau şi din dobitoace îşi puneau mâinile lor, îndată aceia se făceau sănătoşi desăvârşit. Iar bunii tămăduitori de la nimeni nu luau plată pentru tămăduiri, de aceea au fost numiţi şi doctori fără de plată, căci numai de o plată ca aceasta prea scumpă aveau trebuinţă de la cei ce se tămăduiau, ca să creadă întru Hristos. Şi nu numai în singură Roma, ci şi prin cetăţile dimprejur şi prin sate mergând, şi pe cei bolnavi tămăduindu-i, pe mulţi îi întorceau la Hristos.

Şi încă pe lângă darul cel tămăduitor, făceau bine noroadelor şi prin îndurata dăruire, căci având de la strămoşi multe averi adunate, şi după părinţi rămase lor, le vindeau pe acelea şi le împărţeau la săraci şi la cei ce aveau trebuinţă, şi hrăneau pe cei flămânzi, şi îmbrăcau pe cei goi, şi tot felul de milă şi de îndurare arătau spre cei săraci şi lipsiţi. Iar când tămăduiau pe cei bolnavi, grăiau către dânşii aşa: „Noi numai mâinile le punem pe voi, iar cu puterea noastră nimic nu putem să facem, ci pe toate le lucrează tăria cea atotputernică a lui Hristos, Unuia adevăratului Dumnezeu, întru Care de veţi crede cu neîndoire, îndată sănătoşi veţi fi”. Şi aceia crezând, câştigau sănătate. Şi aşa în toate zilele întorcându-se mulţi de la păgânătatea închinării de idoli, se apropiau de Hristos.

Şi aveau sfinţii aceştia doctori petrecere osebită într-un sat oarecare din hotarele Romei, unde erau averile părinţilor lor; acolo avându-şi adăpostirea lor, i-au luminat pe toţi cei dimprejur cu sfânta credinţă. Deci diavolul neputând răbda ca să vadă o viaţă ca aceasta a lor, care strălucea cu faptele bune, a îndemnat pe oarecare slujitori ai lor ca să meargă la împăratul şi să clevetească pe aceşti nevinovaţi. Şi împărăţea atunci în Roma Carin; acesta ascultând pe clevetitori, îndată a trimis ostaşi la satul acela, ca să prindă pe doctorii cei fără de plată Cosma şi Damian, şi să-i aducă înaintea lui la judecată. Şi mergând ostaşii la satul acela şi întrebând pentru Cosma şi Damian, s-au adunat credincioşii la sfinţi şi-i rugau pe dânşii ca să se ascundă puţin, până ce va trece mânia cea împărătească. Iar sfinţii n-au voit să-i asculte pe ei, ci se sârguiau ca singuri de voie să iasă la ostaşii cei ce-i căutau pe dânşii, dorind ca să pătimească pentru Hristos cu bucurie.

Insă după ce mai mulţi credincioşi s-au adunat la ei, şi cu rugăminte cu lacrimi îi îndemnau pe dânşii, ca să-şi ferească viaţa lor, nu pentru sine, ci pentru mântuirea multora, s-au supus şi nevrând. Iar credincioşii luându-i pe ei, i-au ascuns într-o peşteră. Deci ostaşii căutându-i pretutindeni cu dinadinsul şi neaflându-i, s-au umplut de iuţime şi de mânie, şi prinzând pe unii bărbaţi cinstiţi din satul acela, i-au legat pe dânşii cu lanţuri, şi-i duceau la Roma. De care lucru înştiinţându-se Sfinţii Cosma şi Damian, îndată au ieşit din peşteră şi au alergat degrab în urma ostaşilor, şi ajungându-i pe cale, au zis către dânşii: „Sloboziţi pe aceşti nevinovaţi şi luaţi-ne pe noi. Pentru că noi suntem cei pe care aveţi voi poruncă să-i prindeţi”. Deci ostaşii slobozind pe acei bărbaţi, au pus lanţurile pe Sfinţii Cosma şi Damian, şi i-au dus la Roma, unde sfinţii au fost păziţi în legături până a doua zi.

Iar a doua zi a şezut împăratul la obişnuita judecată înaintea norodului, care era la loc de privelişte, şi punând înainte pe Sfinţii legaţi Cosma şi Damian, cu mare glas a început a vorbi către dânşii, zicându-le: „Voi sunteţi cei ce vă împotriviţi zeilor părinţilor noştri şi cu oarecare meşteşug de vrajă tămăduiţi fără de plată bolile între oameni şi între dobitoace, amăgind pe norodul cel prost ca să se depărteze de la zei şi de la legile părinteşti? Ci măcar acum întoarceţi-vă de la a voastră rătăcire, ascultaţi sfatul meu cel bun, şi apropiindu-vă, aduceţi jertfă zeilor, care îndelung v-au răbdat pe voi până acum. Căci făcându-li-se strâmbătate de la voi, nu v-au răsplătit vouă rău pentru rău, deşi puteau să vă răsplătească, ci au răbdat aşteptând întoarcerea voastră cea către dânşii”. Iar sfinţii plăcuţi lui Hristos, într-un glas răspunzând către împăratul, au grăit: „Noi n-am înşelat pe nici un om, nici nu ştim meşteşug de vrajă, nici n-am făcut vreun rău cuiva, ci tămăduim bolile cu puterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, precum Acela ne-a poruncit, zicând: Pe cei bolnavi tămăduiţi, pe cei stricaţi curăţiţi. Şi o facem aceasta fără de plată, de vreme ce Mântuitorul a poruncit-o, zicând: In dar aţi luat, în dar daţi. Pentru că nu avem trebuinţă de averi, ci mântuirea sufletelor omeneşti o căutăm, şi slujim neputincioşilor şi săracilor ca Insuşi lui Hristos. Căci Acela socoteşte ca şi pentru Sine îngrijirile cele făcute pentru dânşii, zicând către bunii dătători: Flămând am fost şi Mi-aţi dat de am mâncat; am însetat şi M-aţi adăpat pe Mine. Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat. Pe aceste porunci ale Lui noi ne sârguim a le împlini, aşteptând ca să luăm de la Dânsul plată în viaţa cea fără de sfârşit a Impărăţiei cerului. Iar celor păruţi de tine zei nicidecum nu voim să le slujim. Tu şi cei cu tine slujiţi-le lor! Iar noi ştim cu adevărat, că aceia nu sunt dumnezei. Iar de voieşti, o, împărate, noi îţi punem ţie înainte sfatul cel bun, ca să cunoşti pe unul Adevăratul Dumnezeu, Făcătorul tuturor, Care răsare soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi spre trebuinţa noastră, şi spre slava numelui Său celui preamare. Aceluia Să-i slujeşti, depărtându-te de la idolii cei fără de suflet şi nesimţitori”.

Iar Carin împăratul a zis către dânşii: „Nu v-am chemat pe voi ca să grăiţi filosofii, ci să aduceţi jertfă zeilor”. Răspuns-au sfinţii: „Noi unuia Dumnezeului nostru îi aducem sufletele noastre jertfă fără de sânge, Celui ce ne-a izbăvit pe noi din cursele diavolului şi a dat pe Unul născut Fiul Său pentru mântuirea a toată lumea. Acela -Dumnezeul nostru – nu este zidit, ci este Ziditor al tuturor. Iar ai tăi zei sunt nişte scorniri omeneşti şi lucru al mâinilor meşterilor. Şi de n-ar fi fost între oameni meşteşugul cel ce face pe zeii voştri, voi n-aţi fi avut la cine să vă închinaţi”. Carin a zis: „Nu ocărâţi pe zeii cei veşnici, ci apropiindu-vă, închinaţi-vă lor cu jertfe, mai înainte de a primi muncile cele ce vă aşteaptă pe voi”.

Iar robii lui Hristos umplându-se de Duhul Sfânt, au zis: „Fii ruşinat împreună cu zeii tăi, o, Carine, şi de vreme ce se întoarce mintea ta de la Dumnezeul cel ce de-a pururea este şi vieţuieşte în veci, şi se lipeşte spre idolii cei nesimţitori şi niciodată vii, deci şi faţa trupului tău să se întoarcă de la locul său spre a ta înfruntare, ca să te deprinzi prin singură cercarea, ce poate Dumnezeul nostru”. Aceasta zicând-o sfinţii, îndată s-a schimbat faţa lui Carin şi grumajii i s-au sucit, şi s-a întors faţa lui la spatele lui. Şi nu putea să-şi întoarcă grumajii săi, nici nu putea cineva să-i ajute lui, ci şedea pe scaun, avându-şi grumajii şi faţa strâmbă. Iar norodul ce privea spre aceea, striga cu mare glas: „Mare este Dumnezeul creştinilor, şi nu este alt Dumnezeu afară de dânsul”.

Intru acea vreme mulţi au crezut întru Hristos şi au rugat pe Sfinţii Doctori ca să tămăduiască pe împăratul. Incă şi singur împăratul se ruga, zicând către dânşii: „Acum ştiu cu adevărat că sunteţi robi ai Adevăratului Dumnezeu. Deci mă rog vouă, precum aţi vindecat pe cei mulţi, tămăduiţi-mă şi pe mine, ca şi eu să cred că nu este alt Dumnezeu, afară de Dumnezeul cel propovăduit de voi, care a făcut cerul şi pământul”.

Iar sfinţii au zis către dânsul: „De vei cunoaşte pe Dumnezeul cel ce ţi-a dat ţie viaţa şi împărăţia, şi de vei crede întru Dânsul cu toată inima ta, Acela poate să te tămăduiască pe tine”. Iar împăratul cu mare glas a zis: „Cred întru tine, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule cel Adevărat, miluieşte-mă pe mine şi nu pomeni neştiinţa mea dintâi”. Aceasta zicând-o împăratul, i s-au îndreptat grumajii lui şi faţa lui a stat la locul său, precum era mai întâi. Şi sculându-se împăratul de la locul său, şi-a ridicat ochii săi spre cer şi înălţându-şi mâinile, a dat mulţumită lui Dumnezeu împreună cu tot norodul, zicând: „Bine eşti cuvântat, Hristoase, Dumnezeule cel Adevărat, Care m-ai adus pe mine dintru întuneric la lumină, prin aceşti sfinţi robi ai Tăi”.

Şi aşa tămăduindu-se împăratul, a cinstit pe Sfinţii Doctori Cosma şi Damian, şi i-a slobozit pe ei cu pace. Iar ei ieşind din Roma, s-au dus la satul lor. Şi auzind locuitorii satului aceluia, şi cei dimprejur, toate cele ce se făcuseră de sfinţi în Roma, au ieşit întru întâmpinarea plăcuţilor lui Dumnezeu şi i-au primit pe dânşii cu bucurie, veselindu-se şi slăvind pe Stăpânul Hristos. Iar sfinţii umblau iarăşi împrejur prin cetăţi şi prin sate după obiceiul lor, tămăduind neputinţele şi luminând norodul cu sfânta credinţă, apoi se întorceau la satul lor. Iar zavistuitorul diavol neputând prin meşteşu-girea sa cea dintâi să-i piardă pe sfinţi de pe pământul celor vii, a scornit alta.

Era în părţile acelea oarecare doctor slăvit, de la care şi aceşti sfinţi învăţaseră la început meşteşugul doctoricesc; pe acela l-a îndemnat vrăjmaşul ca să urască pe sfinţi, nesuferind slava lor cea bună. Deci, chemând acela la sine pe sfinţi cu înşelăciune, i-a luat pe dânşii la un munte, ca şi cum ar fi voit să adune buruieni de doctorii, iar în inimă având gândul lui Cain. Şi ducându-i pe ei departe, a rânduit ca fiecare deosebi să adune buruieni. Deci mai întâi năvălind asupra unuia, l-a ucis pe el cu pietre, apoi şi pe celălalt l-a ucis aşijderea. Şi luând trupurile lor, le-a ascuns lângă o scursură de apă ce era acolo.

Aşa sfinţii răbdători de chinuri ai lui Hristos, doctorii cei fără de plată, Cosma şi Damian, şi-au luat sfârşitul vieţii şi s-au învrednicit de cununile muceniceşti de la Hristos Domnul, Mântuitorul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine cinste şi slavă, acum şi de-a pururea, şi în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Petru, patriciu (1 iulie)

Cuviosul Petru s-a născut şi a crescut în Constantinopol, din părinţi slăviţi şi bogaţi. Tatăl lui se numea Constantin şi a fost patriciu şi povăţuitor de oşti. Acest Petru silindu-se din tinereţe la învăţătura cărţii, s-a deprins bine la filosofie, şi a străbătut toată înţelepciunea cea dinafară. Şi ajungând la vârsta cea de bărbat, s-a însoţit cu femeie, iar după sfârşitul tatălui său a luat cinstita dregătorie a aceluia, fiind pus patriciu în zilele evlavioasei împărătese Irina, şi a fiului ei, Constantin. Iar după ce a luat împărăţia Nichifor, şi grecii au făcut război cu bulgarii, într-acea vreme Petru a fost pus de împărat mai-mare voievod peste toate ostile, şi s-a dus cu împăratul asupra bulgarilor.

Şi făcându-se mare război, întâi grecii au biruit pe bulgari, apoi cu dumnezeiasca slobozire, bulgarii îndreptându-se, au lovit pe greci cumplit, şi l-au ucis pe însuşi împăratul Nichifor. Atunci şi fericitul Petru cu cincizeci de boieri greci a fost prins de bulgari, şi a fost ţinut în legături spre muncire şi spre moarte. Şi rugându-se el lui Dumnezeu cu dinadinsul pentru a sa izbăvire, i s-a arătat noaptea Sfântul Ioan Teologul, cel ce s-a rezemat pe pieptul lui Hristos, şi l-a izbăvit pe el din legături, ducându-l până la Roma.

Dintr-acea vreme Petru s-a dat pe sine cu totul spre slujba lui Dumnezeu şi socotindu-le pe toate ca pe nişte gunoaie, s-a dus la muntele Olimpului, unde, luând viaţa îngerească, s-a nevoit împreună cu marele Ioanichie (Pomenirea lui la 4 noiembrie) şi s-a deprins la toată bunătatea. Şi petrecând acolo treizeci şi patru de ani, a mers la Constantinopol după ce acum soţia lui şi fiul muriseră. Şi mai întâi a petrecut o vreme lângă biserica zidită de dânsul, care se numea Evandria, apoi ducându-se la un loc de linişte osebit, şi-a zidit o chilie mică şi a petrecut într-însa opt ani, foarte obosindu-se pe sine cu postul şi cu privegherea, şi cu celelalte nevoitoare osteneli, purtând o haină aspră de păr pe trup, iar picioarele avându-le neîncălţate în toată vremea vieţii celei pustniceşti. Aşa vieţuind bine şi cu plăcere de Dumnezeu, s-a odihnit întru Domnul şi s-a numărat în ceata drepţilor celor ce slăvesc pe Tatăl, şi pe Fiul, şi pe Sfântul Duh, în veci. Amin.

Sfântul Mucenic Potit Pruncul (1 iulie)

Intru împărăţia lui Antonin, fiind prigoană mare asupra creştinilor pretutindeni, era în Sardichia un bărbat oarecare care se ţinea de păgânătatea închinării idoleşti, cu numele Ghilas. Acesta avea un fiu unul născut, copil de treisprezece ani, anume Potit, înţe-lepţit cu înţelepciunea lui Dumnezeu, cea care din gura pruncilor îşi săvârşeşte ei laudă, şi luminat cu darul Sfântului Duh, ca să cunoască el pe Făcătorul său şi Aceluia Unuia să-I aducă rugăciunile şi închinăciunile sale, iar de idolii cei fără de suflet să se îngreţoşeze. Pentru că ştiind a citi cărţile, a aflat nişte dumnezeieşti învăţături creştineşti şi, citindu-le pe acelea, s-a umplut de înţelepciune duhovnicească şi de înţelegere, şi ducându-se fără ştirea tatălui său la creştini, a primit Sfântul Botez, şi se întorcea de la urâtele slujbe idoleşti.

Iar Ghilas, tatăl lui, văzând pe fiul său întorcându-se de la idoli, s-a mâhnit, şi cu multe îmbunări îl îndemna pe el ca să aducă împreună cu dânsul jertfă zeilor lor. Iar sfântul tânăr i-a grăit lui: „O, tată, nefolositor cuvânt îmi grăieşti mie, poruncindu-mi ca să jertfesc dracilor. De mă iubeşti părinteşte pe mine, fiul tău, apoi să mă sfătuieşti pe mine aceea care mântuieşte sufletul, iar nu aceea care îl pierde. Eu doresc ca şi tu, cunoscând adevărul, să te întorci de la spurcata rătăcire şi să începi a sluji unuia Dumnezeu celui ce în ceruri vieţuieşte, şi pe toate le cuprinde, Făcătorul a toată făptura”.

Iar tatăl lui mâniindu-se, l-a închis pe el într-o odaie osebită şi a poruncit casnicilor, ca să nu îndrăznească nimeni să dea copilului pâine şi apă; şi zicea către dânsul: „Vom vedea dacă Dumnezeul tău, pe Care Il cinsteşti, îţi va da ţie hrană şi băutură”. Iar Sfântul tânăr Potit, plecându-şi genunchii, se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Judecă Doamne pe cei ce-mi fac mie strâmbătate, şi dă război cu cei ce se luptă cu mine, pentru că doresc ca să-Ţi slujesc Ţie, Domnului meu Iisus Hristos, Celuia ce ai voit a veni din cer pe pământ pentru mântuirea omenească. Priveşte spre rugăciunea smeritului robului Tău, şi mă întăreşte pe mine întru această foame, precum ai întărit pe proorocul Tău Daniil, cel aruncat în groapa leilor. Tu ai zis întru Sfântă Evanghelia Ta: Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a acelora este Impărăţia Cerului. Deci şi pe mine cel închis aici pentru dreptatea Ta, şi chinuit de foame şi de sete, nu mă lăsa”.

Şi a petrecut sfântul în închisoarea aceea multe zile, fiind pedepsit de tatăl său cu foamea şi cu setea, iar de Dumnezeu fiind întărit prin hrană duhovnicească şi adăpat prin darul Sfântului Duh; şi strălucea faţa lui ca soarele. Şi veselindu-se întru Domnul Dumnezeul său, zicea: „Mulţumesc ţie, Stăpâne, că pe mine nevrednicul robul Tău ai binevoit a mă sătura de bunătăţile Tale duhovniceşti, care pe cât se primesc, pe atât mai mult se doresc. Şi încă mă rog Ţie, Dumnezeul Ingerilor şi al Arhanghelilor, Milostive şi Indurate, cel ce nu voieşti moartea păcătosului, ci ca să se întoarcă el, şi să fie viu. Ascultă-mă pe mine, cel ce strig către Tine cu toată inima pentru tatăl meu: dă-i lui cunoştinţa adevărului Tău şi înţelegerea credinţei. Deschide-i lui mintea, ca să poată el a Te cunoaşte pe Tine, Făcătorul său, şi Ţie unuia să-Ţi slujească, iar nu zeilor elineşti celor mulţi. Ca să nu se bucure de dânsul diavolul, vrăjmaşul numelui creştinesc, ci să se proslăvească tăria Ta cea atotputernică, care povăţuieşte spre mântuire pe cei rătăciţi”.

Aşa rugându-se el, i s-a arătat Ingerul Domnului, întărindu-l pe el, şi zicându-i: „Va fi ţie ceea ce pofteşti. Pentru că Dumnezeu, Căruia cu toată inima Te-ai încredinţat, totdeauna este cu tine, şi orice vei cere de la Dânsul, vei câştiga. Insă să ştii şi aceasta, că pierzătorul sufletelor omeneşti, diavolul, s-a gătit asupra ta. Deci se cade ţie ca să primeşti toate armele lui Dumnezeu, ca să poţi sta împotriva meşteşugirilor lui”. Aceasta zicându-i îngerul luminii, s-a dus. Iar sfântul se ruga lui Dumnezeu, zicând: Miluieşte-mă Dumnezeule, miluieşte-mă. Că spre Tine a nădăjduit sufletul meu şi în umbra aripilor Tale voi nădăjdui, până ce va trece fărădelegea.

Şi trecând puţin ceas, de năprasnă i s-a arătat lui îngerul întunericului, întru strălucire de lumină prefăcută, şi i-a zis lui: „Iată am venit la tine, o, tânărule fără de răutate, ca să nu slăbeşti cu sufletul tău şi cu trupul de foame şi de sete, ci să asculţi pe tatăl tău, şi să te saturi cu dânsul de mâncări. Că Hristos sunt şi, fiindu-mi milă de tine şi văzând lacrimile tale, am venit să te cercetez pe tine”. Iar Sfântul tânăr Potit i-a răspuns: „Mergi înapoia mea, satano, vrăjmaşule al dreptăţii! Nu vei amăgi pe robul lui Dumnezeu; nu eşti tu Hristos, ci potrivnic lui Hristos”. Aceasta zicând-o sfântul, a început a se ruga, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, goneşte pe vrăjmaşul acesta spurcat de la mine şi aruncă-l pe el întru adânc, întru care este osândit cu slujitorii săi”.

Iar diavolul schimbându-şi asemănarea îngerească cea prefăcută, s-a făcut ca un uriaş mare, cu statul ca de cincisprezece coţi. Apoi iarăşi s-a prefăcut într-un bou mare şi a răgit cu mare glas. Iar sfântul cu semnul Crucii îngrădindu-se, a zis către dânsul: „Incetează, o, răule duh, a ispiti pe ostaşii lui Hristos, pentru că nu vei putea înfricoşa pe cel răscumpărat cu Sângele lui Hristos şi îngrădit cu puterea Crucii”. Şi îndată s-a stins diavolul. Şi se auzea glasul lui de departe, zicând: „O, ce fel de tânăr copil mă biruieşte pe mine, vai mie, unde mă voi odihni de acum, spre cine voi slobozi săgeţile mele? De mă apropii de un bătrân, nu atâta de lesne mă biruieşte acela, precum acest copil. Ci mă voi duce şi voi intra întru fiica una născută a împăratului Antonin, şi întru dânsa voi arăta puterea mea. Incă voi îndemna şi asupra ta, o, Potite, pe împăratul, ca să te piardă pe tine cu multe munci”. Iar sfântul a răspuns: „O, vrăjmaşule, în orice fel de munci voi intra, pretutindeni te voi birui pe tine, nu eu, ci Domnul meu Iisus Hristos”. Şi a fugit diavolul, strigând: „Amar mie, că sunt biruit de un copil”.

După aceasta Ghilas, tatăl lui, scoţându-l pe el de la închisoare, a zis către dânsul: „Fiule, jertfeşte zeilor, pentru că poruncă este de la împăratul, ca tot cel ce nu aduce jertfe zeilor, să se ucidă cu multe munci, sau să se dea la fiare spre mâncare. Insă mă doare pentru tine, că unul născut îmi eşti mie, ca să nu te pierd pe tine, moştenitorul meu”. Grăit-a sfântul: „Căror zei să le aduc jertfă, ca să-i ştiu pe ei anume?” Iar tatăl i-a zis lui: „Au nu ştii fiule pe zeul Dia, şi pe Arta, şi pe Atena?” Grăit-a copilul: „De când m-am născut, niciodată n-am auzit ca unii ca aceştia să fie zei, fără numai idoli. O, tată, de ai fi ştiut cât de puternic este Dumnezeul creştinesc, care pe Sine smerindu-Se, ne-a mântuit pe noi, ai fi crezut într-Insul, că Acela este Unul, adevăratul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul, iar toţi ceilalţi – zeii neamurilor – sunt draci”. Zis-a Ghilas: „De unde sunt la tine cuvintele acestea, pe care le grăieşti?” Răspuns-a sfântul: „Acela căruia Ii slujesc, grăieşte prin buzele mele, pentru că a zis în Evanghelia Sa: Nu vă îngrijiţi, cum sau ce veţi grăi. Că se va da vouă întru acel ceas, ce veţi grăi”. Zis-a Ghilas: „Au nu te temi de munci, fiul meu? Şi când vei fi dus la boierul cel muncitor şi vei fi dat la muncile cele cumplite, atunci ce vei face?” Iar sfântul copil, zâmbind, a zis: „O, tată, fără de minte cuvânt ai zis. Domnul meu Iisus Hristos, răscumpărătorul sufletelor noastre, Acela mă va întări pe mine, robul său. Au nu ştii tată, că întru Numele Domnului, David, un copil neînarmat, a ucis pe acel tare Goliat cu o piatră şi, smulgând sabia de la dânsul, i-a tăiat capul”. Zis-a Ghilas: „Deci tu, nădăjduind spre Dumnezeul tău, oare eşti gata ca pentru numele Lui pe toate să le pătimeşti?”

Răspuns-a sfântul: „Cred Făcătorului meu – Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh -, Unuia în Treime Dumnezeu, că mă va întări pe mine nu numai pe toate muncile a le suferi cu bărbăţie, ci şi a muri pentru Dânsul fără de temere. Incă să crezi şi tu tată întru Dumnezeu pentru Care îţi spun ţie, şi te vei mântui. Pentru că acei zei, cărora acum te închini, nu sunt nimic, nici nu au mântuit pe cineva cândva, nici nu au putut să facă ceva. Şi ce folos îţi este a te închina la arama cea neînsufleţită, şi la piatră, şi la lemn? Idolii când cad pe pământ, nu pot să se scoale, ci se sfărâmă bucăţi, şi sfărâmându-se nu dau glas, fiind muţi şi nesimţitori. Iar numele, cu care numiţi pe idolii voştri, cu acelea de demult se numeau oamenii cei prea spurcaţi şi prea fără de lege, care erau plini de vrăji drăceşti şi de toate faptele cele rele, şi vrednici de multe pedepse, precum şi acum pe unii ca aceia legile cetăţii îi judecă şi îi dau la pedeapsa cea de moarte. Acum ticăloasele suflete ale acelor zei ai voştri ard neîncetat în iad, în focul cel veşnic, care niciodată nu se stinge, şi cei ce acum slujesc idolilor lor, vor arde împreună cu dânşii întru acelaşi foc fără de sfârşit.

Iar Dumnezeul nostru, Cel ce petrece în veci, pe toate le lucrează, şi îndreptează pe toată făptura cea văzută şi nevăzută, şi stăpâneşte pe cele de sus şi pe cele de jos, şi pe cei ce cred întru Dânsul, şi Ii slujesc lui cu adevărat, îi proslăveşte întru Impărăţia Sa la cer, încă şi pe pământ le face numele lor slăvit, îmbogăţindu-i pe dânşii cu darul cel de minuni, ca adică să facă ei semne şi minuni, pentru că zice: Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu, dracii vor goni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mână şi chiar de vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma pe dânşii. Pe bolnavi mâinile îşi vor pune şi sănătoşi vor fi”.

Acestea şi altele asemenea cu acestea grăindu-le pruncul, s-a minunat Ghilas, tatăl lui, şi a zis: „Acum am cunoscut că adevărat este Dumnezeul creştinesc, care unele ca acestea şi atât de mari lucruri le grăieşte prin gura copilului acestuia, care mai înainte niciodată nu le-am auzit. Şi de n-ar fi fost în copil oarecare putere dumnezeiască, nu ar fi putut să grăiască din inima sa cuvintele acestea. Ci, precum văd, însuşi Dumnezeu Acela grăieşte prin gura fiului meu”. Deci suspinând Ghilas şi plângând, a zis: „Amar mie, păcătosului, fiul meu – copilul cel tânăr – este mai înţelept decât mine – cel bătrân -, pentru că acesta din copilărie a cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, iar eu îmbătrânind cu anii, până acum nu L-am cunoscut pe el. Dar acum cred cu inima şi mărturisesc cu gura, că nu este alt Dumnezeu afară de Dumnezeul creştinesc şi nu este altul asemenea Lui”. Şi aşa Ghilas crezând întru Hristos, a luat Sfântul Botez prin povăţuirea Sfântului copil Potit, fiul său.

După botezul tatălui său, Sfântul Potit, urmând ostenelilor apostoleşti, a ieşit din Sardinia, patria sa, şi a venit în partea ce se numea Efir, şi a propovăduit acolo pe Hristos. Apoi de acolo a mers la cetatea ce se numea Valeria, în care era o femeie, anume Chiriachi, soţia senatorului Agatonie, leproasă foarte şi neputând a fi tămăduită de nici un fel de doctori. Iar Sfântul Potit mergând la uşile casei ei, şedea lângă acelea ca un sărac. Şi s-a întâmplat de a ieşit dintru acea casă oarecare famen şi Sfântul Potit a strigat către dânsul, cerând apă să bea. Iar famenul a zis către dânsul: „Dar aici ai venit să ceri apă?” Răspuns-a sfântul: „Nu însetez atât de apa din casa aceasta, pe cât de mântuirea sufletelor, ca să fie darul Domnului meu Iisus Hristos în casa aceasta”. Şi minunându-se famenul de cuvintele sfântului, l-a întrebat pe el: „De unde eşti tu, copile, şi cum te numeşti?” Răspuns-a Sfântul Potit: „Din pământ sunt născut ca şi tine, numele meu este Potit şi sunt rob al Stăpânului meu Iisus, Care este Mântuitorul sufletelor omeneşti celor ce cred întru Dânsul, şi tămăduitorul neputinţelor trupeşti; Care pe leproşi i-a curăţit, pe slăbănogi i-a ridicat de pe pat, pe orbi i-a luminat şi pe cei morţi i-a înviat cu cuvântul”.

Zis-a famenul: „Dacă rob eşti al Aceluia, apoi oare vei putea ca să cureţi pe cei leproşi?” Răspuns-a sfântul: „Unde va fi credinţa, acolo va fi şi tămăduirea, pentru că Stăpânul meu Iisus Hristos după credinţă dă tuturor celor ce cer de la Dânsul”. Zis-a famenul: „Dar vei putea tu ca să tămăduieşti de lepră pe stăpâna noastră?” Răspuns-a sfântul: „De va crede întru Hristos Dumnezeul meu, va fi sănătoasă”. Zis-a famenul: „Dacă o vei tămădui pe ea, stăpân vei fi al tuturor averilor ei”. Răspuns-a sfântul: „Eu nu doresc nici aur, nici argint, nici averile ei, ci caut ca să-i împreunez sufletul ei cu Hristos Dumnezeul meu”.

Şi îndată famenul a înştiinţat de aceea pe stăpâna sa, şi a dus la dânsa pe Sfântul Potit. Şi intrând în camera ei, a zis: „Pacea Domnului meu Iisus Hristos să fie în casa aceasta”. Şi a zis către dânsul Chiriachi: „Tămăduieşte-mă pe mine, rogu-mă ţie, de poţi să mă tămăduieşti”. Răspuns-a sfântul: „Crede întru Dumnezeul cel propovăduit de mine, primeşte Sfântul Botez şi vei fi sănătoasă”. Zis-a femeia: „Invaţă-mă pe mine cum să cred”. Iar sfântul a învăţat-o pe dânsa pentru Hristos Dumnezeu, arătându-i ei calea cea dreaptă a mântuirii. Atunci a zis femeia: „Cred că nu este alt Dumnezeu, fără de Acela, de Care tu îmi spui mie, şi nădejdea tămăduirii mele întru Dânsul o pun, iar tu fă cea ce poţi să faci”.

Iar Sfântul Potit, plecându-şi genunchii la rugăciune, a început a grăi cu lacrimi: „Doamne Iisuse Hristoase, Impăratul Ingerilor, Mântuitorule al sufletelor, Tu ai zis ucenicilor Tăi: Cu numele Meu pe cei leproşi să-i curăţiţi, pe cei morţi să-i înviaţi. Auzi-mă şi pe mine robul Tău, Stăpâne, şi tămăduieşte pe femeia aceasta. Să fie darul Tău peste dânsa, ca să zică neamurile, că Tu eşti Dumnezeu şi nu este altul afară de Tine”. Aşa rugându-se, a rânduit ca să se facă botezul şi, când a intrat femeia aceea în scăldătoare şi s-a botezat, îndată s-a curăţit de lepra sa şi a ieşit sănătoasă, avându-şi trupul ca o pruncă tânără. Aceasta văzând-o bărbatul ei, Agaton, şi toţi casnicii, au crezut întru Hristos şi s-au botezat; iar ceilalţi cetăţeni urmând lor, au primit mulţi sfânta credinţă, ca la jumătate de cetate, şi binecuvântau pe Dumnezeu, zicând: „Cu adevărat, mare lumină am văzut prin copilul acesta, care ne-a scos pe noi din întunericul idolesc”. Iar Sfântul Potit le grăia lor: „Iată, vedeţi măririle lui Dumnezeu, deci să păziţi poruncile Lui şi vă veţi mântui în veci”.

Şi ieşind de acolo, s-a dus la un munte în pustie care se numea Gargara, şi acolo locuia cu fiarele ca şi cu oile, pentru că, prin dumnezeiasca poruncă, i se supuneau lui fiarele şi se adunau în urma lui. Intru acea vreme a intrat dracul în fiica împăratului Antonin cu numele Agnia, şi o muncea pe dânsa. Şi era împăratul în mâhnire mare şi se ruga pentru dânsa deşerţilor săi zei, făgăduind şi zicân-du-le: „Zeule Apolone, zeule Dia, zeule Arfan, tămăduiţi pe fiica mea, şi voi aduce vouă întru jertfă boi cu coarnele aurite”. Iar dracul striga prin gura fecioarei, zicând: „De nu va veni aici Potit cel ce petrece în muntele Gargara, eu de aici nu voi ieşi”. Iar împăratul îndată a trimis pe oarecare boier al său, cu numele Ghelasie, cu patruzeci de ostaşi, la muntele acela, ca să caute pe Potit. Şi aceia ducându-se acolo şi străbătând pustia Gargariei, au aflat pe robul lui Hristos şezând în munte, şi împrejurul lui stând mulţime de fiare, pe care văzându-le ostaşii, s-au temut şi voiau să fugă, pentru că fiarele se întorseseră spre dânşii, ca să se repeadă la ei. Iar sfântul a certat pe fiare, zicându-le: „Duceţi-vă la locurile voastre nevătămând pe nimeni”. Şi s-au dus fiarele.

Iar sfântul a zis către Ghelasie: „Pentru ce ai venit la mine cu atât de mulţi ostaşi?” Iar Ghelasie l-a întrebat pe el: „Dar tu eşti Potit?” Şi el a răspuns: „Eu sunt păcătosul, robul Dumnezeului meu Iisus Hristos”. Ghelasie a zis: „împăratul Antonin are trebuinţă de tine, deci să mergi la dânsul cu noi”. Grăit-a sfântul: „Ce trebuinţă are împăratul cel necurat de un om creştin?” Şi luând ostaşii pe Sfântul Potit, l-au dus la Roma. Iar după ce s-au dus ei înaintea împăratului, l-a întrebat pe el împăratul: „De ce neam eşti?” Răspuns-a sfântul: „Sunt creştin, născut din părinţi creştini”. Zis-a Antonin: „Au nu ştii poruncile noastre cele împărăteşti, că tot cel ce nu se închină zeilor noştri, cu moarte va muri?” Răspuns-a sfântul: „Eu aceasta şi doresc, ca să mor pentru Hristos Dumnezeul meu”.

Grăit-a lui împăratul: „A ajuns la mine vestea despre tine, cum că poţi să tămăduieşti pe fiica mea; şi de vei face aceasta, te voi cinsti pe tine cu multe daruri şi bogăţii”. Grăit-a sfântul către dânsul: „Zeii tăi pentru ce nu o tămăduiesc pe dânsa?” Zis-a împăratul: „Pentru ce aşa cu mândrie îmi răspunzi mie?” Sfântul Potit a zis: „De voi tămădui pe fiica ta, vei crede întru Dumnezeu întru Care eu cred?” Iar împăratul s-a făgăduit că va crede, şi i-a grăit lui sfântul: „Ştiu că inima ta este împietrită şi nu vei crede, dar pentru norodul cel ce stă de faţă o voi face aceasta, cu puterea Dumnezeului meu, ca să vadă şi să creadă, şi să proslăvească numele lui Iisus Hristos”.

Atunci a fost adusă fiica împăratului şi au pus-o înaintea lui, şi a zis prin gura ei diavolul către sfântul: „Ce, Potite? Au nu ţi-am spus ţie, că şi nevrând tu, te voi face să vii la împăratul?” Iar sfântul suflând spre faţa copilei, a zis către dracul: „Domnul meu Iisus Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu, Căruia se supune toată făptura cea cerească şi pământească, şi cea de sub pământ, te ceartă pe tine, necuratule duh, şi-ţi porunceşte ca să ieşi dintru această zidire a Lui, şi să nu ai mai multă stăpânire a intra într-însa”.

Aceasta zicând-o sfântul, a lovit cu dreapta peste obraz pe copilă, şi îndată au văzut toţi ieşind din gura ei un balaur înfricoşat, care după ce a ieşit s-a stins. Iar cei ce stăteau de faţă văzând aceasta, s-au umplut de spaimă şi au grăit: „Cu adevărat mare este Dumnezeul copilului acestuia”; şi mulţi dintr-înşii au crezut întru Hristos. Incă s-a mirat şi împăratul văzând aceasta şi zicea: „O, cât de mare este vrăjitoria creştinească!” Iar sfântul a zis către dânsul: „Amar ţie, nebune împărate, că văzând măririle lui Dumnezeu, nu crezi într-Insul”. Iar împăratul a zis: „Mulţumire dau zeilor mei, celor ce mi-au tămăduit pe fiica mea”. Grăit-a Sfântul: „Minţi, împărate, că nu zeii tăi, ci Hristos Domnul Dumnezeul meu a tămăduit-o pe dânsa”.

Şi a zis împăratul: „Lasă-ţi acele cuvinte ale tale şi jertfeşte zeilor mei, şi te voi face pe tine mare în palatele mele cele împărăteşti, şi-ţi voi da ţie aur şi argint şi bogăţii”. Răspuns-a sfântul: „Să nu-ţi fie ţie bine, o, împărate, cel ce îmi făgăduieşti mie pe acelea pe care eu le socotesc ca pe un gunoi al pământului. Pentru că am bogăţii nestricăcioase şi negrăite la ceruri, pe care Hristos Domnul meu le-a gătit tuturor celor ce-L iubesc pe el. Iar aurul tău şi argintul, şi toate bogăţiile tale, le va mânca focul”. Zis-a împăratul cu mânie: „Incă cu mândrie grăieşti împotriva mea?” Răspuns-a sfântul: „Grăiesc, căci nu mă tem de tine. Că Domnul meu Iisus Hristos mă va scoate pe mine din mâinile tale”. Zis-a împăratul: „Mă ocărăşti şi mă necinsteşti pe mine, dar eu rabd cruţându-ţi tinereţile tale, şi te sfătuiesc pe tine ca să aduci jertfă zeilor, ca să nu încep îndată a te munci pe tine”. Răspuns-a sfântul: „Cruţă-te pe tine singur, căci mare iad se găteşte ţie, şi vei pieri tu şi împărăţia ta, şi vei arde în focul cel nestins, împreună cu tatăl tău diavolul în veac”.

Deci umplându-se de mânie împăratul, a poruncit ca, dezbră-cându-l pe Sfântul Potit, să-l bată cumplit cu toiege. Iar sfântul fiind bătut, grăia: „Mulţumesc Ţie, Doamne al meu, că m-ai învrednicit pe mine a pătimi pentru numele Tău”. Iar împăratul a zis către mucenic: „Ce voieşti, Potite? Oare să mori, ori să jertfeşti zeilor, ca să fii viu şi întreg?” Grăit-a sfântul: „La care zei voieşti să jertfesc?” Iar împăratul, poruncind să înceteze a bate pe mucenic, a zis către dânsul: „Au nu ştii pe marele zeu Dia şi pe Arfan şi pe Athina?” Iar Sfântul Potit zâmbind, a zis: „Să-i vedem pe dânşii, ce fel de zei sunt aceia, şi voi face ceea ce porunceşti”. Iar împăratul cu bucurie l-a dus pe el în capiştea idolească, unde când sfântul s-a rugat Dumnezeului celui de sus, îndată au căzut idolii şi s-au sfărâmat în mici bucăţi. Şi a zis sfântul către împăratul: „De sunt adevăraţi zei, apoi pentru ce au căzut? Şi căzând, pentru ce nu se scoală şi nici nu îşi ajută lor? Deci vezi o, împărate, cât de mare este puterea Dumnezeului meu”. Iar umplându-se împăratul de ruşine şi de mânie, a poruncit ca legând pe mucenic cu fiare grele, să-l arunce în temniţă.

Şi şezând sfântul în temniţă şi rugându-se, i s-a arătat un înger purtător de lumină, întărindu-l şi mângâindu-l pe el. Iar la miezul nopţii s-au topit ca ceara fiarele cele grele de pe dânsul, şi s-a umplut temniţa de lumină şi de bună mireasmă negrăită. Iar străjerii mirosind acea bună mireasmă, s-au mirat, şi se întrebau de unde iese. Şi privind pe o ferestruie în temniţă, au văzut o lumină minunată, şi pe sfântul slobozit din fiare, bucurându-se şi slăvind pe Dumnezeu, şi vorbind cu îngerul. Şi s-au umplut de frică şi de spaimă. Apoi, luminându-se de ziuă, s-au dus şi au spus împăratului. Şi a poruncit împăratul ca îndată să se gătească priveliştea şi propovăduitorii să strige, ca norodul să se adune la privelişte. Deci mult norod adunân-du-se, a venit împăratul, şi şezând la divanul cel obişnuit, a poruncit ca să scoată din temniţă pe mucenic şi să-l pună de faţă la judecata sa.

Şi adus fiind mucenicul la privelişte, s-a îngrădit pe sine cu semnul Crucii şi a stat înaintea împăratului cu faţă luminoasă. Iar Antonin iuţindu-se cu mânie şi căutând cu groază spre dânsul, i-a zis: „Unde ţi se pare că stai acum, Potite?” Răspuns-a sfântul: „Văd că stau pe pământul Dumnezeului meu”. Zis-a împăratul: „Acum îţi va fi ţie pierzarea şi care Dumnezeu te va scoate pe tine din mâinile mele?” Grăit-a sfântul: „Să se umple de ruşine faţa ta, o, împărate, că mai bună pricepere are câinele decât tine. Că acela luând din mâinile cuiva pâine, se îmblânzeşte către dânsul. Iar tu câştigând tămăduire fiicei tale de la Dumnezeul meu, îl huleşti pe El”.

Şi îndată împăratul a poruncit ca, dezgolind pe mucenic, să-l spânzure la muncire şi să-l ardă cu făclii. Apoi cu unghii de fier a poruncit să-i strujească trupul lui. Iar sfântul răbdând toate acestea ca într-un trup străin, batjocorea pe împăratul, zicând: „Unde sunt îngrozirile tale, o, împărate? Te-ai lăudat că mă vei dovedi pe mine cu muncile, iar eu, fiind muncit, nici un fel de durere nu simt. Deci să ştii şi să înţelegi că aceste munciri nu trupului meu, ci inimii tale îi aduc dureri, de vreme ce le biruiesc pe acestea prin răbdarea mea, şi mai mult mă veselesc întru dânsele”.

Iar împăratul mai mult se mânia pentru ruşinea sa şi a poruncit ca scoţând pe mucenic de la muncire, să-l dea spre mâncare fiarelor. Iar fiarele cele slobozite la dânsul, alergând, cădeau înaintea lui, şi lingeau picioarele lui, iar sfântul striga către împăratul: „Ce zici acum, spurcatule muncitor? Au încă nu vezi puterea lui Hristos, Dumnezeul meu?” Iar împăratul poruncind ca să întoarcă fiarele, a zis către slujitorii cei ce-l munceau: „Tăiaţi pe ticălosul acesta bucăţi şi-l aruncaţi spre mâncarea câinilor”. Şi luând slujitorii securea, când au început să taie pe sfântul, atunci trupul lui s-a făcut atât de tare, cu o minunată putere dumnezeiască, încât nu putea deloc securea să-l vatăme pe acela, ca pe o piatră vârtoasă sau ca pe nişte fier, şi singuri se răneau unul pe altul cu securile. Aceasta văzând-o noroadele cele ce priveau, s-au minunat foarte, şi au crezut mulţi întru Hristos Domnul ca la două mii, şi strigau, grăind: „Cu adevărat Acelaşi Dumnezeu lucrează în tânărul acesta, care mai înainte a lucrat în Petru şi în Pavel, care au pătimit întru această cetate”.

Aceasta văzând-o muncitorul şi glasul norodului auzindu-l, s-a tulburat. Şi gemând de la inimă, a zis: „O, cât de mare este vrăjitoria acestui spurcat creştin!” Şi a poruncit să pregătească o tigaie de fier şi să fiarbă untdelemn într-însa, şi punându-l pe mucenic în ea, să-l ardă, mai adăugând încă a topi şi plumb, şi cu acela a stropi trupul mucenicului. Iar sfântul ca întru oarecare răcorire fiind, se veselea şi slăvea pe Dumnezeu, grăind către împăratul: „Juru-te pe tine, pe cinstea ta cea împărătească, ca încă să-mi mai adaugi mie plumb de acesta topit, pentru că foarte mare răcorire am dintru acesta”. Şi nu se pricepea împăratul ce fel de muncă încă mai cumplită să scornească asupra lui. Deci luând pe sfântul de pe tigaie, a poruncit să aducă un piron de fier lung, să-l înfierbânteze pe acela şi să-l bată deasupra în capul mucenicului. Aceasta făcându-se, s-a făcut cu dumnezeiasca putere aceea că mucenicul luând în cap pironul, petrecea viu şi sănătos şi fără de durere, iar durerea aceea, pe care ar fi simţit-o mucenicul, s-a suit pe capul împăratului, şi durându-l capul pe împăratul cumplit, striga către mucenic, zicând: „Miluieşte-mă, robule al lui Hristos, şi din durerea aceasta mă izbăveşte, acum cunosc puterea Dumnezeului tău”. Şi a grăit sfântul: „Zeii tăi să te tămăduiască pe tine”.

Iar împăratul neîncetat ruga pe mucenic pentru tămăduirea sa. Şi i-a zis sfântul: „Până ce nu va veni aici fiica ta, pe care Hristos al meu a făcut-o sănătoasă, tu nu vei putea să te tămăduieşti”. Şi îndată au chemat pe fiica împăratului, care căzând la picioarele mucenicului, grăia: „Rogu-mă ţie, robule al lui Dumnezeu, botează-mă pe mine întru numele atotputernicului Dumnezeului tău, pe care Il propovăduieşti”. Şi a poruncit sfântul ca îndată să gătească scăldătoare. Şi a botezat pe dânsa singur înaintea tuturor, de vreme ce nu era cu putinţă ca întru acea vreme să afle preot, toţi preoţii ascunzându-se din pricina prigoanei.

Iar după botezul fiicei împăratului, întinzându-şi mucenicul mâinile sale spre Dumnezeu, a făcut rugăciune pentru tămăduirea împăratului, şi îndată acela s-a făcut sănătos. Ci, o orbire şi nebunie a închinării de idoli! Că în loc ca să cunoască el pe adevăratul Dumnezeu şi să-I mulţumească, necuratul împărat a început a da mulţumire spurcaţilor săi zei, zicând: „Mulţumesc ţie, zeule Apolone, zeule Arfe, şi zeiţă Athino, că m-aţi tămăduit pe mine”. Atunci sfântul a început a ocărî foarte pe împăratul, defăimându-l pentru nebunia şi împietrirea lui, că se dăduse cu totul la înşelăciunea drăcească.

Iar împăratul ca un îndrăcit mâniindu-se, a poruncit ca să taie limba sfântului, şi ochii să-i scoată. Iar mucenicul lui Hristos şi după tăierea limbii vorbea luminos, slăvind pe Dumnezeu şi grăind: „Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda lui în gura mea. Bine voi cuvânta pe cel ce a pus în gura mea cântare nouă, şi voi cânta Dumnezeului meu întru veselie şi bucurie”.

Iar către împăratul a zis: „Ce ai sporit păgânule, tăindu-mi limba mea? Ai nădăjduit că odată cu limba vei lua şi cuvântul din gura mea? Iată, vezi şi mă auzi pe mine grăind luminos, cu Darul lui Hristos Dumnezeul meu, care te va birui pe tine ca şi de demult pe faraon”. Iar împăratul văzându-se pe sine biruit şi ruşinat, a rămas ca un uimit, nepricepându-se ce să facă mai mult mucenicului. Şi vrând acum să se izbăvească pe sine de ocara norodului, a poruncit ca să taie pe mucenic cu sabia.

Şi tăindu-se capul sfântului, şi-a săvârşit nevoinţa pătimirii sale. Aşa şi-a pus sufletul său Sfântul Mucenic Potit pentru Hristos, în anii cei prunceşti, şi acum împărăteşte cu Dânsul la ceruri în viaţa cea fără de moarte, căreia şi noi să ne învrednicim cu rugăciunile Sfântului Mucenic Potit, şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, a Căruia este slava împreună cu Tatăl, şi cu Sfântul Duh, acum şi de-a pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Ierarh Leontie, Episcopul Rădăuţilor (1 iulie)

Acatistul Sfântului Ierarh Leontie de la Rădăuţi

Acest purtător de Dumnezeu, Leontie, s-a născut din părinţi creştini dreptmăritori, în oraşul Rădăuţi, la începutul secolului al XlV-lea. Incă din pruncie, mergând cu părinţii săi la biserică, a fost cuprins de o mare dragoste faţă de casa lui Dumnezeu, unde mai apoi mergea zilnic şi asculta cu toată luarea aminte sfânta slujbă, după care zăbovea, căutând să se apropie cât mai mult sufleteşte de cuvi-oşii părinţi călugări, ostenitori şi slujitori sfinţiţi la această catedrală voievodală.

Părinţii din obştea catedralei, văzându-l cu atâta dragoste pentru casa lui Dumnezeu, şi pentru sfintele slujbe, l-au primit în obştea lor, unde fericitul Leontie, în toate cele rânduite arăta multă râvnă, smerenie şi ascultare.

Pentru viaţa lui duhovnicească a fost călugărit, primind numele de Lavrentie. Râvna lui pentru nevoinţele cele duhovniceşti sporea tot mai mult. Luând binecuvântarea de la stareţul obştei, s-a îndreptat către un loc sihăstresc, nu departe de Putna, unde erau câţiva sihastri. Mitropolitul Moldovei de atunci, Iosif Muşat, aflând de această vatră sihăstrească cu rânduială preafrumoasă, a mers şi a sfinţit biserica acestui schit şi, odată cu aceasta, a hirotonit în preot pe Cuviosul Lavrentie, numindu-l tot atunci egumen, potrivit dorinţei acestei obşti.

Aici, în această binecuvântată sihăstrie, vine să se nevoiască şi Cuviosul Daniil Sihastrul, sub povaţa părintelui său duhovnicesc, Lavrentie. Infiinţându-se scaun episcopal la Rădăuţi, în timpul lui Alexandru cel Bun, nu după multă vreme de la întemeierea acestei episcopii, Cuviosul Lavrentie este chemat la înalta vrednicie şi răspundere înfricoşătoare de ierarh.

Primind jugul arhieriei, Cuviosul Ierarh Lavrentie adaugă la nevoinţele sale sihăstreşti şi crucea slujirii arhiereşti. Arhiereu fiind, nu a încetat nici o clipă a priveghea, a posti şi a se ruga neîncetat. Apoi a sfinţit biserici şi a hirotonit preoţi şi diaconi pentru toate bisericile unde era trebuinţă, veghind la păstrarea rânduielilor canonice, păzind scumpătatea şi pogorământul în toate câte le rânduia spre zidirea Bisericii lui Hristos şi folosul cel mântuitor al păstoriţilor săi sufleteşti.

După ani mulţi de arhierească păstorie, simţindu-se slăbit cu trupul, s-a retras din scaunul său şi s-a reîntors la mănăstirea de metanie, Laura. Aici a cerut să i se dea schima cea mare, primind numele de Leontie, nevoindu-se zi de zi şi ducând cu adevărat viaţă de înger în trup. Cunoscându-şi dinainte sfârşitul vieţii sale pământeşti, a chemat întreg soborul pentru a le da ultimele poveţe părinteşti. Rân-duind ca egumen al acestei sfinte mănăstiri pe cel mai apropiat ucenic al său, Cuviosul Daniil Sihastrul, şi binecuvântând pe toţi, a adormit în Domnul, întru nădejdea învierii şi a vieţii veşnice. Credincioşii şi fiii lui duhovniceşti veneau la mormântul său ca şi cum ar fi fost în viaţă, primind binecuvântarea sa şi tămăduiri de tot felul de boli.

Mai târziu moaştele sale au fost duse la Rădăuţi, potrivit dorinţei credincioşilor, unde venea multă lume din împrejurimi şi chiar de la mari depărtări, cunoscând darul lui de la Dumnezeu, care se revărsa cu prisosinţă asupra tuturor celor ce se rugau şi sărutau cu credinţă racla sfintelor sale moaşte.

In anul 1639, prădându-se biserica, au dispărut şi moaştele Sfântului Leontie din Rădăuţi. Unii cred că au fost luate de năvălitori. Alţii spun că au fost îngropate de călugări în biserică, în anul 1783, odată cu desfiinţarea mănăstirii. Insă, locul unde se află astăzi, singur Dumnezeu îl ştie. Intre anii 1621-1622, un vestit teolog ucrainean, ieromonahul Zaharia Kopystenski din Kiev, scria despre el: „In Rădăuţi, în episcopie, Sfântul Leontie, făcătorul de minuni, zace cu trupul întreg…”.

La 20 Iunie 1992, Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuţi a fost canonizat şi trecut în rândul sfinţilor ierarhi, de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, cu zi de prăznuire la 1 Iulie.

Cu rugăciunile Sfântului Ierarh Leontie, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Punerea Cinstitului Veşmânt al Maicii Domnului în biserica din Vlaherna (2 iulie)

Pe vremea binecredinciosului împărat grec Leon şi a soţiei sale, Verina, erau în Constantinopol doi bărbaţi cinstiţi din rânduiala senatorilor, anume Galvie şi Candid, fraţi buni după trup. Aceştia sfatuindu-se, au rugat pe împărat să-i lase să plece la Ierusalim, ca să se închine Sfintelor Locuri. Şi fiind sloboziţi, au plecat la drum şi, ajungând în Palestina, au mers în Galileea, vrând să ajungă în Nazaret, ca să vadă sfânta casă a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în care – prin buna vestire a Arhanghelului Gavriil şi prin venirea Sfântului Duh -, a zămislit negrăit pe Dumnezeu Cuvântul.

Deci mergând acolo şi închinându-se, s-au odihnit într-un sat mic, ce se întâmplase acolo aproape, căci se însera. Iar după dumnezeiasca purtare de grijă, au găzduit în casa unei femei văduve, evreică, care era bătrână cu anii şi cinstită prin viaţă curată. Şi pregătindu-se cina pentru dânşii, au văzut înăuntru o cămară osebită, în care erau multe lumânări aprinse, ardea tămâie şi ieşea bună mireasmă de aromate, căci acolo era ascuns cinstitul veşmânt al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu. încă zăceau lângă cămara aceea şi mulţi bolnavi, iar Galvie şi Candid, văzând aceasta, se minunau de acel lucru străin şi socoteau că acolo se păzeşte ceva din Legea veche.

Deci rugând pe acea femeie cinstită să cineze cu dânşii, au întrebat-o: „Ce este în cămara aceea luminată de atâtea lumânări şi plină de miresme de tămâie, şi pentru ce zac neputincioşii lângă ea?” Iar ea tăinuia la început lucrul cel ascuns de dânsa, dar minunile care se făceau, nu putea să le tăinuiască. Deci a zis către dânşii: „O, cinstiţi bărbaţi, iată, precum vedeţi, aceşti bolnavi care zac aici, toţi aşteaptă tămăduiri de neputinţele lor. Pentru că în acest loc, orbii se luminează, ologii se îndreptează, diavolii se izgonesc din oameni, surzii aud, limbile celor muţi se dezleagă spre grăire şi toate bolile cele nevindecate, aici se tămăduiesc lesne”.

Iar Galvie şi Candid, auzind aceasta, au început mai cu dinadinsul a o întreba pricina pentru care s-a dăruit acelui loc un dar şi o putere de nişte faceri de minuni ca acestea. Iar ea tăinuind încă adevărul, a zis: „Se povesteşte în neamul nostru evreiesc că unuia din părinţii noştri cei de demult, i s-a arătat Dumnezeu în acest loc. Din acel timp, locul acesta s-a umplut de darul lui Dumnezeu şi într-însul se fac multe minuni”. Iar ei, luând aminte la cuvintele femeii, mai mult se aprindeau cu dorinţa inimii spre aflarea adevărului, precum altădată Luca şi Cleopa, cei ce au zis: Oare nu erau inimile noastre arzând întru noi? Deci au zis cu strigare: „O, preafericită femeie, te jurăm cu Dumnezeul cel viu, să ne spui adevărul. Pentru că noi nu pentru altă pricină am suferit atâta cale de la Constantinopol şi până aici, decât numai să vedem toate locurile sfinte care sunt în Palestina, şi aici să dăm rugăciunile noastre lui Dumnezeu. Iar de vreme ce auzim că în casa ta este un loc sfânt şi făcător de minuni, voim să aflăm cu dinadinsul despre dânsul cum s-a sfinţit şi pentru care pricină se lucrează puteri întru dânsul”.

Iar femeia, fiind jurată cu numele lui Dumnezeu, a suspinat din adâncul inimii şi, vărsând lacrimi din ochi, a grăit către dânşii: „O, bărbaţi aleşi, această taină dumnezeiască, care acum mă siliţi să v-o spun, nu s-a ştiut de nimeni până astăzi; dar, de vreme ce vă văd oameni binecredincioşi şi iubitori de Dumnezeu, am să vă spun această taină ascunsă, nădăjduind ca ceea ce veţi auzi de la mine, veţi păzi şi nu veţi spune la nimeni. Aici la mine este ascuns veşmântul Preacuratei Fecioare Maria, Maica lui Hristos Dumnezeu. In timpul când ea s-a mutat de la cele pământeşti la cele cereşti, era acolo, la vremea îngropării ei, una din strămoaşele mele, văduvă, căreia i s-a dat veşmântul acesta, după hotărârea însăşi Preacuratei Născătoare de Dumnezeu. Aceea, luând veşmântul, l-a păzit cu cinste în tot timpul vieţii sale. Apoi, înainte de a muri, l-a încredinţat în paza unei fecioare din neamul său, poruncindu-i cu jurământ, ca nu numai veşmântul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu să-l păzească, ci şi fecioria ei s-o păzească pentru cinstea Preacuratei Fecioare Maria.

Iar fecioara aceea, în tot timpul vieţii sale, păzind de asemenea cu multă cinste veşmântul acesta, când s-a apropiat de sfârşitul vieţii, l-a încredinţat şi ea la altă fecioară curată şi cinstită din neamul său. Astfel că, din fecioară în fecioară, trecând mulţi ani, acest sfânt veşmânt a ajuns până la mine, smerita, care am îmbătrânit în viaţă curată fără bărbat. Iar de vreme ce în neamul meu nu se află nici o fecioară căreia aş fi putut să-i încredinţez această taină, vă spun vouă despre dânsa, ca să ştiţi că, pentru acest cinstit veşmânt, care se găseşte în camera mea dinăuntru, se săvârşesc acele minuni aici. Insă vă rog să nu spuneţi taina aceasta nimănui, nici în Ierusalim, nici oriunde vă veţi duce”.

Iar Galvie şi Candid, auzind de veşmântul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-au umplut de spaimă şi de negrăită bucurie, şi au făgăduit cu lacrimi că vor păzi taina. Şi au rugat-o pe femeie să nu-i oprească să petreacă toată noaptea, în cămara aceea, în rugăciuni, lângă sfântul veşmânt. Deci intrând înăuntru, au văzut sicriul în care era păzit cu cinste sfântul veşmânt al Maicii Domnului, în jurul căruia ardeau multe lumânări şi era bună mireasmă de aromate. Atunci au început mai cu dinadinsul a face rugăciuni cu lacrimi şi cu multe închinăciuni către Dumnezeu şi către Preasfânta Lui Maică. Şi aveau un singur gând amândoi, cum ar putea dărui acea vistierie de mare preţ cetăţii împărăteşti.

Apoi, sfătuindu-se ei, au măsurat sicriul în lăţime, lungime şi înălţime, şi au însemnat asemănarea lui din ce fel de lemn era. Deci, luminându-se de ziuă, şi-au isprăvit rugăciunile lor şi au ieşit din camera aceea, mulţumind femeii că i-a lăsat să stea toată noaptea înaintea cinstitului veşmânt. Apoi, dând îndestulată milostenie săracilor ce se aflau acolo, au plecat spre Ierusalim, fiind petrecuţi de femeia aceea, căreia i-au făgăduit că, până se vor întoarce în patria lor, iarăşi au să mai vină să se închine înaintea sfântului veşmânt al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Deci ajungând ei la Ierusalim, s-au închinat Făcătoarei de viaţă Cruci şi Mormântului Domnului. Şi cercetând toate sfintele locuri dimprejurul Ierusalimului, au chemat la dânşii un lucrător de lemn şi i-au poruncit să le facă un sicriu de lemn vechi, după măsura şi asemănarea arătată lui de dânşii. Iar după ce sicriul a fost făcut, au cumpărat pentru el un acoperământ ţesut cu aur şi s-au întors la femeia aceea. Şi ajungând la casa ei, i-au arătat acoperământul cel ţesut cu aur, rugând-o să-i lase să acopere cu el sicriul cinstitului Veşmânt al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi să le dea voie ca să stea toată noaptea la rugăciune lângă sicriu. Şi câştigând ei aceea, au căzut cu feţele la pământ înaintea sicriului şi au udat pământul cu lacrimi, rugându-se Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu ca să nu-i oprească a se atinge de sicriul său cel cu veşmântul, ca să-l ia cu dânşii.

Iar când era la miezul nopţii şi când toţi dormeau, au luat sicriul cu frică şi, scoţându-l din cameră, l-au ascuns în careta lor, iar în locul aceluia au pus celălalt sicriu, care a fost făcut din lemn vechi în Ierusalim şi, învelindu-l cu acoperământul ţesut cu aur, au stat până la ziuă, rugându-se. Iar după ce s-a luminat de ziuă, au mulţumit acelei cinstite femei şi, închinându-i-se ei, au dat multă milostenie săracilor, apoi au plecat cu negrăită bucurie.

Şi ajungând la Constantinopol, la început n-au spus nimănui despre aducerea sfântului veşmânt al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, vrând ca să ascundă la dânşii acea nepreţuită vistierie. Deci, zidind în casa lor o bisericuţă mică, în numele Sfinţilor Apostoli Petru şi Marcu, au pus într-însa sicriul acela cu sfântul veşmânt, nu la arătare, ci întru ascuns. Iar după ce au văzut că nu pot să tăinuiască sfinţenia cea atât de mare a veşmântului Maicii Domnului, pentru minunile care se făceau cu dânsul, s-au dus şi au înştiinţat pe marele împărat Leon şi pe soţia lui, împărăteasa Verina, asemenea şi pe Preasfinţitul Patriarh Ghenadie al Constantinopolului.

Iar aceştia, umplându-se de negrăită bucurie, s-au dus la casa şi biserica lui Galvie şi Candid şi, descoperind acel cinstit sicriu, au văzut nestricat, după atâţia ani, sfântul veşmânt al Maicii Domnului. Şi s-au atins de dânsul cu frică şi cu bună cucernicie, sărutându-l cu toată dragostea. Apoi l-au luat de acolo şi l-au dus cu slavă şi cu prăznuire în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu cea din Vlaherna. Deci l-au pus acolo într-un sicriu împodobit cu aur, cu argint şi cu pietre scumpe, şi au hotărât ca în toţi anii să se prăznuiască punerea veşmântului Preasfîntei Născătoare de Dumnezeu, în ziua de doi iulie, întru cinstea şi slava Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi a Celui născut dintr-însa, Hristos Mântuitorul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Notă – Vlaherna a fost un loc din Constantinopol, care se afla la malul portului corăbiilor şi a fost numit astfel după un oarecare slăvit voievod al sciţilor, care se numea Vlahern şi fusese ucis în acel loc, unde, după aceea, s-a zidit biserică prea aleasă în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Sfântul Ierarh Iuvenalie, Patriarhul Ierusalimului (2 iulie)

Sfântul Iuvenalie a luat scaunul Patriarhiei Ierusalimului pe vremea împărăţiei binecredinciosului împărat Teodosie cel Tânăr. In zilele patriarhiei lui, erau în Palestina marii luminători Sfinţii Părinţi Eftimie, Teodosie, Gherasim de la Iordan – căruia i-a slujit leul -, şi mulţi alţii, însă erau şi tulburări care se făceau de eretici. Căci în acele vremuri se ridicase eresul lui Nestorie, care hulea pe Preacurata Fecioară Născătoarea de Dumnezeu, şi s-a adunat al treilea Sinod a toată lumea al Sfinţilor Părinţi, în cetatea Efesului. La acest sinod, Sfântul Iuvenalie cu Sfântul Chirii, Patriarhul Alexandriei, şi cu ceilalţi Sfinţi Părinţi, au anatematizat pe Nestorie şi eresul lui. Iar după sfârşitul împăratului Teodosie, împărăţind Marcian cu Pulheria, a ieşit un alt eres, al lui Dioscor şi al lui Eutihie, care spuneau că în Domnul nostru Iisus Hristos este numai o singură fire. Deci s-a făcut al patrulea Sinod a toată lumea al Sfinţilor Părinţi, în cetatea Calcedon. In acest Sinod, Sfântul Iuvenalie, în mijlocul Sfinţilor Părinţi, ca un luceafăr în mijlocul stelelor, strălucea prin dreapta credinţă, izgonind întunericul credinţei celei rele a ereticilor.

Iar după ce s-a întors de la sinod la scaunul său, a mers în Palestina un oarecare eretic Teodosie, cu chipul călugăr, iar cu obiceiul vrăjitor, care se ţinea de credinţa cea rea a lui Eutihie. Acela hulea Sfântul Sinod cel din Calcedon, spunând că acolo s-ar fi lepădat dogmele dreptei credinţe şi s-ar fi înnoit învăţătura lui Nestorie, şi bârfea şi multe alte necuviinţe asupra Bisericii.

Despre acest eretic povesteşte Evagrie că, fiind izgonit din mănăstirea lui pentru faptele sale cele rele şi pentru necredinţa sa, s-a dus în Alexandria la răucredinciosul Dioscor şi s-a lipit de el. Dar fiind pedepsit şi de acela cu multe bătăi, pentru meşteşugul şi răutatea sa, a fost pus pe o cămilă, ca un tulburător, şi a fost purtat cu batjocură prin cetate. Apoi, scăpând în Palestina, a început a tulbura Biserica, semănând eresuri hulitoare de Dumnezeu. Pe atunci se afla în Palestina împărăteasa Evdochia, soţia împăratului Teodosie cel Tânăr, care petrecea la Sfintele Locuri, după moartea bărbatului ei. Deci acel eretic Teodosie mai întâi a înşelat pe împărăteasa Evdochia spre lepădarea Sinodului din Calcedon, apoi şi pe mulţi monahi neiscusiţi i-a vătămat cu eresul său şi i-a făcut de un gând cu sine. Deci a ridicat, cu mulţi călugări înşelaţi, tulburare împotriva Patriarhului Iuvenalie, silindu-l să se lepede cu totul de Sinodul din Calcedon. Iar el nevrând, l-au izgonit de pe scaun.

Şi s-a dus Iuvenalie la Constantinopol, la împăratul Marcian, iar ereticul Teodosie, având ajutătoare pe împărăteasa Evdochia şi puterea călugărilor orbiţi de eres, s-a suit pe scaunul Patriarhiei şi făcea multe primejdii episcopilor şi clericilor celor dreptcredincioşi, care nu voiau să aibă împărtăşire cu el – pe unii îi lepăda, iar pe alţii, muncindu-i, îi ucidea, jefuindu-le averile şi risipindu-le casele. Astfel a făcut lui Severian, Episcopul Schitopolei, care n-a voit să se supună eresului său, şi, izgonindu-l de pe scaunul său, l-a ucis. Din aceste pricini se făcuse în toată Palestina mare tulburare şi sfânta cetate a Ierusalimului era prinsă şi pustiită ca de nişte barbari. Iar Sfinţii Părinţi din Palestina, nesuferind să vadă o prigonire ca aceea şi risipire a Bisericii, încă temându-se şi de mâinile ighemonilor, s-au ascuns în pustia cea mai adâncă, rugându-se cu lacrimi lui Dumnezeu, pentru pierderea ereticilor şi pentru grabnica împăcare a Bisericii.

Pe vremea aceea, în clerul Bisericii Ierusalimului era un diacon cu numele Atanasie, frumos grăitor la cuvânt şi râvnitor în dreapta credinţă. Acesta văzând în biserică, în locul patriarhului, pe ereticul Teodosie, stând ca o urâciune a pustiirii la locul cel mai de cinste, a stat înaintea lui şi a strigat cu glas mare, zicând: „O, Teodosie, încetează de a umple Sfânta Cetate de atâtea ucideri! încetează de a ridica război împotriva lui Hristos şi a izgoni tâlhăreşte turma Lui din ogrăzile cele dumnezeieşti”. Acestea zicând Atanasie către el, îndată a fost prins de ostaşii lui Teodosie şi a fost tras afară din biserică, unde, chinuindu-l cu multe feluri de munci şi bătându-l mult, l-au ucis cu un fier ascuţit. Iar trupul lui legându-l cu o funie de picioare şi târându-l prin toată cetatea, la urmă l-au aruncat spre mâncare câinilor.

Iar voievodul Dorotei, care era pus de împărat ca să ocârmuiască Palestina, nu se întâmplase într-acea vreme să fie în Ierusalim, ci era cu oastea la război împotriva moabitenilor. Acela, înştiinţându-se de cele ce se făcuseră în Sfânta Cetate, îndată întorcându-se cu oastea de la război, a alergat la Ierusalim. Dar purtătorii de arme ai lui Teodosie şi ai împărătesei Evdochia, din porunca lor, au închis porţile cetăţii înaintea voievodului, nelăsându-l să intre înăuntru. Şi nu l-au lăsat să intre până ce nu le-a făgăduit că o să fie de un gând cu ei în credinţa lor. Astfel, acel mincinos patriarh Teodosie, tulburând Biserica, a fost pe scaunul Patriarhiei Ierusalimului 20 de luni, până ce a venit poruncă voievodului de la împărat, ca să-l prindă şi să-l aducă ca pe un tulburător şi ucigaş la judecată în Constantinopol.

Dar Teodosie, aflând mai înainte de porunca împărătească care îi venea, s-a ascuns de toţi şi a fugit în Muntele Sinai, făcându-se neştiut. Atunci Preasfinţitul Patriarh Iuvenalie, care pentru bunătăţile lui avea în Constantinopol mare cinste de la împăratul Marcian şi de la Pulheria, soţia lui, şi de la patriarhul locului, s-a dus la Ierusalim cu porunca împărătească şi şi-a luat iarăşi scaunul său, îndreptând toate cele răzvrătite. Iar părinţii din pustie, auzind de întoarcerea lui, s-au umplut de mare bucurie şi s-au întors la locaşurile lor.

Dar împărăteasa Evdochia, care fusese înşelată de răucredin-ciosul Teodosie cu eresul lui Eutihie, se clătina cu mintea, ne ştiind de care mărturisire să se ţină. Deci a trimis în Antiohia la Cuviosul Simeon Stâlpnicul, cerând de la dânsul sfat folositor şi povăţuire. Iar acela a scris către dânsa, poruncindu-i să se împace cu Preasfinţitul Patriarh dreptcredincios Iuvenalie şi să urmeze învăţăturii lui binecre-dincioase. Iar împărăteasa a făcut aceasta fără de zăbavă şi, lepădân-du-se pe faţă de eres, s-a făcut părtaşă Bisericii celei soborniceşti. Aceasta văzând-o poporul cel mult al mirenilor, asemenea şi monahii care fuseseră înşelaţi de ereticul Teodosie, s-au întors la dreapta credinţă prin pilda împărătesei.

După aceasta, Sfântul Iuvenalie a petrecut în pace cealaltă vreme a vieţii sale, împodobind Sfânta Biserică cu cuvântul, cu viaţa şi cu veghea cea păstorească.

In prolog se scrie şi aceasta: Pe când Marcian cu Pulheria zideau biserica din Vlaherna în numele Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, au scris Sfântului Iuvenalie, întrebându-l dacă ştie unde a fost pus trupul Maicii Domnului. Iar el a scris răspuns că nu ştie; însă a spus un cuvânt vechi, adevărat, că a fost îngropat şi Sfinţii Apostoli au auzit o cântare îngerească până la a treia zi. Iar după trei zile, unul din ucenici nefiind la îngroparea preacuratului ei trup, i-au deschis lui mormântul, dar n-au aflat trupul ei, decât numai cele de îngropare singure. Aceasta citind împăratul şi împărăteasa, au scris către dânsul, rugându-l ca măcar racla cu cele de îngropare s-o pecetluiască şi s-o trimită la dânşii – lucru care s-a şi făcut.

Şi vieţuind Sfântul Iuvenalie toţi anii ierarhiei sale 38, a adormit cu pace şi a stat înainte între cereştile ierarhii, la scaunul slavei Arhiereului cel Mare, Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava în veci. Amin.

Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt (2 iulie)

Acatistul Sfântului Voievod Ştefan cel Mare

Odrăslit de pământul Moldovei, măritul Voievod Ştefan cel Mare a fost cinstit dintotdeauna de către poporul dreptcredincios, care l-a numit „bun, mare şi sfânt”. Bun pentru faptele sale de milostenie, mare pentru iscusinţa cu care a condus ţara cu dreptate -Dumnezeu pedepsind prin el pe cei lacomi şi trădători -, sfânt pentru lucrarea lui întru apărarea întregii creştinătăţi şi zidirea unui mare număr de biserici şi mănăstiri.

Dreptcredinciosul Voievod Ştefan s-a născut la Borzeşti, din părinţi binecredincioşi – voievodul Bogdan al II-lea şi doamna Maria Oltea. Incă din copilărie a arătat o dragoste deosebită faţă de ţară şi credinţa strămoşească. în toate câte le făcea, era călăuzit de duhul dreptăţii şi al iertării. Curând după uciderea tatălui său la Răuşeni de către Petru Aron, Ştefan cel Mare este chemat la tronul Moldovei. Pe Câmpia Direptate este întâmpinat de mulţimea poporului, în frunte cu mitropolitul Teoctist, în ziua de 12 aprilie, anul mântuirii 1457. Intrebând poporul adunat dacă este cu voia tuturor să le fie domn, i s-a răspuns într-un glas: „Intru mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti”.

Deci luând Ştefan cel Mare domnia Moldovei cu voia lui Dumnezeu şi venind turcii să jefuiască pe la Galaţi, i-a bătut, luând Cetatea Albă şi Chilia. Acesta a fost începutul războaielor cu vrăjmaşii creştinătăţii pe care le-a purtat ca domn al Ţării Moldovei, şi aşa s-a dat Ştefan cel Mare în mâna lui Dumnezeu şi s-a sârguit să împlinească voia Sa. Căci nu uita a săvârşi, chiar şi războaiele, cu frică de Dumnezeu şi cu rânduială; şi multe războaie a purtat şi cu dreptate le-a câştigat, căci câte lupte a avut, atâtea mănăstiri şi biserici a făcut.

Iar rânduiala sa aceasta era: înainte de vreo luptă se lega, el împreună cu toţi oştenii săi, a posti trei zile cu pâine şi apă, spre a se împărtăşi cu dumnezeieştile Taine. Şi nu uita a pleca la luptă fără icoana Mântuitorului, dimpreună cu icoanele celor doi întâistătători şi rugători înaintea Tronului dumnezeirii, adică a Maicii Domnului şi a Sfântului Ioan Botezătorul, care prin pronia dumnezeiască, se găsesc şi astăzi la Sfânta Mănăstire Putna. Iar ca armă cerească lua întotdeauna Sfânta Cruce, pe care o însemnase pe toate armele şi pavezele oştenilor săi. Şi tot în chipul Sfintei Cruci a rânduit a se face toate săbiile oştenilor, ca în lupta cu vrăjmaşul cel văzut să biruiască şi pe cel nevăzut.

Acest mare şi dreptcredincios voievod, apărător al creştinătăţii, pentru mulţimea sângelui curs în războaie, a ridicat mănăstiri pe locul bătăliilor, ca, în veac, atât călugării, cât şi preoţii din sfintele altare, să-l pomenească în rugăciune dimpreună cu cei căzuţi, binecredin-cioşi sau vrăjmaşi, aşa cum Domnul însuşi ne-a poruncit să ne rugăm.

Iar chipul ridicării Mănăstirii Putna, cum spune cronicarul Ion Neculce, acesta a fost: a tras Ştefan Vodă cu arcul dintr-un vârf de munte ce este lângă mănăstire; şi unde a ajuns săgeata, acolo a făcut prestolul în altar. Şi a pus şi pe trei boieri de au tras, pe vătaful de copii şi pe doi copii din casă; şi unde a căzut săgeata vătafului de copii a făcut poarta, iar unde a căzut săgeata unui copil din casă a făcut clopotniţa. Iar un copil din casă a întrecut pe marele Ştefan, căzându-i lui săgeata într-un deluşor, ce se cheamă „Sion”, care este lângă mănăstire; şi a zidit într-acel loc biserică de lemn.

Şi a zidit Ştefan Vodă Mănăstirea Putna, să-i fie spre odihnă de veci, lui şi familiei lui, şi spre mângâiere poporului. Şi a adus acolo pe Daniil Sihastrul, sfântul său duhovnic, împreună cu ucenicii săi, toţi rugători cu inima şi desăvârşiţi scriitori de cărţi sfinte, căci alte cărţi mai frumos împodobite ca ale lor nu s-au mai văzut. Asemenea şi Sfântului Simeon Sihastrul, primul său duhovnic, şi celor 17 ucenici ai săi le-a înălţat un schit în „Poiana lui Simeon”, care mai apoi s-a numit Mănăstirea Pângăraţi. Iar după săvârşirea Cuviosului Simeon, a luat moaştele binemirositoare ale sfântului spre păstrare în cetatea Sucevei, capul lui avându-l cu dânsul totdeauna, ca pe un odor de mare preţ, pe care în fiecare zi îl tămâia şi îl săruta.

Iar în al 17-lea an al domniei sale, s-au ridicat turcii cu multă oaste şi au venit în Moldova, ca să-l supună pe domn şi să stăpânească acest binecuvântat pământ. Dar iscusit fiind voievodul la războaie, i-a atras într-o mlaştină de lângă Vaslui, la Podul Inalt, unde a zdrobit o oaste de trei ori mai mare decât a sa, căci bunul Dumnezeu a rânduit aceasta, ca prin acest mic popor să smerească împărăţia turcească cea păgână şi vărsătoare de sânge creştinesc. Dar pentru că ştia marele Ştefan Voievod că în urmă se vor întoarce păgânii cu mai mare oaste împotriva Moldovei, a scris scrisoare către toţi regii şi împăraţii Europei, cerând ajutor, după cum urmează mai jos:

„Prealuminaţilor, preaputernicilor şi aleşilor domni a toată creştinătatea, cărora această scrisoare a noastră va fi arătată, sau de care ea va fi auzită. Noi, Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Ţării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă tuturor, cărora vă scriu şi vă doresc tot binele. Şi vă spun domniilor voastre că necredinciosul împărat al turcilor, Mahomed al II-lea, a fost de multă vreme şi este încă pierzătorul întregii creştinătăţi şi în fiecare zi se gândeşte cum ar putea să supună şi să nimicească toată creştinătatea. De aceea facem cunoscut domniilor voastre că, pe la Boboteaza trecută, mai sus numitul turc a trimis în ţara noastră şi împotriva noastră o mare oştire în număr de 120.000 de oameni, al cărui căpitan de frunte era Soliman paşa-beglerbegul. Impreună cu acesta se aflau toţi curtenii sus numitului turc şi mulţime multă din Valahia şi domnul Valahiei cu toată puterea lui Asan-beg şi Ali-beg şi Scheder-beg şi Graba-beg şi Oşu-beg şi Valtival-beg şi Serefaga-beg, domnul din Sofia, şi Cuseran-beg şi Tiri-beg, fiul lui Isac paşa, cu toată puterea lui de ieniceri. Aceşti mai sus numiţi erau toţi căpitanii cei mari, cu ostile lor.

Auzind şi văzând noi acestea, am luat sabia în mână şi cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Celui atotputernic, am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare şi pe toţi i-am trecut sub ascuţişul săbiei noastre, pentru care lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru.

Auzind despre acestea împăratul păgân al turcilor, îşi puse în gând să se răzbune şi să vie, în luna mai, cu capul său şi cu toată oştirea sa împotriva noastră şi să supuie ţara noastră creştinească, pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dar dacă această poartă, care este ţara noastră, va fi pierdută, atunci creştinătatea va fi în mare primejdie. De aceea ne rugăm de domniile voastre să ne trimiteţi nouă pe căpitanii voştri împotriva duşmanilor creştinătăţii, până mai este vreme, fiindcă turcul are acum mulţi potrivnici şi în toate părţile are de lucru cu oameni ce-i stau împotrivă cu sabia în mână. Iar noi, din partea noastră făgăduim, pe credinţa noastră creştinească, şi cu jurământul domniei noastre, că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru. Aşa trebuie să faceţi şi voi pe mare şi pe uscat, după ce, cu ajutorul lui Dumnezeu cel Atotputernic, noi i-am tăiat mâna dreaptă. Deci fiţi gata fără întârziere.

Suceava, în ziua Sfântului Pavel Tebeul, luna ianuarie în 15 zile, la anul 1475, Ştefan Voievod, domnul Ţării Moldovei”.

După această scrisoare a sa către mai marii creştinătăţii, prin care îi ruga de ajutor, de înfrăţire şi de lepădare a mândriei, n-a primit nici un ajutor de la mândrii stăpânitori ai Europei, dar, cu smerenie şi tărie de mucenic, a îndurat înfrângerea oştirii moldoveneşti la Războieni, fiind oastea păgână de zece ori mai mare. Şi a fugit voievodul Ştefan spre Cetatea Neamţului, să-şi tragă sufletul şi să afle încotro să apuce. Şi fiind maica sa în cetate – după cum iarăşi scrie Ion Neculce -, nu l-a lăsat să intre şi i-a zis că orice pasăre în cuibul ei piere; deci, să se ducă în sus să strângă oaste, căci, cu ajutorul Domnului, izbânda va fi a lui. Şi aşa, pe cuvântul mamei sale, s-a dus.

Şi, mergând în sus pe Moldova, a mers pe la Voroneţ, unde trăia un părinte sihastru, pe nume Daniil. Şi bătând Ştefan Vodă în uşa sihastrului ca să-i descuie, a răspuns sihastrul să aştepte Ştefan Vodă afară până îşi va isprăvi rugăciunea. Şi după ce şi-a isprăvit sihastrul rugăciunea, l-a chemat în chilie pe voievod şi s-a spovedit Ştefan Vodă la dânsul. Şi a întrebat Ştefan Vodă pe sihastru: „Ce vom face, că nu mai putem să ne batem cu turcii? Inchina-vom ţara la turci, au ba?” Iar sihastrul a zis: „Să nu o închinaţi, că izbânda este a noastră. Numai după ce vei izbândi, să faci o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghe, al căruia să fie şi hramul bisericii”.

Deci a mers Ştefan Vodă în sus, pe la Cernăuţi şi pe la Hotin şi a strâns la oaste fel de fel de oameni şi au purces în jos. Iar turcii, înţelegând că va să vie Ştefan Vodă cu oaste în jos, au lăsat şi ei Cetatea Neamţului de a o mai bate cu tunurile şi au început a fugi spre Dunăre. Iar marele Ştefan a început a-i goni din urmă şi a-i bate, până i-a trecut Dunărea. Şi, întorcându-se voievodul, a făcut Mănăstirea Voroneţ, cu hramul Sfântul Gheorghe, unde s-a retras şi Sfântul Daniil Sihastrul, şi, prin lucrare dumnezeiască, s-a rânduit că icoana hramului a fost găsită, în vremea lucrării ei, nefacută de mână omenească, cu chipul Sfântului Gheorghe.

Iar mai târziu, Ştefan Vodă a zidit Mănăstirea Războieni, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail, unde smeritul domn a pus şi această pisanie: „Eu şi curtea mea am făcut cele ce mi-au stat în putinţă şi s-a întâmplat ceea ce ştiţi. Pe care lucru îl socotesc că a fost după voia lui Dumnezeu ca să mă pedepsească pentru păcatele mele, şi lăudat fie numele Lui”.

In Ţara Moldovei, Ştefan cel Mare şi Sfânt a zidit multe sfinte mănăstiri, precum: Mănăstirea Putna, cu hramul Adormirea Maicii Domnului (1470), Mănăstirea Tazlău, cu hramul Naşterea Maicii Domnului (1487), Mănăstirea Voroneţ, cu hramul Sfântul Gheorghe (1488), Mănăstirea Borzeşti (1494), Mănăstirea Popăuţi, cu hramul Sfântul Nicolae (1496), Mănăstirea Războieni, cu hramul Sfântul Arhanghel Mihail (1496), Mănăstirea Neamţ, cu hramul înălţarea Domnului (1497), Mănăstirea Dobrovăţ, cu hramul Pogorârea Duhului Sfânt (1504) şi altele.

Iar biserici domneşti ridicate de fericitul voievod au fost: Pătrăuţi (1487), Sfântul Ioan – Vaslui (1490), Precista Mare – Bacău (1491), Sfântul Nicolae Domnesc – Iaşi (1492), Sfântul Gheorghe -Hârlău (1492), Bălineşti (1493), Cuvioasa Parascheva – Cotnari (1493), Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel – Huşi (1495), Sfântul Nicolae din Dorohoi (1495), Sfântul Ioan Domnesc – Piatra Neamţ (1498).

Ca voievod, Ştefan cel Mare şi Sfânt a făcut multe milostenii celor săraci, răsplătind şi pe ostaşii săi cu averi şi moşii, iar mai vârtos răsplătea după faptele de vitejie din război. Aşa pe Purice Aprodul, ce l-a scăpat de moarte într-o bătălie cu ungurii, miluiţi fiind de Dumnezeu de au scăpat cu viaţă, l-a făcut boier, armaş mare, şi din el s-a tras mai apoi neamul Movileştilor. Aşa şi pe Burcel, care, fiind sărac, ara pământul în zi de sărbătoare, neavând plug să are, l-a miluit cu plug şi cu moşie şi s-a dus cu pace la Sfânta Liturghie, că era Duminică, iar sfântul voievod venise la dumnezeiasca slujbă în târgul Vasluiului.

Şi nu numai oştenilor credincioşi le-a dat dări şi milostenii, ci a zidit din temelie şi a miluit multe mănăstiri în Ţara Moldovei, în Ţara Ardealului, în Ţara Valahiei, pe la Sfintele Locuri şi în Sfântul Munte al Athosului. Iar egumenului Mănăstirii Zografu i-a trimis scrisoare, împreună cu dania sa ctitoricească: Iar pentru altă milă, pe care o va da Dumnezeu, cunoscătorul de inimi, Cel ce vede toate, sfânta mănăstire şi biserică a lui Dumnezeu, egumenul şi preoţii şi toţi fraţii întru Hristos ce vieţuiesc acolo să ţie şi să împlinească acest aşezământ, după rânduiala Sfintei Biserici şi după dorinţa noastră, cum vom arăta mai departe: înainte de toate să scrie pe domnia mea la Sfânta Proscomidie, după datina Sfinţilor Părinţi şi după aşezământul Sfintei Biserici, şi să scrie şi pe doamna mea şi pe copiii noştri dăruiţi de Dumnezeu, Alexandru şi Elena şi să stea în sfântul pomelnic, precum este scris. Şi iarăşi, până când va fi mila lui Dumnezeu Atotţiitorul asupra noastră şi vom fi în viaţă pe lumea aceasta, sfânta biserică să ne cânte sâmbătă seara un Paraclis şi Duminica la prânz să se dea băutură. Marţea să se cânte Liturghie şi la prânz să se dea băutură; şi să se pomenească în fiecare zi la Vecernie şi la Pavecerniţă şi la Miezonoptică şi la Utrenie şi la Liturghie şi la Sfânta Proscomidie şi unde este obiceiul Sfintei şi dumnezeieştii Biserici. Aceasta să ni se facă atât cât vom fi în viaţă.

Iar după trecerea anilor noştri, după trecerea vieţii noastre, în primul an să ni se facă şi să ni se cânte Sfântul Parastas în sobor, şi apoi şi celelalte slujbe de a treia zi, şi asemenea la a noua zi, la a douăzecea zi, la a patruzecea zi şi la jumătate de an şi iarăşi la un an. Iar după trecerea unui an de atunci, să ni se cânte în fiecare an, într-o zi, în sobor de pomenire, seara la parastas şi colivă şi băutură să se dea, iar dimineaţa la Sfânta Liturghie, iarăşi colivă şi la prânz, băutură spre mângâierea fraţilor. Aceasta să rămână cât va. dăinui sfânta mănăstire”.

Iar călugărilor de la Mănăstirea Neamţ le-a dat rânduială, pentru ctitorirea bisericii mari şi a chiliilor: „In fiecare miercuri seara, călugării şi egumenul din Mănăstirea Neamţu să ne cânte nouă şi doamnei Măria un parastas, iar joi o Liturghie până în veac, cât va sta această mănăstire”.

Sfinţenia şi-a arătat-o chiar şi în faptele socotite a fi fără duhul blândeţii, precum izgonirea din ţară sau osândirea spre moarte a trădătorilor. Iar întru acestea, fiind la mijloc soarta neamului şi a pământului strămoşesc, arătat a fost că lucru cu dreptate a săvârşit, căci de s-ar fi milostivit spre un om ar fi pierit o ţară şi un neam sub loviturile mişeleşti ale păgânilor şi răucredincioşilor. Şi precum trupul trebuie înfometat şi slăbit pentru a scoate patima din el, ori precum Sfântul Ilie a ucis cu mâna lui pe slujitorii idoleşti spre a feri poporul de necurăţia închinării la idoli, aşa şi acest sfânt voievod, cu dreptate a izgonit şi a pedepsit aspru pe cei ce ieşeau din dumnezeiasca ascultare, asemănându-se cu Iuda vânzătorul.

Dar n-a uitat să fie iertător şi milostiv cu toţi cei care se pocăiau şi îşi cereau iertarea din mâinile sale, precum Insuşi Hristos a făcut cu Petru după lepădarea sa, ori cu Proorocul David după ce acesta a săvârşit adulter cu femeia lui Urie. Aşa îi scrie voievodul vornicului Mihu, fugit mişeleşte din ţară, dar care voia să se întoarcă şi să fie credincios Sfântului Ştefan: Te-am iertat şi toată mânia şi ura am alungat-o cu totul din inima noastră. Şi nu vom mai pomeni în veci, cât vom trăi, de lucrurile şi faptele petrecute; ci te vom milui şi te vom ţine la mare cinste şi dragoste, deopotrivă cu boierii credincioşi şi de cinste. Şi satele, adică ocinile tale, toate le-am întors; vino, deci, îndată ce ne vei face slujba cu care te-am însărcinat.

Inţeleptul voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt a lăsat cu limbă de moarte fiului său ca, de va fi să închine ţara, să o închine turcilor, care pentru bani măcar îşi ţin cuvântul, iar în cele bisericeşti nu caută nicidecum a se amesteca. Ceea ce s-a şi întâmplat mai în urmă, iar pământul ţarii, cu rugăciunile sale, a rămas un pământ binecuvântat.

Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, asemenea sfinţilor şi drepţilor lui Dumnezeu, şi-a cunoscut mai dinainte obştescul sfârşit. Precum şi Sfântul Constantin cel Mare, înainte de obştescul său sfârşit, aşa şi Ştefan cel Mare, a chemat vlădicii şi toţi sfetnicii săi, boierii cei mari şi alţii, arătându-le că de nu vor mai putea ţine ţara aşa cum a ţinut-o el, socotind din toţi pe turc mai puternic şi mai înţelept, a dat învăţătură să se închine turcilor, iar mai apoi le-a mai dat fiecăruia cuvinte de mângâiere şi îmbărbătare, spre mântuirea lor şi a neamului. Apoi, lăsând pe fiul său, Bogdan, pe scaunul Moldovei, şi dând tuturor sărutarea cea de pe urmă, s-a săvârşit cu pace, dându-şi sufletul în mâinile lui Hristos, Domnul domnilor şi Impăratul împăraţilor, în a doua zi a lunii lui iulie, la anul mântuirii 1504, ca un preaslăvit domn şi apărător al creştinătăţii, cum până atunci nu mai cunoscuse acest pământ binecuvântat.

Iar la moartea sa – cum zice iarăşi Ion Neculce -, a fost jelit de tot norodul, că s-a luat de la dânşii asemenea piatră de mult preţ şi făclie a dreptei credinţe şi a dragostei de neam. Şi l-a îngropat ţara cu multă jale şi plângere în Mănăstirea Putna, care era de dânsul zidită. Atâta jale era, de plângeau toţi, ca după un părinte al lor, căci cunoşteau toţi că s-au păgubit de mult bine şi multă apărare. Iar poporul cel binecredincios se tânguia la săvârşirea sa cu multe lacrimi şi întristare: „Plânge dealul, plânge valea,/ Plâng pădurile bătrâne,/ Şi norodu-n hohot plânge:/ Cui ne laşi pe noi, stăpâne?…”.

„Cei după moartea lui până astăzi îi zic „Sveti” – Sfântul Ştefan Vodă -, nu pentru suflet, care este în mâna lui Dumnezeu, că el încă a fost un om cu păcate, ci pentru lucrurile lui vitejeşti, care nimeni din domni, nici mai înainte, nici după aceea, nu le-au ajuns…”, precum scrie cronicarul Grigorie Ureche.

După săvârşirea sa, multe minuni s-au întâmplat la mormântul său, vindecări minunate ori izgoniri de demoni, care şi până azi se petrec. Iar la anul 1775, răpită fiind Bucovina de către austrieci, chipul său de lângă mormânt s-a întunecat la faţă cu totul, iar clopotul cel mare a început a bate singur, candelele de la mormânt, întotdeauna aprinse, s-au stins singure, iar biserica întreagă s-a umplut de o lumină stranie, semn că voievodul însuşi se mâhnise de mulţimea păcatelor acestui popor, din care pricină a ajuns sub stăpânire străină.

Insă, fără de îndoială, tuturor celor ce vin şi i se închină cu evlavie la mormânt, acest mare şi minunat domn, următor în viaţă şi în fapte Sfântului şi Marelui Constantin şi marilor împăraţi creştini, le bucură inimile şi îi întăreşte pe piatra credinţei şi în nădejdea vieţii veşnice. Asemenea, se mai spune că la Judecata de apoi, Sfântul şi Marele Ştefan Voievod va răsplăti tuturor celor ce s-au jertfit pentru credinţa strămoşească şi pentru ţară şi neam.

Pentru râvna sa întru apărarea credinţei ortodoxe pe pământul ţării noastre, pentru marile sale vitejii şi pentru numeroasele sale mănăstiri şi biserici care împodobesc şi astăzi Moldova, fiind cinstit de-a lungul veacurilor de popor între sfinţi, Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la 20 iunie 1992, fiind prăznuit la 2 iulie, ziua în care a trecut din această viaţă la cereştile locaşuri.

Cu ale căruia rugăciuni să ne învrednicim şi noi a dobândi arvuna vieţii veşnice la săvârşirea din această viaţă şi mai vârtos la Judecata de apoi, pentru a slăvi cu sfinţii pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu Cel în Treime lăudat şi închinat. Amin.

Sfântul Mucenic Iachint (3 iulie)

Pe când Traian împărăţea în Roma, se făcuse prigoană mare împotriva creştinilor, pentru că era dată poruncă împărătească, ca toţi cei ce sunt sub stăpânirea lui să aducă jertfa zeilor; iar cei ce nu vor voi să facă aceasta să fie daţi la munci. In acea vreme era în palatele împărăteşti un tânăr ales, anume Iachint, de neam din Cezareea Capa-dociei, având vârsta de 20 de ani. Acesta stătea totdeauna înaintea feţei împăratului, fiind cu dregătoria postelnic. El era cu viaţă şi credinţă întreg înţeleaptă, creştin adevărat, slujind în taină lui Hristos Dumnezeu şi împodobindu-se cu curăţia, cu înfrânarea, cu blândeţea şi cu toate lucrurile cele bune.

Şi sosind o prăznuire oarecare a necuraţilor zei, împăratul Traian cu tot poporul aducea jertfe idolilor. Dar Iachint, tânărul cel frumos, nu s-a dus cu împăratul la idoli, ci a rămas în palatele împărăteşti, unde, intrând într-o mică odaie osebită, se ruga cu dinadinsul către adevăratul Dumnezeu. Văzând aceasta un alt tânăr de o vârstă cu dânsul, anume Urvechie, care avea aceeaşi rânduială de postelnic, şi auzind rugăciunea lui, s-a dus de a spus împăratului cum că Iachint, călcând porunca împărătească, se roagă unui oarecare Iisus Hristos, numindu-l Dumnezeu. Iar împăratul Traian tocmai prânzea înaintea poporului la acea necurată prăznuire; şi poruncind să aducă acolo pe Iachint, împăratul i-a dat din cărnurile cele jertfite idolilor, porun-cindu-i să mănânce înaintea lui. Dar Iachint, viteazul ostaş al lui Hristos, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, a zis către împărat: „Să nu-mi fie mie, cel ce sunt creştin, a mânca acele bucate necurate. Eu aş fi voit ca şi tu să te depărtezi de înşelăciunea idolească, de diavoleasca prăznuire şi de necuratele jertfe, şi să cunoşti pe Unul adevăratul Dumnezeu şi Aceluia să-I slujeşti”.

O îndrăzneală ca aceasta a tânărului Iachint văzând-o toţi cei ce prânzeau cu împăratul şi cei care îi stăteau înainte, s-au mâniat asupra lui cu iuţime. Iar împăratul a zis către dânsul: „Iachinte, tinereţile tale te fac mândru, şi tu, nevrednicule, mă înveţi pe mine ca să nu slujesc zeilor părinteşti, ci unui Hristos oarecare, pe Care nici noi nu-L ştim, nici părinţii noştri nu L-au ştiut”. Sfântul Iachint a răspuns: „Nu-L ştii, pentru că eşti nevrednic de cunoştinţa Lui. Acela este Dumnezeu adevărat, Cel ce a făcut cerul, pământul şi marea şi toate cele dintr-însele; Cel ce a orânduit luminătorii cei cereşti spre luminarea oamenilor şi a zidit pe om după chipul Lui. Cu adevărat spui că nu-L ştii pe Acela, pe Care nici părinţii tăi nu L-au cunoscut, fiind fii ai mâniei. Iar eu, fiind născut şi crescut din părinţi binecredincioşi şi iubitori de Hristos, sunt învăţat a-I sluji şi a mă închina Lui”.

Iar împăratul, mâniindu-se pentru un răspuns ca acesta al sfântului, a poruncit slugilor care stăteau înainte să-l bată peste gură. Iar aceia repezindu-se îndată asupra mucenicului lui Hristos, nu numai îl loveau tare peste gură şi peste obraz, dar îl călcau şi cu picioarele cumplit, fiind căzut la pământ, şi-i ziceau: „De ce răspunzi împăratului cu aşa îndrăzneală?” Apoi împăratul a poruncit să înceteze a-l bate; şi sfântul zăcea la pământ, neputând să se scoale de cumplitele lovituri şi de călcările picioarelor. Iar Traian a poruncit să bage cu sila în gura sfântului, mâncări din cele jertfite. Dar sfântul mucenic al lui Hristos, strângându-şi tare gura şi dinţii, n-a lăsat nicidecum să i se pună în gură spurcăciunea jertfită a idolilor. Deci împăratul a poruncit să-l lege cu legături de fier, să-i bage picioarele în obezi şi să-l închidă în temniţă.

Iar a doua zi, împăratul cu poporul, săvârşind acelaşi praznic spurcat, a poruncit să se pună înaintea lui toate uneltele cele de mun-cire, apoi să aducă din temniţă pe mucenicul Iachint, la cercetare. Şi adus fiind sfântul, Traian a zis către dânsul: „O, tânărule, oare te vei supune poruncii noastre, sau vei petrece încă în împotrivire? Văd că gândul tău cel mândru te va aduce la chinuri amare, dar ascultă-mă pe mine şi jertfeşte zeilor, ca să nu pieri rău”. Iar robul lui Hristos, rămânând tare ca un diamant cu trupul şi cu sufletul şi având în ajutor puterea lui Dumnezeu, a zis lui Traian: „Eu sunt creştin! Cinstesc pe Hristos şi Aceluia mă închin. Deci, mă aduc pe mine însumi jertfă vie, iar diavolilor tăi nu voi jertfi şi nu mă tem de îngrozirile tale. Eu n-am nici o grijă de chinuri şi nu vei putea să mă pleci păgânătăţii tale, pe mine care sunt rob al lui Hristos. Nici nu mă vei înşela, ca pentru viaţa cea de scurtă vreme să las viaţa cea veşnică; deci fă ceea ce voieşti!”

Şi umplându-se împăratul de mânie, a poruncit ca întâi să întindă la pământ pe acel sfânt tânăr şi să-l bată multă vreme, fără de cruţare; apoi să-l pună la muncire, spânzurându-l şi strujindu-i trupul cu unghii de fier. Iar mucenicul, răbdând cu vitejie, striga către împărat: „Sunt creştin! Sunt robul lui Hristos şi nu mă voi lepăda de El. Iar tu, muncindu-mă pentru Hristos, îmi faci mult bine. Deci, scorneşte încă şi mai multe chinuri împotriva mea. Eu doresc a pătimi mai mult pentru Domnul meu, până ce voi birui prin răbdarea mea tirania ta, cu ajutorul Stăpânului meu Hristos, Care ajută tuturor celor ce cu credinţă cheamă preasfânt numele Lui”.

Şi fiind ceasul al şaptelea şi toţi cei din privelişte minunându-se foarte mult de răbdarea mucenicului, împăratul a poruncit să-l ia de la muncire şi, legându-l, să-l ducă iarăşi în temniţă. Şi a poruncit străjerilor să nu-i dea altă hrană şi băutură decât numai din cele jertfite idolilor, ca, astfel, fiind silit de foame şi de sete, să guste din ele. Iar străjerii îndeplineau porunca împăratului, căci aduceau în toate zilele mâncăruri din jertfele idoleşti şi le puneau înaintea sfântului în temniţă. Dar, venind dimineaţa, le găseau pe toate întregi, de vreme ce sfântul mucenic nu voia nici măcar să se uite spre acele mâncăruri jertfite idolilor, ci îi erau ca o urâciune pângărită.

Deci petrecând el multe zile în foame şi în sete, se ruga neîncetat lui Dumnezeu şi se veselea cu duhul, ca la un ospăţ prea îndestulat, pentru că era hrănit cu darul Sfântului Duh. Iar Traian, trimiţând slujitorii săi, întreba pe străjeri dacă Iachint gustă din jertfele puse înainte. Iar aceia îl încredinţau că nici cu degetul nu se atinge de cele ce i se aduc lui, ci se bucură, petrecând fără hrană şi băutură, şi face rugăciuni către Dumnezeul său. Iar Traian, auzind aceasta, se mânia împotriva străjerilor, socotind că-i aduce hrană altcineva. Deci, îi îngrozea cu moartea pe acei străjeri, iar aceia îl încredinţau cu jurământ, că nimeni altul nu vine la dânsul, deoarece ei păzesc temniţa cu dinadinsul, nelăsând să se apropie cineva.

Şi trecând 38 de zile, unul din străjeri a intrat, după obicei, în temniţă, aducând cele jertfite idolilor, ca să le pună înaintea mucenicului. Şi a văzut străjerul acela temniţa plină de o lumină negrăită şi doi îngeri stând lângă sfântul răbdător de chinuri. Unul acoperea trupul sfântului cu o haină prealuminoasă, iar altul îi punea pe cap o cunună preaminunată. Aceasta văzând-o străjerul, s-a umplut de mare frică şi, aruncând cele aduse, a alergat la împărat şi i-a spus ceea ce a văzut. Iar împăratul nu credea cele spuse, socotind că sunt oarecare năluciri făcute prin vrajă. Deci voia să chinuiască pe pătimitorul lui Hristos cu munci mai cumplite.

După două zile, Traian şezând la judecată, a trimis la temniţă să-l scoată pe cel legat la muncire, zicând: „Să văd cum îi va ajuta Hristos! Oare îl va scoate pe el din mâinile mele?” Şi intrând slujitorii în temniţă, au găsit pe sfântul mucenic sfârşit în Domnul, iar îngerii în chipul unor tineri prealuminoşi stăteau împrejurul lui, ţinând în mâini lumânări. Şi se umpluse temniţa de nespusă lumină şi de bună mireasmă negrăită, iar slujitorii, fiind cuprinşi de frică, au fugit din temniţă şi au spus acestea împăratului. Atunci împăratul umplându-se de ruşine şi de mânie, a trimis mai mulţi slujitori ca să scoată afară din temniţă trupul cel mort. Iar aceia, intrând în temniţă, n-au văzut nimic altceva decât pe cel mort zăcând şi l-au scos afară. Deci împăratul a poruncit ca acel cinstit trup al mucenicului să-l scoată afară din cetate şi să-l arunce în loc pustiu spre mâncarea fiarelor, a câinilor şi a păsărilor. Apoi a poruncit şi străjerilor să vegheze de departe, ca să nu-l fure creştinii. Astfel zăcea trupul cel mult pătimitor, nevătămându-se de nimic, pentru că-l păzea îngerul lui Dumnezeu.

Iar într-o noapte, arătându-se îngerul unui preot cinstit, cu numele Timotei, care era rudenia mucenicului, i-a poruncit să ia trupul sfântului. Acela, luând nişte credincioşi, s-a dus la locul acela pustiu în întunericul nopţii şi a luat acel sfânt trup, nefiind nimeni să-l oprească, şi l-a dus în casa sa, într-o cameră dinăuntru, învelindu-l cu pânză curată cu aromate. Acolo aprinzând în toate zilele o făclie lângă racla lui, îl cădea cu tămâie.

Şi trăind preotul acela câţiva ani, când era aproape de sfârşitul său, a încredinţat moaştele sfântului mucenic unei văduve bătrâne şi cu viaţă sfântă. Aceea, luând cu bucurie acea vistierie fără de preţ, o păzea la sine cu cinste. Şi în toate zilele aprinzându-i candela şi cădindu-l cu tămâie, ieşea din sfintele lui moaşte o bună mireasmă, care umplea camera aceea. Dar femeia aceea n-a spus nimănui de moaştele sfântului, de vreme ce toată cetatea slujea idolilor, ci ea singură se ruga cu lacrimi lângă dânsele ziua şi noaptea.

Iar după ce a trecut multă vreme şi când văduva aceea era aproape de sfârşit, s-a întâmplat unui bărbat din cei vestiţi, că a orbit de ochi din durerea capului. Şi nu a văzut lumină vreme de un an şi nu putea să afle nici un ajutor de la doctori. Aceluia arătându-i-se noaptea în vis, Sfântul Mucenic Iachint i-a zis: „O, omule, voieşti să te tămăduieşti de durere şi de orbirea ochilor?” Iar acela a întrebat: „Cine eşti tu, cel ce-mi grăieşti aceasta?” Răspuns-a sfântul: „Eu sunt Iachint, robul lui Hristos, doctor a toate bolile”. Omul acela i-a zis: „Mă rog ţie, ia toată averea mea câtă o am, numai fă-mă să văd lumina, de vreme ce sunt în primejdie şi în durere, petrecând în întuneric”. Iar Sfântul Iachint i-a zis: „în dar te va tămădui Dumnezeul meu, numai să faci ce-ţi voi porunci ţie. Să iei trupul meu, care este la cutare văduvă care petrece aproape de tine, şi să-l trimiţi în patria mea, în ţara Capadociei, în cetatea Cezareei. Iar ochii tăi să-i ungi cu untdelemn din candela care arde lângă racla mea, şi apoi vei vedea”. Şi sculându-se bărbatul acela din patul său şi crezând acelei vedenii, a mers – dus fiind – în casa văduvei şi i-a spus ei arătarea şi porunca mucenicului. Iar văduva aceea, băgându-l pe el în camera cea dinăuntru, în care zăcea sfântul, i-a dat untdelemn din candelă, cu care, ungându-şi ochii cei orbiţi, îndată a căpătat vederea.

Dar uitând el de porunca dată lui de sfânt şi trecând câtăva vreme, s-a pus iarăşi o ceaţă întunecoasă pe ochii lui şi a orbit. Atunci el s-a dus iarăşi la moaştele sfântului mucenic, cerând tămăduire. Şi intrând în camera aceea, a auzit un glas de sus, zicându-i: „Cel ce a batjocorit, batjocorit a fost”. Iar el, căzând înaintea moaştelor sfântului, grăia cu lacrimi: „O, plăcutule al lui Dumnezeu, dă-mi vedere acum şi îndată voi împlini ceea ce mi s-a poruncit de tine”. Apoi, sculându-se, şi-a uns ochii săi iarăşi cu untdelemn din candelă şi a văzut şi mai luminos, căci nu numai ochii trupeşti i s-au deschis, dar şi cei sufleteşti. Deci, crezând în Hristos, s-a luminat cu Sfântul Botez.

In acel timp, a murit acea văduvă fericită, iar bărbatul cel nou luminat a luat racla cu moaştele sfântului şi, pecetluind-o, a trimis-o cu oameni credincioşi în Cezareea Capadociei. Şi le-a poruncit ca, atunci când se vor apropia de cetate, să lase liberi catârii care trăgeau căruţa cu moaştele sfântului, să meargă în voie şi unde se vor opri, acolo să pună moaştele sfântului, pentru că aşa i-a poruncit sfântul în vedenie. Deci când oamenii cei credincioşi trimişi cu moaştele au ajuns la cetatea Cezareei Capadociei şi erau aproape de porţile ce se chemau „Sevastieneşti”, au lăsat catârii în voie. Iar aceia, nefiind duşi de nimeni, au mers la casa aceea unde s-a născut mucenicul, dar acum părinţii lui se mutaseră din viaţa aceasta. Şi adunându-se toţi credincioşii câţi erau atunci în cetatea aceea şi umplându-se de multă bucurie pentru venirea mucenicului la dânşii, au pus cu cinste în casa aceea sfintele lui moaşte într-o raclă de marmură, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos.

Mucenicul lui Hristos, Iachint, s-a sfârşit la Roma în trei zile ale lunii iulie – omorât fiind cu foamea şi cu setea, dar fiind hrănit cu credinţa, cu rugăciunea şi cu darul Sfântului Duh -, stăpânind în acea vreme păgânul împărat Traian, iar întru noi împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slavă, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Sfinţit Anatolie, Patriarhul Constantinopolului (3 iulie)

Acesta, fiind preot, era purtătorul de răspunsuri al Bisericii Alexandriei. A fost hirotonit arhiepiscop al Constantinopolului în vremea lui Teodosie cel Mic, pentru că rătăcitul Dioscor avea nădejde să-i fie ajutător în erezia sa. Dar nimic n-a reuşit acela cu meşteşugirile sale, căci, fericitul Anatolie l-a caterisit la Sinodul al IV-lea a toată lumea de la Calcedon din anul 451 şi a pus în diptice numele Sfântului Flavian, care fusese caterisit de Dioscor şi de tâlhă-rescul lui sinod. Apoi a trimis Sfântul Anatolie epistole episcopilor, îndemnându-i să-i anatematizeze pe începătorii eresurilor, adică pe Nestorie, Eutihie şi Dioscor.

Sfântul Anatolie a urmat Sfântului Flavian şi, păstorind Biserica cu dreaptă credinţă opt ani, s-a mutat la Domnul, lăsând în locul său pe Sfântul Ghenadie.

Cuviosul Alexandru, Întâiul începător al Mânăstirii Neadormiţilor (3 iulie)

Cuviosul părintele nostru Alexandru era de neam din părţile Asiei. Când era tânăr, a plecat la Constantinopol, pentru a învăţa gramatica. Astfel a învăţat înţelegerea cărţii din destul şi s-a făcut desăvârşit în filosofia cea din afară. Apoi făcându-se bărbat desăvârşit cu vârsta, s-a rânduit în oaste, iar după un timp a fost făcut povăţuitor de oaste. însă iubea cărţile şi, când îi prisosea timp de la celelalte lucrări, se îndeletnicea cu citirea dumnezeieştii Scripturi; pentru că era bărbat cinstit cu viaţa, îmbunătăţit, statornic şi temător de Dumnezeu, fiind împodobit cu întreaga înţelepciune şi cu înfrânarea.

Şi citind Aşezământul cel Vechi şi cel Nou, s-a adâncit cu mintea în cuvintele Sfintei Evanghelii, în ceea ce s-a zis cu preacurata gură a Domnului Hristos: De voieşti să fii desăvârşit, vinde averile tale şi le dă săracilor, şi vei avea comoară în cer, apoi vino şi urmează-Mi. Aceste cuvinte ale lui Hristos socotindu-le în mintea sa şi crezându-le fără îndoială, a început a-şi vinde averile sale cele multe, ce le avea după vrednicia dregătoriei sale, şi a le împărţi săracilor şi scăpătaţilor, având gând neschimbat, ca să se lepede de lume şi să se facă următor lui Hristos.

Şi auzind el că în Siria este o obşte de sfinţi bărbaţi, a căror viaţă era slăvită, a dorit să meargă acolo. Deci, lepădându-şi dregăto-ria sa, şi-a lăsat prietenii, casa, slugile şi toată grija vieţii şi s-a dus în Siria. Şi a mers la o obşte în care era un avvă cuvios, cu numele Ilie. Pe acela l-a rugat ca să-l primească în randuiala călugărească, în numărul fraţilor. Deci, fiind el primit în ceata monahilor, a vieţuit în acea obşte patru ani, săvârşind slujbele poruncite cu sârguinţă şi deprinzându-se cu nevoinţele cele pustniceşti. Şi se silea ziua şi noaptea la rugăciuni şi la citirea cărţilor sfinte, dar mai cu seamă se învăţa la înţelegerea cuvintelor Psaltirii, ca să poată şti puterea fiecărui stih. De aceea, întreba pe cei iscusiţi, se îndulcea cu inima şi se umilea cu duhul, rugându-se cu dinadinsul lui Dumnezeu, ca să i se dea de sus înţelegerea tainelor celor neştiute din dumnezeiasca Scriptură, lucru care l-a şi câştigat cu darul Duhului Sfânt.

Şi văzând prin toate obştile grija cea multă şi de prisos care se făcea de către fraţi pentru hrană şi haine, îşi aducea aminte de cuvintele lui Hristos din Evanghelie, Care porunceşte a nu se îngriji de mâncare, de băutură, de îmbrăcăminte şi de cele de mâine, de vreme ce oamenii sunt mai de preţ decât păsările şi iarba din ţarine. Şi dacă Dumnezeu, Purtătorul de grijă al tuturor, hrăneşte păsările şi ţarina o îmbracă cu iarbă, cu cât mai vârtos pe oamenii care slujesc Lui, este puternic a-i hrăni şi a-i îmbrăca, numai de ar căuta mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi apoi toate acelea se vor adăuga lor.

Iar odată, luând Evanghelia pe care o avea la el, s-a dus la avva Ilie şi a zis către dânsul: „Părinte, oare sunt adevărate toate cele scrise în Evanghelie?” Cuviosul Ilie, auzind această întrebare neobişnuită, s-a mirat şi s-a tulburat, pentru că socotea că este înşelat de diavol prin vreo necredinţă şi, nerăspunzându-i nimic la întrebarea lui, şedea plecat în jos. Apoi a zis către fraţii care erau la dânsul: „Fraţilor, să ne rugăm lui Dumnezeu pentru acest frate, care a fost legat de vrăjmaşul diavol în oarecare curse”. Şi sculându-se, a început a se ruga cu lacrimi, apoi, întorcându-se către Alexandru, i-a zis: „Frate, de unde ţi-a venit acest gând de îndoire, ca să nu crezi cele scrise în Sfânta Evanghelie?” Alexandru a răspuns: „Părinte, nu că nu cred, dar întreb dacă sunt adevărate”. Fraţii i-au răspuns: „cu adevărat, toate sunt adevărate şi nu este nici un fel de îndoială într-însele”. Alexandru a zis către dânşii: „Dacă sunt adevărate, atunci pentru ce nu le săvârşim?” Fraţii au răspuns: „Omului neputincios îi este greu a împlini toate acelea cu fapta”.

Atunci Alexandru s-a pornit cu duhul şi, socotind că viaţa sa de mai înainte a fost deşartă, pentru că n-a ajuns desăvârşit la împlinirea cuvintelor Evangheliei, se sârguia să se ducă în pustie, ca acolo să poată fi cu înlesnire împlinitor al cuvintelor Evangheliei, cele zise mai înainte. Deci, cerând binecuvântare de la Cuviosul Ilie şi închi-nându-se fraţilor, s-a dus punându-şi nădejdea în Domnul, neluând nimic cu el, decât numai Evanghelia. Şi a petrecut şapte ani în pustie, neavând nici o grijă de cele pământeşti. Iar în ce chip a fost hrănit acolo cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, se va înţelege din cele ce vor urma de aici înainte.

După săvârşirea petrecerii de şapte ani în pustie, Cuviosul Alexandru, aflând de un oarecare sat elinesc, care nu era departe, şi unde toţi slujeau diavolilor, închinându-se idolilor cu jertfe, s-a aprins de râvnă după Dumnezeu şi, ducându-se acolo, a dat foc capiştei idoleşti. Iar sătenii, văzând acest lucru, s-au adunat la capiştea care ardea şi au găsit pe Alexandru lângă dânsa, căci nu fugise, ci aştepta într-adins venirea elinilor la dânsul. Şi n-a ascuns de ei fapta sa, pentru că, întrebându-l cine a aprins capiştea, le-a răspuns zicând: „Eu am aprins-o”. Iar ei, auzind aceasta, s-au pornit asupra lui, voind să-l ucidă. Dar Dumnezeu păzind pe robul Său, alţii nu s-au învoit la acea ucidere, ci au stăruit să-l dea judecătorului cetăţii.

Deci, după ce s-au liniştit puţin din mânie, sfântul a strigat către dânşii, zicând: „O, bărbaţi, înţelegeţi singuri rătăcirea voastră şi cunoaşteţi adevărul. Fugiţi de osânda cea veşnică. Eu vă vestesc împărăţia cerului”. Apoi le-a propovăduit apostoleşte cuvântul mântuirii. Şi unii îl ascultau cu luare aminte, iar alţii nu-l băgau în seamă; deci, ducându-l, l-au dat judecătorului cetăţii. Acolo era mai mare al cetăţii un oarecare cu numele Ravul. Acela, auzind cuvântul lui Dumnezeu din gura cuviosului, se întreba cu dânsul despre credinţă din cărţile sale cele elineşti, şi încă şi cu certări îl îngrozea pe el mult.

Insă văzându-l blând cu obiceiul, înţelept în răspunsuri şi nebiruit în toate cuvintele, nu i-a făcut nici un rău, astfel rânduind Dumnezeu pentru robul Său. Apoi l-a luat de o parte şi a început a grăi către dânsul: „Spune-mi adevărul, ce fel de nădejde aveţi voi, creştinii, de treceţi aşa cu vederea viaţa voastră?” Iar cuviosul, zâmbind, i-a răspuns: „Nu este aşa cum zici. Noi nu trecem cu vederea viaţa noastră, ci ne sârguim s-o păzim în veci fără de moarte; pentru că aceea este adevărata viaţă, ca să trăim în veci; iar a vieţui vremelnic, nu este viaţă, ci moarte. Deci această viaţă vremelnică şi muritoare o trecem cu vederea, pentru viaţa cea veşnică şi fără de moarte, care are să fie, pentru că la noi este scris: Cel ce-şi va pierde sufletul în acest veac, îl va afla în viaţa cea veşnică”.

Ravul a zis: „Unde aşteptaţi voi să fiţi, după ce treceţi din această viaţă?” Iar sfântul a început a-i spune despre împărăţia cerului şi despre bunătăţile pregătite celor drepţi. Dar elinul cel necredincios socotea ca nişte basme cele ce i se grăiau; însă, voind să asculte mai mult cuvintele sfântului, l-a întrebat de începutul sfintei credinţe. Atunci cuviosul, învăţându-l cunoştinţa de Dumnezeu şi milostivirea Lui către oameni, a început a-i spune de faptele Domnului, care s-au făcut de la zidirea lumii până la Cruce si până la moartea lui Hristos cea de voie, până la Inviere şi până la Inălţarea la cer întru slavă. Şi au petrecut în această vorbă o zi şi o noapte, ne gustând nici hrană, nici băutură, nici plecându-se spre somn.

Apoi a venit vorba despre Sfântul Ilie Proorocul, cum a închis cerul cu cuvântul şi a pogorât foc spre jertfe cu rugăciunea, pe care foc slujitorii lui Baal n-au putut să-l dobândească, nici cu ajutorul lui Baal, nici cu al celorlalţi zei. Auzind acestea Ravul, râdea şi zicea: „Toate basmele voastre creştineşti sunt minciuni, iar eu te sfătuiesc cele de folos, să aduci jertfe zeilor noştri împreună cu noi, că ei, fiind milostivi, te vor ierta de răutatea care le-ai făcut-o din neştiinţă, arzându-le capiştea”. Sfântul a grăit: „Dacă aceia pe care îi numeşti tu sunt zei adevăraţi, atunci pentru ce în zilele lui Ilie, slujitorii lor strigând toată ziua către dânşii, nu i-au ascultat, nici nu le-au pogorât foc din cer pentru jertfe? Iar robul lui Dumnezeu Ilie a fost singur numai, şi o dată s-a rugat către Unul Dumnezeul nostru, Cel din ceruri, şi îndată a căzut foc din cer, arzând nu numai lemnele şi jertfele, dar a mistuit şi apa, pietrele şi ţărâna. După aceea şi peste cei de două ori cincizeci, care voiau să prindă pe prooroc, a căzut foc de sus şi i-a ars împreună cu ostaşii lor”.

Ravul, foarte râzând de acesta, a zis: „Dacă este adevărată aceea, apoi fa asemenea şi tu, care te numeşti rob al Dumnezeului tău. Iată, se vede înaintea noastră o mulţime de rogoz şi de vreascuri. Roagă-te acum Dumnezeului tău, ca şi Ilie, să se pogoare foc din cer şi să le ardă. Atunci voi zice şi eu că nu este alt Dumnezeu, afară de Dumnezeul creştinilor”. Sfântul i-a grăit: „Roagă-te tu mai întâi la zeii tăi să facă aceasta”. Ravul a răspuns: „Eu n-am o putere ca aceea, nici îndrăzneală la zeii mei; dar tu roagă-te Dumnezeului tău”. Atunci Sfântul Alexandru, aducându-şi aminte de cuvintele Evangheliei, care zic că toate se pot celui ce crede, s-a sculat la rugăciune, nădăjduind spre Dumnezeu cu credinţă neîndoită. Şi când şi-a ridicat mâinile spre cer şi a început a se ruga, îndată a căzut foc din cer peste rogoz şi peste vreascuri, arzându-le pe ele înaintea feţei lor.

Aceasta văzând-o Ravul, s-a umplut de spaimă mare, temându-se ca să nu cadă foc şi peste dânsul şi să-l ardă, precum s-a întâmplat pe timpul lui Ilie, peste cei de două ori câte cincizeci. Deci a strigat cu glas mare, zicând: „Cu adevărat mare este Dumnezeul creştinilor!” El voia ca să propovăduiască în popor acea minune; dar sfântul, certându-l, l-a oprit să nu spună la nimeni. Atunci Ravul a tăcut, tăinuind acea minune într-însul până ce Cuviosul Alexandru a fost între cei vii. Iar după fericitul lui sfârşit, a spus acea minune înaintea episcopilor şi monahilor, mărturisind cu numele Domnului, şi adevărată a fost mărturisirea lui. Iar noi să ne întoarcem la povestirea ce ne stă înainte.

Ravul, mai marele cetăţii, după minunea aceea înspăimântătoare, a petrecut împreună cu Cuviosul Alexandru o săptămână întreagă; şi din cuvintele sfântului cele insuflate de Dumnezeu, învăţa cunoştinţa cea luminoasă a tainelor sfintei credinţe, povăţuindu-se pe calea mântuirii. După aceea, se ruga, ca prin Sfântul Botez să se lumineze, pentru că acum se apropiase şi prealuminatul praznic al Paştilor. Dar diavolul, care urăşte mântuirea oamenilor, vrând să facă împiedicare celui nou încredinţat, i-a pus lui în gând să nu primească Sfântul Botez în cetate, ci într-o biserică oarecare ce era la depărtare ca la trei stadii de cetate. Deci, s-au dus acolo, fiind urmaţi de o mulţime de femei şi copii. Iar după ce au mers la biserica aceea, au găsit acolo o fată îndrăcită. Şi spăimântându-se Ravul, a zis: „Nu voiesc să mă fac creştin; că, iată, şi pe această fată o pedepsesc zeii fiindcă a primit credinţa creştină; deci mă tem să nu mi se întâmple şi mie asemenea”.

Aceasta zicând, a plecat de la biserică, voind să se întoarcă înapoi. Dar sfântul, ajungându-l, l-a oprit, zicându-i: „De ce te înşeli de meşteşugul vrăjmaşului? Fata aceea, pentru păcatele sale, prin dumnezeiasca slobozire, îşi ia pedeapsa; deoarece, sfinţindu-se ca să slujească lui Dumnezeu în feciorie curată, nu şi-a păzit făgăduinţa sa, şi de aceea pătimeşte. Ea a fost dată satanei, ca duhul ei să se mântuiască. Cum că aceasta este adevărat, eu nu te rog să crezi cuvintelor mele; ci, mergând singur, să asculţi cuvintele ce vor ieşi din gura ei”. Deci Ravul, mergând la fata cea îndrăcită, a auzit-o pe dânsa, mărturisind cu glas mare căderile ei în păcat; pentru care, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, intrase diavolul într-însa şi o muncea. Acestea auzindu-le Ravul, şi-a lepădat îndoiala şi a cerut Sfântul Botez. După aceea, botezându-se el şi ieşind din sfânta scăldătoare, pe haina lui cea albă, care după obiceiul creştinesc îi era gătită spre Sfântul Botez, s-au aflat scrise de sus până jos cruci roşii, cu floarea ca şi chinovarul. Şi toţi se uimeau de minunea aceea, iar bărbaţii şi femeile care veniseră acolo cu dânşii, se rugau să fie botezaţi.

Iar Sfântul Alexandru, vrând să se încredinţeze dacă cu adevărat cred în Hristos, a grăit către dânşii: „Mai întâi se cade a arăta credinţa cu lucrul. Deci să mergem în cetate şi, de are cineva idoli în casele lor, să-i scoată afară în mijlocul cetăţii şi cu mâinile lor să-i sfărâme în bucăţi; iar după aceea să primească Sfântul Botez”. Atunci îndată cu toţii s-au învoit la aceste cuvinte şi, ducându-se acasă, au scos afară din casele lor o mulţime de idoli şi i-au sfărâmat în mijlocul cetăţii; aşa că toată cetatea aceea s-a luminat cu Sfântul Botez. Iar cuviosul a petrecut cu dânşii câtva timp, întărindu-i pe ei în sfânta credinţă.

Şi văzându-i pe dânşii bine întăriţi în buna credinţă şi dând mulţumire lui Dumnezeu, a zis către Ravul şi către ceilalţi aceste cuvinte: „Până acum v-aţi hrănit cu lapte, însă de acum încolo veţi primi hrană mai vârtoasă; deci, de voieşte cineva din voi să fie desăvârşit în viaţa creştină, să asculte cuvintele lui Hristos, Care zice: Vindeţi averile voastre, daţi-le săracilor şi veţi avea comoară în ceruri. Nu vă îngrijiţi pentru ziua de mâine, ci căutaţi împărăţia lui Dumnezeu şi Tatăl cel ceresc pe toate cele de trebuinţă le va da vouă, pentru că El ştie de ce aveţi voi trebuinţă”.

Iar Ravul auzind aceste cuvinte, a zis: „Nu pot eu să fiu un creştin desăvârşit ca acesta, pentru că, de voi vinde toate şi le voi împărţi, apoi cine va hrăni mulţimea casnicilor mei? Şi cum vor putea fără purtare de grijă să se adauge cuiva acestea care sunt de trebuinţă vieţii? Iar de voieşti să mă încredinţezi de aceasta, arată-mi ceva cu fapta, ca măcar o zi să mă hrăneşti pe mine şi toată casa mea, fără să am vreo grijă. Dar eu ştiu că nu vei putea, fiind sărac şi neavând nici pentru tine hrană măcar pentru o zi. Şi dacă nu vei putea să faci aceasta în cetate, atunci ce vei face în pustie, dacă, toate lăsându-le, vom merge după tine?”

Iar sfântul, având mare nădejde spre Dumnezeu, a zis cu îndrăzneală: „Ia-ţi din casnicii tăi câţi voieşti. Ia şi din prietenii tăi câţi ştii şi să-i duci toată ziua în pustiul care îl vei şti mai îndepărtat de oameni. Acolo voi fi şi eu cu voi. Dar să nu ia nimeni nici o bucăţică de pâine, nici altceva de ale mâncării; şi, de nu vă va hrăni pe voi Dumnezeu, precum altădată a hrănit pe israeliteni în pustie, apoi nici cuvintele mele să nu le credeţi mai mult!” Deci Ravul s-a învoit la aceasta şi, a doua zi, sculându-se de dimineaţă, a luat cu dânsul o mulţime de casnici şi de prieteni şi s-au dus într-o pustie oarecare neumblată, având cu dânşii pe Cuviosul Alexandru, a cărui împlinire a cuvintelor lui voiau să o vadă prin fapte. Deci, mergând toată ziua şi fiind ceasul al unsprezecelea din zi, au stat între doi munţi, neavând spre dânşii nici o cărare sau urmă. Şi a început Sfântul Alexandru a săvârşi cântarea cea de seară după obiceiul său, iar Ravul cu tovarăşii săi, fiind flămânzi, se gândeau ce vor mânca.

Şi sfârşindu-şi sfântul rugăciunea, au văzut venind spre dânşii un sătean oarecare, simplu, ce ducea un dobitoc încărcat cu sarcini mari, atârnând de amândouă părţile, în care erau pâini curate şi calde, şi alte mâncări de saduri şi grădini. Şi a zis cuviosul către Ravul: „Primiţi această hrană şi nu fiţi necredincioşi, ci credincioşi”. Iar ei cu bucurie au primit acelea şi se minuna Ravul cu prietenii săi, zicând: „De unde a venit omul acesta în pustie cu astfel de hrană? Pentru că noi, mergând toată ziua, abia am ajuns aici. Deci se cădea lui ca, sculându-se la miezul nopţii, să iasă din casă ca să ajungă în ceasul acesta aici. Măcar să fi ieşit şi la miezul nopţii, apoi cum aceste pâini se află calde, ca şi cum s-ar fi scos din cuptor tocmai acum?”

Astfel minunându-se, au întrebat pe omul acela: „De unde eşti şi cine te-a trimis aici?” Iar omul a zis: „Stăpânul meu v-a trimis vouă acestea, ca să nu fiţi flămânzi”. Şi când voiau să mai zică ceva acelui om, acela şi cu dobitocul îndată s-au făcut nevăzuţi, pentru că cel ce se arătase în chip de om simplu era îngerul lui Dumnezeu. Atunci ei s-au minunat cu spaimă şi au crezut cuvintelor cuviosului şi mai ales ale Evangheliei lui Hristos, ca să nu se îngrijească cei ce slujesc Domnului, ci să se lase în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Deci închinându-se ei lui Dumnezeu cu mulţumire, au mâncat şi au rămas acolo, iar a doua zi s-au întors în cetate.

Din această minune se poate cunoaşte cu ce s-a hrănit Cuviosul Alexandru şapte ani în pustie, petrecând fără nici o grijă pământească pentru sine. Prin acea minune, Ravul, mai-marele cetăţii, întărindu-se bine şi vrând ca fără de toate gâlcevile să se îndeletnicească în gândirea de Dumnezeu, şi-a lăsat mai întâi dregătoria începătoriei sale, apoi a început a-şi vinde averile şi a le împărţi săracilor, cu învoirea femeii şi a fiicei sale – căci fii nu avea -, cărora le-a împărţit spre chiverniseală destulă avere.

Deci acea femeie cu fiica sa au zidit o mănăstire şi au slujit cu toată inima într-însa lui Dumnezeu, Căruia bine I-au plăcut; iar Ravul, împărţind toate ale sale şi liberând robii săi, s-a dus în pustie. Şi după câţiva ani a fost luat din pustie la episcopia cetăţii Edesei şi a petrecut mulţi ani în arhierie, luminând turma sa ca o lumină. Dar noi să ne întoarcem la povestirea cea despre Cuviosul Alexandru.

Văzând Sfântul Alexandru acea cetate pe care a luminat-o cu sfânta credinţă, înflorind şi sporind în darul Domnului, se înveselea cu duhul, dar dorinţa inimii îl trăgea în pustie. Iar poporul voia să-l aibă ca episcop şi cu multă rugăminte îl supărau pentru aceasta. Apoi el, voind să se ducă în taină de la ei, poporul străjuia la porţile cetăţii ziua şi noaptea, ne vrând să lase să plece de la ei pe părintele şi învăţătorul lor. Deci a fost lăsat noaptea peste zid cu coşniţa de nişte ucenici ai săi – ca altădată Sfântul Apostol Pavel -, şi s-a dus la liniştea pustiei cea dorită lui.

Şi mergând el prin pustie două zile, a nimerit într-o locuinţă tâlhărească şi, prinzându-l tâlharii, l-au dus la mai-marele lor. Iar cuviosul, cu cuvintele sale cele insuflate de Dumnezeu, a îmblânzit nu numai sălbăticia aceluia cea cu nărav de fiară, ci şi asprimea cea împietrită a inimii lui a sfărâmat-o prin umilinţă. Deci l-a făcut pe acela să creadă în Hristos şi în puţine zile l-a luminat cu Sfântul Botez. După aceea, cuviosul l-a întrebat: „Ce lucru ai cerut în mintea ta de la Dumnezeu înaintea botezului?” Acela a răspuns: „Am cerut ca, după spălarea păcatelor prin sfânta scăldătoare, Dumnezeu să-mi ia îndată sufletul”. Sfântul a zis: „Va fi ţie ceea ce ai cerut”.

Iar opt zile după Sfântul Botez, noul încreştinat, spălând bine păcatele sale, nu numai prin baia sfintei scăldători, ci şi cu multele, lacrimi ale pocăinţei celei adevărate, s-a mutat către Domnul. Aceasta văzând-o ceilalţi tâlhari, s-au apropiat de sfânta credinţă şi s-au botezat. Şi au luat aspră pocăinţă asupra lor şi nu după multă vreme, acea locuinţă tâlhărească s-a făcut mănăstire; căci acei tâlhari, lepă-dându-se de lume, s-au făcut monahi aleşi. Iar cuviosul, petrecând cu ei multă vreme şi aşezându-le lor rânduielile monahiceşti, punându-le egumen iscusit şi sărutându-i întru Domnul, s-a dus în pustia cea mai adâncă, bucurându-se cu duhul pentru mântuirea sufletelor omeneşti.

Şi mergând el două zile, a ajuns la râul Eufratului şi, trecându-l, a găsit aşezat undeva pe pământ un chiup mare, deşert şi s-a sălăşluit într-însul. Deci ziua umbla prin munţi şi prin văile pustiului, iar noaptea venea în chiupul acela. Iar cu ce se hrănea, nu este de trebuinţă a întreba, când şi lui Ravul şi tovarăşilor lui – precum s-a zis -, le-a cerut de la Dumnezeu pâine în pustie. Şi vieţuind el acolo multă vreme, au început a veni la dânsul mulţi fraţi, trimiţându-i Dumnezeu, şi a se sălăşlui lângă el, vrând să fie următori vieţii lui celei asemenea cu îngerii.

Petrecerea cuviosului în acel loc a fost de 20 de ani, timp în care s-a făcut acolo, lângă Eufrat, o obşte mare, adunându-se o mulţime de fraţi, pentru că erau de toţi ca la 400, din felurite neamuri – greci, romani, sirieni şi egipteni -, Dumnezeu adunând atât de mare turmă şi încredinţând-o păstorului celui bun, Cuviosului Alexandru. Iar mai de mirare era că nu cu multă purtare de grijă de hrană şi îmbrăcăminte, la atât de mare adunare, în toate zilele era îndestulare de cele de trebuinţă. Iar cele ce rămâneau nu se păstrau pe a doua zi, ci toate se împărţeau săracilor şi străinilor care veneau; pentru că Domnul, prin purtarea Sa de grijă, în toate zilele trimitea hrană robilor Săi. Acolo, mai întâi s-a aşezat noua rânduială a neadormiţilor, care n-a mai fost înainte niciunde, căci, Cuviosul Alexandru a aşezat cel dintâi ca să se meargă la biserică de şapte ori în zi şi în noapte, pentru lauda lui Dumnezeu, după cuvântul Sfântului Prooroc David, care zice: De şapte ori în zi Te-am lăudat, pentru judecăţile dreptăţii Tale.

Apoi, gândind şi socotind în sine acest cuvânt al aceluiaşi prooroc: La legea Lui va cugeta ziua şi noaptea, zicea în sine: „Oare este cu putinţă omului să săvârşească cuvântul acesta cu lucrul, ca ziua şi noaptea fără de dormitare să se deprindă în legea laudei lui Dumnezeu?” Şi iarăşi zicea: „De n-ar fi fost cu putinţă, Sfântul Duh nu ar fi zis aceasta prin gura proorocului”. Şi dorea ca în viaţa sa cea de obşte să aşeze acea rânduială, ca în biserică ziua şi noaptea să fie neîncetată şi neadormită cântare de psalmi, pentru că zicea: „De nu este cu putinţă unui om ca să săvârşească în chilie acestea, din pricina neputinţei trupeşti, apoi este cu putinţă la mulţi în biserică, schimbându-se ei cu ceasurile”.

Astfel cugeta în sine, însă nu îndrăznea să purceadă la faptă fără de dumnezeiască descoperire. Şi aducându-şi aminte de cuvântul Domnului: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide…, a început prin rugăciuni a cere şi a bate la uşa milostivirii lui Hristos, ca să i se dea lui încredinţare despre aceea, dacă gândul acela este plăcut lui Dumnezeu şi dacă îi va fi primită rânduială aceea, ca, precum îngerii în cer totdeauna slăvesc pe Dumnezeu, tot astfel şi oamenii pe pământ, cei care sunt în rânduială îngerească în obştea lui şi în biserica care este cer pământesc, să slăvească pe Dumnezeu ziua şi noaptea cu cântare de psalmi. Pentru aceasta, cuviosul s-a rugat trei ani cu multă postire şi cu rugăciuni de toată noaptea. Şi i s-a arătat lui Domnul, zicându-i: „Să începi lucrul ce ai pus în gând, că îl primesc”.

Această arătare a Domnului pe care a văzut-o el, a spus-o unora din fraţii cei mai duhovniceşti, ca şi cum altuia i s-ar fi întâmplat, după asemănarea Sfântului Apostol Pavel, care a zis: Ştiu pe un om, care s-a răpit până la al treilea cer, dar acela era chiar el. Deci a început astfel: a împărţit pe fraţi în 24 de cete, după numărul celor 24 de ceasuri ale zilei şi nopţii, ca fiecare ceată ştiindu-şi ceasul său, să se afle atunci la locul cântării. Iar cântarea erau psalmii lui David, care se cântau nu degrab, în două cete, după stihuri, afară de rânduielile bisericeşti obişnuite, la care adăugase această rânduială de aşezământ nou al cântării de psalmi. Şi aşa ei slavosloveau neîncetat pe Dumnezeu în biserică ziua şi noaptea. Pentru aceasta obştea lor a fost numită mănăstirea „Neadormiţilor”.

Cuviosul a mai aşezat pe lângă acea cântare de psalmi şi un număr de închinăciuni în toate zilele, după numărul acelor iertăciuni prin care Domnul porunceşte în Evanghelie a ierta pe cel greşit – de 70 de ori câte 7, adică de 490 de ori. Apoi a poruncit şi aceasta, ca după săvârşirea slujbei bisericeşti şi mănăstireşti şi după tot lucrul, să se grăiască cuvintele acestea: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire.

Aşezând în locaşul său o rânduială ca aceasta, gândea în sine ce le mai trebuie spre dumnezeiasca plăcere. Apoi, aducându-şi aminte de cuvântul psalmistului, care zice: Invăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce…, zicea în sine: „Este de trebuinţă a se îngriji nu numai pentru mântuirea sa, dar şi pentru a altora şi mai ales pentru întoarcerea celor necredincioşi”. Şi de vreme ce în acea vreme erau încă mulţi închinători la idoli prin acele părţi, s-a gândit să trimită pe unii din fraţi la propovăduirea lui Hristos. Deci a ales pentru acea slujbă 70 de fraţi, dintre cei mai iscusiţi şi mai fierbinţi în credinţă, după numărul acelor ucenici ai lui Hristos, despre care Sfântul Evanghelist Luca scrie: Domnul a ales şi alţi şaptezeci, şi i-a trimis câte doi înaintea feţei Sale, în toată cetatea şi locul. Deci rânduind şi Cuviosul Alexandru, următorul lui Hristos, tot atâţia ucenici pentru propovăduirea credinţei şi rugân-du-se pentru dânşii, i-a trimis câte doi prin toate locuinţele cele dimprejur ale închinătorilor de idoli. Şi le-a ajutat lor darul lui Dumnezeu şi rugăciunile cuviosului părinte, căci nu le-au fost în deşert ostenelile lor; deoarece pe mulţi din elini i-au adus la Hristos.

După săvârşirea celor 20 de ani de petrecere a sa lângă râul Eufrat, Cuviosul Alexandru, văzând că se rânduieşte bine obştea sa şi sunt întărite rânduială Neadormiţilor şi toate aşezămintele vieţii pustniceşti, se veselea cu duhul; pentru aceea a mulţumit foarte lui Dumnezeu. Şi având în inimă mare râvnă şi dorinţă pentru mântuirea sufletelor omeneşti, s-a gândit să iasă spre hotarele Persiei, unde se înmulţise păgânătatea elinească. Deci şi-a ales 150 de fraţi, pe care i-a luat cu dânsul la drum, iar pe ceilalţi i-a încredinţat unui stareţ iscusit, anume Trofim, punându-l pe acela egumen al mănăstirii celei de obşte. Apoi, dându-le pace şi binecuvântare, a trecut râul Eufrat cu fraţii pe care îi osebise cu el şi a plecat pe drumul care ducea spre ţara şi pustia Persiei, neluând nimic din cele de trebuinţă, decât numai cărţile sfinţilor.

Căci şi în cale, oriunde mergeau, nu înceta a cânta cu fraţii cântarea de psalmi ca şi în biserică, adică în câte două cete, schimbându-se din ceas în ceas, ziua şi noaptea. Şi voind să ispitească răbdarea fraţilor săi, îi ducea prin pustie fără de hrană, poruncindu-le ca la vremea trebuincioasă să se hrănească numai cu poamele pădurii. Iar unii dintr-înşii, fiind nerăbdători, au început a cârti între ei, precum de demult israelitenii au cârtit împotriva lui Moise, zicând: „Ne-a adus în pustia aceasta, ca să ne omoare cu foamea…”. Deci se gândeau unii din ei, 30 la număr, să se întoarcă la mănăstire în taină. Şi înţelegând cuviosul gândurile lor prin dumnezeiasca descoperire, i-a mustrat ca pe nişte puţin credincioşi şi le-a poruncit să se întoarcă înapoi, iar către ceilalţi a zis cu glas mare: „Fraţilor, să mă credeţi că astăzi ne va cerceta Dumnezeu cu hrană îndestulată şi va ruşina necredinţa voastră!”

Şi s-au apropiat de hotarele Persiei, unde erau cetăţi mici, dar întărite, zidite de împăraţii din Bizanţ şi având într-însele oaste de strajă împotriva năvălirii barbarilor. Deci mergând cuviosul cu fraţii în pustie prin apropierea acelor cetăţi, cu dumnezeiască poruncă au ieşit înaintea lor mai-marii oştilor, care se numeau tribuni. Aceia i-au întâmpinat pe ei cu pâine aleasă şi cu felurite mâncăruri şi au rugat pe sfânt să intre în cetăţile lor şi să le lumineze, deoarece într-însele se aflau o mulţime de slujitori idoleşti. Deci mai întâi toţi au gustat cu mulţumire din bucatele cele aduse. După aceea, cuviosul a trimis înapoi la obşte pe fraţii care erau puţini în credinţă şi nerăbdători, apoi a intrat în cetăţile acelea. Şi ajutându-i darul Domnului, în puţină vreme i-a câştigat pe toţi la Hristos, prin propovăduirea Evangheliei.

Iar într-una din acele cetăţi n-au voit să primească învăţătura lui, mai ales când îl auzeau că învăţa despre milostenie şi despre darea cu îndurare celor ce aveau trebuinţă, căci bogaţii ziceau către dânsul: „Ai venit să ne sărăceşti!” Deci cuviosul, văzând acestea, a plecat de la dânşii, iar Dumnezeu i-a pedepsit prin neplouare, pentru că trei ani a fost secetă la dânşii, până ce, cunoscându-şi păcatul lor, au căutat pe cuviosul şi, găsindu-l în Antiohia, l-au rugat să le ierte păcatul. Deci, în al patrulea an, vărsându-se ploaie mare, s-a făcut la dânşii îndestulare mare de roadele pământului, iar Dumnezeu le-a câştigat sufletele lor.

Şi trecând cuviosul prin pustia aceea, s-a dus în cetatea care se numea Palmira, pe care Solomon o zidise în pustie. Intr-acea cetate, deşi locuitorii se numeau creştini, însă erau iudei, ţinându-se atât de Legea Nouă, cât şi de Legea Veche. Ei, aflând că se apropie de dânşii Cuviosul Alexandru cu fraţii, au închis porţile cetăţii înaintea lui, zicând: „Cine să hrănească atâta mulţime de monahi?” Deci nu i-au lăsat să intre, iar sfântul, mulţumind lui Dumnezeu, a zis: „Fraţilor, mai bine este a nădăjdui spre Domnul, decât a nădăjdui spre oameni. Să nu vă împuţinaţi cu sufletul, căci fără de veste Dumnezeu ne va cerceta”.

Şi mergând ei de la cetate la o depărtare de câteva stadii, nişte barbari, care locuiau nu departe de acolo, plecându-le inima Dumnezeu, au ieşit întru întâmpinarea lor şi, aducându-le pâine şi tot felul de bunătăţi ale pământului, i-au ospătat din destul. Apoi, cuviosul s-a dus în Antiohia, îndreptându-i Dumnezeu calea spre folosul multora. Apropiindu-se el de cetate cu obişnuita rânduială a neîncetatei cântări de psalmi, a aflat de venirea lui episcopul acelei cetăţi, anume Teodot; pentru că numele lui Alexandru era slăvit şi cinstit pretutindeni. Dar diavolul a ridicat asupra sa nişte oameni răi şi zavistnici, ca să-l clevetească la episcop pe el şi pe fraţii lui, cum că toate câte le face, adică postirile şi rugăciunile, sunt din făţărnicie, pentru slava deşartă, ca să fie văzut de oameni.

Iar episcopul, nesocotind că sunt mincinoase clevetirile acelea, a trimis îndată mulţi slujitori ai săi, împreună cu clevetitorii aceia, să gonească din cetate pe Alexandru şi pe cei cu dânsul. In acea vreme, tocmai intrase în cetate, cu obişnuita cântare, cinstita ceată de îngeri pământeşti, care era povăţuită de Cuviosul Alexandru. Deci trimişii episcopului, întâmpinându-i în cetate, au năvălit asupra lor tâlhăreşte şi, prinzându-i pe fiecare dintre ei, i-au bătut mult şi i-au scos afară. Iar Cuviosului Alexandru, ca unuia mai mare, i-au îndoit bătăile şi necinstea. Insă el şi fraţii lui se bucurau că s-au învrednicit să pătimească fără vină unele ca acelea.

Şi înţelegând sfântul că acela este meşteşugul vrăjmaşului, care voia să împiedice folosul multora, s-a pornit cu duhul şi în taină a intrat noaptea în cetate împreună cu fraţii, unde, găsind o baie veche şi pustie, îşi săvârşeau într-însa cântarea lor de psalmi. Iar episcopul, aflând a doua zi despre aceea, deşi se mânia, însă s-a plecat spre milă şi nu le-a mai făcut nici un rău, temându-se nu numai de Dumnezeu, dar şi de popor, de vreme ce toţi cetăţenii Antiohiei erau bucuroşi de venirea cuviosului la dânşii, şi-l aveau ca pe un mare proroc, iar împotriva episcopului cârteau pentru răutatea şi necinstea făcută de dânsul cuviosului părinte şi fraţilor lui. Deci s-a umilit şi episcopul şi a binecuvântat pe Alexandru şi pe fraţii lui să petreacă în cetate. Apoi baia aceea pustie li s-a făcut mănăstire şi, în puţine zile, cetăţenii le-au zidit biserică, cu învoirea şi binecuvântarea episcopului.

Şi făcând ei acolo mănăstire, mulţi din popor îşi lăsau bisericile şi se adunau la Cuviosul Alexandru la cântarea bisericească, dorind să asculte cuvintele lui cele curgătoare de miere, cu care învăţa pe cei ce veneau, iar duhul tuturor era arzând cu dragoste către cuviosul şi îi dădeau în toate zilele cele trebuincioase lui şi fraţilor. Iar ei, în ceasul cel cuviincios – o dată pe zi -, gustând hrană după al nouălea ceas, pe toate celelalte le împărţeau săracilor, nelăsând nimic pe a doua zi. Dar Dumnezeu în toate zilele le trimitea hrană din cele ce le erau de trebuinţă, prin mâinile celor milostivi şi iubitori de săraci.

Iar după câtăva vreme, cuviosul a voit să aibă pe lângă locaşul său casă de oaspeţi şi bolniţă. Deci, cerând pentru aceasta binecuvântarea episcopului, a săvârşit ceea ce voia, pentru că, deşi era sărac şi nu avea nimic, însă vistieriile celor bogaţi îi erau deschise, astfel că toţi îi dădeau cu bucurie cele ce avea trebuinţă şi făceau cu osârdie ceea ce le poruncea. Şi cuviosul slujea bolnavilor şi odihnea pe cei străini, prin cele trebuincioase ce i se dădeau de la iubitorii de Dumnezeu, iar mai ales de la Insuşi Dumnezeu. Iar întru slujirea celor bolnavi se tămăduiau bolile prin cinstitele lui mâini, prin care se făceau multe minuni, şi Dumnezeu era slăvit pentru dânsul.

Iar de vreme ce vedea că episcopul făcea în chemarea lui oarecare lucruri cu nebăgare de seamă, iar voievodul cetăţii şi alţi dregători mari făceau nedreptăţi, pentru aceea s-a îmbrăcat în râvna lui Ilie şi îi mustra pe toţi fără de temere, cu blândeţe şi cu îndrăzneală, învăţându-i din cuvintele lui Dumnezeu dreptatea şi adevărul, încât era ca un învăţător şi pedepsitor al tuturor. Dar acea râvnă a lui nu era primită de fiecare, mai ales de cei mari. Incă şi unii din clerici, deşi se mirau de viaţa lui îmbunătăţită, însă îl urau foarte şi totdeauna îl întărâtau pe episcop împotriva lui. Iar episcopul a trimis la cuviosul un ipodiacon prea înrăutăţit, anume Malh, cu mulţime de slujitori, ca să-l gonească din cetate. Şi ducându-se Malh cu mânie, a lovit pe sfântul cu mâna peste obraz, zicându-i: „Necuratule, ieşi din cetatea aceasta!”

Iar cuviosul, nefâcând nimic, ca un miel fără de răutate, a răspuns cu blândeţe acest cuvânt al Evangheliei: Şi era numele slugii Malh. Dar când Malh ipodiaconul cu slujitorii care veniseră cu dânsul, voiau să facă mai mare rău cuviosului şi să-l gonească din cetate, s-a adunat poporul şi s-a făcut gâlceava mare; pentru că toţi apărau pe Sfântul Alexandru şi pe fraţii lui. Astfel, abia a scăpat Malh şi cei ce erau cu dânsul de tulburarea poporului. Iar episcopul, umplându-se de mai multă mânie, s-a sfătuit cu voievodul, care asemenea se mâniase pe sfânt şi au luat pe cuviosul noaptea din locaşul său, neştiind nimeni din popor, şi l-au gonit în Halchid. Apoi au gonit şi pe fraţii lui şi s-au risipit care pe unde au putut.

După o vreme oarecare, Cuviosul Alexandru s-a întors iarăşi în Antiohia, deoarece antiohienii se mâhneau după dânsul, iar asupra episcopului şi voievodului cârteau foarte mult. Dar de vreme ce nu şi-a găsit pe fraţii săi, nu voia să vieţuiască acolo singur, ci voia să se ducă. Iar cetăţenii, aflând de acest lucru, păzeau porţile ca să nu iasă, pentru că erau cuprinşi cu mare dragoste către dânsul şi doreau să vieţuiască la dânşii. Insă el n-a mai voit să stea în Antiohia, ci şi-a schimbat îmbrăcămintea călugărească, îmbrăcându-se cu o haină ruptă, şi astfel a ieşit noaptea din cetate în chip de sărac. Şi mergând câteva zile, a ajuns la o obşte care se numea Critinia. Şi văzând într-însa toată rânduiala care o aşezase în obştea sa, cea de lângă râul Eufrat, se minuna şi zicea în sine: „Care din ucenicii mei a adus aici rânduiala aceasta?” Deci mulţumea lui Dumnezeu că s-au arătat în părţile acelea roadele ostenelilor lui. Şi a fost cunoscut de fraţii de acolo că este Alexandru, pentru că numele lui era mare pretutindeni şi s-au bucurat de venirea lui, pentru că doreau de mult să-l vadă.

Şi petrecând cuviosul la dânşii câtăva vreme, s-a dus apoi la Constantinopol, Dumnezeu chemându-l acolo pentru mântuirea multora. Şi s-au dus cu dânsul şi 24 de fraţi din acea obşte. Şi mergând la Constantinopol, s-a sălăşluit lângă biserica Sfântului Mina. Apoi au început a se aduna la dânsul mulţi fraţi şi în puţini ani au venit ca la 300 de ucenici de felurite neamuri: greci, romani şi sirieni, şi s-a făcut mănăstire aleasă, în care s-a întărit rânduiala celor Neadormiţi. Şi toate cele de trebuinţă li se trimiteau lor prin dumnezeiasca purtare de grijă, precum despre aceasta se va arăta aici.

Un om oarecare, însemnat, auzind şi văzând viaţa lor cea săracă şi fără de grijă, cum ziua şi noaptea se îndeletnicesc numai cu lauda lui Dumnezeu, iar de cele pământeşti nu bagă de seamă, nici de cele de mâine nu se îngrijesc, a trimis înadins nişte oameni în mănăstire, ca să stea câteva zile şi să vadă, de unde au hrana cea de toate zilele. Iar Cuviosul Alexandru, înţelegând aceasta, a zis către unul din ucenici, fiind de faţă şi acei oameni: „Du-te şi adu pe omul care stă la porţile mănăstirii”. Şi ducându-se fratele, a văzut pe un om care avea o coşniţă mare plină cu pâini curate şi calde şi pe acela l-a adus la părintele împreună cu pâinile. Iar cuviosul l-a întrebat înaintea tuturor cine este şi de unde aduce pâinile. Şi îl întreba, nu că nu ştia singur – pentru că nimic nu-i era lui tăinuit de la Dumnezeu -, ci numai ca să se ruşineze cei slabi în credinţă, care veniseră să ispitească viaţa şi hrănirea lor.

Atunci omul acela a început a grăi astfel: „Eu sunt vânzător de pâine şi, scoţând azi pâinea din cuptor, mi s-a arătat un bărbat luminos, înalt la statură şi minunat la vedere, care mi-a poruncit: «Să duci toate pâinile acestea la robii Celui Preaînalt». Iar eu, spăimân-tându-mă, am zis: «Nu ştiu locul unde le voi duce». Atunci el mi-a zis: «Vino după mine!» şi am mers după el. Iar el, ducându-mă pe mine până la porţile mănăstirii, s-a făcut nevăzut”. Atunci cuviosul, sculându-se, a mulţumit lui Dumnezeu. Şi s-au înştiinţat toţi de credinţa cea mare a lui către Dumnezeu şi de purtarea cea mare de grijă a lui Dumnezeu pentru dânsul.

Cuviosul era atât de mai înainte-văzător, încât ştia tot ce făceau şi gândeau fraţii, şi mustra aparte greşelile care se întâmplau, îndreptând părinteşte pe cei greşiţi. Şi având purtare de grijă pentru bolnavi, a pus patru fraţi să le slujească, poruncindu-le ca în toate zilele să pregătească apă caldă, pentru cei care aveau nevoie de aceea la boli. Intr-o zi, din întâmplare, sau mai bine zis din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, ca să se arate credinţa cea mare a cuviosului către El, slujitorii bolnavilor au uitat să încălzească apa. De acest lucru înştiinţându-se cuviosul cu duhul, a chemat pe unul dintr-înşii şi l-a întrebat de ce n-a încălzit apa. Iar acela, vrând să-şi tăinuiască greşeala sa înaintea părintelui celui mai înainte-văzător, a zis: „Nu avem lemne”. Iar cuviosul a grăit lui: „Pentru ce nu mi-ai spus mie de dimineaţă despre lemne? Oare vrei să mă ispiteşti? Dar mergi, iată, apa s-a încălzit!” Şi ducându-se fratele în bolniţă, a găsit o căldare mare plină cu apă, fierbând şi clocotind fără de foc. Şi s-au mirat toţi de acea minune şi de credinţa cuviosului.

In acel timp, Biserica lui Hristos era tulburată de eresul lui Nestorie, iar vrăjmaşul a făcut vorbă în popor, cum că Alexandru este eretic; pentru că într-acel timp dreapta credinţă se socotea un eres, iar eresul se cinstea ca o dreaptă credinţă, deoarece patriarhul Nestorie şi mulţi împreună cu dânsul erau eretici. Deci cuviosul a fost adus la judecată înaintea celor răucredincioşi şi, fiind întrebat de eresul de care nu era vinovat, a răspuns cuvântul psalmistului: …şezut-au boierii şi cleveteau asupra mea, iar robul Tău se învăţa întru îndreptările Tale; că mărturiile Tale cugetarea mea sunt, iar sfaturile mele îndreptările Tale. Acestea grăindu-le el, diavolul s-a arătat, zicând: „Pentru ce mă munceşti pe mine mai înainte de vreme?” Şi zicând acestea, s-a făcut nevăzut.

Iar după ce sfântul a grăit acele cuvinte ale psalmistului, nimic n-a mai răspuns către cei ce-l întrebau, ci tăcea, căutând în jos ca un miel fără de glas, lângă cel ce îl tunde pe el. Iar judecătorii, mâniindu-se, l-au gonit din faţa lor. Iar când în poporul cel răzvrătit, slujitorii satanei voiau să pună mâinile pe dânsul şi să-i facă rău, el, apărându-se cu dumnezeiasca acoperire, a trecut prin mijlocul lor şi s-a dus, ajungând întreg la locaşul său, unde fraţii făceau multe rugăciuni lui Dumnezeu pentru dânsul. Iar după un timp, vrăjmaşul iarăşi s-a înarmat asupra lui şi a ridicat pe nişte eretici, care, nu numai pe el singur, dar şi pe mulţi din fraţii lui, i-au chinuit cu legături, cu temniţe şi cu bătăi. Insă toate acestea erau cuviosului ca o cunună preaslăvită, iar vrăjmaşului îi erau spre ruşine.

Şi trecând ereticescul vifor, cuviosul a vieţuit celelalte zile ale sale în pace. Deci, plăcând lui Dumnezeu şi ducând sufletele multora spre mântuire, s-a mutat către Domnul la adânci bătrâneţi, nevoin-. du-se în călugărie 50 de ani. El a fost îngropat cu cinste, iar la mormântul lui se făceau minuni, pentru că la toate neputinţele omeneşti se dădeau tămăduiri, cu rugăciunile Cuviosului Alexandru şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, se cuvine cinste, slavă, mulţumire şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.