Viaţa şi pătimirea Sfîntului Mucenic Iustin Filosoful (1 iunie)

Sfîntul Iustin Filosoful, mucenicul lui Hristos, s-a născut în părţile Siriei din Palestina, la hotarele Samariei, în cetatea care la început se numea Sihem, iar mai pe urmă s-a numit Neapolis Flavie. El a avut un tată de neam bun şi slăvit, dar, cu credinţa, elin; chiar Iustin era în aceeaşi rătăcire a închinării la idoli, mai înainte de a se lumina cu lumina sfintei credinţe. Iustin, din tinereţe, se îndeletnicea cu învăţătura cărţii şi sporea în înţelepciunea elinească, ca unul ce avea minte isteaţă.

Deci, deprinzîndu-se bine cu oratoria, dorea să înveţe şi filosofia; pentru aceasta s-a dus la un învăţat filosof stoic, dorind să înţeleagă filosofia acelora. El avea mare dorinţă să ştie ce este dumnezeirea şi cine este Dumnezeu? Deci, petrecînd la acel filosof stoic cîtăva vreme, n-a putut afla nimic despre Dumnezeu; de vreme ce nici acest filosof stoic nu ştia pe Dumnezeu, nici nu socotea că este de trebuinţă învăţătura cea pentru dumnezeiasca înţelegere. Pentru aceasta Iustin a lăsat pe dascălul acela şi s-a dus la un alt filosof, care făcea parte din filosofii ce se numeau peripatetici.

Acela, după puţină vreme, a început a se tocmi cu Iustin pentru plată, nevrînd să-l înveţe degeaba. Iar Iustin, văzînd că acela este iubitor de argint, l-a lepădat ca pe un lacom şi l-a judecat a fi nevrednic de numirea filosofiei, de vreme ce nu ştia să treacă cu vederea cîştigurile cele lumeşti.

Pentru nişte pricini ca acestea, lepădînd pe filosofii stoici şi pe cei peripatetici, dorea foarte mult înţelepciunea cea adevărată, prin care ar fi putut ajunge la cunoştinţa lui Dumnezeu; deci, a venit la un dascăl ce făcea parte din filosofii lui Pitagora. Acela a poruncit lui Iustin să înveţe mai întîi astronomia, geografia, muzica, aritmetica şi alte învăţături, spunîndu-i că învăţăturile acelea sînt cele mai de trebuinţă în viaţa aceasta. Deci, Iustin socotea că va trebui să petreacă mulţi ani într-acele învăţături. Dar, văzînd că din acele ştiinţe nimic nu este de folos sufletului său, pentru că nimic n-a auzit de la dascălul acela care să fie după dorinţa inimii lui; pentru aceea l-a lăsat şi pe acel dascăl şi s-a lipit de unul al lui Platon, de vreme ce învăţătura acelora era într-acele vremuri de mare slavă şi multă le era cinstea lor.

Acel filosof a lui Platon s-a făgăduit să-l înveţe pe Iustin cunoştinţa lui Dumnezeu, din asemănarea lucrurilor celor trupeşti cu cele netrupeşti, din închipuirile cele de jos cu cele de sus şi din felurile înţelegerilor. Pentru că acesta era sfîrşitul socotelilor înţe-lepciunii celei platoniceşti ca, din închipuiri, să vină întru cunoştinţa lui Dumnezeu. Fericitul Iustin s-a învoit la aceasta, nădăjduind să ajungă la înţelepciunea dumnezeiască cea dorită, să cunoască pe Dumnezeu şi se să umple de darul Lui. Pentru aceasta el a petrecut lîngă dascălul acela vreme îndelungată.

Deci, îndată a învăţat dogmele şi rînduielile lui Platon, devenind, între elini, filosof desăvîrşit şi slăvit. Cu toate acestea, nu putea să ajungă la credinţa creştinească şi la cunoştinţa cea adevărată a lui Dumnezeu, de vreme ce filosofii elini nu preamă-reau pe Dumnezeu ca pe un Dumnezeu, ci schimbau slava nestri-căciosului Dumnezeu cu asemănarea chipului omului cel stricăcios, al păsărilor, al celor cu patru picioare şi al tîrîtoarelor. Deci, Iustin se mîngîia cu duhul, îndeletnicindu-se cu gîndirea de Dumnezeu şi învăţîndu-se în cunoştinţa de Dumnezeu, pe cît mintea lui, fiind neluminată, putea să ajungă.

Odată, Iustin, plimbîndu-se singur în afara cetăţii, într-un loc deosebit, aproape de mare, şi pe cînd socotea mintea sa înţelegerea celor filosofeşti, a văzut pe un bărbat necunoscut, cinstit şi împodobit cu cărunteţea. Pe cînd stătea el şi-l privea cu de-a-mănuntul, bătrînul i-a zis: „Oare mă cunoşti pe mine, de mă priveşti astfel cu dinadinsul?” Răspuns-a Iustin: „Nu te cunosc, însă mă minunez cum, în acest loc pustiu în care n-am aşteptat să văd pe cineva, te văd pe tine”. Zis-a bătrînul: „Însoţitorii mei s-au dus în partea aceasta şi, aşteptînd întoarcerea lor, le-am ieşit înainte ca să-i pot vedea de departe; dar tu ce faci aici?”

Răspuns-a Iustin: „Îmi place să mă preumblu în singurătate, ca să mă învăţ cu mintea fără de împiedicare la filosofie”. Întrebat-a bătrînul: „Ce folos cîştigi din filosofie?” Răspuns-a Iustin: „Dar ce lucru mai de folos poate să afle cineva decît filosofia? Pentru că aceea este luminătoarea minţii, povăţuitoare la toată socoteala cea bună şi îndreptătoarea vieţii. Pe aceea, dacă cineva o ştie bine, acela vede ca în oglindă neştiinţele şi rătăcirile altora şi nu este cu putinţă să se alcătuiască înţelepciunea fără de învăţătura filosofiei şi fără de uneltirea înţelegerii; deci, se cade ca tot omul să o înveţe, ca să ştie cele folositoare şi nefolositoare, de care lucruri să se ţină şi pe care să le lepede”. Zis-a bătrînul: „Filosofia aduce oare vreo fericire omului?” Răspuns-a Iustin: „Cu adevărat îi aduce”. Bătrî-nul l-a întrebat: „Deci, spune-mi, ce este filosofia şi ce este fericirea?” Răspuns-a Iustin: „Filosofia este aceea care te face să înţelegi şi să cunoşti adevărul; iar fericirea este cinstea înţelegerii şi a înţelepciunii”. Bătrînul a întrebat: „Dacă din filosofie cunoaşteţi ceea ce este drept şi înţelegeţi adevărul, apoi pe Dumnezeu cum îl cunoaşteţi că este?”

Răspuns-a Iustin: „Acela este Dumnezeu, Care niciodată nu se schimbă, ci totdeauna este acelaşi. Acela este pricinuitorul facerii tuturor”. Deci bătrînul, îndulcindu-se, iarăşi l-a întrebat: „Numele înţelegerii este la toate lucrurile de obşte? Căci în toate meşteşugirile în care cineva este iscusit, întru acelea se numeşte că este înţelept; sau în geometrie, sau în ocîrmuirea corabiei, sau în medicină şi întru asemănare şi întru celelalte lucruri, şi dumnezeieşti şi omeneşti, oare nu este tot aşa?

Deci, spune-mi mie iarăşi, este vreo înţelegere care naşte cunoştinţa lucrurilor împreună şi a celor dumnezeieşti şi a celor omeneşti?” Zis-a Iustin: „Este cu adevărat”. Bătrînul a zis: „Deci, tot una este a cunoaşte pe Dumnezeu, precum a cunoaşte muzica, aritmetica, astronomia sau vreuna din acestea?” Răspuns-a Iustin: „Nicidecum; pentru că alta este a cunoaşte pe Dumnezeu şi alta este a cunoaşte un meşteşug”. Grăit-a bătrînul: „Bine ai răspuns, căci ajungem la o oarecare înţelegere; pe de-o parte din auz şi în-văţătură, iar pe de alta din vedere; precum ţi-ar spune cineva că se află în India vreo fiară care nu se aseamănă cu nici una din fiare, n-ai fi putut s-o cunoşti pe aceea nevăzînd-o cu ochii, nici altuia să-i spui despre ea, neauzind mai întîi singur de la cel ce spune. Deci, te întreb, cum pot filosofii voştri elineşti să înţeleagă pe Dumnezeu, sau cum să grăiască cu adevărat ceva pentru Dînsul, de vreme ce n-au nici o cunoştinţă despre El şi nici nu L-au văzut pe El cîndva, nici nu L-au auzit?” Răspuns-a Iustin: „O, părinte, nu cu ochii trupeşti se vede puterea dumnezeirii, precum văd oamenii oarecare jivine, ci numai cu mintea singură se poate ajunge la Dumnezeu, precum zice Platon, a cărui învăţătură eu o urmez”. Zis-a bătrînul: „Este în mintea noastră, oare, vreo putere de acest fel, prin care să putem înţelege mai degrabă sau să cunoaştem vreun lucru, şi să ajungem pe cele nevăzute numai cu simţurile cele trupeşti?”

Răspuns-a Iustin: „Este adevărat. Şi acea putere este numită de Platon ochiul minţii, fiind dată omului spre aceea – chiar precum el învaţă, ca unul luminat prin învăţătura cea iubitoare de înţelepciune -, ca să poată vedea singurul adevăr dumnezeiesc, care este pricinuitorul tuturor lucrurilor celor ajunse cu mintea, nu arătîndu-Se prin vopsele, nici avînd vreo asemănare oarecare, nici mărime de statură, nici altceva de acest fel, încît să se vadă cu ochii cei trupeşti; ci este o Fiinţă mai presus de toate fiinţele, neajunsă, nesupusă, singură bună şi frumoasă, a căruia dorire a ştiinţei în sufletele cele de neam bun, din început este sădită de la aceeaşi singură, pentru că iubeşte a se vedea de aceia de care se cunoaşte”.

Pe nişte cuvinte ca acestea bătrînul le asculta cu dragoste, dar nu se îndestula cu acea înţelegere a lui Iustin, învăţată de Platon, despre Dumnezeu, cu aceea care, fără de creştineasca mărturisire era nedesăvîrşită. Apoi a zis astfel despre Platon: „Dacă Platon învaţă aşa precum tu mărturiseşti, apoi pentru ce el singur n-a cunoscut, nici n-a ştiut pe adevăratul Dumnezeu? El a zis că Dumnezeu este nevăzut şi neajuns. Dar de ce se închina făpturii celei văzute: cerului, stelelor, asemenea lemnului şi pietrei celei cioplite în chip de om, ca singur lui Dumnezeu, schimbînd astfel pe adevăratul Dumnezeu întru minciună, ţinîndu-se de închinarea la idoli şi învăţînd la aceea şi pe alţii?

Deci, eu socotesc că la Platon şi la ceilalţi filosofi elini, nu este înţelegere dreaptă, prin care să se poată veni la cunoştinţa adevărată a lui Dumnezeu, deoarece s-au făcut deşerţi întru cugetările lor şi s-a întunecat inima lor cea neînţelegătoare; astfel, socotindu-se a fi deştepţi, au înnebunit. Eu îţi spun cu adevărat, că mintea omenească, nepovăţuindu-se de Duhul Sfînt şi neluminîndu-se prin credinţă, nu poate să ştie şi să înţeleagă pe adevăratul Dumnezeu!”

Acestea şi multe altele grăind bătrînul despre dreapta cunoştinţă de Dumnezeu, despre adevărata cinstire de Dumnezeu şi despre celelalte lucruri dumnezeieşti, Iustin, văzînd rătăcirea filosofilor elini, se minuna. Apoi a zis: „Deci, unde şi ce fel de dascăl poate să afle cineva ca să-l povăţuiască după adevăr, dacă în Platon şi-n ceilalţi filosofi nu este adevărul?”

Atunci bătrînul a început a-i spune lui de sfinţii prooroci, zicînd: „În vremile cele de demult, cu mulţi ani mai înainte de toţi filosofii, au fost oarecare bărbaţi sfinţi drepţi şi iubiţi de Dumnezeu, care, fiind plini de Duhul Sfînt, mai înainte au spus de aceste lucruri ce acum se săvîrşesc. Acei bărbaţi se numesc prooroci. Ei singuri au cunoscut adevărul şi l-au spus oamenilor. Nu s-au ruşinat de nimeni, nici nu s-au temut de cei ce i-ar fi silit pe dînşii ca, întru oarecare cuvinte, să se abată de la adevăr, nici nu s-au biruit de slavă deşartă; ci le-au spus drept, adevărat şi fără de frică pe toate acelea, care întru descoperiri de la Dumnezeu li s-a făcut lor, sau le-au văzut, sau le-au auzit.

Încă sînt şi acum scripturile lor, care, dacă le citeşte cineva cu credinţă, îi aduc mult folos şi-i luminează mintea spre cunoştinţa adevăratului Dumnezeu; pentru că acei sfinţi prooroci spun adevărul, nu cu meşteşug de cuvinte, nici cu oarecare dovezi înşelătoare sau cu întortocheri, ci întăresc prin adevăr cele grăite de dînşii cu dreaptă vorbire. Aceia singuri, mai mult decît toate dovezile înşelătoare, au fost martori preacredincioşi ai adevărului, ca unii ce au crezut întru Unul, adevăratul Dumnezeu, Ziditorul tuturor şi, mai înainte, au vestit venirea în lume a lui Hristos, Fiul Lui. Ei s-au arătat că sînt vrednici de credinţă; pe de-o parte că acum graiurile lor s-au împlinit şi altele de acum o să se împlinească; iar pe de alta, că cele grăite de dînşii le întăreau prin minuni; pentru că făceau minuni cu puterea darului lui Dumnezeu, cel dat lor de sus. Acele minuni, proorocii cei mincinoşi şi neînvăţaţi de Dumnezeu, n-au putut niciodată să le facă, fără numai că au îngrozit pe oameni prin oarecare arătări şi năluciri diavoleşti”.

Deci, acel fericit bărbat necunoscut, vorbind astfel cu Iustin, la sfîrşit i-a zis lui: „Mai înainte de toate, roagă-te cu dinadinsul adevăratului Dumnezeu, ca să-ţi deschidă ţie uşa luminii, de vreme ce niciodată nu poate cineva să ştie şi să înţeleagă pe cele ce sînt ale lui Dumnezeu, fără numai căruia singur Dumnezeu va voi să le descopere. Şi le descoperă numai aceluia ce-L caută pe El cu rugăciunea şi se apropie de El cu credinţă şi cu dragoste”.

Acestea zicîndu-le, bătrînul acela s-a dus de la el şi s-a făcut nevăzut. De atunci Iustin niciodată n-a mai aflat sau a mai văzut vreun bărbat ca acela. Ce a simţit Iustin în inima sa după plecarea acelui bărbat, singur a spus cînd a vorbit odată cu Trifon, slăvitul iudeu: „Un foc s-a aprins în mine. Duhul mi s-a aprins cu dorire de Dumnezeu şi dragostea mi-a crescut spre sfinţii prooroci şi spre acei bărbaţi care sînt prieteni ai lui Hristos. Deci, socotind cuvintele bătrînului, întru acelea am cunoscut că este adevărata filosofie, cea pe care el mi-a spus-o. Pentru aceea am început a citi cărţile prooroceşti şi apostoliceşti şi dintr-acelea m-am făcut creştin adevărat”. Fericitul Iustin, spunînd aceasta lui Trifon, a făcut în urmă pentru sine înştiinţare neamului celui mai de pe urmă, în ce fel i-a fost începutul întoarcerii lui către Dumnezeu şi cum s-a povăţuit la calea cea dreaptă de acel bărbat neştiut, ca de un om trimis din cer.

După acea vorbire folositoare de suflet cu bătrînul cel insuflat de Dumnezeu, îndată s-a sîrguit a căuta cărţi creştineşti şi a început a citi dumnezeieştile Scripturi cu o deosebită silinţă. El alătura proorociile cele vechi ale sibilelor cu graiurile sfinţilor prooroci despre întruparea cea din Preacurata Fecioară a lui Hristos, despre patima cea de voie a Lui, despre sfîrşitul acestei lumi văzute şi despre judecata ce va să fie. Şi, văzîndu-le pe acestea întru toate împreună glăsuite, se minuna în sine şi încet veni – învăţîndu-l pe el Sfîntul Duh – spre cunoştinţa cea mai desăvîrşită a lui Dumnezeu şi a Fiului Său. Deci, rîzînd de nebunia elinească, se pleca spre creştineasca credinţă, înmulţindu-se în el din zi în zi duhovniceasca căldură spre dreapta credinţă.

El însă auzi de unele lucruri, care îi împiedicau sufletul de la scopul cel bun, ce dorea dreapta credinţă creştinească, şi acestea erau: desele învinuiri aduse de către păgîni creştinilor, pentru unele lucruri necinstite şi de ruşine, pentru care se ridicau cumplite prigoniri împotriva lor. Deci, toate acestea le-a înţeles el că sînt minciuni, neîncăpute prihăniri şi clevetiri, de vreme ce păgînii socoteau cum că creştinii, în adunările lor de noapte, stingînd lumînările, sting împreună şi lumina curăţiei, spurcîndu-se cu împreunare prin necurăţie şi, după asemănarea fiarelor ar mînca carne de om. Pentru unele ca acestea, elinii şi iudeii ocărau pe creştinii nevinovaţi, şi astfel se credea minciuna oamenilor necuraţi şi nebuni ca şi cum ar fi fost adevăr. Cu toate că creştinii erau oameni drepţi şi sfinţi, totuşi erau urîţi, prigoniţi, scuipaţi şi batjocoriţi de toţi necredincioşii, ca nişte mari nelegiuitori. Astfel, fiind făcuţi vinovaţi de grele păcate, erau daţi la cumplite morţi, în multe feluri.

Nişte lucruri ca acestea la început împiedicau pe Iustin de la scopul său să se facă creştin; însă nu credea cu totul lucrurile cele care se spuneau contra creştinilor, ştiind bine că, adeseori, prin judecata poporului cea fără de socoteală, cei nevinovaţi se osîndesc ca cei vinovaţi, cei curaţi se necinstesc şi cei drepţi se socotesc ca cei păcătoşi. Deci, văzînd pe creştini neînfricaţi în răspunsuri la judecăţi, viteji în chinuri, defăimînd toate cele frumoase şi văzute ale acestei lumi, socotindu-le ca pe nişte gunoaie, că se dau de bună voie la munci pentru Domnul lor, sîrguindu-se la moarte ca la un ospăţ, socotea în sine, zicînd:

„Nu sînt adevărate cele ce se spun despre creştini, ca şi cum ar fi făcînd nişte urîciuni ca acelea; de vreme ce păcătosul cel iubitor de patimi, săvîrşind fără de înfrînare poftele trupeşti şi întru mîncarea cărnurilor omeneşti căutînd iubire de plăceri, se teme de moarte şi nu rabdă muncile. Unul ca acela nu se dă de bună voie la bătăi, ci fuge de ele. Ei, de ar cădea sub vreo judecată ca aceasta, se sîrguiesc în tot felul să se arate fără de prihană şi astfel se răscumpărau de la pedeapsă cu multă plată ca să poată să petreacă mai mult fără de durere şi cu sănătate şi să se îndulcească mai mult de poftele lor. Dar creştinii nu sînt deloc aşa. Ei aleg de bună voie a patimi pentru Hristos, în Care cred. Ei cinstesc moartea mai mult decît viaţa; deci, cum poate să se afle într-înşii o iubire de păcat ca aceea?”

Astfel, socotind el, cerceta cu dinadinsul viaţa creştinească; şi s-a înştiinţat desăvîrşit, că petrec în frica Domnului cu curăţie şi fără de prihană, păzind curăţia lor cu de-amănuntul, că se omoară în toate zilele cu postul şi cu înfrînarea. Ei adeseori se roagă şi totdeauna se învaţă în faptele cele bune. Acestea cunoscîndu-le din cercetările lui i-a iubit pe ei foarte mult şi s-a lipit de ei cu toată dragostea. El a luat Sfîntul Botez şi s-a făcut mare apărător al credinţei celei în Hristos, luptîndu-se prin cuvinte şi prin scrisori cu elinii şi cu iudeii. El s-a făcut ostaş viteaz şi nebiruit al lui Hristos, căutînd mîntuirea sufletelor omeneşti; a cercetat diferite ţări, învăţînd şi propovăduind numele lui Hristos, întorcînd pe cei necredincioşi la Dumnezeu.

Deci, a mers la Roma ca un filosof, purtînd îmbrăcăminte filosofească şi avînd ucenici cu sine. Acolo a adunat mulţi pentru învăţătură, întemeind multe şcoli; iar sub chipul filosofiei celei din afară, învăţa filosofia creştinească şi adevărată. Deci, aflînd acolo pe Marcion, începătorul de eresuri, i s-a împotrivit lui cu cuvîntul, ruşinîndu-l; iar împotriva eresului acela, precum şi împotriva altor eresuri, a scris mai multe cărţi. Tot acolo în Roma era un oarecare filosof păgîn, cu numele Crescent, mare vrăjmaş al creştinilor. Iustin, adevăratul filosof, a avut cu acel filosof necredincios neîncetat război, atît cu cuvîntul cît şi cu scrisul. Pentru că acel filosof cinic, avînd viaţă spurcată şi prea fără de lege, ura pe creştinii care petreceau după Dumnezeu în curăţie şi zavistuia slava cea bună a lui Iustin, de vreme ce Iustin era cinstit şi iubit de romani, pe de o parte pentru înţelepciunea sa cea insuflată de Dumnezeu, iar pe de altă parte pentru viaţa lui cea curată şi neprihănită.

Deci Crescent, fiind plin de răutate, aducea împotriva creştinilor multe lucruri ruşinoase şi mincinoase, vrînd să-l necinstească în popor şi să facă urît atît pe Iustin cît şi pe credincioşii care erau cu el; deci, îndemna poporul cel necredincios contra lor. Acestea auzindu-le şi văzîndu-le Sfîntul Iustin, zicea: „Eu pentru credinţa lui Hristos doresc a pătimi şi a fi ucis de necredincioşi; şi socotesc că de la acel filosof cinic, Crescent, mi se va pricinui moartea, de la acel filosof nebun, fiindcă el iubeşte mîndria mai mult decît înţelepciunea. El este nevrednic de a se numi filosof, de vreme ce îndrăzneşte a spune lucruri pe care nu le ştie cu dinadinsul, ca şi cum creştinii ar fi fără de Dumnezeu, făcînd multe fărădelegi. El ne huleşte pe noi din urîciune şi răutate, deoarece este mai rău decît poporul cel simplu, căci aceia nu îndrăznesc să grăiască nimic de lucrurile pe care nu le ştiu.

În vremea aceea împărăţea în Roma, Antonin, care fusese împărat după Adrian. Cu toate că nu era vrăjmaş al creştinilor, însă, fiind înduplecat după poruncile împăraţilor celor mai dinainte, necredincioşi şi închinători la idoli, prigonea şi ura pe creştini, mai mult din urîciunea cea prea multă şi din lăcomie, ca să jefuiască averile creştinilor, care mărturiseau numele lui Hristos. Deci, el a poruncit ca pentru fărădelegile cele multe, pe care le aduceau clevetitorii cu minciună contra credincioşilor, să-i dea pe ei la judecată şi, necercetîndu-i, îi pedepsea cu felurite munci pentru clevetirile aduse contra lor.

În acea vreme s-a întîmplat în Roma un lucru ca acesta: o femeie oarecare, necredincioasă, care trăia în necurăţie, auzind de la creştini cuvînt pentru adevăratul Dumnezeu şi învăţătură pentru viaţa cea întreg înţeleaptă, pentru răsplătirea drepţilor şi pentru munca păcătoşilor, s-a umilit cu sufletul şi a crezut în Hristos. Însă avea bărbat care petrecea întru necredinţa închinării de idoli şi se tăvălea fără de măsură întru necurăţiile trupeşti. Pentru aceasta ea îl sfătuia pe el în tot chipul, vrînd să-l povăţuiască la viaţa înfrînată şi să-l întoarcă la adevărata credinţă.

Deci, văzînd ea că nicidecum nu poate să-l îndrepte pe acela, căuta să se despartă de el şi să nu mai petreacă în necurăţiile aceluia. Bărbatul ei, înştiinţîndu-se de la care creştini a învăţat femeia lui credinţa creştinească, s-a dus la eparhul cetăţii, jelindu-se contra aceluia. Numele acelui creştin era Ptolomeu. Deci, au prins pe Ptolomeu, robul lui Hristos, şi l-a ţinut multă vreme într-o temniţă necurată; apoi eparhul, scoţîndu-l la judecată, l-a osîndit la moarte. În vremea acelei nedreptei judecăţi, stătea acolo un bărbat, cu numele Luchie. Acela, văzînd pe fericitul Ptolomeu osîndit pe nedrept, a zis către judecătorul cel strîmb: „O, eparhule, pentru care pricină dai la moarte pe acest om nevinovat, de vreme ce nu este nici prea desfrînat, nici făcător de silă, nici ucigaş, nici tîlhar, nici răpitor, nici vădit pentru altă oarecare fărădelege, ci pentru singura pricină că s-a mărturisit pe sine, că este creştin?” Eparhul, căutînd cu groază spre dînsul, i-a zis cu mînie: „Oare şi tu eşti din numărul creştinilor?” Răspuns-a Luchie: „Cu adevărat şi eu sînt creştin”. Atunci el a poruncit ca şi pe acela să-l pedepsească cu moarte. Încă s-a alăturat celor doi creştini şi al treilea, care s-a mărturisit pe sine cu mare glas că este creştin; deci, toţi aceşti trei, şi-au dat sufletele lor pentru Hristos.

Fericitul Iustin, înştiinţîndu-se de o nedreaptă ucidere a sfinţilor ca aceasta, i-a fost pentru ei jale mare. Deci, scriind o cărticică, numită Apologia, apăra nevinovăţia creştinilor şi defăima şi certa rătăcirea şi răutatea slujitorilor de idoli. Acea carte a dat-o împăratului şi fiilor lui, şi la tot senatul, îndrăznind pentru Hristos, fără temere de munci şi de moarte. Împăratul, citind cu luare aminte acea cărticică, s-a minunat de înţelepciunea filosofului creştin; şi nu numai că nu s-a mîniat contra lui şi nu l-a ucis pe el, dar a şi lăudat înţelepciunea lui; de vreme ce a dat pe faţă, în acea cărticică, înşelăciunea zeilor elini şi a descris destul de lămurit puterea lui Hristos. Iustin a arătat că sînt mincinoase clevetirile ce se aduceau contra creştinilor, arătînd destul de lămurit curăţia şi viaţa lor cea dreaptă.

Deci împăratul, citind acea cărticică şi umilindu-se, a dat poruncă ca să nu muncească pe creştini pentru mărturisirea numelui lui Hristos, nici să le jefuiască averile lor, ci, numai de s-ar arăta contra lor cu oarecare pricini de păcate, cu adevărat vrednici de pedeapsă şi de judecată vor fi. Sfîntul Iustin, primind acea poruncă împărătească şi luînd voie de la împărat, s-a dus în Asia unde atunci, mai mult ca oriunde, erau creştinii prigoniţi. Deci, mergînd la Efes, în haina cea filosofească pe care n-a lăsat-o pînă la sfîrşitul său, a arătat porunca împăratului tuturor şi a propo-văduit-o în părţile şi în cetăţile cele dimprejur. Prin acestea s-a adus pacea şi s-a mîngîiat Biserica lui Hristos; de vreme ce ura contra creştinilor a încetat, în locul ei venind bucuria. Sfîntul Iustin, petrecînd acolo cîtăva vreme, a avut o convorbire cu iudeul Trifon şi l-a biruit pe acela din Scripturile Legii vechi, de care întrebare – precum şi de Apologia, despre care s-a zis mai sus – se află cuvînt scris pe larg în cartea lui Iustin.

După multă vreme, Sfîntul Iustin s-a întors iarăşi de la Efes în Italia; iar în calea în care mergea pretutindeni propovăduia apostoleşte pe Hristos. Pe iudei şi pe elini, biruindu-i în cuvinte, îi întorcea la sfînta credinţă; iar pe credincioşi îi întărea. Deci, mergînd el la Roma, Crescent, cinicul filosof, s-a pornit contra lui cu mai multă urîciune şi cu mai multă răutate; deci, Sfîntul Iustin, adeseori vorbind cu el, totdeauna îl biruia şi-l ruşina înaintea tuturor.

Pentru aceea, neputînd el să stea împotriva lui şi neştiind ce să mai facă, l-a pîrît cu multe minciuni la divanul romanilor; deci, au prins pe Sfîntul ca pe un vinovat de răutate şi l-au muncit în legături. Aducîndu-l pe el la judecată, nici o pricină nu i-au aflat lui. Iar zavistnicul Crescent, temîndu-se ca nu cumva Iustin să fie liberat, a pregătit în ascuns o otravă de moarte şi cu aceea a ucis prin înşelăciune pe ostaşul cel nebiruit al lui Hristos.

Astfel s-a sfîrşit Sfîntul Iustin, adevăratul filosof al creştinilor, lăsînd Bisericii lui Hristos multe scrieri foarte trebuincioase, ca unele ce sînt pline de înţelepciunea Sfîntului Duh. Deci, stînd înaintea lui Hristos Domnul, rîvnitorul la nevoinţă a luat de la El cununa pătimirii şi este rînduit în ceata sfinţilor mucenici, a celor ce slăvesc Sfînta Treime, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, în veci. Amin.

Pătimirea Sfîntului Mucenic Iustin şi a celor împreună cu dînsul (1 iunie)

În acea vreme cînd păgînii închinători de idoli au pus înainte prin toate ţările şi cetăţile acea poruncă păgînă împotriva binecredincioşilor creştini, ca tot cel ce crede în Hristos să fie silit la jertfa idolească, atunci au fost prinşi Sfinţii Mucenici Iustin, Hariton, Evelpist, Ierax, Peon, Valerian şi o femeie cu numele Harita şi, ducîndu-i în Roma înaintea lui Rustic, eparhul cetăţii, i-au pus la judecată. Deci, eparhul a zis către Iustin: „Supune-te zeilor şi poruncilor împărăteşti, ca să nu fii osîndit la moarte”. Sfîntul Iustin i-a răspuns: „Nimeni nu poate să fie osîndit vreodată, dacă va asculta poruncile Mîntuitorului nostru Iisus Hristos”.

Eparhul l-a întrebat: „Ce fel de învăţătură ai?” Iar Iustin a răspuns: „M-am sîrguit a învăţa toate învăţăturile dinafară şi, iscusindu-mă în toată filosofia, mai pe urmă, m-am lipit de adevărata învăţătură a creştinilor, deşi aceasta nu este bineplăcută acelora care rătăcesc în socoteala cea nedreaptă”. Atunci Rustic a zis: „O, ticălosule, oare iubeşti acele învăţături, care sînt potrivnice socotelii noastre?”

Sfîntul Iustin a răspuns: „Cu adevărat le iubesc şi urmez dogmelor celor drepte ale creştinilor”. Eparhul a zis: „Dar ce fel sînt acele dogme?” Iustin a răspuns: „Dogmele cele drepte pe care noi creştinii le păzim cu dreaptă credinţă, sînt acestea: să cunoaştem pe adevăratul Dumnezeu, Făcătorul şi Ziditorul a toate celor văzute şi nevăzute. Să mărturisim pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel vestit mai înainte de prooroci, Care va să vie să judece neamul omenesc. Acela este propovăduitorul mîntuirii, şi învăţătorul celor ce doresc să se povăţuiască la fapte bune. Eu nu pot să spun ceva slăvit de Dumnezeirea cea fără de sfîrşit, fiind om neputincios şi mai mic decît toţi, dar mărturisesc că acest lucru este al proorocilor, de vreme ce ei au vestit cu mulţi ani mai înainte venirea de sus pe pămînt a Acestuia, despre Care am spus că este Fiul lui Dumnezeu”.

Eparhul a întrebat: „În ce loc se adună creştinii?” Iustin răspunse: „Fiecare se duce unde poate şi unde voieşte. Ţi se pare oare, că noi creştinii numai la un loc ne adunăm? Nimic să nu socoteşti despre acest lucru, deoarece Dumnezeul creştinilor este pretutindeni şi, fiindcă este nevăzut, umple pămîntul şi cerul. Pretutindeni este închinat de cei credincioşi şi slava Lui se cinsteşte peste tot locul!”

Eparhul zise: „Spune-mi adevărat, în care loc vă strîngeţi şi unde aduni pe ucenicii tăi?” Iustin a răspuns: „Eu am petrecut pînă acum aproape de casa unui oarecare Martin, lîngă baia ce se numeşte Timiotini şi acum a doua oară am venit în cetatea Romei. Deci nu ştiu alt loc afară de cel ce l-am spus şi dacă a voit cineva să vină la mine, eu l-am primit şi l-am împărtăşit de învăţătura cea adevărată”. Rustic a zis: „Dar tu eşti creştin?” Iustin a răspuns: „Cu adevărat, sînt creştin”. Atunci eparhul a zis lui Hariton: „Au doară şi tu eşti creştin?” Sfîntul Hariton a răspuns: „Ajutîndu-mi Dumnezeu şi eu sînt creştin”. După aceasta, Rustic a întrebat pe fericita femeie Harita de urmează şi ea credinţei lui Hristos. Aceea i-a răspuns: „Cu darul lui Dumnezeu, sînt creştină”.

Apoi Rustic a zis lui Evelpist: „Dar tu cine eşti?” El a răspuns: „Sînt rob împărătesc, însă sînt creştin dăruit de Domnul Hristos cu libertate, iar cu milostivirea şi cu darul Lui m-am făcut părtaş la aceeaşi nădejde la care sînt şi aceştia pe care-i vezi”. După aceasta eparhul a întrebat pe Ierax: „Oare şi tu eşti creştin?” Ierax a răspuns: „Cu adevărat şi eu sînt creştin, de vreme ce cinstesc pe acelaşi Dumnezeu şi mă închin Lui”.

Eparhul a întrebat: „Iustin v-a făcut pe voi creştini?” Ierax a răspuns: „Eu am fost şi voi fi creştin”. După aceea, stînd de faţă şi Sfîntul Peon, a grăit: „Şi eu sînt creştin”. Atunci eparhul a zis: „Cine te-a învăţat pe tine credinţa creştină?” El a răspuns: „De la părinţi am luat bună mărturisire”. După aceea Evelpist a zis: „Şi eu m-am povăţuit de la părinţii mei a fi creştin, însă ascultînd cuvintele lui Iustin, m-am întărit şi mai mult în credinţa creştinească”. Eparhul l-a întrebat: „Dar unde sînt părinţii tăi?” Evelpist răspunse: „În Capadochia”. Eparhul a întrebat şi pe Ierax: „În ce parte sînt părinţii tăi?” Ierax a răspuns: „Adevăratul nostru tată este Hristos, iar maică, Credinţa, prin care credem într-însul; iar pămînteştii mei părinţi au murit; eu am ieşit din Iconia Frigiei şi am venit aici”. După aceea eparhul a întrebat şi pe Valerian: „Ce ai de zis şi tu? Au doară nu eşti şi tu creştin şi spre zeii noştri nu ai osîrdie?” Valerian a răspuns: „Şi eu sînt creştin, de vreme ce cinstesc şi mă închin unui adevărat Dumnezeu, iar pe zeii voştri îi defaim”.

După aceea, eparhul, întorcîndu-se către Iustin, a zis: „Ascultă, tu, cel ce te numeşti că eşti bine grăitor! Ţi se pare că ţii învăţătura cea adevărată, dacă vei fi rănit de la cap peste tot trupul şi aştepţi oare ca pentru aceea să te sui la cer?” Iustin răspunse: „Aştept ca şi eu să am aceeaşi răsplătire de la Domnul meu, care s-a pregătit celor ce păzesc învăţătura lui Hristos, dacă voi răbda muncirea cea grăită de tine; pentru că ştiu, că tuturor celor ce vieţuiesc cu bună credinţă, şi pătimesc ceva pentru Dumnezeul lor, li se păstrează darul lui Dumnezeu pînă ce va trece toată lumea”. La aceasta eparhul Rustic a zis: „Socoteşti, oare, că te vei sui la ceruri şi vei primi vreo răsplată de la Dumnezeul tău?” Iustin a răspuns: „Nu socotesc, ci ştiu cu întemeiere şi aceea o nădăjduiesc cu neîndoire”. Rustic a zis: „Să ne apropiem de aceea la trebuinţa care ne stă înainte; deci, adunaţi-vă la un loc şi, toţi împreună, jertfiţi zeilor!” La acestea Iustin a răspuns: „Nimeni, avînd conştiinţa dreaptă, nu va voi să se lipsească de dreapta credinţă şi să cadă în rătăcire şi fărădelegi”.

Eparhul Rustic a zis: „De nu vă veţi supune poruncilor noastre, veţi suferi munci fără de nici o milă”. Iustin a răspuns: „Dorim cu adevărat, ca pentru Domnul nostru Iisus Hristos să răbdăm munci şi să ne mîntuim, pentru că acelea ne mijlocesc nouă mîntuire şi îndrăzneală la înfricoşata Lui judecată, Căruia din dumnezeiască poruncă Îi va sta înainte toată lumea”. Acelaşi lucru l-au spus şi ceilalţi mucenici adăugînd şi aceasta: „Fă îndată ceea ce ai de gînd să faci că noi sîntem creştini şi nu vom jertfi idolilor”.

Auzind acestea, eparhul a dat o hotărîre ca aceasta: „Cei ce nu voiesc să jertfească idolilor şi nu se supun poruncii împărăteşti, să fie bătuţi cu toiege şi pedepsiţi, apoi să li se taie capetele, precum poruncesc legile romanilor”. Deci sfinţii mucenici, slăvind pe Dumnezeu, au fost scoşi la locul cel obişnuit şi, după bătăile ce li s-au dat, au fost tăiaţi cu securea. Astfel, acei sfinţi mucenici, şi-au săvîrşit pătimirile întru mîntuitoarea mărturisire.

După aceasta, unii din cei credincioşi au luat în taină trupurile lor cele cinstite şi le-au îngropat la loc cuviincios, ajutîndu-le la aceasta darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slavă în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Agapit, doctorul Pecerscăi (1 iunie)

Cînd părintele nostru, Cuviosul Antonie al Pecerscăi, era vestit prin dăruirea de tămăduiri, a venit din Kiev, în peşteră la dînsul, acest fericit Agapit, dorind tămăduirea sufletească prin tunderea în schima monahală, pe care a şi cîştigat-o cu înlesnire. El urma cu tot sufletul vieţii celei asemenea cu îngerii a Cuviosului Antonie, care a fost singurul martor al nevoinţelor lui.

El a văzut că acel mare bărbat slujea singur bolnavilor şi-i tămăduia cu rugăciunea sa; însă, acoperindu-şi darul rugăciunii sale ce i se dăduse, le dădea acelora verdeţuri din mîncarea sa, ca şi cum acelea erau pentru tămăduire. Drept aceea, văzînd aceasta, fericitul Agapit s-a ostenit mulţi ani, rîvnind la nevoinţele sfîntului stareţ. Căci, atunci cînd se îmbolnăvea cineva din fraţi, fericitul îşi lăsa chilia sa şi se ducea la fratele cel bolnav, căruia îi slujea şi purta grijă de el; rugîndu-se lui Dumnezeu neîncetat pentru mîntuirea bolnavului, deşi, de multe ori, i se lungea boala cuiva.

Astfel, Dumnezeu, binevoind să înmulţească credinţa şi rugăciunea robului său Agapit, şi aşa urmînd nevoinţelor Cuviosului Antonie, acest fericit Agapit s-a învrednicit a fi părtaş aceluiaşi dar cu dînsul, de vreme ce, cu rugăciunea sa, tămăduia pe toţi bolnavii cărora le dădea, asemenea cuviosului, verdeţuri pe care el le fierbea pentru mîncare lui; de aceea s-a numit şi doctor. Despre aceea s-a auzit şi în cetate şi mulţi bolnavi, venind la dînsul, se întorceau sănătoşi.

În acea vreme, era în cetatea Kievului un doctor oarecare, cu neamul şi cu credinţa armean. Acel doctor era foarte meşter în doctorii, cum mai înainte de el nu fusese altul. El nu mai cerceta pe cel bolnav de moarte, deoarece, numai cînd se uita spre cel bolnav, îndată îl cunoştea şi-i spunea ziua şi ceasul morţii, şi niciodată nu i se schimba cuvîntul. Deci, un bolnav din aceia a fost adus în Mănăstirea Pecersca. Acela era cel dîntîi din boierii cneazului Vsevolod, pe care doctorul armean îl deznădăjduise, prevestindu-i moartea după opt zile. Fericitul Agapit, făcînd rugăciune pentru dînsul, i-a dat să mănînce verdeţuri de care mînca singur, şi astfel l-a făcut sănătos. Această minune s-a vestit în tot pămîntul Rusiei.

Deci, doctorul armean, rănindu-se de săgeata zavistiei, a început a ocărî pe fericitul Agapit. Apoi a trimis în Mănăstirea Pecersca pe un osîndit la moarte, căruia i-a poruncit să ia otrăvuri de moarte, ca, gustînd din ele, să moară înaintea lui Agapit. Fericitul, văzîndu-l pe acela murind, i-a dat din aceleaşi verdeţuri de care mîncase el singur şi, făcînd rugăciune pentru dînsul, a izbăvit de moarte pe cel osîndit morţii. De atunci, acel armean s-a înarmat cu mai multă mînie contra fericitului şi a îndemnat pe cei de o credinţă cu sine să-i dea şi să bea însuşi Agapit otrăvuri de moarte. Dar fericitul Agapit, bîndu-le, a rămas fără de vătămare, pentru că Domnul, Care ştie să mîntuiască de ispite pe cei dreptcredincioşi, a zis: Măcar de ar bea şi ceva de moarte, nu-i va vătăma pe ei.

După aceasta s-a îmbolnăvit în Cernicov cneazul Vladimir Vsevolodovici monomahul, pe care îl căuta cu dinadinsul doctorul armean, însă nimic nu sporea, ci mai mult se întărea boala; drept aceea, cneazul, fiind aproape de sfîrşit, a trimis la părintele Ioan, egumenul Pecerscăi, şi l-a rugat să trimită la dînsul în Cernicov pe fericitul Agapit, pentru a-l tămădui de boală. Deci, chemîndu-l egumenul la dînsul, i-a spus de rugămintea cneazului. Însă fericitul Agapit, care niciodată nu ieşise afară pe poartă să tămăduiască vreun bolnav, ci numai în mănăstire, a răspuns cu smerenie: „Dacă voi merge la cneaz, pentru un lucru ca acesta, apoi voi merge la toţi! Deci, mă rog ţie, părinte, să nu mă faci a ieşi din mănăstire pentru slava omenească, de care m-am făgăduit înaintea lui Dumnezeu să fug pînă la cea din urmă răsuflare a mea. De vei voi, este mai bine să mă duc în altă ţară şi, după ce va trece nevoia aceasta, iar mă voi întoarce aici”. Deci, trimisul cneazului, pricepînd că nu poate să aducă pe fericitul Agapit la stăpînul său, a început a se ruga să-i dea măcar verdeaţă spre tămăduire. Fericitul, fiind silit de egumen, a dat trimisului verdeţuri din mîncarea sa, pe care ducîndu-le şi gustîndu-le cneazul, îndată s-a făcut sănătos, pentru rugăciunile fericitului.

Atunci cneazul Vladimir monomahul, a venit singur în Mănăstirea Pecerscăi, voind să vadă cine este acela prin care Dumnezeu i-a dăruit sănătate, căci niciodată nu văzuse pe fericitul. Drept aceea, dorea să-l cinstească cu multe bunătăţi; însă Agapit, nevoind să fie slăvit pe pămînt, s-a ascuns. Atunci cneazul a dat egumenului aurul pe care îl adusese aceluia. Apoi, nu după multă vreme, acelaşi Vladimir a trimis pe unul din boierii săi cu multe daruri la fericitul Agapit, pe care, găsindu-l în chilie i-a pus înainte cele ce adusese. Fericitul ia zis: „O, fiule, eu niciodată n-am luat nimic de la nimeni, de vreme ce niciodată n-am tămăduit cu pute-rea mea ci cu puterea lui Hristos; deci, nici acum nu-mi trebuie acestea”.

Boierul a răspuns: „Părinte, cel ce m-a trimis ştie că nu-ţi trebuie nimic, dar te rog pentru mîngîierea fiului tău, căruia Dumnezeu i-a dăruit prin tine sănătate, primeşte acestea şi le dă, de-ţi este plăcut, săracilor”. Deci, stareţul i-a zis: „De vreme ce grăieşti astfel, le voi primi cu bucurie; însă să spui celui ce te-a trimis că, celelalte cîte le are, sînt tot străine, din care nimic nu va putea să ia cu sine, cînd se va duce din această viaţă trecătoare; drept aceea, să le împartă săracilor, căci Domnul singur l-a izbăvit de moarte, iar eu nimic n-aş fi sporit. Deci, îl rog într-aceasta să fie ascultător, ca să nu pătimească ceva mai rău”.

Acestea zicînd, fericitul Agapit a luat aurul ce l-a adus şi s-a dus cu el în chilie, ca şi cum ar voi să-l ascundă; dar, ducîndu-l afară din chilie, l-a aruncat şi, fugind singur, s-a ascuns. Iar boierul după puţină vreme a ieşit şi a văzut toate darurile lepădate înaintea uşii, pe care, luîndu-le, le-a dat egumenului Ioan. Apoi întorcîndu-se la cel care l-a trimis, i-a spus toate cele ce a văzut şi a auzit de la acel fericit. Atunci toţi au cunoscut că este rob adevărat al lui Dumnezeu, de la care cerea plată, iar nu de la oameni. Atunci cneazul, neîndrăznind a nu asculta pe sfînt, a început fără cruţare a-şi împărţi săracilor averea sa.

După multă osteneală şi nevoinţe plăcute lui Dumnezeu, însuşi fericitul bătrîn Agapit, acest doctor fără de plată, s-a îmbolnăvit. Înştiinţîndu-se de acest lucru, doctorul cel mai sus pomenit a mers la el pentru cercetare şi a început a se întreba cu el despre meşteşugul doctoricesc, întrebîndu-l: „Cu ce fel de verdeţuri se tămăduieşte acel fel de boală?” Fericitul a răspuns: „Cu acelea care, singur Domnul, doctorul sufletului şi al trupului, ne dă sănătate”.

Armeanul, înţelegînd că este foarte neştiutor în doctorii, a zis către ai săi: „Acesta nu ştie nimic din meşteşugul nostru”. Apoi, luîndu-l de mînă, a zis: „Adevărul spun, căci a treia zi vei muri! Iar de s-ar schimba cuvîntul meu, atunci îmi voi schimba viaţa şi voi fi şi eu monah ca şi tine”. Atunci fericitul a zis cu mînie: „Astfel este chipul doctoriei tale? Îmi vesteşti mai mult de moarte, în loc să-mi dai ajutorul tău? De eşti iscusit, dă-mi viaţă; iar de nu o stăpîneşti pe aceasta, de ce mă ocărăşti, osîndindu-mă ca să mor a treia zi? Căci Domnul mi-a vestit că după a treia lună voi merge la El”. Armeanul a zis iarăşi: „Iată, acum cu totul te-ai schimbat, căci bolnavi de aceştia niciodată nu pot trăi mai mult de trei zile”. El slăbise foarte mult, încît nici nu putea să se mişte.

Pe cînd era astfel, au adus din Kiev la dînsul un bolnav pentru tămăduire. Deci, fericitul, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a sculat îndată ca şi cum n-ar fi fost bolnav şi, luînd obişnuitele sale verdeţuri pe care le avea spre mîncare, le-a arătat armeanului, zicînd: „Acestea sînt verdeţurile doctoriei mele, vezi şi înţelege!” Iar el văzînd, a zis sfîntului: „Acestea nu sînt din verdeţurile noastre, dar mi se pare, că sînt din Alexandria”. Fericitul, rîzînd de neştiinţa lui, a dat bolnavului să guste din verdeţurile acelea şi, rugîndu-se, îndată l-a făcut sănătos pe acel bolnav. Apoi a zis către doctorul armean: „Fiule, te rog mănîncă din aceste verdeţuri cu mine, de-ţi este cu plăcere, de vreme ce nu am cu ce să te ospătez”.

Armeanul a răspuns: „Părinte, noi în această lună postim patru zile; deci acum sînt în post”. Fericitul auzind acestea, l-a întrebat: „Cine eşti tu şi ce credinţă ai?” Iar el i-a răspuns: „Au n-ai auzit de mine, că sînt armean?” Fericitul Agapit a zis către el: „Cum dar ai îndrăznit a intra aici, spre a-mi spurca chilia mea şi încă a mă ţine de mîna mea păcătoasă? Ieşi de la mine, străinule de credinţă şi necredinciosule”. El, fiind ruşinat, s-a dus.

După aceasta fericitul Agapit, după proorocia sa, a trăit trei luni şi, îmbolnăvindu-se puţin, s-a dus către Domnul în ziua de întîi iunie. Astfel, fiind doctor fără de plată pe pămînt, stă acum în ceruri, unde nu este durere şi unde şi-a luat multă plată. Iar cinstitele lui moaşte, fraţii le-au pus cu cîntare, după obicei, în peştera cuviosului Antonie.

După moartea sfîntului, doctorul armean a venit la Mănăstirea Pecersca şi a zis egumenului: „De acum părăsesc armenescul eres şi cred cu adevărat în Domnul Hristos, Căruia doresc a-I sluji în sfînta rînduială monahicească. Căci mi s-a arătat fericitul Agapit, zicîndu-mi: „Te-ai făgăduit să primeşti chipul monahicesc; iar de vei minţi, îţi vei pierde şi viaţa şi sufletul!” Deci, eu cred că cel ce mi s-a arătat este Sfîntul Agapit, de vreme ce, de ar fi voit să trăiască mai multă vreme aici, i-ar fi dăruit lui Dumnezeu. Eu văzusem că el nu va trăi mai mult de trei zile, iar Dumnezeu i-a adăugat trei luni şi, de ar fi zis să nu trăiască el trei luni, ar fi trăit trei ani. Deci, acum socotesc că singur a voit să se ducă de la noi, dorind împărăţia sfinţilor, ca un adevărat sfînt. Căci Dumnezeu, mutîndu-l din vremelnica viaţă, din locaşul acesta, i-a dăruit viaţa cea veşnică în locaşurile cele cereşti; drept aceea doresc a împlini îndată porunca acestui sfînt bărbat”.

Auzind acestea egumenul de la doctorul armean, l-a tuns în schima monahală, învăţînd mult pe doctorul trupurilor celor străine, ca să fie iscusit în doctoria sufletului său, urmînd fericitului Agapit. Iar el, nevoindu-se cu dumnezeiasca plăcere şi-a petrecut viaţa în aceeaşi mănăstire a Pecerscăi şi a primit fericitul sfîrşit, în cinstea doctorului sufletelor şi al trupurilor, a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Cel fără de început al Lui Părinte şi cu a Preasfîntului, Bunului şi de viaţă Făcătorului Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viaţa celui între Sfinţi Părintele nostru Nichifor Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului (2 iunie)

Sfîntul Nichifor, marele ajutător al dreptei credinţe, s-a născut în Constantinopol, din părinţi binecredincioşi şi temători de Dumnezeu, anume Teodor şi Evdochia. Tatăl lui s-a învrednicit de cununa mărturisirii, suferind bătăi şi îngroziri pentru cinstirea sfintelor icoane. Acestea s-au întîmplat pe vremea împărăţiei lui Constantin Copronim, de vreme ce el, fiind în dregătoria însemnării de tăinuite lucruri împărăteşti şi cinstind sfintele icoane cu bună credinţă, a fost pîrît la împăratul cel rău credincios, cum că se închină chipului Mîntuitorului şi al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi al tuturor sfinţilor.

Împăratul, auzind acestea, îndată a chemat la sine pe fericitul Teodor şi, cercetîndu-l şi înştiinţîndu-se că toate cele spuse împotriva lui sînt adevărate, îl silea să se lepede de cinstirea sfintelor icoane. Dar Teodor, robul lui Hristos, nu s-a supus voii împăratului. Pentru aceasta a fost bătut şi trimis în surghiun într-o cetate ce se numea Molina şi acolo, fiind aruncat într-o temniţă, pătimea cumplit pentru dreapta credinţă. După cîtăva vreme, chemîndu-l la Constantinopol şi silindu-l din nou la eresul împă-ratului, n-a voit să se supună dorinţei lui, ci petrecea nestrămutat în buna credinţă, alegînd să primească bătăi şi moarte, decît să calce legile bisericeşti şi rînduielile Sfinţilor Părinţi. Deci, cu porunca împăratului celui fărădelege, fiind muncit cu nemilostivire, în multe chipuri, a fost trimis iarăşi în Niceea, unde a petrecut şase ani în multă chinuire şi unde a trecut către Domnul spre veşnica şi fericita viaţă.

Soţia lui, cinstita Evdochia, a fost părtaşă la toate primejdiile şi chinurile bărbatului său, de vreme ce îi urma lui întru prigoane şi pătimea împreună întru legături, nedespărţindu-se de dînsul cu trupul şi cu duhul. După sfîrşitul bărbatului său, ea s-a întors în Constantinopol şi îşi petrecea cu dumnezeiască cuviinţă zilele sale, precum se cădea unei văduve sfinte; iar fiul ei, Nichifor, în vremea aceea, se îndeletnicea cu învăţătura filosofiei, apoi a fost pus la curtea împărătească în locul tatălui său. Fericita Evdochia n-a murit pînă ce n-a văzut pe fiul său în rînduiala călugărească şi arhierească. Deci, mulţumind lui Dumnezeu, s-a dus în mănăstirea de fecioare şi s-a tuns în călugărie; şi, plăcînd foarte mult lui Dumnezeu, s-a mutat la El, întru adînci bătrîneţi.

Al unor părinţi ca aceştia a fost odraslă acest fericit Nichifor, pentru care ne stă nouă înainte cuvîntul. Astfel, mlădiţa cea sfîntă a rădăcinii celei sfinte, hrănindu-se de la pieptul maicii sale în dreapta credinţă, a crescut în bune obiceiuri şi, povăţuindu-se la viaţa cea plăcută lui Dumnezeu, îşi petrecea anii tinereţilor sale cu întreaga înţelepciune în înfrînare. Fericitul Nichifor era plin de înţelepciunea cea din afară şi dinlăuntru, adică, de cea lumească şi de cea duhovnicească, ştiind desăvîrşit nu numai cărţile filosofilor elini, ci şi dumnezeieştile Scripturi. El era şi ritor renumit; şi, pe lîngă aceasta, a fost împodobit cu toate faptele bune; pentru aceasta, era iubit şi cinstit de toţi pentru înţelegerea şi bunul său obicei. Deci, venind în vîrstă de bărbat, s-a cinstit între sfetnicii împără-teşti de pe vremea împărăţiei lui Leon, fiul lui Copronim. El păzea dreapta credinţă în mijlocul celor răucredincioşi, închinîndu-se sfintelor icoane şi îndemnînd şi pe alţii la acea cinstită închinare.

După moartea lui Leon, fiul lui Constantin Copronim, s-a ţinut în Niceea al şaptelea Sinod a toată lumea al Sfinţilor Părinţi, pe vremea împărăţiei lui Constantin, fiul lui Leon şi al maicii lui, Irina, contra eresului cel luptător împotriva sfintelor icoane. Atunci, fericitul Nichifor, fiind în rînduiala mirenească, a ajutat mult Sfinţilor Părinţi, ca un prea înţelept şi foarte iscusit în dumnezeiasca Scriptură şi ca cel ce era întru mare cinste, căci lui, la acel sinod, îi era încredinţată socoteala voii împărăteşti. Deci el s-a arătat, mai înainte de arhieria sa, a fi mărturisitor al dreptei credinţe, biruind pe eretici şi ruşinîndu-i; pentru aceasta era fericit şi binecuvîntat de Sfinţii Părinţi.

După sinodul acela, Nichifor a mai petrecut cîţiva ani în rînduiala şi în cinstea lumească, din sfaturile împărăteşti. Dar, socotind că nu-i este de folos sufletului său aceea, ca să slujească lumii celei cu multă tulburare şi cu multă gîlceavă, de vreme ce vedea că în palat se face împerechere între fiu şi între maică, şi-a lăsat dregătoria sa preacinstită şi, trecînd cu vederea toată slava cea deşartă, a ieşit din cetate, sălăşluindu-se la un loc liniştit şi deosebit, lîngă Bosforul Traciei. Acolo a început în singurătate a sluji lui Dumnezeu, în rugăciuni şi în posturi, luînd aminte la mîntuirea sa. După o vreme oarecare, zidind o biserică şi adunînd acolo monahi, a făcut o mănăstire; deşi era fără chipul monahicesc, se ostenea călugăreşte, iscusindu-se pe sine şi suferind nevoinţa vieţii celei aspre a călugăriei.

El a petrecut acolo mulţi ani, pînă la împărăţia lui Nichifor. Apoi, preasfinţitul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului, ducîndu-se către Domnul, s-a ales la patriarhie fericitul Nichifor, cu toate că era cu chipul mirean, însă cu viaţa fiind desăvîrşit monah. Din acea vreme a îmbrăcat mai întîi chipul monahicesc, apoi a fost hirotonit preot; iar după aceea, nevrînd, împăratul Nichifor l-a silit să primească scaunul patriarhal. Aceasta s-a întîmplat în prealu-minata zi a Sfintelor Paşti; deci, el împodobea Sfînta Biserică cu cuvîntul cel de învăţătură şi cu viaţa cea îmbunătăţită, îndreptînd pe cei răzvrătiţi şi întărind pe cei drepţi; iar pe eretici îi gonea de la turma cea cuvîntătoare, ca pe nişte lupi răpitori.

În acea vreme, grecii aveau război cu bulgarii, în care însuşi împăratul Nichifor a fost ucis. După dînsul a luat împărăţia Sta-vrichie, fiul lui, dar nu multă vreme, deoarece numai două luni a împărăţit. După Stavrichie a urmat la domnie Mihail Rangave, bărbat binecredincios. El a avut mai întîi rînduială de curopalat. Pe acela, după doi ani, izgonindu-l Leon Armeanul, i-a răpit scaunul împărăţiei greceşti. Atunci, Preasfinţitul Nichifor a trimis la răpitorul acela pe oarecare episcopi, cu cartea dreptei credinţe, mai înainte de încoronarea lui la împărăţie, rugînd pe noul împărat ca, după obiceiul celor mai dinainte drept credincioşi împăraţi, s-o iscălească cu mîna sa, că va ţine dogmele sfintei credinţe, aşa cum sînt scrise în cartea aceea. Iar vicleanul împărat, făgăduind, se arăta prin cuvinte că este osîrdnic către dreapta credinţă şi a făgăduit că va iscăli cartea, dar nu mai înainte de încoronare, zicînd: „După ce se va pune coroana împărătească, atunci voi iscăli”. Şi a fost crezută vulpea aceea. Iar înşelătorul acela, lepădînd iscălitura credinţei celei drepte, a iscălit în ascuns cartea adusă lui de eretici, supunîndu-se mai mult lupilor răpitori, celor asemenea lui, decît adevăraţilor păstori.

După aceea a venit în biserica cea mare a Sfintei Sofia, cu multă mîndrie şi cu slavă multă. Dar, cînd săvîrşea rînduiala cea obişnuită a încoronării împărăteşti şi cînd preasfinţitul patriarh punea coroana pe capul lui nevrednic, Dumnezeu a descoperit arhiereului în ce fel are să fie împăratul acela; de vreme ce coroana cea împărătească, pe care o punea pe capul lui, s-a prefăcut în mîinile patriarhului ca o cunună de spini, încît înţepa mîinile arhiereului cu durere. Patriarhul a cunoscut că aceea înseamnă prigonirea şi muncirea care avea să fie asupra Bisericii de la acel împărat şi o spunea aceasta cu suspinuri clerului său.

A doua zi, după încoronare, a trimis din nou la împărat ca să-şi împlinească făgăduinţa dată, adică să iscălească cartea de dreapta credinţă, precum au iscălit şi ceilalţi împăraţi dreptcredincioşi dinainte. Dar el s-a lepădat cu totul, întinînd porfira împără-tească cu minciuni. Apoi, după cîtăva vreme, a început pe faţă a huli sfintele icoane; şi astfel s-a înarmat, nu împotriva vrăjmaşilor, care năvăleau pretutindenea asupra ţării greceşti şi o pustiau, ci contra sfintelor icoane ale lui Hristos, ale Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, ale tuturor sfinţilor şi asupra celor ce se închinau sfintelor icoane.

Apoi, adunînd la el în Constantinopol pe toţi episcopii şi preoţii care după pravilă erau îndepărtaţi de la slujirea Sfîntului Altar pentru oarecare pricini ale lor şi, dîndu-le locuri în palatele împărăteşti şi hrănindu-i cu hrană îndestulată ca pe nişte trîntori, al căror dumnezeu era pîntecele, vorbea adeseori cu ei, învăţînd despre eresul iconoclast şi alcătuindu-şi planul cu dînşii, cum ar putea să înnoiască acea hulitoare dogmă împotriva sfintelor icoane, care se lepădase prin Sinodul al şaptelea a toată lumea. Deci, ca să-i înduplece pe ei mai cu înlesnire spre socoteala sa, le făgăduia să le dea rînduielile cele dinainte, din care erau lepădaţi şi să le adauge mai mari dregătorii şi cinste.

Aceia, îngîmfîndu-se de atîta milă împărătească ce venise peste ei, au început a-i ajuta cu osîrdie şi astfel tulburau tiranic toate bisericile celor dreptcredincioşi. Mergînd ei pretutindeni, adunau cărţile în numele împăratului şi, luînd cu dînşii toate aceste cărţi, le cercetau împreună. Deci, dacă aflau vreuna ereticească, scrisă împotriva sfintelor icoane, pe aceea o primeau cu dragoste, ca pe o cinstită Evanghelie şi o păstrau la dînşii. Iar dacă era vreuna scrisă împotriva eresului iconoclast, pe aceea îndată o aruncau în foc şi o ardeau ca pe o urîciune.

După aceea, împăratul a poruncit ca toţi episcopii împărăţiei sale să se adune la sinod în Constantinopol. Deci, pornind fiecare episcop de la locul său şi sosind în cetate, se duceau, după obiceiul lor, la Preasfinţitul patriarh Nichifor, iar împăratul a poruncit să-i prindă îndată pe acei episcopi şi să-i arunce în temniţă. Însă cei care dintre dînşii se temeau de groaznica mînie şi de certarea împărătească şi se învoiau la eresul cel de un gînd cu dînsul, pe aceia, eliberîndu-i din legături şi din temniţă, îi învrednicea de cinste; iar cei ce petreceau neînduplecaţi în dreapta credinţă, pe aceia, batjocorindu-i, îi chinuia cu foame şi cu sete.

Deci, cei mai mulţi, fiind siliţi de frică, s-au unit la un gînd cu împăratul şi astfel adunarea ereticească s-a întărit foarte mult. Iar mincinoşii învăţători au început, cu îndrăzneală şi fără de opreală, a răspîndi prin toate bisericile hulitoarele lor învăţături, plecînd poporul spre necinstirea sfintelor icoane; iar pe învăţătorii adevă-raţi ai dreptei credinţe îi izgoneau din biserici şi îi necăjeau. Pe prea sfinţitul patriarh, trîmbiţa cea cu dumnezeiască glăsuire, se sîrguiau să-l facă să tacă şi să-l oprească de a intra în biserica sobornicească.

Sfîntul Nichifor, slujitorul lui Dumnezeu, auzind şi văzînd toate cele ce se făceau, se ruga neîncetat cu lacrimi lui Dumnezeu, ca să păzească Biserica Sa fără de prihană şi să ferească nevătămată de eretici turma sa. Deci, chemînd la dînsul pe mulţi dreptcredincioşi, îi sfătuia, îi ruga şi îi învăţa să nu se unească cu ereticii, să se ferească de aluatul lor şi să fugă de învăţătura lor ca de o viperă. Să nu se înfricoşeze de acea cumplită vreme, nici să se teamă de îngrozirea tiranului, cel ce ucide numai trupul, nu şi sufletul; chiar dacă tot poporul s-ar duce cu împăratul în urma eresului şi ar rămîne puţini în dreapta credinţă, cei rămaşi însă să nu se îndoiască de împuţinarea lor, ştiind că nu în mulţime Domnul binevoieşte, ci binevoieşte şi caută spre cel ce se teme şi se cutremură de cuvintele Lui, mai mult decît mulţimea care trece cu vederea frica Lui, cum şi în Evanghelie grăieşte Hristos: Nu te teme turmă mică, că Tatăl vostru a binevoit să vă dea Împărăţia.

Apoi, sfinţitul patriarh a chemat la sine pe arhiereii cei aleşi, pe Emilian al Cizicului, pe Eftimie al Sardelor, pe Iosif al Tesalonicului, pe Eudoxie al Amoreii, pe Mihail al Senadului, pe Teofilact al Nicomidiei, pe Petru al Niceei şi pe mulţi alţi Sfinţi Părinţi, între care era şi Teodor Studitul, Nichita, egumenul Midichiei şi alţi bărbaţi binecredincioşi, cu care a vorbit multe din dumnezeieştile Scripturi şi din aşezămintele Sfinţilor Părinţi, pentru cinstea sfintelor icoane. Apoi au mers de cu seară în biserica sobornicească a Sfintei Sofia şi a început cu soborul cîntarea cea de toată noaptea, rugînd pe Dumnezeu pentru împăcarea Bisericii şi pentru izbăvirea de eres.

Împăratul, înştiinţîndu-se de aceea, s-a îndoit de spaimă, căci se adunase mult popor în biserică la cîntarea cea de toată noaptea; şi astfel se temea ca patriarhul să nu ridice poporul spre tulburare împotriva lui, căci ştia răucredinciosul că patriarhul era iubit de popor, încît era gata să-l asculte pe el, de ar fi chiar să moară pentru dînsul. Deci, la cîntatul cocoşilor, împăratul îndată a trimis în biserică la patriarh, zicîndu-i: „Pentru ce tulburi poporul şi ridici vicleşug contra împăratului, care voieşte pace în popor? Pentru ce ridici pe poporul cel fără de minte spre război şi voieşti ca, prin bătălia dintre noi, să umpli împărăteasca cetate de sînge?” Dar preasfinţitul patriarh a răspuns trimişilor împărăteşti: „Noi nu gîndim nimic în acest fel din cele ce grăiţi voi, nici a venit în mintea noastră acea socotinţă, pe care o socoteşte de noi împăratul care v-a trimis pe voi. Noi ne-am adunat în casa lui Dumnezeu, nu pentru vreun sfat potrivnic împăratului, ci la ştiinţa lui Dumnezeu, la rugăciuni şi la cereri, milostivind pe Dumnezeu, ca pe Biserica Sa să o îngrădească cu pace, cum şi pe împărat şi pe tot poporul. Apoi să strice meşteşugirile ereticilor şi să întoarcă pe toţi la dreapta credinţă”.

Iar trimişii au zis: „Nu este astfel precum grăieşti, pentru că din gură altele grăieşti şi voieşti ca cele gîndite să le pui în lucru. Dar, de vreme ce este arătat că aduni poporul împotriva împă-ratului, pentru aceea să te scoli însuţi şi cei împreună cu tine, după ce se va face ziuă, să mergeţi la palatul împărătesc şi să răspundeţi la întrebările pe care vi le-a pus prin noi, astfel ca împăratul însuşi să cunoască scopurile voastre”. Aceasta zicînd, trimişii s-au dus. Deci, auzind acestea toţi cei ce erau în biserică, au cunoscut ce fel de prigonire şi necaz aşteaptă pe slujitorul lui Dumnezeu şi pe toată Biserica lui Hristos; deci, au început a se ruga mai cu dinadinsul cu multe lacrimi şi suspinuri.

După săvîrşirea privegherii celei de toată noaptea, Preasfin-ţitul Nichifor, stînd în mijlocul bisericii, a început a zice în auzul tuturor: „O, sobor adunat de Duhul lui Dumnezeu, cine se aştepta ca nişte primejdii ca acestea, pe care le vedem acum, să năvălească asupra sfintei noastre Biserici? Cum ea, în loc de bucurie, primeşte mîhnire şi, din alinare, intră-n tulburare? Cum turma cea cuvîn-tătoare, care se păştea la păşunea cea bună, rabdă răpire de la cei ce s-au răzvrătit, iar maica, care pe toţi fiii săi îi sfătuieşte la un cuget glăsuit împreună, este batjocorită în multe feluri?

Această Biserică pe care a cîştigat-o Hristos cu cinstitul Său sînge, pe care a ferit-o curată de toată prihana, pe care a îngrădit-o prin apostoli, prin prooroci, prin mucenici şi prin cetele tuturor sfinţilor, pe care a arătat-o ca pe un rai întărit cu ziduri şi încuiat, acum cîte primejdii primeşte de la acei care, cu chipul se văd a fi ai noştri, iar cu fapta s-au depărtat foarte mult de noi şi ni s-au făcut vrăjmaşi. Pînă într-atît a ajuns răutatea lor, că necinstesc împreună cu chipul şi pe Cel închipuit, deoarece Însuşi Hristos este lepădat de ei. Căci precum cinstea cea făcută chipului se suie la Însuşi Acela Care este închipuit, tot aşa şi necinstea. Acum vechiul aşezămînt al Bisericii, cel pentru cinstirea sfintelor icoane, se şterge de vrăjmaşii dreptăţii şi cel nou potrivnic se aşează de eretici ca o nouă lege şi tulburate sînt sufletele credincioşilor.

O, fraţilor şi fiilor, rogu-vă să nu fim fricoşi şi mici la suflete! Îngrozirile lor să nu ne înfricoşeze inimile noastre, ci să aşteptăm ajutor de la Dumnezeu. Pentru că cei ce ne urăsc pe noi şi se sîrguiesc să piardă dreptatea din Biserică, asemenea sînt cu cei ce înoată împotriva repeziciunii rîului şi care, ostenind, se îneacă în adînc, de vreme ce dreptatea este un lucru nebiruit. Pe cei ce o cinstesc, îi încununează, iar pe cei ce se luptă împotriva ei, îi biruieşte. Cel ce se ţine de ea – chiar de va fi fără de arme – biruieşte pe împotrivitor; iar ostaşul care s-a lipsit de ea, chiar de ar fi îmbrăcat şi în platoşă, este biruit cu înlesnire. Ca martori a celor grăite de noi sînt aceştia către care grăim, care nu au nici o cunoştinţă a dreptăţii, şi se fac chiar mai de rîs decît singuri copiii cei ce învaţă la litere; de vreme ce singuri sînt potrivnici în socotelile lor cele deşarte, şi pe ale lor cărnuri şi le mănîncă după asemănarea celor îndrăciţi. O, fraţilor, oare înţelegeţi cele ce am grăit?”

Toţi cei din biserică au strigat: „O, preasfinţite părinte, le ştim şi sîntem încredinţaţi că este adevărată credinţa noastră şi pentru aceasta toţi sîntem gata a muri!” Patriarhul a zis: „Deci, se cade, fraţilor, să petrecem în mărturisirea dreptei credinţe, uniţi într-un suflet, ca potrivnicii noştri să nu poată întoarce pe nici unul din noi la credinţa lor cea ereticească; pentru că darul lui Hristos este mai mult cu noi, decît cu ei!” Deci poporul, strigînd iarăşi cu glas mare, se întărea ca să apere Biserica pînă la moarte.

Iar preasfinţitul patriarh, după ce a vorbit în biserică cu poporul din destul, luminîndu-se de ziuă, şi-a pus pe umeri omoforul, împreună cu episcopii şi cu egumenii care erau lîngă el, şi s-a dus cu tot clerul la palatul împărătesc, urmînd mult popor după ei. Deci, ajungînd ei la porţile palatului, toţi au fost opriţi şi numai patriarhul a fost lăsat să intre. Iar împăratul nu i-a dat obişnuita cinste cea cu dragoste, căci împăraţii greceşti aveau obicei de a lua binecuvîntare de la patriarhul şi unul altuia sărutau dreapta, spre semnul dragostei duhovniceşti. Ci, căutînd cu groază spre patriarhul care intra, n-a vrut să ia de la el binecuvîntare, dar i-a poruncit să şadă, vorbindu-i cu mînie: „Ce fel de întărîtare aţi făcut voi cu vicleşug şi ridicare contra cinstei împărăteşti, încît fără de ştirea noastră adunaţi sobor, tulburaţi poporul şi-l porniţi spre gîlceavă şi tulburare? Oare din aceasta nu este arătată vrajbă şi întărîtare, cînd adunaţi sobor fără voia şi sfatul nostru şi semănaţi în popor duşmănie, cum că noi credem rău, iar nu precum ţine Biserica? Căci, de am fi voit să dezrădăcinăm aşezămînturile cele drepte, precum ziceţi, nu fără de socoteală ar putea cineva să ne hulească şi să ne defăimeze şi să aducă contra noastră pricina eresurilor celor de rea credinţă. Iar acum, fiind cuprinşi de dragostea credinţei celei drepte, dorim ca să pierdem întărîtările şi neunirile, şi pe toţi să-i aducem într-o împreună glăsuită credinţă. Pentru ce ne huliţi pe noi şi vrăjmăşuiţi contra noastră şi ne ziceţi cum că noi facem strîmbătate Bisericii, de a cărei pace şi linişte ne îngrijim? Au nu ştiţi că mult popor s-a tulburat şi s-a depărtat de la Biserică, pentru că icoanele se zugrăvesc şi se pun într-însa? Unii din ei aduc cărţi şi arată în ele cuvinte din dumnezeiasca Scriptură, prin care se opreşte închinarea şi cinstirea icoanelor.

Deci, dacă împotriva întrebărilor puse de dînşii nu vor fi răspunsuri, apoi ce opreşte a se slăbi credinţa şi a nu veni niciodată într-o unire? Pentru aceea, cu cei care se învăluiesc cu mintea şi se tulbură cu nedumerire, cu aceea vi se cade ca, fără de întîrziere, să aveţi vorbire, ca unii ce se luptă pentru icoane. Astfel voieşte şi porunceşte stăpînirea noastră: Ca ori pe aceia, biruindu-i, să-i aduceţi la socoteala voastră, ori voi singuri, fiind biruiţi de dînşii, să vă supuneţi lor; şi noi, văzînd ce este mai adevărat, să ne plecăm spre partea cea mai bună şi s-o întărim cu puterea noastră împărătească, ca astfel credinţa noastră cea adevărată să poată să stea nemişcată”.

Atunci Patriarhul Nichifor a grăit către împărat astfel: „Mă rog măririi tale, nu ne socoti pe noi a fi pricinuitori de întărîtări şi tulburări, nici că am uneltit cu rugăciune în loc de arme, împotriva împărăteştii tale stăpîniri, de vreme ce noi ne-am învăţat din dumnezeiasca Scriptură a ne ruga pentru împărat, iar nu a-i dori moartea. Noi nu răsturnăm spre socoteala ereticească şi spre vătămare cuvintele şi învăţăturile cele sănătoase ale credinţei; deci, pe cei ce îndrăznesc a face unele ca acestea, porunceşte învăţătorul dreptăţii, Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, să nu-i primim în casă, nici să le zicem a se bucura. Aceasta o ştim cu adevărat nu numai noi, dar fiecare, a cărui minte este luminată cîtuşi de puţin, ştie că pacea şi liniştea este un lucru foarte bun. De se face cineva pricinuitor al risipirii ei, adică al liniştii, unul ca acela, de către toţi cu dreptate, poate să se numească lucrător de răutăţi.

Deci, acel împărat este bun împărat, care ştie a preface războaiele în pace şi tulburările în linişte; iar tu şi cu cei de un gînd cu tine, Bisericii, fiind în pace, ai gîndit a aduce război asupra ei; deci, călcînd sfintele legi prin care se preamăreşte Crucea lui Hristos, ai socotit să aduci asupră-i întunecata învăţătură a oamenilor celor pierzători, pe care nici o Biserică nu o primeşte; Nici a Ierusalimului, nici a Romei, nici a Alexandriei, nici a Anti-ohiei. Toate acestea nu leapădă icoana lui Hristos, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ale Apostolilor şi ale celorlalţi plăcuţi ai lui Dumnezeu, ci le cinstesc cu credinţă, după predania Sfinţilor Părinţi. Deci, ce Sinod din cele a toată lumea a fost, care, prin Duhul Sfînt, a întărit dogmele cele preamărite ale credinţei, a lăudat şi a primit acele socoteli iconoclaste? Astfel nici tu, o, împărate, nu primi acel lepădat eres, nu băga în Sfînta Biserică acea blestemată socoteală; iar nouă să nu fie a ne întreba cu ereticii, pentru că ce trebuinţă este a se întreba despre care de Sfinţii Părinţi este soborniceşte dovedită, lepădată şi dată anatemei?”

Atunci împăratul a grăit către patriarh: „Oare nu i-a zis Dumnezeu lui Moise: Să nu-ţi faci ţie chip cioplit şi toată asemănarea, cîte sînt în cer sus, pe pămînt jos, şi cîte sînt în ape, sub pămînt, să nu te închini lor şi nici să le slujeşti? Iar voi cu ce fel de înţelegere faceţi chipurile, zugrăviţi icoanele şi cinstea care se cade lui Dumnezeu o daţi chipurilor şi icoanelor celor făcute şi zugrăvite de voi? Deci, ceea ce mai înainte făceau închinătorii de idoli, aceea faceţi şi voi acum, nebăgînd în seamă porunca lui Dumnezeu, care s-a dat lui Moise şi, printr-însul, tuturor oamenilor, nu numai celor din Legea veche, dar şi nouă credincioşilor creştini din Darul cel nou”.

Patriarhul a răspuns: „Oare nu ştiţi, că pentru aceea li s-a poruncit israelitenilor de către Dumnezeu, după ce au ieşit din Egipt, ca să nu-şi facă idoli şi orice fel de asemănare? Că, vieţuind israelitenii în Egipt, se obişnuiseră cu păgînătatea şi cu închinarea de idoli cea de mulţi zei împreună cu egiptenii dintre care unii aveau ca zei nişte oameni spurcaţi, care muriseră încă de mult, unii păsările cereşti, alţii fiarele pămîntului, alţii tîrîtoarele şi peştii, alţii pe nişte sluţenii, făceau asemănările acelea şi se închinau ca unui adevărat Dumnezeu. Deci, voind Dumnezeu să dezrădăcineze obiceiul închinării de idoli de la israelitenii care se deprinseseră în Egipt la închinarea de idoli, le-a dat acea poruncă ca să nu facă idoli, nici orice asemănare. Dar nu i-a oprit a face chipuri şi icoane cinstite, care se fac nu spre defăimare ci spre înmulţirea cinstei lui Dumnezeu. Oare nu cu porunca aceluiaşi Dumnezeu s-a zidit de Moise cortul mărturiei şi chivotul Legii cel ferecat peste tot cu aur, în care se păzeau tablele, toiagul lui Aaron şi mana?

Asemenea, n-a poruncit Dumnezeu ca heruvimii cei de aur să-i facă şi să-i pună în cort deasupra chivotului? Oare pe catapeteasmă, pe uşi şi pe poalele cortului, nu erau cusături închipuite care se asemănau cu feţele heruvimilor? Toate acestea nu se cinsteau de israeliteni, ca nişte cinstiri aduse lui Dumnezeu? Oare înaintea tuturor acelora nu se închinau israelitenii lui Dumnezeu şi nu-i aduceau jertfe? Iar cînd se închinau şi aduceau jertfe înaintea cortului, ei nu se închinau şi aduceau jertfe chivotului, heruvimilor, cortului, ci se închinau şi aduceau jertfe unui Dumnezeu, Care petrece în ceruri, iar cortul şi chivotul cu cele ce erau într-însul şi asemănările heruvimilor, le slăveau cu cinste ca pe nişte lucruri dumnezeieşti.

Asemenea şi noi facem acum, închinîndu-ne sfintelor icoane, aprinzînd lumînări şi candele înaintea lor, nu ne închinăm nici scîndurii, nici vopselelor, ci feţei închipuite pe icoană, adică lui Hristos Dumnezeu, Cel ce S-a întrupat. Nu zugrăvim pe icoane dumnezeirea lui Hristos, care precum este nevăzută şi neajunsă, aşa şi necuprinsă; ci însemnăm omenirea lui Hristos, Care S-a văzut odată de ochi omeneşti, şi a fost pipăit cu mîinile; noi nu numim Dumnezeu icoana lui Hristos, ci închipuirea feţei lui Hristos Dumnezeu. Deci, lui Hristos Dumnezeu ne închinăm, înaintea sfintei Lui icoane, ca lui Dumnezeu; iar icoana lui Hristos o cinstim ca pe un lucru dumnezeiesc, dar nu o îndumnezeim.

De asemenea, tot aşa putem să zicem despre icoanele Prea- sfintei Născătoare de Dumnezeu şi ale celorlalţi sfinţi, prin care Se cinsteşte Însuşi Dumnezeu, Cel minunat întru sfinţii Lui. Dar începînd, pe cele din Legea veche încă nu le-am sfîrşit. Oare n-a poruncit Dumnezeu lui Moise să înalţe şarpele de aramă în pustie ca să alerge şi să privească spre dînsul oamenii cei muşcaţi de şerpi? Oare acel şarpe de aramă, nu este un chip făcător de minuni, tămăduind cu minune pe aceia care erau muşcaţi de şerpii cei vii? Deci, acel şarpe avea putere tămăduitoare, nu de la sine, ci de la Acela, pe Care mai înainte Îl închipuia; pentru că mai înainte închipuia pe Hristos, Mîntuitorul nostru, Care era să fie înălţat pe lemnul Sfintei Cruci, după cuvîntul pe care Însuşi Hristos l-a zis în Evanghelie despre Sine. Precum Moise a înălţat şarpele în pustie, tot aşa se cade a Se înălţa şi Fiul Omului.

Şi ce minune este, dacă şi acum sfintele icoane sînt făcătoare de minuni, ca şi şarpele cel de aramă făcător de minuni din Legea veche? Precum şarpele acela, nu prin sine, ci prin puterea aceea, pe care mai-nainte îl închipuia, făcea nişte minuni ca acelea, tot astfel şi sfintele icoane cu puterea feţei celui închipuit pe ele, se fac făcătoare de minuni. Să ne aducem aminte de Biserica lui Solomon. Oare Dumnezeu i-a socotit lui Solomon aceea de păcat, cînd în biserica pe care a zidit-o, a făcut, afară de heruvimii făcuţi de Moise, alţi heruvimi mai mari de aur, şi pe ale aceloraşi asemănări le-a închipuit pe pereţi, pe stîlpi şi pe uşi; făcînd şi o mare de aramă aşezată pe doisprezece boi? Dumnezeu nu numai că n-a socotit-o ca păcat, ci a şi binevoit într-acel lucru al Lui, cînd singur a cercetat biserica aceea şi pe cele dintr-însa; pentru că scris este: Slava Domnului biserica a umplut, încît preoţii nu puteau să stea să slujească în faţa norului.

Deci, o, împărate, Legea lui Dumnezeu, cea mai înainte pomenită de tine şi dată lui Moise pentru nefacerea a toată asemănarea, pierde numai închinarea cea păgînească de idoli; iar nu pe aceasta a noastră drept credincioasă şi creştinească cinstire a sfintelor icoane. Dacă Dumnezeu ar fi pierdut, prin porunca Lui cea dintîi, cu totul toată zugrăvirea şi asemănarea, precum a acelor feţe necinstite aşa şi a celor cinstite, apoi ar fi fost Lui Însuşi potrivnic, poruncindu-i lui Moise după aceea – precum s-a zis – ca să facă cortul şi cele dintr-însul, şi încă să înalţe şi şarpele cel de aramă ferecat.

Dar, nu se cuvine să grăim aşa, pentru că Dumnezeu nu este Lui Însuşi potrivnic şi, precum este credincios în toate cuvintele Sale, tot aşa este şi drept în toate lucrurile Sale. El a poruncit cu Cuvîntul, a nu face idoli păgîneşti, iar a închipui sfintele icoane, spre împodobirea bisericească şi spre slava lui Dumnezeu, pe aceasta a închipuit-o şi învăţat-o cu lucrul, povăţuind singur la aceasta pe Moise, cînd i-a poruncit să închipuiască asemănările heruvimilor”. O grăire împotrivă ca aceasta, atît din partea împăratului cît şi a patriarhului pentru sfintele icoane, a fost mai întîi numai între ei amîndoi, iar după aceea şi cei ce stăteau afară la uşi, episcopii şi clericii, au fost lăsaţi înăuntru.

Intrînd mai mulţi senatori, au intrat împreună cu ei şi ostaşi înarmaţi, care au stat acolo înainte cu săbiile trase, după porunca împăratului, spre înfricoşarea celor ce nu voiau să se tocmească cu împăratul.

Iar ce a fost acolo, ce fel de grăire împotrivă şi ce fel de mărire de suflet şi de îndrăznire au avut în inimile cele neînfricate, s-a scris despre toate acestea în viaţa Cuviosului Teodor Studitul, care se prăznuieşte la 11 noiembrie; şi în viaţa Sfîntului Nichita Mărturisitorul, care se pomeneşte la 3 aprilie. Deci, sfîrşitul a tot lucrul aceluia, a fost mînia şi iuţimea împăratului, precum şi izgonirea cea fără de cinste din palatul împărătesc, a patriarhului şi a tuturor celor ce erau cu el. Episcopii care erau de partea patriarhului, îndată au fost trimişi la închisoare în diferite locuri. Iar pe patriarh l-au lăsat încă la locul lui pînă la o vreme, pe de o parte, ruşinîndu-se să facă îndată rău desăvîrşit, iar pe de alta, temîndu-se de scularea poporului şi de tulburare contra lui. Astfel, pe mulţi din rînduiala clericilor şi a monahilor, închizîndu-i în temniţă şi în închisori, îi munceau cu bătăi şi-i chinuiau cu foamea şi cu setea, silindu-i pe ei la lepădarea sfintelor icoane.

Văzînd prea sfinţitul patriarh pe împăratul căzut cu totul din dreapta credinţă, Biserica foarte tulburată şi rînduiala duhovnicească prigonită şi asuprită, a scris împărătesei, îndemnînd-o să sfătuiască pe împărat ca să înceteze de la o răutate ca aceea. A scris încă şi eparhului cetăţii, Eutihian, cel de un gînd cu împăratul şi cel dintîi în sfaturile lui. Şi a adăugat ceva mai aspru, grăindu-le cu rîvnă apostolească şi cu duh proorocesc: „De nu veţi înceta de a răzvrăti căile Domnului cele drepte, mîna Domnului cea puternică va fi degrabă contra voastră”.

Dar Sfîntul Nichifor n-a putut să înduplece pe cei neplecaţi, ci mai ales i-a pornit spre mai mare mînie. Deci, împăratul a trimis pe un bărbat, cu numele Toma şi cu dregătoria patriciu care, luînd de la patriarh ocîrmuirea soborniceştii biserici a Sfintei Sofia, să o ocîrmuiască el, nelăsînd pe patriarh să slujească în ea, nici să grăiască învăţături poporului. Astfel, patriarhul era încuiat în casa sa cea patriarhală neieşind nicăieri. Deci slăbind cu trupul, pe de o parte pentru necazuri, iar pe de alta pentru nevoinţele cele multe, a căzut în boală şi zăcea pe patul durerii aşteptîndu-şi sfîrşitul.

Dar adunarea ereticească nu înceta cu tulburarea şi nici cu cercetarea şi întrebarea patriarhului. Atunci, împăratul a trimis la patriarh, din adunarea lui, un frate al împărătesei, cu numele Teofan şi cu dregătoria spătar, ca să-l aducă la adunare spre întrebare. Însă patriarhul a răspuns trimisului: „Păstorul cel lipsit de oi, nu iese la luptă împotriva lupilor, şi cel ce-şi cearcă sănătatea sa nu se luptă cu fiarele. Pentru ce voi aţi luat de la mine oile cele încredinţate mie de Hristos şi acum mă chemaţi la întrebare, ca să mă lupt cu ereticii ca şi cu nişte lupi, eu fiind unul singur? De voiţi aceasta, apoi să-mi întoarceţi oile mele, să se libereze din legături şi din temniţe clericii şi preoţii şi fiecare să-şi primească locul său. Să se întoarcă arhiereii de unde sînt izgoniţi şi să-şi ia scaunele lor; iar episcopii mincinoşi şi ereticii, care acum sînt în locurile lor, nu după dreptate, aceia să se scoată. Şi toţi dreptcredincioşii cei izgoniţi şi supăraţi, să primească slăvire şi libertatea lor cea dintîi. Atunci, voind Dumnezeu, de voi veni şi eu la sănătatea mea cea mai dinainte, voi fi gata a da la lumină vătămările cele rele ale ereticilor. Însă se cade ca soborul şi vorbirea cea despre credinţă, să fie în soborniceasca biserică cea mare, unde Însuşi Hristos Dumnezeu stă de faţă, în Preacuratele Lui Taine, iar nu în palatul împărătesc; căci cele bisericeşti în biserică să se grăiască, iar în palat să se orînduiască treburile cetăţilor”.

Teofan întorcîndu-se cu un răspuns ca acesta la cei ce l-au trimis, aceia mai mult s-au mîniat contra sfîntului. Atunci au trimis la el pe unii din adunarea lor, nu chemîndu-l la întrebare, ci la judecată. Acelora sfîntul le-a răspuns, zicîndu-le: „Cine mă chea-mă la judecată? Oare patriarhul Romei, al Alexandriei, al Antiohiei sau al Ierusalimului? Dacă aceia nu sînt în soborul vostru, atunci la cine mă voi duce? Oare voi mă chemaţi pe mine, cel ce sînt patriarh? Voi, cei fără drept, să mă judecaţi pe mine, păstorul vostru cel după pravilă? Nu voi merge la vrăjmaşii mei cei arătaţi, care s-au gătit ca nişte fiare cumplite să mă sfîşie fără de vină. Dar cum voi merge, fiind şi bolnav, neputînd a mă scula nici de pe pat? Decît numai cu patul dacă mă veţi lua”. Astfel trimişii s-au întors deşerţi.

Deci, acea adunare ereticească, plină de multă răutate, a judecat cu nedreptate pe cel drept, şi a dat lepădării şi anatemei pe Sfîntul Nichifor patriarhul, bărbatul cel plăcut lui Dumnezeu, pe cînd ei singuri erau vrednici de mii de lepădări şi de blesteme. Acea adunare a anatematizat nu numai pe Sfîntul Nichifor, dar şi pe cei ce au fost mai înainte, pe sfinţii patriarhi dreptcredincioşi, şi care acum se duseseră către Domnul prin fericitul sfîrşit, adică pe Tarasie şi pe Ghermano. Astfel şi-au sfîrşit adunarea lor cea vicleană. Deci, fiind seara tîrziu, împăratul a trimis ostaşi, ca să scoată pe Nichifor din casele patriarhiceşti şi să-l ducă în surghiun. Acei ostaşi au năvălit cu arme şi cu suliţe, ca nişte sălbatici, asupra caselor, făcînd gîlceavă şi tulburare, ocărînd pe preasfinţitul patriarh Nichifor, pe Ghermano şi pe Tarasie, care fuseseră mai înainte patriarhi.

Patriarhul, auzind, a lăcrimat şi a mulţumit lui Dumnezeu, că s-a învrednicit a auzi nişte ocări ca acelea pentru dreapta credinţă. Iar Toma, patriarhul cel mai sus pomenit, căruia i se încredinţase de împăratul soborniceasca biserică a Sfintei Sofia, acela fiind şi păzitor al caselor soborniceşti, a certat pe ostaşi şi le-a poruncit să înceteze gîlceava. Apoi, încuind uşile intrării în casele patriarhiceşti, s-a dus la împăratul, zicîndu-i: „Stăpîne, nu este trebuinţă de mulţime de ostaşi, ca nu cumva, simţind poporul gîlceava, să se strîngă şi să facă vreun rău. Ci numai doi oameni să trimiţi şi cîteva slugi cu ei ca să-l ducă pe mîini, de vreme ce, fiind foarte bolnav, nu poate să meargă”.

Şi aşa a făcut împăratul. A poruncit ostaşilor trimişi să se depărteze de casele patriarhului. Apoi, după un ceas, a trimis doi oameni din palatul său şi a scos pe patriarhul Nichifor din casele sale. El, dorind să se roage în biserica cea mare, în Sfînta Sofia, scaunul său, a intrat într-însa, sprijinindu-se de doi servitori, şi, poruncind să aprindă lumînări şi să cădească cu tămîie, s-a întins pe pămînt la rugăciune, în chipul crucii; şi astfel s-a rugat multă vreme cu tînguire, încît a udat pămîntul cu lacrimi. Iar după multă rugăciune, sculîndu-se de la pămînt, a văzut pe unii din cei dreptcredincioşi, care într-acea vreme alergaseră acolo şi plîngeau pentru dînsul. Binecuvîntîndu-i şi dîndu-le sărutarea cea mai de pe urmă, le-a zis: „Fiilor, creştini dreptcredincioşi v-am găsit, creştini dreptcredincioşi vă las!” şi a ieşit din biserică.

Apoi ostaşii, punîndu-l într-o căruţă, l-au dus pe malul mării, pe la miezul nopţii cînd toţi dormeau. Ajungînd acolo, l-au pus în corabie şi l-au dus în Hrisopoli la un loc oarecare ce se numea Volus, unde era şi o mănăstire. Astfel, fără nici o vină, a fost izgonit de la scaunul său, marele plăcut al lui Dumnezeu, Prea Sfinţitul Patriarh Nichifor, care a păstrat dreapta credinţă şi a păstorit Biserica lui Hristos nouă ani.

Apoi nu după multă vreme, a fost trimis mai departe la insula Proconis, la o mănăstire a Sfîntului Marelui Mucenic Teodor. Pe cînd îl duceau în corabie spre insula aceia şi treceau prin partea unde era mănăstirea Cuviosului Teofan, egumenul acelui locaş, cu ochii înainte văzători, s-au văzut unul pe altul şi s-au închinat unul altuia astfel:

Cuviosul Teofan fiind în chilia sa, a poruncit ucenicului său să aducă în cădelniţă cărbuni aprinşi şi să aprindă lumînarea; apoi, punînd tămîie pe cărbuni, s-a închinat pînă la pămînt şi vorbea către o faţă oarecare ce trecea alăturea. Atunci ucenicul l-a între-bat: „Ce faci, părinte? Cui vorbeşti, închinîndu-te?” Cuviosul a răs-puns: „Prea Sfinţitul Patriarh Nichifor, fiind izgonit cu nedreptate pentru dreapta credinţă, se duce la închisoare şi trece cu corabia prin partea aceasta; deci, pentru dînsul am aprins lumînarea şi tămîia, ca să dăm patriarhului cinstea cea cuvenită”.

Aceasta a văzut-o şi Prea Sfinţitul Patriarh Nichifor pe cînd era în corabie; căci, plecîndu-şi genunchii deodată, s-a închinat sfîntului stareţ cu împrumutare şi-l binecuvînta, întinzîndu-şi mîinile în văzduh. Unul din cei ce erau cu patriarhul în corabie l-a întrebat: „Pe cine binecuvintezi, preasfinţite părinte, şi înaintea cui te-ai închinat în genunchi?” Patriarhul a răspuns: „Iată, Teofan Mărturisitorul, egumenul marelui locaş, ni s-a închinat nouă şi ne-a cinstit cu lumînări aprinse şi cu tămîie; deci, m-am închinat lui cu împrumutare, căci şi el va pătimi cele asemenea ca noi, nu după multă vreme”.

Acest lucru s-a şi întîmplat îndată. Deci, ajungînd arhiereul lui Hristos, Nichifor, la locul cel numit lui, a petrecut treisprezece ani în izgonire, în strîmtorare, în lipsa celor de trebuinţă şi în bolile cele dese, după care s-a dus către Domnul spre odihna cea veşnică. Iar cînd îşi dădea obştescul sfîrşit, a zis cu bucurie aceste cuvinte ale lui David: Bine este cuvîntat Domnul, Cel ce nu ne-a dat pe noi spre vînarea dinţilor lor. Sufletul nostru s-a izbăvit ca o pasăre din cursa vînătorilor; cursa s-a sfărîmat şi noi ne-am izbăvit.

După ce a zis acestea, şi-a dat sufletul în mîinile Domnului său. Şi se tînguiau după dînsul toţi credincioşii, iar ereticii se bucurau. Apoi trupul lui cel cinstit s-a îngropat în biserica Sfîntului Mare Mucenic Teodor. După aceea, murind începătorii de eresuri a încetat tirania contra sfintelor icoane şi a început a străluci iarăşi alinarea şi dreapta credinţă. Cinstitele lui moaşte s-au adus în Constantinopol, pe vremea împărăţiei lui Mihai, fiul lui Teofil, şi a maicii lui Teodora, şi cu cinste s-au pus în biserica cea sobornicească a Sfintei Sofia, în slava lui Hristos, Dumnezeul nostru Cel lăudat împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh în veci. Amin.

Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, care a pătimit în Cetatea Albă (2 iunie)

Acatistul Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava

Mulţi au vieţuit în lume viaţă bună şi plăcută lui Dumnezeu, după învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos şi după învăţătura Sfinţilor Lui Apostoli. Dintre aceştia este şi Sfîntul Ioan, Marele Mucenic al lui Hristos. El, deşi s-a arătat cu mult timp mai tîrziu, nu este mai mic decît cei de demult; de vreme ce Stăpînul Hristos şi Dumnezeul nostru, a încununat nu numai pe ucenicii cei din vremea cea de demult, ci şi acum, în vremea cea mai de pe urmă, deschide uşa mărturisirii celor ce vor a se face mucenici şi îi cinsteşte cu aceeaşi cinste, şi-i încununează cu aceleaşi bunuri, dătătorul de nevoinţe. Deci, se cade să începem a istorisi, de unde este naşterea şi creşterea sfîntului ce se prăznuieşte astăzi; ce fel de lucruri bune a făcut; cum a mărturisit pe Hristos şi cum a pătimit pentru dragostea Lui.

În părţile Capadociei, care se mărgineşte cu Armenia mică, este o cetate mare ce se numeşte Trapezunda. Acea cetate aflîndu-se lîngă mare, multe corăbii de pretutindeni se abăteau pe acolo, pentru îndestularea mărfurilor, pentru avuţia ce se afla în ea. Din această cetate a odrăslit acest plăcut al lui Dumnezeu, Sfîntul Mare Mucenic Ioan. El s-a născut din părinţi creştini, binecredincioşi, iubitori de Dumnezeu şi împodobiţi cu fapte bune; tot astfel şi pe acest fiu iubit al lor, pe fericitul Ioan, crescîndu-l şi deprinzîndu-l, l-au făcut desăvîrşit în faptele cele bune creştineşti. De vreme ce acea cetate este zidită lîngă mare şi cetăţenii ei erau obişnuiţi a umbla cu corăbiile pe mare şi a face neguţătorie, spre a-şi cîştiga cele de trebuinţă, de aceea şi fericitul Ioan adeseori, intrînd în corabie şi ducîndu-se în multe cetăţi, făcea neguţătorie.

Într-o vreme, i s-a întîmplat lui că a intrat într-o corabie a unui om care avea multă neguţătorie. Acela era de neam francez, cu credinţa latin, adică papistaş, cu obicei sălbatic, nemilostiv şi fără de omenie. Deci fericitul Ioan, intrînd în acea corabie cu un astfel de om, diavolul a început a-i pizmui viaţa cea îmbunătăţită şi plăcută lui Dumnezeu, fiindcă vrăjmaşul nu suferea cu uşurinţă faptele cele bune ale fericitului Ioan. Căci îl vedea adeseori rugîndu-se lui Dumnezeu, postind, fiind blînd şi plecat către toţi, lesne apropiat tuturor, făcînd milostenie către toţi, miluind pe toţi cei lipsiţi ce erau în corabie, îndestulîndu-i cu cele de nevoie, iar pe cei bolnavi îi mîngîia, dîndu-le lor cele de nevoie din averile lui şi întinzîndu-le mînă de ajutor în toate. Ochii lui pururea erau plini de lacrimi şi, izvorînd totdeauna lacrimi, îşi zicea: „De vei milui pe fratele tău cel ce pătimeşte rău, miluit vei fi şi tu de Dumnezeu. Cum vei mîngîia pe cel întristat aşa vei fi şi tu mîngîiat de Dumnezeu”.

Acestea văzîndu-le vrăjmaşul cel nevăzut şi pizmuindu-l, a vrut să facă sfîntului împiedicare de la calea mîntuirii. Deci, mai întîi, a gîndit să-l depărteze de la dreapta şi sfînta credinţă a Bisericii Răsăritului. Pentru aceasta a îndemnat contra fericitului pe vrăjmaşul cel văzut, pe stăpînul corabiei, care se împotrivea credinţei celei drepte, ca astfel să ocărască pe dreptcredinciosul rob al lui Hristos, pentru buna credinţă a Răsăritului. De aceea, se făcea mare ceartă între ei, în călătoria pe mare pentru credinţă, şi totdeauna Sfîntul Ioan biruia pe acel francez, ca un preaiscusit în învăţăturile cărţilor; şi astfel îi ruşina socoteala lui cea nedreaptă şi ereticească. De aceea, francezul acela se mînia foarte rău contra nebiruitului ostaş al lui Hristos, se iuţea şi îl batjocorea cu multe ocări şi-l vrăjmăşuia, gîndind rău contra lui.

O vrăjmăşie ca aceea aprinzîndu-se în apuseanul acela, ei au sosit cu corabia de la Bosfor la malul Mării Negre, cel dinspre ţara Moldovei, lîngă Cetatea Albă. Deci, ieşind din corabie, vrăjmaşul cel rău şi pizmaş s-a dus la eparhul cetăţii, care era cu neamul şi credinţa turc, fiind fierbinte păzitor şi apărător al credinţei sale celei turceşti. Acel francez a adus la cadiu, următoarea pîră contra Sfîntului Ioan, zicînd: „O, cadiule, este un bărbat în corabie, care a venit cu mine aici şi voieşte să se lepede de credinţa sa cea creştinească şi să se înstrăineze de patria sa. El voieşte a se apropia de credinţa voastră şi să primească legea voastră cea turcească, deci să se facă părtaş al seminţiei voastre. Aceasta o ştiu deoarece, călătorind noi pe mare, de multe ori mi-a spus despre aceasta şi s-a jurat înaintea mea cu multe jurăminte că nicidecum nu-şi va schimba gîndul său. De aceea tu să ai îndată purtare de grijă pentru el, ca să-l aduci la credinţa voastră; căci multă cinste vei avea de la împăratul şi de la toţi cei de un neam şi cei de o credinţă cu tine. Acest bărbat este înţelept şi iscusit, foarte ales şi vestit şi nu este mai mic sau mai prejos cu neamul decît cei ce sînt mai mari, mai de cinste şi mai de frunte în cetatea Trapezunda”.

Acestea auzindu-le acel eparh păgîn, s-a umplut de bucurie şi şezînd la locul unde avea obicei a judeca, a poruncit să cheme cu cinste la sine pe fericitul Ioan. Cînd a venit şi a stat înaintea lui, eparhul, privind la el cu faţa veselă, i-a zis cu blîndeţe: „M-am înştiinţat mult despre tine, că eşti om ales şi înţelept, din cei de frunte din Trapezunda şi că ai iubit credinţa noastră cea mahomedană şi că voieşti a te apropia de ea. Astfel este credinţa noastră, încît se lipesc şi-şi aprind inima de ea, toţi cei ce sînt cu gînd curat şi o înţeleg pe ea; iar celor ce o primesc cu bucurie, le dă viaţă bine norocită şi lungime de zile; pe cînd credinţa creştinească este vrednică de rîs; pentru aceea, o prietene, nu mai zăbovi, ci leapădă credinţa creştinească care este defăimată şi batjocorită de toţi şi cu glas mare înaintea a tot poporul ce s-a adunat aici, huleşte şi blesteamă legea şi credinţa cea creştinească, căci pentru aceasta s-a adunat aici poporul, împreună cu femeile şi cu copiii lor, ca să te audă pe tine mărturisind credinţa noastră; fiindcă am auzit despre tine că voieşti să te faci propovăduitor al renumitei şi strălucitei noastre credinţe.

Vino, o, minunatule, şi stai împreună cu noi şi preamăreşte cu glas minunat soarele cel strălucitor, dă cinste luceafărului care răsare înaintea soarelui şi adu jertfă luminătorilor cereşti, celor ce luminează lumea. Astfel te vei învrednici de la împăratul nostru de multă cinste şi de mari vrednicii; iar nouă ne vei fi ca un frate adevărat, îndulcindu-te de viaţa cea dulce împreună cu noi. Deci, calcă în picioare legea şi credinţa creştinească, ca una ce este defăimată şi proastă, încît să vadă şi alţii şi să înveţe de la tine a cinsti credinţa noastră”.

Fericitul Ioan, cîtă vreme acel cadiu viclean şi răucredincios grăia aceste cuvinte, a ridicat ochii inimii sale la ceruri şi cerea ajutor de la Dumnezeu, Care a zis în Sfînta Evanghelie: Cînd veţi fi duşi înaintea domnilor şi împăraţilor, pentru numele Meu, să nu vă gîndiţi mai înainte ce veţi grăi sau ce veţi răspunde în acel ceas, că vi se va da vouă cuvînt căruia nimeni nu va putea a se împotrivi, nici a răspunde ceva cei ce vi se împotrivesc.

Apoi, căutînd cu ochii cei simţiţi către tiran şi, răspunzînd cu bună îndrăzneală, a zis: „O, cadiule! Mi se pare că minţi pe faţă. Aceste cuvinte nu sînt ale mele, nici nu mi-a venit în cuget vreodată să mă lepăd de sfînta credinţă a Domnului meu Iisus Hristos! Să nu se întîmple un lucru necuvios ca acesta, nici să mă lase Dumnezeu să primesc în mintea mea un gînd păgînesc ca acesta. Acestea toate sînt meşteşugiri ale vrăjmaşului adevărului şi ale satanei, tatăl său; că, intrînd în tine ca într-un vas al său, grăieşte prin tine către mine, nădăjduind astfel că mă va trage spre pieire. Acel vrăjmaş se sileşte să mă depărteze de la Dumnezeul cel adevărat, care este Ziditor al tuturor făpturilor văzute şi nevăzute, precum şi al soarelui acesta, pe care tu îl cinsteşti ca pe un Dumnezeu; iar tu, fiind cuprins cu întunericul amăgirii, aduci această cinste, care se cade a se aduce numai lui Dumnezeu cel adevărat, făcătorul soarelui căruia tu te închini.

Deci nu te amăgi că mă vei pleca la minciună, ci mai vîrtos tu însuţi învaţă-te de la mine taina adevărului, leapădă-te, te rog, de întunericul păgînătăţii, care zace în sufletul tău şi învredniceşte-te a te face fiu al luminii, strălucind cu razele dumnezeiescului Botez mai mult decît soarele. Nu socoti că soarele care se vede pe cer este Dumnezeu, ci cunoaşte că este un luminător făcut din fiinţa focului şi pus pe cer de Dumnezeu, Ziditorul lui, spre slujba oamenilor. Acela, adică soarele, s-a zidit în a patra zi; deci cum poate zidirea să fie Dumnezeu?”

Sfîntul Ioan, zicînd nişte cuvinte ca acestea, şi-a ridicat mîinile şi ochii către cer, şi a strigat cu glas mare în auzul tuturor: „Să nu-mi fie mie a mă lepăda de Tine, Hristoase Mîntuitorul meu, Care eşti Dumnezeu preamărit împreună cu Tatăl Tău Cel fără de început, cu Preasfîntul Duh, o Putere şi o Împărăţie! Nu mă voi închina soarelui, nu voi sluji focului, nu voi jertfi luceafărului, nu mă voi lepăda de lumină, nu mă voi lipi de întuneric, nu voi lăsa pe Dumnezeul meu şi nici nu voi sluji diavolului!” Zicînd aceste cuvinte mărturisitorul lui Hristos, cu multă îndrăzneală şi cu faţă veselă, tiranul îşi schimba adeseori faţa sa, aprinzîndu-se de focul mîniei. Deci acel tiran, neputînd mai mult să rabde pe mucenic, care îi grăia împotrivă şi îi arăta păgînătatea şi deşarta lui credinţă, că pentru Hristos pe Care Îl hulea păgînul ighemon, pe Acela Sfîntul Ioan Îl lăuda şi Îl propovăduia în mijlocul poporului că este Dumnezeu adevărat; iar credinţa lui păgînească, sau mai bine zis înşelăciunea, a defăimat-o pînă la sfîrşit; pentru aceasta a poruncit ostaşilor săi să-l dezbrace de hainele sale.

Astfel ostaşii, făcînd cele ce li se poruncise, sfîntul stătea gol, fiind însă îmbrăcat în Hristos. După aceea, cadiul a poruncit să-i aducă multe toiege înaintea lui, şi uitîndu-se către mucenic a zis: „Nu spune către mine nişte poveşti ca acestea, ci leapădă-te îndată de credinţa cea nefolositoare şi primeşte legea noastră cu toată inima, precum ai făgăduit, împodobindu-te astfel cu legile noastre. De acum părăseşte acele lungi cuvîntări ale tale şi împlineşte ceea ce ai făgăduit; iar de nu, apoi mă jur pe legea noastră, cea bine norocită şi slăvită, că îţi voi zdrobi cu toiegele acestea nu numai trupul, dar te voi munci şi cu munci mai cumplite şi nesuferite firii; iar mai pe urmă te voi omorî cu moarte grea”.

Sfîntul, răspunzînd, a zis: „Tiranule şi plinule de toată spurcăciunea, nu sînt mincinos, nici cuvîntător de poveşti precum spui tu, ci sînt rob şi mărturisitor al adevăratului Dumnezeu Cel preamărit în Sfînta Treime. În El m-am învăţat a crede de la strămoşii şi de la părinţii mei, Lui unuia mă închin, Aceluia aduc jertfă de laudă, pe El Îl mărturisesc, că este ziditor al tuturor făpturilor, pe Acela Îl aştept judecător al viilor şi al morţilor. Acela va veni să răsplătească fiecăruia după faptele lui în vremea aceea, cînd, după porunca Lui, soarele acesta ce se vede, aşezat şi rînduit de Dînsul pentru slujba oamenilor, se va întuneca. Pentru aceea nu te mai nădăjdui că vei auzi altceva de la mine decît numai cele ce le-am zis întîi şi de la început, acelea le grăiesc şi acum şi le voi grăi pînă la sfîrşit.

Niciodată nu mă voi lepăda de Hristos Dumnezeu şi Făcătorul meu, niciodată nu voi cinsti mai mult făptura decît pe Făcătorul, nu mă voi închina zidirii mai mult decît Ziditorului, nu voi defăima sfînta credinţă în Dumnezeul meu, în care m-am născut şi în care m-am deprins de la părinţii mei, pînă cînd voi fi stăpîn al gîndului meu; şi, mai ales, pînă cînd voi avea această răsuflare. Deci nu mai zăbovi, lucrător al nedreptăţii, ci arată obiceiul tău de fiară care este ascuns în tine; scapă-te odată de grija cea pentru aflarea muncilor, cu care voieşti să mă munceşti, şi trimite-mă mai degrab cu orice fel de moarte vei voi, la Dumnezeul Cel adevărat, Stăpînul cel dorit de mine.

Deci fă îndată ceea ce ai să faci, pentru că urechile mele nu pot să audă mai mult cuvintele tale cele necurate, de care zice proorocul: Venin de aspidă este sub buzele lor. Nici ochii mei să nu mai vadă faţa ta cea spurcată, despre care iarăşi acelaşi prooroc zice într-alt loc: Umple feţele lor de ocară şi vor căuta numele Tău, Doamne! Apoi el a zis: „Iată ai înaintea ta trupul meu gol, gata pentru muncile tale! Bate-l cu toiege, arde-l cu foc, îneacă-l în mare, taie-l în bucăţi cu sabia, pune asupra lui şi alte munci şi mai cumplite decît acestea, şi pe acelea nu te lenevi a le aduce asupra mea; de vreme ce, pe toate acestea şi pe cele mai multe decît acestea, eu sînt gata a le răbda cu plăcere şi cu bucurie, pentru dragostea lui Hristos, Dumnezeul meu”.

Dar tiranul cel sălbatic şi nemilostiv, auzind cuvintele acestea ale viteazului mărturisitor, s-a aprins de mînie şi îndată a poruncit să întindă pe mucenic la pămînt şi să-l bată fără de milă cu toiege noduroase. Deci, slugile tiranului atît de cumplit l-au bătut pe răbdătorul de chinuri al lui Hristos, încît s-a zdrobit trupul lui în multe bucăţi, iar carnea, lipindu-se pe toiege, se arunca sus în aer, şi locul pe care era întins mucenicul era roşit de sîngele lui. Deci, viteazul pătimitor răbdînd cu bărbăţie o muncă ca aceea, şi-a ridicat ochii minţii sale către cer şi a zis: „Mulţumesc Ţie, Stăpîne Dumnezeule, că m-ai învrednicit a mă spăla cu sîngele meu şi a mă face curat de păcatele mele, care din neputinţa omenească mi s-au întîmplat a le păcătui înaintea ta, după Sfîntul Botez”. Muncitorii aceia, auzind pe mucenic rugîndu-se lui Dumnezeu, s-au umplut de mai multă mînie şi atît de cumplit l-au bătut, pînă ce i s-a stins şi glasul.

Apoi, făcîndu-se seară, ighemonul a poruncit să lege pe sfîntul mucenic, care abia sufla, cu două lanţuri, să-l arunce în temniţă şi să-l păzească pînă a doua zi, spre o mai mare muncă. Dar mucenicul lui Hristos, neputînd să meargă singur de cumplitele răni, muncitorii l-au tîrît ca pe un mort şi astfel l-au închis în temniţă. A doua zi, tiranul acela cu chipul de fiară, şezînd la locul lui cel obişnuit de judecată, a poruncit să aducă înaintea lui pe Sfîntul Mucenic Ioan.

Deci, răbdătorul de chinuri şi viteazul ostaş al lui Hristos a venit înaintea lui, cu faţa luminată şi cu sufletul vesel, către care privind răucredinciosul cadiu şi, văzîndu-l cu faţa atît de luminată şi veselă, căci darul lui Dumnezeu care a întărit pe sfinţii mucenici cei de demult, întărea şi pe Sfîntul Ioan, care pătimea pentru aceeaşi mărturisire a bunei credinţe, a preasfîntului nume al lui Hristos Dumnezeul nostru, s-a mirat foarte mult că, după atîtea cumplite munci, se mai află suflet în el şi, ca şi cum n-ar fi pătimit nimic, se arăta aşa de vesel. Deci, a zis către el: „O, Ioane, nu vezi, în ce fel de ruşine şi necinste te aduce neînduplecarea şi nesu-punerea ta, încît puţin a lipsit de nu ţi-ai pierdut şi viaţa, care este atît de scumpă şi de iubită tuturor oamenilor.

Ascultă-mă, că de te vei pleca sfatului şi socotelii mele, este gata însănătoşirea ta, căci în puţine zile, rănile şi zdrobirile trupului tău se vor tămădui; fiindcă noi avem doctori foarte iscusiţi aduşi din India şi din Persia. Iar de nu voieşti să asculţi de sfatul meu, ci petreci în creştinătatea ta, apoi să ştii, că te aşteaptă mai multe şi mai cumplite bătăi”. Atunci Sfîntul Mucenic Ioan a răspuns: „O, judecător tiran, eu cîtuşi de puţin nu mă îngrijesc de rănile trupului meu cel zdrobit; căci cu cît se strică omul nostru cel din afară, adică trupul, cu atît omul nostru cel dinlăuntru, adică sufletul se înnoieşte, după cum grăieşte Marele Apostol Pavel. Eu nu am altă grijă, decît numai să rabd pînă la sfîrşit muncile ce se vor aduce asupra mea de la tine, pentru Hristos Cel ce mă întăreşte şi Care a zis: Cel ce va răbda pînă în sfîrşit, acela se va mîntui. Deci, de ai gîndit şi ai aflat şi alte munci, mai noi şi mai cumplite, pune-le asupra mea; căci rănile cele mai dinainte, care le-ai adus asupra mea, eu le socotesc întru nimic!”

Nebunul tiran s-a ruşinat foarte mult de aceste cuvinte prea înţelepte şi, tremurînd cu totul de mînie, s-a ridicat ca o fiară şi a poruncit să-l bată mai cumplit. Deci, muncitorii aceia au bătut multe ceasuri pe răbdătorul de chinuri, pînă au obosit cei ce-l băteau; astfel, schimbîndu-se unii după alţii, au muncit pînă ce s-au rănit şi s-au rupt şi cele dinlăuntru ale sfîntului. Apoi slugile, muncind acel trup tare ca diamantul, au ostenit. Toţi cîţi se adunaseră la acea privelişte şi priveau la acele cumplite munci, strigau contra nelegiuitului judecător, ocărîndu-i obiceiul lui cel nemilostiv şi sălbăticia lui cea de fiară. Iar Sfîntul şoptea cu buzele şi se ruga lui Dumnezeu să-i dea răbdare pînă la sfîrşit.

Atunci tiranul a poruncit să aducă un cal sălbatic şi să lege picioarele mucenicului de coada calului, după aceea unul din ostaşi să încalece pe calul acela şi să alerge pe uliţele cetăţii cît va putea; şi astfel să tîrască pe pătimitorul lui Hristos prin toată cetatea. Deci, Sfîntul a fost tras prin toate uliţele cetăţii, încît s-a făcut privelişte îngerilor şi oamenilor: Că bucurie se face în ceruri, a zis Domnul în Sfînta Evanghelie, pentru un păcătos care se pocăieşte. Şi dacă pentru un păcătos se face bucurie, cu atît mai vîrtos pentru un mucenic atît de răbdător, care pătimea pentru dragostea Lui unele ca acestea. Dar pe cînd se făcea bucurie în cer, oamenilor celor bine credincioşi, le era jalnică acea privelişte. Şi cum să nu le fie jalnică priveliştea, cînd vedeau calul alergînd şi trăgînd după el pe mucenic prin locuri aspre? Cînd vedeau pămîntul roşindu-se cu sîngele lui, şi bucăţile de carne ce cădeau din trupul lui, iar capul trîntindu-se de pămînt şi de pietre? Cine nu s-ar fi umilit şi nu ar fi vărsat izvoare de lacrimi, văzînd unele ca acestea? Poate numai acela care n-ar fi fost împărtăşit de fire cuvîntătoare.

Astfel fiind tras Sfîntul Ioan de acel nemilostiv călăreţ, cînd a ajuns pe la locuinţele jidoveşti şi alerga trecînd pe uliţele lor, mulţime de evrei batjocoreau pe mucenic, care era tîrît de calul acela, şi strigînd şi strîmbînd feţele lor, aruncau în el cu ce se întîmpla a avea în mîini, rîzînd fără de rînduială. Unul din acei jidovi, alergînd în casa sa şi ajungînd calul ce tîra pe sfînt, i-a tăiat cinstitul şi sfîntul lui cap. Şi astfel bunul şi viteazul ostaş al lui Iisus Hristos şi-a sfîrşit nevoinţa sa mucenicească, dîndu-şi în mîinile Domnului sfîntul şi luminatul său suflet. Iar cinstitul lui trup, dezlegîndu-l călăreţul acela de la coada calului, l-au lăsat în acel loc, neîngropat, nebăgat în seamă şi neîngrijit şi astfel zăcea împreună cu capul lui cel tăiat, deoarece nimeni din creştini nu îndrăznea a se apropia sau a se atinge de el, temîndu-se de urgia păgînilor.

După ce a înnoptat, s-a făcut o minune ca aceasta asupra trupului sfîntului mucenic; deodată s-au arătat multe făclii arzînd; iar trei bărbaţi cu haine albe cîntau cîntare de cuvinte sfinţite şi negrăite şi cădeau cu tămîie împrejurul trupului mucenicului. De asemenea, s-a văzut un stîlp deasupra sfintelor moaşte întărit pînă la cer. Minunea aceasta s-a văzut de mulţi şi mai ales de cei ce locuiau împrejurul locului unde zăceau sfintele lui moaşte. Iar unul din jidovi, a cărui casă era aproape de acel loc unde zăcea mult pătimitorul trup al sfîntului, părîndu-i-se că preoţii creştini au venit să-l ia şi să-l dea îngropării celei obişnuite, a luat un arc cu săgeată şi s-a apropiat acolo, vrînd să săgeteze pe unul din acei preoţi. Deci, punînd săgeata în arc, a tras cît a putut şi, cînd a vrut să dea drumul săgeţii, aceea se lipise de degetele de la mîna dreaptă, asemenea şi mîna stîngă care ţinea arcul, încît nu putea nici să trimită săgeata, nici mîinile să le dezlipească.

Aşa a petrecut toată noaptea acel jidov, fiu de viperă. Făcîndu-se ziuă, acei minunaţi bărbaţi, şi stîlpul de foc şi făcliile s-au ascuns, făcîndu-se nevăzuţi; iar bărbaţii, femeile, tinerii şi bătrînii alergau la locul acela, pentru a vedea pe acel ticălos săgetător, cum stătea astfel nemişcat, precum întinsese arcul şi săgeata, ca fiind ferecat cu fiare şi legat cu puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu.

Deci el, deşi nu voia, povestea tuturor toate cele văzute de dînsul asupra trupului mucenicului şi cum i s-a făcut de Dumnezeu acea izbăvire, pentru aflarea cea cu îndrăzneală a lucrului celui rău. După ce a făcut către toţi arătarea şi mărturisirea acelei minuni, i s-au dezlegat mîinile şi a scăpat de pedeapsă. Înştiinţîndu-se cadiul de această minune, s-a temut foarte mult. Pentru aceea a poruncit creştinilor să ia trupul mucenicului şi să-l îngroape. Deci creştinii, luîndu-l, l-au îngropat cu cinste lîngă biserica lor.

După ce au trecut cîteva zile, francezul, care vînduse pe sfînt spre mucenicie, a voit să fure cinstitul lui trup şi să-l ducă în patria sa. Poate că s-a căit pentru răutatea sa şi poate că a avut de gînd să spună că sfîntul a fost de credinţa lor cea apuseană. Deci într-una din nopţi, avînd vreme prielnică pentru acel lucru, a cugetat în sine şi a mers cu ai săi la mormîntul mucenicului. Atunci a început a săpa locul şi, descoperind mormîntul, a vrut să ia cinstitele lui moaşte. Dar în acel ceas, ostaşul lui Hristos s-a arătat în somn preotului acelei biserici şi a zis: „Scoală-te îndată şi aleargă la biserică, că iată acel francez voieşte să fure trupul meu”.

Preotul, sculîndu-se îndată, a alergat cu toată puterea sa la biserică şi a găsit mormîntul săpat şi deschis; iar trupul sfîntului nefurat. Deci, a izgonit pe acei nelucrători şi deşerţi oameni cu acel gînd rău. Apoi preotul, chemînd pe creştinii acelei biserici, le-a povestit cele făcute şi toţi au preamărit pe Dumnezeu, Cel ce preamăreşte pe sfinţii Săi. Apoi, luînd cinstitele moaşte ale Sfîntului Mucenic, le-au pus în biserică, aşezîndu-le în altar aproape de Sfînta Masă.

Acolo au stat acele sfinte moaşte ale Sfîntului Mucenic Ioan mai bine de şaptezeci de ani, făcîndu-se asupra lor arătări dumnezeieşti ziua şi noaptea. Uneori se arătau în formă de lumină minunată; alteori, în chip de foc pogorîndu-se asupra lor; alteori îngeri pogorîndu-se asupra lor şi suindu-se la cer, iar alte ori ieşea de acolo bună mireasmă negrăită. La acele sfinte moaşte, ale Sfîntului Ioan, se făceau felurite tămăduiri, încît a străbătut pretutindeni vestea minunilor care se făceau acolo.

Într-acea vreme domnea în ţara Moldovei binecredinciosul şi de Hristos iubitorul domn, Alexandru, marele voievod, care se împodobea nu numai cu toate felurile de fapte bune, pentru care s-a numit „cel Bun”, ci era aprins şi cu dragoste şi cu rîvnă dumnezeiască către sfinţii mucenici.

Deci, auzind el de multele minuni ce se făceau de sfintele moaşte ale acelui mucenic, a dorit să le aibă, mai cu seamă să-şi împodobească ţara cu acea nepreţuită vistierie. Deci, sfătuindu-se cu prea sfinţitul arhiepiscop a toată ţara, Iosif, a trimis la Cetatea Albă, pe oarecare din boierii săi, cu mulţime de ostaşi şi cu multă avere. Aceia, mergînd la mai sus zisa cetate, au răsturnat toată piatra cea de obşte, necruţînd nici bani, nici daruri pe la cei ce aveau trebuinţă de acestea – căci Cetatea Albă era atunci sub stăpînirea otomanilor – şi astfel şi-a dobîndit dorinţa.

Luînd acele sfinte moaşte, multă părere de rău a pricinuit credincioşilor de acolo. Iar cînd se apropia cu dînsele de cetatea domnească din Suceava, au ieşit întru întîmpinarea lor marele Voievod Alexandru cel Bun, toţi boierii cei mari, preasfinţitul arhiepiscop Iosif, cu tot clerul său cel duhovnicesc şi tot poporul. Şi astfel au întîmpinat cu bucurie, cu făclii, cu tămîie şi cu miruri bine mirositoare pe mucenicul lui Hristos, cel ce bine a voit a veni la dînşii. Iar marele voievod, căzînd pe sicriul Sfîntului Mucenic Ioan, a îmbrăţişat mult pătimitoarele sale moaşte, punîndu-şi ochii şi gura pe cinstitele mîini ale mucenicului şi le săruta cu multă evlavie şi credinţă. Apoi, vărsînd multe lacrimi de bucurie, a pus pe Sfîntul Mucenic Ioan ca păzitor al său şi al stăpînirii sale, încă şi al binecredinciosului popor al ţării Moldovei. Astfel, cu mare cinste au aşezat cinstitele moaşte ale mucenicului în Sfînta Mitropolie din Suceava, care era pe acea vreme, cetate domnească sau capitală a Moldovei.

Sfintele moaşte au stat mulţi ani în Sfînta Mitropolie a Sucevei, pînă cînd, mutîndu-se scaunul domniei la Iaşi, s-a mutat acolo şi scaunul mitropoliei. Deci, vremurile fiind tulburate, stăpînitorii ţării celei duhovniceşti şi politiceşti aveau frică să nu se prade de neamuri păgîne acel odor nepreţuit. Pentru aceea au adus sfintele moaşte la Iaşi şi le-au aşezat în biserica Sfintei Mitropolii. Dar la anul, de la zidirea lumii, 7194, iar de la Naşterea lui Hristos, 1686, domnind peste ţara Moldovei răposatul şi fericitul întru pomenire Constantin Cantemir voievod, şi mitropolit fiind Dositei cel vestit întru multă învăţătură, a venit Ioan Sobieţki craiul polonez cu oştile sale, trecînd asupra Bugeacului tătărăsc şi întorcîndu-se prin tîrgul Iaşului. Mitropolitul, cu ştirea craiului leşesc, văzînd vremurile revoltate şi nepaşnice şi temîndu-se ca să nu pricinuiască vreo robie a ţării şi, împreună cu ţara, să se prade de alte neamuri străine şi barbare şi această vistierie sfîntă şi nepreţuită, a ridicat sfintele moaşte ale Sfîntului Ioan. Luîndu-le cu sine, împreună cu toate odoarele mitropoliei şi hrisoavele moşiilor, s-a dus împreună cu oastea crăiască în ţara leşească să se sprijinească acolo, ca la nişte vecini buni, pînă se vor linişti tulburările şi se va face pace, ca apoi iarăşi să le aducă în Moldova la locul lor.

Dar, prelungindu-se vremea tulburărilor, Mitropolitul Dositei nu a ajuns să-şi împlinească scopul şi voinţa sa, căci a murit acolo în ţara leşească şi, de ceea ce s-a temut ca să nu se întîmple de la alte naţiuni barbare, a împlinit-o el cu lucrul; de vreme ce a păgubit ţara Moldovei multă vreme de acea vistierie nepreţuită. Asemenea, cei de pe urmă, neavînd osîrdie să încerce cu dinadinsul să aducă la locul lor acele sfinte moaşte, pînă a nu se învechi lucrul, le-au lăsat acolo în ţara leşească împreună cu odoarele sfintei Mitropolii, aşezate într-una din bisericile din tîrgul ce se numeşte Jolcova. Acolo, fiind sub stăpînirea apusenilor sfintele moaşte vărsau neîncetate minuni şi izvorau tămăduiri spre cei ce alergau cu credinţă, cu dragoste şi cu evlavie la ajutorul sfîntului.

Sfintele moaşte au stat mulţi ani în ţara leşească, în tîrgul cel mai sus arătat, unde le lăsase Dositei Mitropolitul, pînă s-a cuprins de stăpînirea apuseană o bucată mare din ţara Moldovei, care se numea Cordunul şi în care s-a cuprins şi tîrgul Sucevei. Acolo se afla şi Mitropolia cea veche, în care erau aşezate sfintele moaşte, după ce s-au adus de la Cetatea Albă, de prea fericitul întru pome-nire şi prea binecuvîntatul şi de Hristos iubitorul, Alexandru Voie-vod, care s-a numit şi cel Bun, pentru faptele lui bune ce a făcut.

În anul de la mîntuirea lumii 1783, în patru zile ale lunii iunie, venind Iosif, împăratul Austriei, a mers pe la marginea Cordunului, ca să vadă hotarul, şi a venit şi prin satul ce se numeşte Bosanci.

De acolo a mers în Suceava, căci nu este departe de acel sat, tîrgul Sucevei, şi a intrat în biserica Mitropoliei. Deci, privind în toate părţile şi văzînd între altele şi locul în care fuseseră aşezate mai înainte sfintele moaşte ale Sfîntului Ioan cel Nou, a întrebat pe episcopul Rădăuţiului, Dositei: „Ce loc este acolo?” Episcopul a răspuns, zicînd: „Acolo au fost aşezate sfintele moaşte ale Sfîntului Ioan cel Nou”. Împăratul arătînd cu mîna a zis: „Să le aducă iarăşi şi să le aşeze acolo”. Această cerere o făcuse episcopul Dositei mai înainte de a veni împăratul Austriei.

Deci, chemînd episcopul pe un ieromonah, anume Ioasaf, fost egumen al Mănăstirii Putna, i-a poruncit să se gătească a merge la cetatea Jolcova pentru aducerea sfintelor moaşte. Iar el, pregătindu-se, a pornit către ţara Leşească (Polonia) spre cetatea Livovului şi, într-o Duminică, în optsprezece zile ale lunii iunie, a ajuns acolo; fiind şi Meletie arhimandritul trimis mai înainte pentru această pricină. Acolo aflîndu-se şi împăratul, a poruncit la două regimente de ostaşi să meargă mai înainte la cetatea Jolcova, la mănăstirea în care se aflau sfintele moaşte, ca să nu se facă vreo tulburare în popor pentru luarea sfintelor moaşte.

Acea mănăstire era credincioasă din vremea cînd a fost acolo mitropolitul Dositei cu sfintele moaşte. Deci, trimişii porunciseră pentru luarea sfintelor moaşte şi, ajungînd la marginea cetăţii Jolcova, într-o mahala a unei biserici iarăşi baziliene, au găsit toată cetatea înconjurată de străjile celor două regimente, care străji erau atît de sus aşezate, încît puteau să se vadă una cu alta. Deci, împăratul a dat poruncă ca tot poporul să stea închis prin casele lor; iar cel care va ieşi afară să fie împuşcat. Trimişii, zăbovind acolo pînă la miezul nopţii, atunci a venit poruncă să pornească cu careta cea pregătită, spre luarea raclei cu sfintele moaşte. Astfel au pornit la miezul nopţii, prin întuneric fără nici o lumină.

Împreună cu aceia era şi un om cu numele Gheorghe, de neam grec, fratele casierului din Liov, care era trimis mai înainte pentru această treabă.

Deci, au ajuns cu toţii la întîia strajă nemţească. Înconjurîndu-i straja, acel Gheorghe, povăţuitorul părinţilor, a vorbit cu mai marele străjii şi îndată i-au liberat. De acolo, mergînd înainte şi trecînd prin alte străji, care nu le-au zis nimic, au intrat pe poarta cetăţii şi, mergînd către biserica în care se aflau sfintele moaşte, au dat peste altă strajă, care întrebîndu-i ce caută, le-au răspuns că au venit să ia pe Sfîntul Ioan; iar mai marele străjii i-a întrebat: „Dar puteţi să-l luaţi?” Ei au răspuns: „Putem, căci avem poruncă împărătească”. Atunci îndată i-a lăsat şi, mergînd ei printr-o boltă la o uşă, au găsit acolo doi soldaţi cu puştile în spate, care i-au oprit puţin, pînă ce unul din ei s-a dus unde era arestat arhi-mandritul bazilianilor, împreună cu toţi ai săi, de le-a dat de ştire. După aceea, îndată au venit doi baziliani, cu două făclii de ceară aprinse şi au intrat în biserică.

Acolo au găsit pe un comisar împărătesc cu vreo treizeci de ofiţeri, stînd împrejurul sfîntului cu capetele descoperite. Aceia făcîndu-şi cale, s-au apropiat de racla sfîntului, care era pusă în loc de prestol şi pe care slujeau bazilianii liturghia lor. Acolo mai erau cincisprezece sfeşnice cu făclii, iar la picioare o candelă mare de argint aprinsă; deci, luînd toate sfeşnicile de pe raclă, au cerut cheia şi descuind-o, au ridicat capacul. Înăuntru erau multe lucruri de argint, ca: inimi, ochi, picioare, mîini şi altele. Pe acelea le puseseră acolo cei ce au avut boli şi vătămături în aceste părţi ale trupului lor şi se vindecaseră cu rugăciunile sfîntului, ca să fie spre aducerea aminte a minunilor lui. Mai era încă în raclă şi un vas de argint, pe care erau scrise cu slove de aur: „Vasile Voievod, domn al Ţării Moldovei”. Iar banii ce s-au aflat în cutie s-au dat bazilianilor. Deci, făcîndu-se listă de toate argintăriile care s-au aflat în raclă, s-a încuiat iarăşi racla cu încuietoarea ei.

După aceea, ridicîndu-se racla de patru greci papistaşi, care merseseră cu părinţii cei trimişi, unul din baziliani a oprit racla. Iar un comisar împărătesc întrebîndu-l care este pricina, el a răspuns: „Alt nimic nu este, domnule, decît numai cerem adeverinţă de la comisarii Moldovei, ca nu cumva după vremi să ni se mai ceară vreodată moaştele”.

Deci ei, socotind că este dreaptă cererea lor, au scris acea adeverinţă şi s-a iscălit de Meletie arhimandritul şi fostul egumen Ioasaf, care au pus şi peceţile lor şi s-a dat bazilianului. După aceea, îndată au ridicat Sfintele Moaşte în careta cea pregătită spre această slujbă şi au ieşit la poarta cetăţii. Acolo au găsit pe acei treizeci de ostaşi tot după cum i-au lăsat. După ce au ieşit pe poartă, îndată acei ostaşi au înconjurat careta, cincisprezece de-o parte şi cincisprezece de altă parte, şi astfel au pornit împreună cu cei ce duceau moaştele. Mergînd pînă la un han ce era aproape de Liov, cale de o jumătate de ceas, i-a întîmpinat un trimis de la generalul Comando, cu poruncă ca cei treizeci de ostaşi să se întoarcă înapoi, iar părinţii cu sfintele moaşte să meargă singuri în cetatea Liovului.

Împăratul Iosif, avînd a merge la Brod, a ieşit din cetate pe altă poartă. Iar arhimandritul Meletie cu fostul egumen Ioasaf, mergînd la generalul Comando, i-au spus că au adus sfintele moaşte şi le-a dat voie să rămînă pînă a doua zi. A doua zi, gătindu-se de plecare, a venit un grec la arhimandritul Meletie, rugîndu-l să-i dea voie să sărute sfintele moaşte. Deci, mergînd să deschidă racla, nu numai că n-a putut, dar nici acoperămîntul, care era peste raclă, nu l-a putut ridica. Văzînd aceasta, a zis grecului: „Vezi, frate, că nu putem să deschidem nici racla, nici să ridicăm acoperămîntul! Poate nu este voia Sfîntului! Deci, sărută racla cu credinţă”. Astfel făcînd grecul, s-a dus.

Stînd amîndoi părinţii în altă caretă, mergeau pe valea Liovului, după aceea în careta în care era racla sfîntului, pînă s-au suit într-un deal. Acolo i-au ajuns patru greci cu femeile lor, să se închine sfintelor moaşte, după parola ce o aduseseră cu dînşii din Liov, ca în acel loc să se închine şi să sărute sfintele moaşte. Deci, cu uşurinţă s-a ridicat acoperămîntul de pe raclă, şi s-a deschis racla. Atunci, aducîndu-şi aminte, au cunoscut că acel grec ce a cerut mai înainte să sărute sfintele moaşte a fost făţarnic şi necredincios, vrînd să ispitească puterea sfîntului; şi de aceea nu s-a putut deschide racla. Plecînd de acolo, au trecut prin tîrgul ce se numeşte Stanislav, neştiindu-i nimeni cu ce trebuinţă merg. Ajungînd la alt tîrg ce se numeşte Tolmaci, i-a întîmpinat o delegaţie trimisă de Dositei, episcopul Rădăuţiului, ca să cerceteze unde se află trimişii, dacă s-au luat sfintele moaşte şi în ce chip a urmat. Acesteia răspunzîndu-se, s-a întors înapoi la episcopie.

A doua noapte, au ajuns la alt tîrg, unde au întîmpinat pe secretarul Mihalache iarăşi trimis de episcop. A doua zi, s-a făcut orînduială de li s-au dat cîte şapte ostaşi şi au mers în acea zi pînă aproape de hotarul ce desparte ţara leşească de Bucovina. A treia zi, s-au pornit către Sneaten, care este în marginea hotarului, unde, pînă a se găti de plecare, i-a întîmpinat mult popor, care ieşise din tîrg.

Dîndu-li-se de acolo alţi şapte ostaşi, au pornit la Culacini, care este hotarul ţărilor leşeşti şi al Bucovinei, iar acolo au găsit corturi întinse şi pe episcop. Dar, pentru că generalul Enţiverc încă nu sosise, i-au spus episcopului că nu este voie să treacă hotarul pînă nu va sosi şi generalul. De aceea, întorcîndu-se înapoi, au zăbovit peste hotar, de cealaltă parte, împreună cu tot norodul ce ieşise din Sneaten spre închinarea sfintelor moaşte. Sosind generalul, îndată s-a pornit să treacă peste podul Colacinului, dar la mijlocul podului, s-a luat racla din careta în care a venit pînă acolo şi s-a pus într-alta.

Trecînd peste graniţă s-au tras, în cinstea sfîntului, vreo şaizeci de tunuri. Acolo au stat pe loc, pînă a sărutat racla tot poporul, cel ce aştepta pe sfînt; iar peste această parte a graniţei n-a lăsat să treacă nici un om din ţara leşească.

Pornind de acolo cu mulţime de popor numai din Bucovina, între care numai preoţi erau două sute patru, cu dascălii lor şi cu prapore au ajuns seara, spre ziua Sfinţilor Apostoli, la un sat ce se numeşte Lucaveţul, unde au rămas. A doua zi, au mers în Cernăuţi cu mulţi creştini şi cu mulţime de ostaşi, trăgînd şi multe tunuri din dealul Cernăuţiului.

Mergînd prin tîrg pînă la o biserică a oarecăruia Herescu, acolo au aşezat sfintele moaşte şi au stat pînă la opt septembrie. Iar în acea zi, au luat sfintele moaşte cu cinste şi le-au adus la tîrgul Sucevei, unde le-au aşezat într-o biserică de piatră a unei mahalale ce se numeşte Iţcani. Acolo au stat pînă la ziua Înălţării cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci. Făcîndu-se ştire şi în Moldova de aceasta, s-a adunat mulţime de creştini, spre cinstirea sfintelor moaşte. Astfel, episcopul Dositei al Bucovinei cu mulţime de preoţi îmbrăcaţi şi cu tot poporul, ridicînd sfintele moaşte din mai sus numita biserică, le-au dus în Mitropolia Sucevei şi, aşezîndu-le în mijlocul bisericii, au rămas acolo şi pînă în ziua de azi.

Aceasta este viaţa şi pătimirea Sfîntului Ioan cel Nou, care s-a nevoit cu bună nevoinţă în lumea aceasta. El a plecat cu marfă pămîntească la Trapezunda, dar s-a nevoit duhovniceşte. El, prin post şi rugăciune către Dumnezeu, prin lacrimi necontenite, prin milostenie şi prin facerile de bine către aproapele, s-a suit ca pe o scară către vîrful faptelor bune, către Sfîntul Botez cel de sînge, care este mai mare decît toate botezurile.

Astfel a fost sfîrşitul mărturisirii, astfel de vitejie a arătat în nevoinţa mărturisirii, astfel a ruşinat pe păgînul cadiu, cu aceste cununi s-a încununat de mîinile lui Dumnezeu, începătorul de nevoinţă. El aşa de bine s-a negustorit, încît puţin a dat şi mult a dobîndit. De trup s-a dezbrăcat ca de o sarcină; de aceea, nu s-a întors la Trapezunda, ci la Ierusalimul cel de sus. Şi s-a aşezat în ceata mucenicilor, ca un mucenic, întru Împărăţia cea veşnică, întru odihna drepţilor, întru lumina cea neînserată întru veselia şi bucuria cea nesfîrşită.

Mutările moaştelor lui pe pămînt sînt acestea: De la Cetatea Albă s-au adus întîi în Suceava cu alai domnesc, cu arhierei şi cu boierii Moldovei. Al doilea s-a dus în ţara leşească de Mitropolitul Dositei şi de craiul acelei ţări, Ioan Sobieţchi; iar şederea Sfîntului Ioan în ţara leşească a fost de 94 ani. Al treilea, din ţara leşească, de la cetatea Jolcova, s-au adus în Suceava cu alai împărătesc, în anul 1783. Prin toate a trecut după vorba apostolului, prin cele de-a dreapta, prin cele de-a stînga, prin slavă şi prin necinste nevătămat şi cu cuviinţă.

Că Dumnezeu, pe cei ce-L proslăvesc pe pămînt, îi preamăreşte cu îndoită slavă, cu cea cerească şi cu cea pămîntească. Pe cei ce-L mărturisesc înaintea oamenilor, şi El îi mărturiseşte, nu numai înaintea sfinţilor îngeri, ci şi înaintea Mîntuitorului Hristos, Căruia I se cuvine slava, cinstea şi stăpînirea, împreună şi Părintelui Cel fără de început şi Preasfîntului şi de viaţă Făcătorului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Mucenic Luchilian, împreună cu patru tineri mucenici şi Sfînta Fecioară Paula (3 iunie)

Sfîntul Mucenic Luchilian a fost pe vremea lui Aurelian, împăratul Romei. El mai întîi trăia în păgînătatea închinării de idoli, fiind chiar slujitor idolesc, bătrîn cu anii, cinstit la faţă şi alb la păr. El avea locuinţa aproape de cetatea Nicomidiei şi slujea în capiştile necuraţilor zei. Iar după ce a fost luminat prin Sfîntul Botez cu darul lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel ce nu doreşte să piară cineva, ci toţi să se mîntuiască, a înţeles înşelăciunea diavolească şi rătăcirea păgînească, a venit la cunoştinţa adevărului şi a crezut întru Dumnezeu cel adevărat, Domnul nostru Iisus Hristos, lepădînd şi scuipînd pe idoli.

Astfel, la bătrîneţe, s-au înnoit tinereţile lui ca ale vulturului, pentru că s-a născut prin Sfîntul Botez şi s-a lipit cu gîndul şi cu sufletul de dragostea lui Hristos. El arăta şi celorlalţi păgîni deşertăciunea şi pierzarea necurăţiei idolilor şi-i povăţuia spre mîntuire, aducîndu-i la Hristos Dumnezeul nostru cu învăţăturile sale, fiind multora chiar chip de întoarcere către Dumnezeu. Dar jidovii care trăiau acolo, văzînd o schimbare ca aceea a lui Luchilian – de la închinarea de idoli, la credinţa creştinească -, şi mai văzînd că mulţi, prin chipul şi învăţătura lui, lasă slujirea de idoli şi se întorc la creştini primind Sfîntul Botez, s-au umplut de mînie şi de urîciune. Atunci, ucigaşii cei cumpliţi ai Domnului, umplîndu-se de mînie, l-au pîrît şi l-au dat spre judecată păgî-nilor. Deci, robul lui Hristos a fost adus la cercetare înaintea lui Silvan, care era pe atunci mai mare în Nicomidia.

Iar Silvan silea mult pe bătrîn să se lepede de Hristos şi să se întoarcă la slujirea idolească. Dar el nu s-a supus nicidecum. Silvan, umplîndu-se de mînie, a poruncit să-l muncească în multe feluri: i-au sfărîmat fălcile, l-au bătut cu toiege fără de milă şi l-au spînzurat cu capul în jos; apoi, după multe şi cumplite munci, l-au aruncat în temniţă.

Sfîntul Luchilian a aflat în temniţă patru tineri, aruncaţi acolo pentru credinţa în Hristos: pe Claudie, Ipatie, Pavel şi Dionisie. Deci, bucurîndu-se de ei, vorbea cu dînşii despre Hristos Dumnezeu şi îi întărea către nevoinţa mucenicească, ca să nu se teamă de vremelnicile munci pentru veşnica răsplătire din cer; să nu se înfricoşeze de moarte, pentru viaţa ce va să fie; nici să-şi cruţe floarea tinereţilor lor pentru Hristos, Care le găteşte în Împărăţia Sa fericirea cea neîmbătrînitoare. Astfel toţi împreună se rugau lui Dumnezeu ziua şi noaptea şi unul pe altul se mîngîiau în nădejdea lui Hristos.

După cîteva zile, Sfîntul Luchilian a fost iarăşi muncit împreună cu ceilalţi tineri şi aruncat cu dînşii într-un cuptor înroşit. Dar Atotputernicul Dumnezeu a revărsat peste dînşii mila Sa cea minunată, precum a făcut de demult celor trei tineri evrei, care au fost în cuptorul Babilonului, că şi focul s-a prefăcut în răcorire şi văpaia în rouă, apoi, vărsîndu-se de sus şi o ploaie mare, a stins desăvîrşit cuptorul; şi astfel au ieşit nevătămaţi Sfîntul Luchilian împreună cu cei trei tineri. O minune ca aceasta preaslăvită a lui Dumnezeu, păgînii cei orbiţi cu necredinţa şi cu răutatea, o socoteau a fi nu a puterii dumnezeieşti, ci a fermecătoriei creş-tineşti. Deci, nedreptul judecător a condamnat pe sfinţii mucenici la moarte şi i-a trimis în Vizantia, ca acolo să-şi ia pedeapsa. Ajungînd în Vizantia cei patru sfinţi tineri, Claudie, Ipatie, Pavel şi Dionisie, au fost tăiaţi cu sabia; iar pe Sfîntul Luchilian l-au spînzurat pe cruce şi, pătrunzîndu-l cu piroane peste tot trupul, şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu. Cum că el a fost răstignit pe Cruce de iudei, se arată şi în cîntarea a treia a canonului, unde se vorbeşte aceasta în următorul stih: „Iuda a vîndut de demult ucigaşilor de Dumnezeu pe izbăvitorul Hristos, iar tu acum ai fost vîndut tot de iudeii cei fărădelege”.

Împreună cu ei s-a numărat la cununa lor cea mucenicească şi Sfînta fecioară Paula. Aceasta s-a născut din părinţi credincioşi şi din tinereţe aprinzîndu-se cu inima spre dragostea lui Hristos, îşi păzea fecioria sa, pentru Mirele Cel fără de moarte. Astfel se sîrguia ea să se afle vrednică în cămara cerească. Apoi, rămînînd orfană de părinţi şi avînd averi îndestulate, înconjura temniţele şi cerceta pe cei legaţi care pătimeau pentru Hristos, cumpărînd cu aur pe străjeri pentru a intra în temniţă la sfinţi. Ea slujea robilor lui Hristos, dîndu-le toate cele trebuincioase din averile sale; celor chinuiţi de foame şi de sete le aducea hrană şi băutură; celor dezbrăcaţi le dădea îmbrăcăminte; trupurile cele rănite ale muce-nicilor şi bubele cele cu puroaie le tămăduia, spălîndu-le, ştergîndu-le, punîndu-le plasture tămăduitoare, învelindu-le cu pînze curate şi sărutîndu-le ranele lor primite pentru Hristos, îi ruga cu lacrimi să se roage lui Dumnezeu pentru dînsa ca să nu o lipsească de mila Sa.

Această mireasă aleasă a lui Hristos se ducea şi la Sfîntul Luchilian, care şedea cu cei trei tineri în temniţa din Nicomidia şi se îndulcea de învăţăturile lui cele folositoare. Iar cînd sfîntul se muncea împreună cu acei tineri, ea privea la nevoinţa lor şi în taina inimii sale se ruga cu dinadinsul lui Hristos pentru dînşii, ca să întărească pe robii Săi şi să le dea răbdare şi ajutor, ca să poată răbda muncile pînă la sfîrşit, pentru slava sfîntului Său nume. Apoi, după ce se risipea mulţimea, ea se ducea la locul acela unde se munceau sfinţii şi aduna sîngele lor cel vărsat pe pămînt, şi-l păzea la sine cu o mare sfinţenie. Iar cînd ducea pe bătrîn şi pe cei patru tineri în Vizantia la moarte, ea îi urma slujindu-le.

După ce sfinţii tineri au fost tăiaţi, această sfîntă fecioară le-a adunat cinstitele lor trupuri şi le-a îngropat cu bună cucernicie. Iar după sfîrşitul Sfîntului Luchilian şi a tinerilor sfinţi, s-a întors iarăşi în Nicomidia, slujind cu dragoste sfinţilor mucenici. Deci, fiind cunoscută de păgîni că este creştină, au prins-o şi au adus-o la judecată înaintea lui Silvan. Acolo, după multe momeli amăgitoare şi îndemnuri îngrozitoare, comitul, văzînd-o neînduplecată, a poruncit să o bată mult fără milă cu beţe şi cu toiege; şi, slăbind cu trupul, nu cu duhul, de rănile cele multe, i s-a arătat îngerul Domnului şi a tămăduit-o. Deci, muceniţa, cîştigînd sănătate trupească, s-a arătat mai îndrăzneaţă şi mai vitează ca înainte. Atunci au bătut-o cu asprime peste gură, deoarece a ocărît cu cuvinte batjocoritoare pe muncitor.

După aceasta au aruncat-o în temniţă şi, scoţînd-o iar la cercetare, au aruncat-o într-un cuptor foarte ars, dar a ieşit din cuptor fără de vătămări; de vreme ce şi la ea, ca şi la cei mai dinainte sfinţi mucenici, puterea lui Dumnezeu a răcorit tăria focului, ca să nu se atingă văpaia cea arzătoare de mireasa lui Hristos. După toate acestea, muncitorul a osîndit-o la moarte şi a trimis-o la Vizantia ca acolo să-şi ia pedeapsa, unde s-a sfîrşit şi Sfîntul Luchilian cu acei tineri.

Cînd a ajuns muceniţa lui Hristos la locul acela, unde Luchilian a suferit pentru Hristos moarte pe cruce, a mulţumit lui Dumnezeu Cel ce a învrednicit-o de cununa mucenicească şi de împărtăşirea cu sfinţii.

Apoi, rugîndu-se Domnului cu dinadinsul, şi-a plecat cu bucurie feciorescul său cap sub sabie şi, tăindu-i-se, a trecut de la cele de jos la cele de sus. Astfel a intrat în cămara cea cerească, întru bucuria Domnului său, încununîndu-se de preaiubitul său Mire, Domnul nostru Iisus Hristos, cu îndoită cunună, a fecioriei şi a muceniciei.

Sfîntul Sfinţit Mucenic Luchian şi cei împreună cu dînsul (3 iunie)

A pomeni preaslăvitele nevoinţe şi biruinţe ale mucenicilor asupra diavolului şi asupra slujitorilor lui şi pătimirile nevoitorilor lui Hristos, nu este nimic alta decît numai a vesti slava lui Hristos Dumnezeul nostru şi puterea Lui întru bunii nevoitori mucenici, care au pătimit pentru a propovădui slava preasfîntului Său nume. Căci numai singur Hristos între toţi a fost biruitor, precum a zis: Îndrăzniţi, că Eu am biruit lumea! El singur S-a luptat întîi cu vrăjmaşul pentru toţi; iar sfinţii mucenici cei ce pătimesc după Dînsul, fiind mădulare ale Lui, împlinesc în trupul lor după cuvîntul Apostolului lipsirea scîrbelor lui Hristos. Deci, pe cît mucenicii se nevoiesc pentru preasfînt numele Lui şi mor nebiruiţi, pe atît se propovăduieşte mai mult întru ei Hristos; pentru că El pătimeşte întru ei ca în mădularele Sale; întru ei arată dănţuirea Sa asupra vrăjmaşilor şi Se preamăreşte.

El preamăreşte împreună cu Sine şi mădularele Sale, care pătimesc pentru Dînsul, adică pe sfinţii mucenici, care pe atît îi sînt Lui mai aproape decît toţi în slavă, pe cît I-au fost următori lui Hristos în pătimiri.

Deci, se cade ca şi de la noi, ostaşii cei buni ai lui Hristos, să se fericească cu slavă şi cu laude, cu ale căror învăţături şi cu chipul nevoinţelor celor vitejeşti, în toată lumea cea de sub soare străluceşte Biserica lui Hristos. Iar ei singuri se odihnesc sub altar întru fericita viaţă, îmbrăcaţi cu haină albă, roşiţi cu sîngele lor cel adevărat şi spălaţi cu sîngele lui Hristos. Din ceata acestora a fost şi Sfîntul Luchian, pe care, prin singură scăldătoarea Sfîntului Botez, l-a luminat dumnezeiescul dar; şi îndată se putea vedea întru el, că era să fie mare şi preamărit între oameni, deoarece a fost numit de părinţii săi cei după trup Luchie. El îşi trăgea seminţia sa de la marele antipat Luchie, moştenind şi numele aceluia.

După aceea, cu darul Sfîntului Duh şi după obiceiul sfinţilor părinţi, acel nume al său s-a schimbat din botez, spre mai bine. Pentru că cel ce era numit de părinţi Luchie, adică strălucitor prin înmulţirea într-însul a darurilor dumnezeieşti, a cîştigat cel mai desăvîrşit nume, numindu-se Luchian, care se tîlcuieşte arătător de lumină, de unde se arăta că, în lumina darului cel nou, avea să fie şi lumina lumii întru Domnul. El era de neam roman foarte cinstit şi s-a făcut mai cinstit din a doua naştere, cea creştinească, pentru că s-a aflat a fi fiu al veşnicului Împărat. Era iscusit în înţelepciune, învăţînd limba grecească şi latinească, dar mai înţelept s-a arătat în învăţăturile Sfîntului Apostol Petru; pentru că de acela s-a lipit, i-a fost ucenic şi s-a adăpat de la el cu cereasca înţelepciune. El a mai deprins de la dînsul şi obiceiurile şi ostenelile apostoleşti; fiindcă, după sfîrşitul cel mucenicesc al Sfîntului Apostol Petru, a străbătut multe locuri prin Italia, semănînd sămînţa cuvintelor lui Dumnezeu.

Sfîntul Luchian, după ce s-a făcut desăvîrşit în înţelepciunea lui Dumnezeu, în acea vreme a venit în Roma Sfîntul Dionisie Areopagitul, povăţuit de Dumnezeu, ca să cerceteze în legături pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel; însă nu i-a mai găsit între cei vii.

În vremea aceea era episcop al Romei fericitul Climent, primul episcop al Romei, care a primit cu dragoste şi cu cinste pe Dionisie pentru sfinţenia sa şi pentru duhovniceasca dragoste întru Hristos, care a fost mai înainte între dînşii multă vreme. Deci, zăbovind la dînsul cîtăva vreme, s-au bucurat unul de altul şi s-au îndulcit de vorbiri folositoare de suflet, întărindu-se unul pe altul nu numai prin cuvinte, dar şi prin chipurile cele îmbunătăţite.

Într-o vreme, fericitul Climent, umplîndu-se de Duhul Sfînt, a zis: „Vezi, o, Dionisie, iubitul meu frate, cît este de frumos secerişul în semănăturile Domnului; iar lucrători sînt puţini în cuvintele propovăduirii lui Dumnezeu. Dar, de vreme ce tu eşti bine deprins în dreapta credinţă şi desăvîrşit în toate bunătăţile legii creştineşti, te rog, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, vino de acum în părţile Apusului şi, ca un bun ostaş al Lui, să te lupţi împotriva vrăjmaşilor Domnului nostru şi să-i biruieşti cu puterea lui Dumnezeu, Cel ce te întăreşte”.

Sfîntul Dionisie, învoindu-se la aceasta cu osîrdie, fericitul Climent a început a căuta pe alţii de ajutor şi împreună slujitori dreptcredincioşi şi înţelepţi, care străluceau cu viaţa şi cu sfinţenia. Între aceştia a ales şi pe Sfîntul Luchian, pe care l-au pus episcop, iar Sfîntul Dionisie l-a întovărăşit, ca să-i fie lui împreună călător şi împreună nevoitor la propovăduirea cuvîntului întru Sfîntul Duh, iar celorlalţi părinţi, învăţător şi povăţuitor. Astfel rînduind fericitul Climent, îi întărea cu cuvinte iubite, zicîndu-le: „Mergeţi, preaiubiţii mei fraţi! Mergeţi, ostaşii lui Hristos cei nebiruiţi şi, precum Domnul a fost împreună cu sfinţii părinţii noştri apostoli şi cu ai lor nevoitori, tot astfel să fie şi cu voi cei ce propovăduiţi numele Lui cel sfînt; pentru că voi mult şi nemăsurat număr de popor din neamuri veţi căuta Domnului şi-l veţi aduce în ograda Lui”. Astfel vorbind Sfîntul Climent cu ei şi sărutîndu-i şi binecuvîntîndu-i cu dragoste, i-a trimis cu pace; iar ei împreună s-au dus, propovăduind pe Hristos mai întîi prin toată Italia.

Apropiindu-se ei de cetatea Tichina, la un loc ce se numea Parma, fericitul Luchian propovăduia cuvîntul lui Dumnezeu la poporul acela, întorcîndu-l de la deşarta închinare de idoli. Însă poporul locului aceluia, fiind necredincios şi preamult slujitor de idoli, nu lua aminte la buna vestire a cuvîntului lui Dumnezeu. Pentru aceasta, îndată au prins pe Sfîntul Luchian singur şi, batjocorindu-l, l-au aruncat în temniţa poporului, în care fericitul intrînd cînta cu mare veselie astfel: Povăţuieşte-mă, Doamne, în calea Ta şi voi merge în adevărul Tău. Apoi zicea: Săvîrşeşte paşii mei întru cărările Tale, ca să nu se clătească picioarele mele.

Astfel, bucurîndu-se întru Domnul, sfîntul bărbat petrecea în acea temniţă, ca sub acoperămîntul aripilor celor dumnezeieşti şi, punîndu-se pe sine cu totul în nădejdea apărării lui Hristos, se ruga Domnului, zicînd: „Scoate, Doamne, din temniţă sufletul meu, ca să se mărturisească numelui Tău. Pe mine mă aşteaptă cei ce au să fie drepţi, ca prin mine, Hristoase, Mîntuitorul lumii, să se întoarcă la Tine din neamuri acei care sînt rînduiţi mai înainte spre viaţa veşnică”.

Cînd sfîntul săvîrşea din toată inima aceste rugăciuni şi pe cele asemenea cu acestea, îndată rugăciunea lui s-a auzit la cer şi Domnul a luat aminte; pentru că se ruga, ca să nu rămînă lipsit de ai săi pe cale, cu care dorea să meargă împreună la pătimire şi să ajungă unde era trimis. El se ruga de aceasta şi se temea ca să nu moară pentru Domnul său, ostaşul cel preaales al lui Hristos, pînă ce mai întîi nu va înmulţi Domnului rodul cel duhovnicesc şi astfel, după un bun seceriş cu spor, să poată lua cununa cea mucenicească şi plata ostenelilor sale, împreună cu tovarăşii săi.

Deci, îndată i s-a trimis lui dumnezeiescul ajutor, pentru că erau acolo nişte creştini, care, înştiinţîndu-se ce s-a întîmplat acelui sfînt bărbat, au mers noaptea la temniţă, pentru dragostea lui Hristos, şi l-au scos din legături; şi astfel l-au făcut să meargă în libertate, împreună cu sfinţii lui însoţitori.

Deci, povăţuindu-se de Domnul, a mers cu bună sporire în slăvita cetate Tichina, din părţile Italiei, care se numea şi Papia. Acolo s-a odihnit puţin după osteneli, însă n-a încetat înmulţind slava lui Dumnezeu, nici a slăbit propovăduind în diferite locuri cuvîntul lui Hristos; încît puteai să vezi în ei împlinirea cuvintelor celor prooroceşti: Cît sînt de frumoase picioarele celor ce binevestesc pacea şi ale celor ce binevestesc cele bune… Este cu neputinţă a spune, cît de multe mii de oameni, în puţină vreme s-au întors la Hristos, în urma buneivestiri a cuvîntului mîntuirii; de vreme ce atîta le ajuta puterea lui Dumnezeu, încît celor ce căutau spre ei li se părea că privesc nişte cetăţeni cereşti. Ei străluceau în mijlocul tuturor prin semne şi minuni, luminînd sufletele aleşilor lui Dumnezeu.

Deci, ieşind în părţile Italiei, au ajuns la malul mării şi, urcîndu-se în corabie, au plecat unde îi povăţuia Sfîntul Duh, ajungînd cu bucurie la malul cetăţii Arelatiei. Ieşind din corabie au fost primiţi de locuitorii cetăţii aceleia cu cinste şi cu dragoste şi, odihnindu-se puţin, au început, după asemănarea Sfinţilor Apostoli, a-şi alege ţările spre propovăduirea Cuvîntului. Deci, Sfîntul Marchelin cu cîţiva fraţi, s-a dus în Spania. Fericitul Saturnin s-a dus în Galia, ca, prin propovăduirea Evangheliei lui Hristos, pretutindeni să se poată lărgi şi înmulţi între neamuri Biserica lui Dumnezeu, pînă la oceanul Britaniei. Sfîntul Dionisie, cu fericitul Luchian şi cu ceilalţi, au mers pînă la hotarele Parisului. De acolo, Sfîntul Luchian cu Maxim preotul şi cu Iulian diaconul, au plecat la propovăduire spre Belgia. Acolo, binevestind numele Domnului, biruia puterile vrăjmaşului şi întărea Biserica lui Hristos.

Deci, fiind plin şi adăpat de darul Sfîntului Duh, povăţuia poporul spre mîntuire, nu numai cu chipul vieţii celei îmbunătăţite, dar şi cu cuvintele; către aceasta avea putere, dată lui de la Dumnezeu, a face minuni şi a tămădui bolile şi neputinţele între oameni. El avea atît de mare putere împotriva diavolilor, încît aceia, numai auzind porunca lui, îndată fugeau din oamenii pe care îi chinuiau.

Astfel, propovăduind neîncetat pe Hristos ziua şi noaptea, se îndeletnicea în rugăciuni, în privegheri, în postirile cele din toate zilele, în înfrînare şi în toată omorîrea trupului. El se chinuia în toate zilele, după cuvîntul apostolului, punîndu-se înainte pe sine jertfă vie, sfîntă şi bineplăcută lui Dumnezeu. Hrana lui din toate zilele nu era alta, decît numai o bucăţică mică de pîine şi verdeţuri, iar ca băutură avea apa. Pe el îl sătura puterea lui Dumnezeu şi încheieturile lui cele ostenite, le întărea darul lui Hristos. El dorea atît de mult cununa mucenicească, încît acum se vedea ca un mort pentru lume.

Crucea sa o purta totdeauna, urmînd Domnului nostru Iisus Hristos; ştiind cu dreptate că muncirea este îndoită, una în ascuns iar alta arătată; deci, mai întîi se muncea în taină pentru omorîrea trupului său, deşi era ştiută înfrînarea lui, pînă a intra el în nevoinţa mucenicească cea arătată, şi a se încununa cu cununa cea nevestejită a Domnului. Deci, el era obosit prin omorîrea trupului, împodobit prin răbdare, întărit în minunata smerenie şi plin de bătrîneţe.

Astfel, a venit într-atîta săvîrşire de fapte bune încît, petrecînd cu trupul pe pămînt, se socotea cu duhul împreună în cer. De aici i se făcea lui aceea, că totdeauna se vedea cu faţa luminată şi iubită, liniştit cu mintea, fiind împodobit cu minunată cărunteţe şi tot chipul lui era de înger pămîntesc şi de om ceresc.

După ce s-a lăţit prin toate părţile acelea vestea despre el, popoarele veneau la dînsul, dorind să se boteze, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, iar pe idolii pe care îi vedea, îi sfărîma. Dar diavolul cel vrăjmaş şi viclean, văzîndu-se batjocorit de aceia pe care Hristos îi făcea robii Săi, a întors toate meşteşugirile şi vicleşugurile lui spre stricarea Sfintei Biserici a lui Dumnezeu şi a îndemnat pe Domiţian, care după Nero, fiul pierzării, a ridicat a doua prigonire contra creştinilor şi l-a pornit, spre atîta mînie şi urîciune, încît a poruncit ca pe toţi creştinii ce se aflau în stăpînirea împărăţiei Romei, ori să-i silească să jertfească idolilor celor ciopliţi, ori să-i ucidă cu multe feluri de munci.

Deci, prin toată stăpînirea împărăţiei lui Domiţian, prin cetăţi şi prin sate, a trimis păgîneasca poruncă, ca toţi cei mai mari peste popor să silească pe creştini la închinare de idoli şi la jertfă; iar pe cei ce nu se vor supune, să-i piardă cu felurite munci. Astfel s-au trimis împotriva numelui lui Hristos prigonitori în Galia, ca să caute ostaşii Lui; dar mai ales pe aceia care veniseră acolo de la Roma, pentru că se înmulţise prea mult slava şi, împreună cu aceia, să piardă numele lui Hristos din Galia. Trei erau prigonitorii trimişi acolo şi ale căror nume sînt acestea: Latrin, Arie şi Antor.

Acelora li s-a poruncit deosebit să caute pe Sfîntul Luchian, robul lui Dumnezeu şi, prinzîndu-l, să-l aducă la judecată înaintea Cezarului, ori să-l ucidă cu sabia, de nu va voi să jertfească idolilor.

Cutreierînd ei cetăţile şi satele Galiei, nicidecum nu puteau să afle pe cel căutat. Apoi a venit înştiinţare, cum că dumnezeiescul bărbat Luchian, propovăduind Evanghelia împărăţiei celei veşnice, luminează poporul Belgiei. Auzind ei aceasta, s-au aprins de iuţime şi mînie şi s-au dus acolo. Dar nu ajunseseră ei încă acolo şi Sfîntul Luchian a fost înştiinţat de venirea lor, de către Sfîntul Duh.

Pentru aceasta, el a mers în acel loc, unde învăţa pe popor cuvintele vieţii şi cu dînsul era o mulţime de oameni, care acum, prin propovăduirea lui, s-au întors la Hristos. Sfîntul Luchian îi sfătuia pe ei cu atîta osîrdie, pe cît erau nădăjduiţi spre slava răsplătirii veşnicei fericiri, zicîndu-le: „Iată, fraţilor şi fiilor, cei iubiţi în Hristos, acum Domnul meu Iisus Hristos vrea să-mi dea rodul ostenelilor mele şi plata cea făgăduită mai înainte. Deci, preaiubiţilor, petreceţi tari şi nemişcaţi în credinţa lui Hristos; pentru că eu acum, fiind bătrîn şi obosit, mă bucur de cununa mucenicească şi mă sîrguiesc a mă duce de la voi către Domnul; dar voi să petreceţi întru dumnezeiescul Dar, pe care l-aţi primit. Să nu vă întoarcă pe voi de la credinţa lui Hristos frica chinuitorilor, să nu vă înfricoşeze îngrozirile, să nu vă ispitească momelile, nici să vă rupă făgăduinţele prin cinstiri şi bogăţii; ci să vă îndulciţi întru bucuria vieţii veşnice ce va să fie, unde vi s-au gătit răsplătirile cele negrăite, la care şi eu mă sîrguiesc cu bună nădejde; pentru aceea, de mînia prigonitorilor nu mă înspăimînt”.

Zicînd el acestea, şi-a ridicat ochii spre cer şi a mulţumit lui Dumnezeu înaintea tuturor, că vrea să-l învrednicească pe el părţii sfinţilor mucenici şi să-l despartă de tovarăşii săi şi se ruga: „Mulţumesc Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Dumnezeului Celui viu, Care m-ai însoţit pe mine pînă la sfîrşit, cu fericitul Dionisie şi cu ai lui nevoitori, asemănîndu-mă întru osteneală cu ei. Deci, mă rog Ţie, ca să mă rînduieşti întru împărăţia cea cerească, împreună cu ei”. Zicînd acestea, a ieşit din ţara care se numea Belgia, nu fugind de frica muncilor, ci după porunca Domnului, care porunceşte a fugi de prigonitori ca să dea chip turmei sale. Călătorind el cu fericiţii săi împreună pătimitori, Maxian presbiterul şi cu Iulian diaconul nu înceta pe cale cu vorbele cele folositoare de suflet şi cu rugăciuni, pînă ce a ajuns în vîrful muntelui, care este aproape de rîul ce se numeşte Tar, ce curge dinspre apus, departe de cetate ca de trei stadii. După ce au ajuns acolo, stînd ca o cetate deasupra muntelui, ce nu putea să se ascundă, deoarece şi muntele stătea prea frumos deasupra rîului şi se vedea de toţi de departe. Deci, fericitul, stînd acolo cu tărie, a gîndit să aştepte cununa mucenicească.

Ajungînd la cetate muncitorii cei pomeniţi mai sus, după ce n-au aflat într-însa pe Sfîntul Luchian, au început a întreba unde s-a dus. Şi li s-a spus că învaţă poporul nu departe de cetate. Ei, alergînd cu caii lor cei iuţi, au ajuns la acel munte, unde era omul lui Dumnezeu cu poporul şi cu ucenicii săi. Mai întîi au prins pe sfinţii slujitori ai lui Hristos Dumnezeu, Maxian şi Iulian, ca, prin muncile şi prin moartea lor, să îngrozească pe Sfîntul Luchian şi să-l aducă spre cinstirea idolilor. Deci, prinzînd pe mucenici, le poruncea cu îngrozire să jertfească idolilor, înfricoşîndu-i: „De nu veţi jertfi zeilor noştri celor fără de moarte, îndată veţi fi pedepsiţi de noi cu sabia”. Iar ei, fiind tari în credinţă, răspundeau cu îndrăzneală: „Niciodată nu ne vom închina idolilor, fiindcă sînt deşerţi şi făcuţi de mîini omeneşti. Noi am cunoscut pe Unul, adevăratul Domn, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, pentru a Cărui credinţă sîntem gata a muri”.

Auzind păgînii aceasta, îndată i-au ucis cu sabia înaintea Sfîntului Luchian. Astfel acei sfinţi au luat de la Domnul cununile cele făgăduite şi s-au numărat în ceata sfinţilor mucenici. Pentru săvîrşirea acelora, Sfîntul Luchian, veselindu-se şi slăvind pe Dumnezeu, a zis înaintea tuturor: „Mă bucur şi mă veselesc întru Tine, Doamne, Dumnezeul meu, că pe fiii mei îi văd că au mers mai înainte de mine spre buna Ta slavă”. Atunci Latrin, Arie şi Antor, au zis cu mînie, cu iuţime şi cu asprime către fericitul Luchian: „Tu eşti acela, care grăieşti poporului cu farmece şi îl îndemni să nu se supună poruncii nebiruitului Cezar şi senatului a toată Roma şi să nu jertfească zeilor celor fără de moarte, jertfe bine primite?”

Dar fericitul Luchian le-a răspuns: „Eu nu sînt fermecător, ci rob al lui Iisus Hristos, Care nu ne-a învăţat vrăji, ci dumnezeiasca înţelepciune. Prin aceea arăt poporului lui Dumnezeu calea cea adevărată şi-l învăţ cum să urmeze Domnului nostru Iisus Hristos, fără de împiedicare. Domnul nostru S-a pogorît din cer pe pămînt, ca să răscumpere zidirea Sa din robia vrăjmaşului cu preacurat sîngele Său, iar mai ales ca să întoarcă diavoleasca închinăciune; iar cei ce sînt aduşi din întunericul necredinţei la lumina cea adevărată, aceia să cîştige mîntuire; deoarece este cu dreptate ca Aceluia să-şi plece cerbicia inimii, Care a binevoit a Se răstigni şi a muri pentru mîntuirea tuturor”.

Aceia au zis: „Cum mărturiseşti tu, că este Dumnezeu Acela, de Care zici nu numai că este mort, dar şi răstignit?” Sfîntul Luchian le-a răspuns: „Măcar că necredinţa voastră nu este vrednică să audă tainele cerescului Împărat; dar, pentru mulţimea credincioşilor care stau aici de faţă, voi spune ceva pe scurt: „Dumnezeul cel adevărat, Fiul adevăratului Dumnezeu, Care a fost mai înainte de veci pururea cu Tatăl, Acela voind, la sfîrşitul veacurilor, să înnoiască neamul omenesc cel învechit pentru călcarea de poruncă a lui Adam, a binevoit a Se naşte fără de stricăciune şi nespus din Preacurata Fecioară, ca să fie Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, într-o singură faţă a firii celei îndoite, unul Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Şi Cel ce era fără de patimă cu dumnezeirea, pururea fiind cu Tatăl, Acela a fost văzut şi supus pentru noi patimilor, celor după firea omenească. Deci, S-a făcut ascultător lui Dumnezeu Tatăl, pentru răscumpărarea noastră, pînă la moarte pe cruce. De n-ar fi voit Fiul lui Dumnezeu să Se facă fiu al omului, şi de nu S-ar fi îmbrăcat în chipul cel muritor, apoi nici neamul omenesc n-ar fi cîştigat iertare de la Dumnezeu şi nici muritorii nu s-ar fi îmbrăcat în nemurire””.

Fericitul Luchian, zicînd unele ca acestea, chinuitorii s-au umplut şi mai mult de mînie şi au zis: „Acum ai ajuns la adînci bătrîneţi şi prin urmare este vremea să încetezi cu vorba copi-lărească şi deşartă. Dar de vreme ce te amăgeşte o deşărtăciune mare şi te înnebuneşte multa grăire covîrşitoare, pentru aceea îndrăzneşti a merge la moarte fără nici o îndoială, neînspăi-mîntîndu-te de nimic. Noi îţi spunem adevărul: de nu te vei pocăi degrabă, de nu vei părăsi o nebunie şi îndrăzneală ca aceasta şi de nu vei jertfi zeilor celor fără de moarte jertfe bine primite, îndată bătrîneţile tale le vom da fără de cruţare la cumplite munci!”

Apoi, şezînd chinuitorii, au început a-l întreba cu cuvinte îngrozitoare, zicîndu-i: „Să ne spui degrabă numele şi neamul tău”. Ostaşul lui Hristos le-a răspuns: „De părinţii mei am fost numit Luchie şi din Sfîntul Botez, prin care m-am născut din nou spre viaţa veşnică întru Hristos, sînt numit Luchian, iar de neam sînt roman, care nume este cinstit în toată lumea. Dar eu nu mă laud cu aceea că sînt roman, ci cu aceasta că sînt rob al Domnului meu Iisus Hristos pe care lucru voi îl puteţi vedea în mine; de vreme ce viaţa şi slava nu-mi este alta, decît numai Domnul meu Iisus Hristos şi pentru Dînsul doresc a muri”.

Atunci muncitorii au zis: „Este tot ceea ce am zis, că eşti vrăjitor şi înşelător al acelora care te ascultă şi mai ales te arăţi a fi şi mîndru; fiindcă nu încetezi a le grăi pe toate fără de ruşine şi nu cruţi nici bătrîneţile tale cele obosite. De eşti roman, atunci pentru ce te-ai depărtat fără de minte de cinstirea zeilor Romei, pe care cezarul îi cinsteşte cu tot neamul şi cărora toată lumea se închină. Sfîntul Luchian a răspuns: „Întru Hristos în Care m-am botezat şi pe Care L-am cunoscut că este Dumnezeu adevărat, cu darul Lui m-am lepădat, prin credinţă, nu numai de diavoli şi de idoli, dar şi de toate lucrurile lor. Iar ceea ce grăiesc şi mărturisesc pentru Hristos, voi nu voiţi nici a le auzi, nici a le pomeni, pentru că v-a orbit necredinţa voastră, atît pe voi cît şi pe cezarul vostru, împreună cu tot sfatul lui, de la care s-a adus o poruncă ca aceasta: Ca noi oamenii, zidirea cea cuvîntătoare, să aducem jertfe diavolilor şi să ne plecăm înaintea idolilor celor necuvîntători făcuţi de mîini omeneşti”.

Dar Latrin, Arie şi Antor, nesuferind să audă necinstirea zeilor lor şi a cezarului, şi-au pus mîinile pe Sfîntul Luchian şi, legîndu-l, l-au dat ostaşilor. Aceia, întinzînd pe mucenic la pămînt, l-au bătut cumplit, fără de milă, cu bice. Dar ostaşul lui Hristos, în acea muncire, nici nu se temea de durere, nici nu se înfricoşa de îngrozire, ci petrecea tare în credinţa lui Hristos. Mădularele cele slăbite de bătrîneţe şi cele rănite le întărea cu duhul, încît, atît cu faţa cît şi cu mintea neschimbată, nu înceta a mărturisi numele lui Hristos, zicînd în gura mare: „Pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu voi înceta niciodată de a-L lăuda cu inima, cu mintea şi cu buzele””.

Atunci chinuitorii, mîniindu-se şi mai mult, au poruncit să-l ucidă cu sabia; deci, unul din ostaşi, scoţîndu-şi sabia şi lovind în grumazul său cel sfînt, ce era gătit spre tăiere, i-a tăiat prea-cinstitul lui cap. Iar pe cînd sfîntul lui trup zăcea fără de suflet şi încă se mişca, atunci toţi, chiar şi ucigaşii, au văzut venind din cer peste dînsul o lumină mare şi, împreună cu lumina, s-a auzit un glas de sus, zicînd: „Bucură-te, Luchiane, rob ales, care nu te-ai înfricoşat a-ţi vărsa sîngele pentru Mine! Vino de primeşte-ţi cununa, care ţi s-a făgăduit mai înainte şi te sălăşluieşte în ceruri împreună cu sfinţii! Vino de moşteneşte cu îngerii locaşul slavei celei veşnice, gătit ţie!”

Acest glas s-a făcut auzit nu pentru sfînt, care totdeauna era încredinţat de răsplătirea cea făgăduită lui de la Dumnezeu, ci pentru poporul ce stătea împrejur, ca să se întărească şi mai mult în dreapta credinţă cea întru Domnul nostru Iisus Hristos, care se propovăduise mult prin Luchian. Aceasta s-a făcut într-o zi de sîmbătă, în muntele ce s-a zis mai înainte, care era departe de cetate, ca la trei stadii. Poporul, auzind şi văzînd aceasta, cei ce credeau şi cei ce nu credeau, toţi au fost cuprinşi de mare frică; unii au fugit de acolo, iar alţii se minunau cu bucurie văzîndu-se liberi de cursele diavolului; însă, neputînd să vadă strălucirea luminii ce se arătase, s-au depărtat puţin de la locul acela.

Deci, trupul cel mort al sfîntului, luînd, cu minune de la Dumnezeu, oarecare putere de mişcare, s-a ridicat de la pămînt şi a stat pe picioare; apoi, luînd cu mîinile preacinstitul său cap ce era tăiat, a mers, fiind purtat de darul Sfîntului Duh care petrecea într-însul şi, împreună cu ajutorul îngeresc, a început a merge cu paşi repezi ca un om viu cu trupul, purtînd pe mîini capul său cel sfînt, precum a făcut aceasta şi prietenul său, Sfîntul Dionisie, în cetatea Parisului. Deci, mergînd cale ca de trei stadii şi trecîndu-l peste rîul Tar, cel mai sus zis, a ajuns la locul pe care omul lui Dumnezeu şi l-a ales pentru îngropare, şi acolo, culcîndu-se pe pămînt, s-a odihnit în Domnul cu pace.

Poporul cel dreptcredincios, care era întors către Hristos prin muceniceasca propovăduire, a mers şi a uns cu aromate sfîntul lui trup şi, învelindu-l cu pînze curate, l-a îngropat cu multă cinste, nu fără aflare îngerească de faţă; căci, pe cînd se punea în mormînt acel sfînt trup, mirosea, afară de cele pămînteşti aromate, o altă mireasmă mai minunată şi mai negrăită. Atunci toţi cei ce erau acolo se minunau şi ziceau unul către altul: „Ce este aceasta?” Apoi toţi au zis: „Slavă, Hristoase, că ne-ai învrednicit pe noi, a mirosi o bună mireasmă ca aceasta pe care nasul nostru niciodată nu a mirosit-o! Slavă Ţie, Hristoase Mîntuitorule, că prin acea bună mirosire, ne-am îndulcit, încît ni se pare, că de acum nu ne vom lipsi de nici un bine!”

Deci, cu cît grăiau ei aceasta, cu atît mai mult li se dădea lor mirosirea cea dumnezeiască şi dintr-aceasta cunoşteau toţi că se află de faţă puterea sfinţilor îngeri, care, de la începutul pătimirii mucenicului, au fost nedepărtaţi de dînsul pînă la moartea şi îngroparea lui. Astfel, dreptcredincioşii îngropători, săvîrşind cinstita îngropare, s-au închinat pînă la pămînt, strigînd cu inimi zdrobite şi zicînd: „Credem în Tine, Iisuse Hristoase, că eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, Care, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, împărăţeşti în ceruri, precum am auzit cu urechile noastre de la Sfîntul Tău Mucenic Luchian şi astfel ne-am învăţat a crede cu inima”.

Deci, mulţimea poporului de prin cetăţile şi satele cele de primprejur, care venise acolo să privească, văzînd unele ca acestea, asemenea şi cei mai de pe urmă, auzindu-le de la cei ce le văzuseră, s-au umilit cu inimile lor şi dintr-acea zi au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ca la cinci sute de suflete. Iar, mai înainte, prin învăţătura Sfîntului Luchian, s-au întors la Hristos în partea aceea, ca la treizeci de mii de suflete din amîndouă părţile şi de toate vîrstele. Aceia, sfărîmînd idolii, au mărturisit pe Dumnezeu Tatăl nenăscut, pe Fiul Cel Unul născut, şi pe Sfîntul Duh, Unul şi Adevăratul Dumnezeu în Treime!

După aceea, unii dintre dînşii au zidit cu osîrdie deasupra mormîntului mucenicului o biserică spre slava lui Dumnezeu şi în cinstea Sfîntului Luchian, plăcutul Lui. Iar trupurile Sfinţilor Mucenici Marian şi Iulian, în munte unde au fost ucişi, acolo au fost şi îngropate. Mai pe urmă, trupurile lor au fost aduse de creştinii cei ce se înmulţiseră acolo şi au fost puse împreună cu trupul fericitului Luchian. Deci, multe bunătăţi se dădea de la Domnul nostru Iisus Hristos, celor ce se rugau acolo, prin mijlocirea sfinţilor lui mucenici. Deci, precum una le-a fost credinţa, una dragostea şi una mărturisirea întru pătimiri, tot aşa şi noi credem, că una le-a fost vieţuirea lor împreună, întru veşnica fericire şi moştenirea Împărăţiei celei veşnice. Deci, mulţumim Ziditorului nostru că mărturisitorii Lui, cei trei la număr, mărturisind Sfînta Treime, s-au săvîrşit prin mucenicie.

Pe aceia îi cinstim, ştiind că de la dînşii se dau orbilor vedere, şchiopilor umblet, izbăvire de diavoli şi multe tămăduiri de diferite boli, prin rugăciunile lor cele sfinte şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, I se cuvine cinstea şi slava în veci. Amin.

Pomenirea celui dintre Sfinţi, Părintele nostru Mitrofan, întîiul Patriarh al Constantinopolului (4 iunie)

Părintele nostru Mitrofan a trăit pe vremea marelui Constantin, întîiul împărat creştin. El era fiu al lui Dometie Romanul, de neam împărătesc; pentru că Dometie era frate cu Prob, cel care a fost mai înainte împărat al Romei. Acest Dometie, fiind om cunoscător, a priceput înşelăciunea şi rătăcirea închinării de idoli şi, cunoscînd că credinţa creştină este dreaptă şi adevărată, s-a lepădat de zeii cei mincinoşi şi a crezut în adevăratul Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos.

Deci, fiindcă în acea vreme se săvîrşea mare păgînătate de îndrăcire de idoli în Roma şi se făcea ucidere nevinovată de creştini în toate zilele fără număr, de aceea Dometie, lăsînd Roma, a venit în Vizantia cu doi fii ai săi, cu Prob şi Mitrofan. Pe atunci era episcop în Vizantia Tit, bărbat plăcut lui Dumnezeu şi sfînt; pe lîngă acesta petrecea Dometie cu fiii săi, învăţînd credinţa cea întru Hristos, legea Domnului, şi povăţuindu-se la viaţa cu fapte bune. Episcopul văzîndu-l pe el lipit cu toată inima şi cu tot sufletul său de Hristos, iar cu duhul arzînd şi slujind Domnului, l-a rînduit pe el în rîndul clericilor bisericii, hirotonindu-l preot.

După moartea episcopului Tit, Dometie i-a luat scaunul lui, iar după sfîrşitul fericitului episcop Dometie, scaunul patriarhal l-a luat fiul său Prob. După moartea lui Prob, Sfîntul Mitrofan, fiul lui Dometie şi fratele lui Prob, a fost ridicat la scaunul arhieresc al Vizantiei. Marele împărat Constantin, venind în părţile Traciei şi vizitînd şi Vizantia, a văzut pe Sfîntul Mitrofan şi, vorbind cu dînsul, l-a cunoscut că este plăcut lui Dumnezeu. Deci s-a minunat de îmbunătăţita lui viaţă şi înţelepciune, iubindu-l foarte mult; apoi, dorind să audă cuvintele lui cele însufleţite de Dumnezeu, l-a dus pe el la Roma.

Marele Constantin a voit să-şi mute scaunul împărătesc de la Roma la Bizanţ – Constantinopolul de azi -, pentru că a văzut că acel loc este foarte frumos şi l-a socotit a fi vrednic de o cetate împărătească; deoarece era îndestulat cu roadele pămîntului şi aşezat lîngă Pontul Euxin – Marea Neagră de azi -, între Europa şi Asia, avînd multe căi, atît pe mare, cît şi pe uscat. Acolo a întemeiat o cetate mare, cu ziduri frumoase şi a numit-o pe ea după numele său, Constantinopole sau Noua Romă.

Împăratul Constantin, mutîndu-şi scaunul din Roma veche în Roma cea nouă, a adus şi pe Sfîntul Mitrofan, numindu-l părinte al său şi mijlocind pentru cinstea cea patriarhicească de la cei 318 Sfinţi Părinţi, care au luat parte la întîiul Sinod Ecumenic la Niceea. După porunca lui cea împărătească, Mitrofan a fost cel dintîi patriarh al Constantinopolului.

Sfîntul Mitrofan, întîiul patriarh al Constantinopolului, neputînd să fie la soborul acela din cauza bătrîneţii şi a slăbiciunii sale, a trimis în locul său pe arhiepiscopul său Alexandru, bărbat cinstit, sfînt şi bătrîn, care a suferit pentru pacea Bisericii multe osteneli în Tracia şi în Iliric. Acesta, în sobor, ţinea locul patriarhului Mitrofan şi se nevoia contra lui Arie. Iar după ce s-a sfîrşit acel Sinod ecumenic, dreptcredinciosul împărat, marele Constantin, a rugat pe toţi arhiereii să meargă cu dînsul la Prea Sfinţitul patriarh Mitrofan, să-l cerceteze pe el, fiind bolnav pe patul morţii.

Deci, mergînd la dînsul toţi împreună cu împăratul, într-o zi de Duminică, şi stînd de vorbă, împăratul a zis către dînsul: „O, prea cinstite părinte, te văd că ai slăbit de bătrîneţe şi boală; deci, te rog spune şi ne arată nouă, cine va fi vrednic după tine, ca să fie păstor al turmei!”

Sfîntul Mitrofan, cu faţa veselă, a răspuns către împărat: „Cu adevărat Duhul Sfînt a vorbit prin gura ta, de vreme ce, cu şapte zile mai înainte, gîndindu-mă la aceasta, Domnul mi-a descoperit acestea: după zece zile mă voi duce din cele de aici şi după mine are să vină la scaunul patriarhicesc slujitorul meu, Alexandru, cel vrednic cu adevărat de alegerea şi de darul Sfîntului Duh; iar după el, are să fie moştenitor scaunului, Pavel, care este acum între cetăţi”. După aceea Sfîntul Mitrofan, căutînd spre dumnezeiescul Alexandru, patriarhul Alexandriei, a zis către dînsul: „O, frate, şi tu vei lăsa după tine moştenitor ales”. Apoi, luînd de mînă pe Ata-nasie, arhidiaconul lui, a grăit: „Iată viteazul ostaş al lui Hristos! Acesta va fi după tine moştenitor, care va sta împreună cu fratele meu, Alexandru, nu numai împotriva păgînătăţii lui Arie, dar va intra şi în mari nevoinţe; deci, pe el, împreună cu viteazul Pavel, îl aşteaptă pătimirile cele multe”.

Astfel a proorocit sfîntul, despre cele ce aveau să fie. Într-a-devăr, după acele zece zile de la descoperirea Domnului, s-a săvîrşit cu pace, în 4 zile ale lui iunie, şi a trăit toţi anii de la naşterea sa, 117; iar acum trăieşte în viaţa cea fără de sfîrşit, stînd înaintea scaunului marelui Arhiereu, al Domnului nostru Iisus Hristos, Mîntuitorul nostru, a Cărui slavă este în veci. Amin.

Sfîntul Mucenic Concordie (4 iunie)

Pe vremea împăratului Antonin s-a ridicat în cetatea Romei mare prigonire contra creştinilor, încît nu era cu putinţă a vinde sau a cumpăra ceva, afară numai de aceia care jertfeau zeilor. Pe atunci era în cetatea Romei un bărbat cu numele Concordie, din casă de neam bun, al cărui tată se numea Gordian, cu dregătoria preot. Acela, avînd pe acest fiu Concordie, l-a pus să înveţe Sfînta Scriptură şi a fost orînduit între ipodiaconii Preasfinţitului Piu, episcopul Romei, care a fost muncit pentru Hristos, pe vremea împărăţiei lui Aurelian. Deci, acest fericit Concordie, împreună cu tatăl său, nu se îndeletniceau, ziua şi noaptea, decît numai în posturi şi rugăciuni; dînd milostenie la săraci şi rugîndu-se Domnului, ca să poată să scape de sălbăticia prigonitorilor.

Într-o vreme, fericitul Concordie a zis tatălui său: „Stăpîne al meu, de voieşti, dă-mi binecuvîntare să mă duc la Sfîntul Eutihie şi să stau împreună cu dînsul, pînă ce va înceta sălbăticia vrăjmaşului împărat Antonin”. Zis-a lui tatăl: „Fiule, mai bine să petrecem aici, ca să luăm cununile de la Domnul”. Atunci, fericitul Concordie a zis: „Mă voi duce de vei porunci, că acolo mă voi încununa, unde va binevoi Hristos”.

Deci, tatăl lui i-a dat voie şi s-a dus la Sfîntul Eutihie, care era atunci în satul său, în calea Salariei, aproape de cetatea Tribula. Fericitul Eutihie, primindu-l cu mare bucurie, a început a mulţumi lui Dumnezeu şi, îndeletnicindu-se, petreceau împreună în rugăciuni şi postiri. Mulţi bolnavi de diferite boli veneau la dînşii; iar ei, rugîndu-se în numele lui Iisus Hristos, îi tămăduiau; astfel străbătea slava lor în popor.

Auzind de dînşii Torvat, comitul Etrusciei, care atunci locuia în cetatea Spoletania, a trimis de a chemat la sine pe Sfîntul Concordie şi i-a zis: „Cum te numeşti?” El i-a răspuns: „Sînt creştin”. Zis-a comitul: „Te întreb de numele tău, iar nu de Hristos”. Sfîntul Concordie a răspuns: „Ţi-am spus odată că sînt creştin şi mărturisesc pe Hristos”. Zis-a comitul: „Jertfeşte zeilor celor fără de moarte şi fii prietenul nostru, căci eu te voi avea ca pe un tată şi voi spune stăpînului meu, împăratului Antonin, să te facă slujitor al zeilor”. Sfîntul Concordie a răspuns: „Ascultă-mă tu şi jertfeşte Domnului meu Iisus Hristos, ca să poţi scăpa de veşnicile munci; iar dacă nu vei face aceasta, tu şi zeii tăi veţi fi pedepsiţi în focul cel veşnic”.

Atunci comitul a poruncit să-l bată cu toiege şi să-l arunce în temniţa cea de obşte. Noaptea au venit la dînsul fericitul Eutihie cu Sfîntul Antim episcopul. Acesta, adică Antim, era prietenul comitului; deci, a rugat pe Torvat, comitul, să elibereze cîteva zile pe cel legat, lăsîndu-l în seama lui, unde au locuit împreună mai multe zile. Acela, într-o vreme bine potrivită, l-a hirotonisit preot, şi astfel se îndeletnicea în rugăciuni. După cîtăva vreme, comitul a trimis de a adus pe Concordie şi i-a zis: „Ce te-ai sfătuit pentru sănătatea ta?” Sfîntul Concordie i-a răspuns: „Sănătatea mea este Hristos, Căruia în toate zilele Îi aduc jertfe de laudă, iar tu şi zeii tăi vă veţi arde în gheenă”.

Atunci a poruncit să-l spînzure pe un lemn de muncire, iar el, plin de bucurie zicea: „Slavă Ţie, Doamne Iisuse Hristoase!” Zis-a comitul: „Jertfeşte marelui zeu Die”. Fericitul Concordie i-a răspuns: „Eu nu voi jertfi pietrei celei surde şi mute; am pe Domnul meu Iisus Hristos, Căruia Îi slujeşte sufletul meu!” Atunci comi-tul, mîniindu-se, l-a trimis să-l închidă în temniţa cea mai primejdioasă şi să-i pună fiare de mîni şi de grumaz, poruncind ca nimeni să nu intre la dînsul; pentru că voia să-l piardă cu foamea. Deci, fericitul Concordie, mulţumind Atotputernicului Dumnezeu, a zis: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămînt pace, întru oameni bunăvoire”. Şi îndată îngerul Domnului i s-a arătat la miezul nopţii, zicînd „Nu te teme, Concordie, ci îndrăzneşte cu bărbăţie; căci eu sînt cu tine”.

După trei zile, comitul a trimis la dînsul la miezul nopţii, doi purtători de arme de-ai săi, zicînd către ei: „Duceţi-vă şi spuneţi celui legat: „Ori jertfeşti zeilor noştri, ori ţi se va tăia capul!”” Mergînd la dînsul purtătorul de arme cu idolul Die, i-a zis: „Auzit-ai ce a poruncit comitul?” Sfîntul Mucenic a răspuns: „Voi ştiţi”. Iar ei au zis: „Ori jertfeşti zeului Die, ori ţi se taie capul”. Atunci fericitul Concordie, mulţumind lui Dumnezeu, a zis: „Slavă Ţie, Doamne Iisuse Hristoase”; apoi a scuipat în faţa zeului Die. Atunci unul din ostaşi, scoţîndu-şi sabia, i-a tăiat capul. Şi aşa şi-a dat sufletul în mîinile Domnului.

După aceea, venind doi clerici şi oarecare bărbaţi dreptcre-dincioşi, au luat trupul şi l-au pus nu departe de cetatea Spoletana, unde izvorăsc multe ape. Deci, în acel loc unde s-a îngropat fericitul mucenic, orbii îşi capătă vederea, bolnavii se tămăduiesc, dracii se izgonesc cu rugăciunile Sfîntului Mucenic Concordie, cel ce a stat înaintea Domnului nostru Iisus Hristos, Care împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, petrece şi împărăţeşte în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Zosima din Cilicia (4 iunie)

Cuviosul Zosima, numit şi Chilix, era cu neamul din părţile Ciliciei. Iubind pe Dumnezeu din tinereţile sale, s-a lepădat de lume şi s-a dus în muntele Sinai, unde a îmbrăcat schima monahală şi a bineplăcut lui Dumnezeu. Dornic de viaţă pustnicească mai liniştită, fiind încă tînăr, s-a dus în părţile Liviei şi acolo s-a sălăşluit în pustie la un loc ce se numea Amoniac, şi a început a vieţui singur, slujind lui Dumnezeu în singurătate.

Umblînd el prin pustia aceea, a aflat pe un oarecare bătrîn, care purta o haină aspră de păr. Deci, după ce s-a apropiat de el, a voit să i se închine şi să fie binecuvîntat de dînsul după obicei; dar bătrînul a apucat înainte şi i-a zis: „Zosima, pentru ce ai venit aici? Du-te de aici, pentru că nu poţi să şezi în acest loc”. Zosima, socotind că bătrînul îl ştie mai demult, i s-a închinat şi, cerînd binecuvîntare, i-a zis: „Părinte, fă bine şi spune-mi de unde mă cunoşti?” Bătrînul i-a răspuns: „Mai înainte cu două zile, mi s-a arătat în vedenie cineva minunat şi mi-a zis: „Află, că va veni la tine un monah din muntele Sinai, cu numele Zosima, să nu-l binecuvintezi să petreacă împreună cu tine în pustia aceasta, pentru că vreau să-i încredinţez lui Biserica Babilonului”.

Bătrînul, zicînd aceasta către Zosima, s-a depărtat de dînsul ca la o aruncătură de piatră şi a stat la rugăciune, ridicîndu-şi mîinile către Dumnezeu. Rugîndu-se el două ceasuri şi terminîndu-şi rugăciunea, a venit iar la Zosima şi, îmbrăţişîndu-l părinteşte, l-a sărutat pe faţă, zicîndu-i: „Iubite fiule, bine ai venit aici! Dumnezeu te-a adus la mine, ca să dai trupul meu pă-mîntului!” Zosima a întrebat pe bătrîn: „Părinte, de cîţi ani petreci în acest loc?” Bătrînul a răspuns: „Sînt 45 de ani de cînd petrec aici”. Bătrînul grăind acestea, i s-a luminat faţa ca focul şi a zis către Zosima: „Pace ţie, fiule, roagă-te pentru mine!” Zicînd aceasta, s-a culcat pe pămînt şi s-a mutat către Domnul; iar fericitul Zosima, săpînd pămîntul, a îngropat cinstitul trup al acestui mare bătrîn.

Deci, petrecînd în acel loc două zile, s-a întors în Sinai, slăvind pe Dumnezeu. Şezînd el în mănăstirea muntelui Sinai, a venit la dînsul un tîlhar, rugîndu-l şi zicînd: „Părinte, ai milă de mine şi mă primeşte în călugărie, ca să plîng în linişte păcatele mele, să înceteze de la mine faptele cele rele şi să mă căiesc în toate zilele vieţii mele; deoarece am făcut multe omoruri”. Cuviosul Zosima, învăţîndu-l, l-a îmbrăcat în haine călugăreşti. Apoi, după puţină vreme, cuviosul a zis către dînsul: „Fiule, crede-mă că aici nu-ţi este cu putinţă a petrece, pentru că de va afla de tine vreun boier, te va prinde, asemenea şi pîrîtorii tăi te vor ucide; însă ascultă-mă pe mine; să mergi într-o mănăstire mai depărtată, unde te voi duce eu”. Deci, luîndu-l, l-a dus în viaţa de obşte a părintelui Dorotei, care era aproape de Gaza şi, lăsîndu-l acolo, s-a întors iar la locul său.

Fratele acela a petrecut acolo nouă ani în viaţa de obşte, apoi, învăţînd Psaltirea şi deprinzîndu-se cu toată rînduiala monahicească, s-a întors iar la Cuviosul Zosima şi i-a zis: „Părinte, fă milă cu mine, dă-mi hainele mele cele mireneşti şi ia-le pe cele călugăreşti”. Cuviosul, fiindu-i milă, l-a întrebat: „Pentru ce, fiule?” Fratele a răspuns: „Părinte, am petrecut nouă ani în viaţa de obşte, precum singur ştii, am postit cît am putut, am vieţuit cu toată blîndeţea în tăcere şi cu frica lui Dumnezeu, supunîndu-mă tuturor. Deci, nădăjduiesc în bunătatea cea fără de sfîrşit a lui Dumnezeu şi în mila lui cea negrăită, că mi-a iertat mulţimea păcatelor mele; dar văd întotdeauna pe un copil, stînd înaintea mea şi zicîndu-mi: „Pentru ce m-ai ucis?” Aceasta o văd nu numai în vis, dar şi ziua cînd stau în biserică la cîntare, cînd mă apropii de dumnezeieştile Taine şi cînd mănînc cu fraţii la masă; încît nici un ceas nu mă lasă să mă odihnesc. Oriunde m-aş duce eu, văd înaintea mea pe acel copil, zicîndu-mi numai aceasta: „Pentru ce m-ai ucis?” De aceea, părinte, voiesc să mă duc acolo, unde am făcut acel omor, ca să mă prindă, să mă judece şi să fiu pedepsit pentru moartea acelui copil, pentru că am fost fără de minte cînd l-am ucis”.

Deci, luîndu-şi de la cuviosul părinte hainele cele mireneşti şi îmbrăcîndu-se, s-a dus în lume. Şi, ajungînd în cetatea Diospol, a fost prins şi a doua zi i s-a tăiat capul. Astfel s-a dus la Dumnezeu, spălîndu-şi păcatele cu sîngele său.

Cuviosul Zosima, avînd în sine neîncetată dorinţă să vieţu-iască în linişte pustnicească, departe cu totul de oameni, s-a gîndit să lase muntele Sinai. Deci, s-a sculat şi, luînd pe ucenicul său Ioan, s-a dus la Porfirot – aşa se numea pustia aceea -, pe care străbătînd-o, a aflat pustnici, unul cu numele Pavel, care era de la Galata; iar altul cu neamul din părţile Melitinului, anume Teodor, din mănăstirea părintelui Eftimie cel Mare şi amîndoi erau îmbrăcaţi cu piei de bivol. Deci, Zosima s-a sălăşluit cu ucenicul său aproape de acei pustnici, ca la două stadii, şi a vieţuit acolo doi ani.

Într-una din zile l-a muşcat un şarpe pe Ioan, ucenicul lui Zosima, încît s-a vătămat tot trupul lui din veninul şarpelui şi din această pricină a murit. Fericitul Zosima s-a mîhnit foarte mult de aceasta şi s-a dus la pustnicii aceia. Ei, văzîndu-l că vine la dînşii tulburat şi foarte necăjit, mai înainte de a zice Zosima ceva către dînşii, apucîndu-i înainte, i-au zis: „Ce, părinte Zosima, a murit fratele tău?” Iar el, minunîndu-se de mai înainte vederea lor, le-a spus că a murit fratele, deşi ei ştiau mai dinainte.

Deci, sculîndu-se amîndoi, au mers cu Cuviosul Zosima la fratele acela şi văzîndu-l pe el zăcînd mort la pămînt, au zis: „Nu te mîhni, părinte Zosima, Dumnezeu îţi va ajuta!” Apoi au strigat către cel mort, zicînd: „Frate, scoală-te că stareţul are trebuinţă de tine”. Şi îndată fratele a înviat şi s-a sculat de la pămînt. Deci, au grăit către Zosima: „Părinte Zosima, îţi spunem cu adevărat, du-te iarăşi în Muntele Sinai, pentru că Dumnezeu voieşte să-ţi încredinţeze episcopia Bisericii Babilonului din Egipt”. Atunci Cuviosul Zosima, luînd binecuvîntare de la acei sfinţi pustnici, şi-a luat ucenicul şi s-a întors la muntele Sinai.

După cîtăva vreme, părintele muntelui Sinai a trimis în Alexandria, pentru oarecare trebuinţă, pe fericitul Zosima împre-ună cu alţi doi fraţi şi fericitul Apolinarie, patriarhul Alexandriei, oprindu-i, i-a hirotonit episcopi; pe unul la Iliopoli, pe altul la Leondopoli; iar pe Zosima în Babilonul Egiptului, pentru că de demult erau două ţinuturi babiloniene. Cel dintîi, mai mare şi mai vechi la Haldei, unde a împărăţit Nabucodonosor şi după dînsul ceilalţi împăraţi ai Haldeilor; iar altul, mai mic şi mai pe urmă, în Egipt; pentru că, mutîndu-se unii de la Babilonul cel mare în ţara Egiptului şi zidindu-şi o cetate aproape de rîul Nil, acea cetate s-a numit tot Babilon, de vreme ce babilonenii au zidit-o şi petreceau într-însa.

Deci, Cuviosul Zosima, luînd scaunul arhieresc într-acest Babilon al Egiptului, după voia lui Dumnezeu şi după proorocirea sfinţilor părinţi pustnici, păştea turma lui Hristos şi îndrepta bine Sfînta Biserică, făcîndu-se chip turmei, cu cuvîntul şi cu viaţa. El a petrecut pe scaun mulţi ani, povăţuind pe mulţi la calea mîntuirii. După ce a început a se apropia de bătrîneţe, văzîndu-şi slăbiciunea şi aşteptîndu-şi sfîrşitul, şi-a lăsat scaunul şi s-a întors în muntele Sinai, la viaţa sa cea dintîi. Acolo, mai trăind puţină vreme, s-a sfîrşit întru Domnul şi a stat în ceata Sfinţilor Ierarhi, înaintea Stăpînului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.