Viaţa şi pătimirea Sfîntului Prooroc Ieremia (1 mai)

Sfîntul Prooroc Ieremia a fost din Anatot, cetatea preoţilor, în partea lui Veniamin, cetate departe de Ierusalim ca la trei mile, născut după tată, Helchie, mai marele preot. El a fost ales şi sfinţit prooroc din pîntecele maicii sale, precum însuşi Domnul i-a prezis despre aceasta: Mai înainte de a te zămisli în pîntece te-am cunoscut şi mai înainte de a ieşi tu din coapse te-am sfinţit şi te-am pus prooroc între neamuri.

Sfîntul Ieremia, după mărturia Sfîntului Ignatie, purtătorul de Dumnezeu, a fost feciorelnic în toată vremea vieţii sale şi trimis de Dumnezeu preot, învăţător şi prooroc. El a început a prooroci din vîrstă copilărească, precum este arătat în capitolul întîi al cărţii lui, unde zice către Dumnezeu: Stăpîne Doamne, iată, nu ştiu să grăiesc, căci eu sînt prunc. Iar Domnul, dînd prunciei lui înţelegerea bărbatului celui desăvîrşit, a zis către dînsul: Nu zice că prunc sînt eu, căci către toţi la care te voi trimite vei merge şi vei grăi toate cîte voi porunci ţie. Nu te teme de faţa lor, căci Eu sînt cu tine ca să te izbăvesc.

Acestea zicîndu-i Domnul, a atins cu mîna Sa gura lui Ieremia şi a zis: Iată, am dat cuvintele Mele în gura ta. Iată, te-am pus astăzi peste neamuri, peste împăraţi, ca să dezrădăcinezi, să strici, să risipeşti şi să biciuieşti păcatele cele de moarte şi fărădelegile poporului, şi iarăşi să zideşti şi să propovăduieşti pocăinţa şi întoarcerea spre viaţă. Acest cuvînt al Domnului către Ieremia a fost în zilele lui Iosie, împăratul Iudeii, în anul al 13-lea al împărăţiei lui. Pe vremea aceea Sfîntul Ieremia era de 15 ani, şi într-un copil atît de tînăr a început darul lui Dumnezeu a lucra lucruri mari.

Într-acele vremuri, poporul iudeu, deşi slujea Dumnezeului Celui adevărat, Care l-a scos din Egipt, însă nu-I slujeau cu adevărat. Ci, răzvrătindu-se de neamurile cu care se amestecaseră şi cu ale căror obiceiuri se deprinseseră, cea mai mare parte din ei slujeau şi urîciunii idoleşti. Şi erau idoli stătători nu numai în jurul Ierusalimului, pe dealuri şi prin văi, ci chiar şi în Ierusalim, lîngă biserica Domnului cea zidită de Solomon, cărora le aduceau jertfe ca şi lui Dumnezeu Cel adevărat.

Deci, mîniindu-se Domnul asupra acelui popor, îi gătea lui grabnică risipire şi pierdere, lucru pe care l-a arătat lui Ieremia prin toiagul cel de nuc şi prin căldarea care ardea dedesubt. Pentru că toiagul cel de nuc, însemna grabnica pedeapsă a lui Dumnezeu, că nu va întîrzia Răsplătitorul cel drept a certa cu toiag fărăde-legile şi nedreptăţile lor cu bătăi; iar căldarea care ardea dedesubt, însemna că cetatea Ierusalimului se va umple de sînge şi va fierbe cu tulburare, pierzîndu-se cu sabie şi cu foc de vrăjmaşii care erau să năvălească asupra ei.

Domnul poruncea lui Ieremia, proorocul Său, să vestească poporului mînia lui Dumnezeu care venea asupra lor şi să-i sfătuiască spre pocăinţă. Deci, Sfîntul Ieremia a proorocit în zilele împăratului Iosie, precum s-a zis, şi în zilele lui Ioahaz, fiul lui, şi în zilele lui Sedechie, care a fost frate al lui Ioahaz şi al lui Ioachim şi fiu al lui Iosie. Şi a pătimit proorocul lui Dumnezeu multe de la oamenii săi care nu credeau cuvintelor lui; pentru că le spunea certările cele groaznice ale Domnului Savaot şi le propovăduia cuvintele lui Dumnezeu, stînd în curtea bisericii. Şi, fiind dus înaintea împăratului şi a boierilor, le zicea tuturor cu îndrăzneală că de nu se vor pocăi şi nu se vor întoarce de la închinarea idolească, degrabă îi vor ajunge toate relele, care vor năvăli din părţile cele de la miazănoapte, rele care vor ajunge pe toţi cei ce locuiesc în pămîntul Iudeei.

Pentru aceasta zice Domnul: Chema-voi toate împărăţiile pămîntului de la miazănoapte şi vor veni şi-şi vor pune fiecare scaunul lor înaintea porţii Ierusalimului, peste toate zidirile din împrejurul lui şi peste toate cetăţile Iudeei. Aceia vor fi judecători şi muncitori ai iudeilor. Iar aceasta, pentru aceea le voi trimite asupra lor, de vreme ce M-au părăsit pe Mine şi au jertfit zeilor celor străini şi s-au închinat lucrurilor mîinilor lor. Ascultaţi cuvîntul Domnului, casa lui Iacov şi toate seminţiile lui Israel. Acestea zice Domnul: „Ce fel de greşeală au aflat părinţii voştri în Mine, că s-au depărtat de Mine şi au umblat în urmele celor deşarte şi s-au făcut deşerţi? Căci Eu, voi aduce rele şi mare sfărîmare de la miazănoapte. În ziua aceea va pieri inima împăratului şi inimile domnilor, preoţii se vor spăimînta şi proorocii se vor minuna”. Acestea şi alte multe cuvinte prooroceşti le grăia către popoare Sfîntul Ieremia, care sînt scrise pe larg în cartea proorociei lui, şi s-au împlinit toate cele grăite.

Iar începutul durerilor şi al primejdiilor Ierusalimului a fost pe vremea împărăţiei lui Iosie, într-acest fel: S-a sculat Faraon Nehao, împăratul Egiptului, asupra împăratului Asiriei de la rîul Eufratului. Iar de vreme ce calea lui era pe lîngă hotarele iudeilor, Iosie, împăratul Iudeei, adunîndu-şi oştile sale, a ieşit împotriva lui Nehao, împăratul Egiptului. Însă Nehao a trimis la dînsul solii săi, zicînd: „Ce-mi este mie şi ţie împărate al Iudeei? Nu mă duc să mă ostăşesc împotriva ta, ci împotriva altuia, asupra căruia mi-a poruncit Dumnezeu să merg cu sîrguinţă; iar tu încetează de a face împiedicare poruncii lui Dumnezeu, Cel ce este cu mine, ca să nu te ucidă şi pe tine”. Dar Iosie, neascultînd pe Nehao, a tăbărît asupra lui şi, făcînd război în cîmpul Maghedonului, care este în partea lui Manase, Iosie a fost rănit de săgetătorii lui Nehao. Fiind dus în Ierusalim a murit, şi l-au îngropat în mormîntul părinţilor săi şi a plîns după Iosie tot Ierusalimul cu tînguire mare, pentru că era împărat foarte bun şi cinstitor de Dumnezeu.

Deci, Nehao, împăratul Egiptului, biruind puterea lui Iosie împăratul Iudeii, s-a dus asupra asirienilor. Iar în Ierusalim poporul a adus la împărăţie pe Ioahaz, fiul cel mai mic al lui Iosie. Şi a împărăţit el numai trei luni, cît a zăbovit Nehao Egipteanul la război contra asirienilor. Deoarece, întorcîndu-se Nehao cu biruinţă, a luat în stăpînirea sa cetatea Ierusalimului şi tot pămîntul iudeilor şi al lui Israel; şi a îndepărtat de la împărăţia Iudeei pe Ioahaz, pe care îl alesese poporul. Iar în locul lui a pus împărat pe fratele cel mai mare al lui Ioahaz, cu numele Eliachim, schimbîndu-i numele în Ioachim. Pentru că era obiceiul împăraţilor biruitori, de a schimba numele împăratului celui biruit şi supus. Şi a pus Nehao dajdie asupra pămîntului iudeu şi al lui Israel, o sută talanţi de argint şi o sută talanţi de aur; iar pe Ioahaz cel depărtat de la împărăţie, l-a ferecat în obezi şi l-a dus în Egipt, unde a şi murit. Şi astfel, seminţia lui Avraam, poporul cel liber şi împărăţia cea vestită a Iudeei, a început a robi altui împărat şi a se împuţina de mînă tirănească, pentru păcatele cu care a mîniat şi a amărît pe Dumnezeu Cel preaînalt şi nu s-a pocăit prin cuvintele cele prooroceşti.

La începutul împărăţiei lui Ioachim, fiul lui Iosie, a fost cuvîntul acesta de la Domnul către Ieremia: Stai în curtea casei Domnului şi propovăduieşte tuturor iudeilor care intră să se închine în casa Domnului, toate cuvintele care ţi-am poruncit să le propo-văduieşti lor şi să nu tăgăduieşti cuvîntul. Aşa zice Domnul: De nu Mă veţi asculta pe Mine şi nu veţi umbla în legile Mele care le-am dat înaintea feţei voastre, în ascultarea cuvintelor slugilor mele, proorocilor pe care îi trimit la voi de dimineaţă, voi da casa aceasta ca Silom, cel pustiit pentru fărădelegile silomitenilor, şi cetatea aceasta o voi da în blestemul tuturor limbilor cele de pe tot pămîntul.

Nişte cuvinte ca acestea, care se grăiau din gura lui Dumnezeu prin Proorocul Ieremia, auzindu-le preoţii şi proorocii cei mincinoşi şi tot poporul, s-au umplut de mînie şi, prinzînd pe Ieremia, strigau: „Cu moarte să moară cel ce prooroceşte unele ca acestea!” Auzind boierii iudeilor cuvintele acestea, s-au suit din casa împăratului în Casa Domnului. Şi au şezut înaintea uşilor porţii celei noi a Casei Domnului. Şi au zis preoţii şi proorocii cei mincinoşi către boieri şi către tot poporul: „Judecată de moarte se cuvine omului acesta, că a proorocit asupra cetăţii acesteia, precum aţi auzit cu urechile voastre”.

Şi a zis Ieremia către toţi boierii şi către popor: „Domnul m-a trimis să proorocesc spre casa aceasta şi spre cetatea aceasta, toate cuvintele pe care le-aţi auzit. Şi acum să faceţi mai bune căile şi lucrurile voastre şi să ascultaţi glasul Domnului Dumnezeului vostru, că va uita Domnul de răutăţile pe care le-a grăit asupra voastră; şi, iată, eu sînt în mîinile voastre, faceţi cu mine orice vă place şi ce vi se pare că este mai bine. Însă, să cunoaşteţi că, de mă veţi ucide, voi singuri veţi aduce sînge nevinovat peste voi şi peste cetatea aceasta şi peste cei ce locuiesc într-însa, căci cu adevărat m-a trimis Domnul la voi să grăiesc în urechile voastre toate cuvintele acestea”.

Atunci au zis boierii şi tot poporul către preoţi şi către proo-rocii cei mincinoşi: „Nu se cade omului acesta judecată de moarte, că în numele Domnului nostru a grăit nouă”. Şi unii din bărbaţii cei mai bătrîni ai acelui pămînt s-au sculat şi au apărat prin cuvinte pe Ieremia proorocul, zicînd către tot soborul: „Aduceţi-vă aminte că Miheea Moratitul proorocea în zilele Iezechiei, împăratul Iudeei, şi a zis către tot poporul Iudeei: Aşa zice Domnul: Sionul se va ara ca o ţarină şi Ierusalimul va fi ca într-o cale netrecută, şi muntele casei va fi ca un desiş de dumbravă. Pentru aceste cuvinte, oare l-a omorît Iezechia împăratul şi tot poporul Iudeei? Nu s-a temut de Domnul; dar, de vreme ce s-a rugat feţii Domnului, a încetat Domnul cu relele cele ce le grăise asupra lor, că şi noi am făcut răutăţi mari asupra sufletelor noastre. Deci, să ne pocăim de răutăţile noastre şi să nu ne îndemnăm spre uciderea acestui om nevinovat. Pentru că ce folos au avut de sîngele cel nu de mult s-a vărsat al lui Urie, fiul lui Simeon din Cariatiarim, care a proorocit în numele Domnului pentru pămîntul acesta, asemenea precum prooroceşte şi Ieremia? Iar cînd împăratul şi boierii căutau să ucidă pe Urie, el, temîndu-se, a fugit în Egipt şi, trimiţînd împăratul pe oamenii săi, l-au scos din Egipt şi l-au ucis cu sabia; pentru care pricină s-a mîniat poporul asupra împăratului şi asupra boierilor. Deci, aşa va fi cînd veţi ucide şi pe Ieremia”.

Aceasta împărtăşind-o cei mai bătrîni, s-au făcut două tabere în sobor, pentru că unii căutau să ucidă pe Sfîntul Prooroc Ieremia, iar alţii îl socoteau nevinovat morţii. Însă ar fi biruit cu totul partea celor potrivnici şi ar fi ucis pe omul lui Dumnezeu, dacă nu l-ar fi apărat unul din boierii cei mari, cu numele Arhicam, fiul lui Safan, a cărui mînă era tare, şi nu l-au dat pe Ieremia în mîinile ucigaşilor.

Şi a făcut împăratul Ioachim vicleşug înaintea Domnului, după cum au făcut şi părinţii lui. Şi a fost iarăşi cuvîntul Domnului către Ieremia, zicîndu-i: Mergi şi te pogoară în casa împăratului Iudeei, şi să grăieşti acolo cuvîntul acesta: Ascultaţi cuvîntul Domnului, împărate al Iudeii, cel ce şezi pe scaunul lui David, tu şi casa ta şi slugile tale şi tot poporul tău şi cel ce intră prin porţile acestea. Acestea zice Domnul: Faceţi judecată şi dreptate, şi izbăviţi cu putere pe cel strîmtorat din mîna celui ce-l năpăstuieşte; pe nemernic, pe sărman şi pe văduvă să nu-i scîrbiţi şi să nu-i năpăstuiţi cu fărădelege şi sînge nevinovat să nu vărsaţi în locul acesta. Dacă veţi face cuvîntul acesta, vor intra pe porţile casei acesteia împăraţii care şed pe scaunul lui David, cei ce şed în carete, călări pe cai, precum şi slugile şi poporul lor. Iar de nu veţi asculta cuvîntul acesta, singur m-am jurat, că spre pustiire va fi această casă. Şi zice: Sfinţi vor fi acei oameni şi sfinte vor fi armele lor, care pe voi, păcătoşii, cei ce nu vă pocăiţi, vă vor tăia ca pe nişte lemne. Şi vor trece multe neamuri prin această pustiită cetate, care va zice către aproapele său: pentru ce a făcut aşa legea Domnului Dumnezeului lor şi s-au închinat zeilor străini. Iar pentru împăratul Iudeei, Ioachim, zice Domnul: cu îngroparea catîrului se va îngropa şi, tîrîndu-se, se va arunca afară din porţile Ierusalimului!

Nişte cuvinte ca acestea grăindu-le proorocul din gura lui Dumnezeu înaintea tuturor, a pornit spre mare mînie pe împărat şi pe toţi boierii. Şi l-ar fi ucis chiar atunci pe Sfîntul Ieremia, dacă nu l-ar fi păzit purtarea de grijă a lui Dumnezeu, spre descoperirea tainelor Domnului, celor ce vor să fie mai înainte. Deci, prinzîndu-l cu necinste şi ocară, l-au pus în temniţă în legături.

În acea vreme a venit Nabucodonosor cu puterea sa şi a înconjurat Ierusalimul şi a dat Domnul în mîinile lui pe Ioachim, împăratul Iudeei, în anul al treilea al împărăţiei lui. Deci, a luat Nabucodonosor pe Ioachim împreună cu oarecare din boieri de neam, între care şi pe Daniil, fiind încă copil tînăr, asemenea şi pe cei trei tineri şi o mare parte din cetăţenii Ierusalimului, ducîndu-i în Babilon, luînd încă şi cele mai alese din vasele Casei lui Dumnezeu. Însă, nu după multă vreme, a liberat Nabucodonosor pe Ioachim, iarăşi la împărăţia sa din Ierusalim, făcîndu-l pe el birnic.

Şi a slujit Ioachim lui Nabucodonosor, împăratul Babilonului, trei ani, dîndu-i dajdie, precum mai înainte a slujit lui Faraon Nehao, împăratul Egiptului. Iar după acei trei ani, Ioachim a lepădat jugul robiei şi s-a împotrivit puterii lui Nabucodonosor. Mai înainte de a se întoarce Ioachim de la Nabucodonosor, s-a lepădat de dînsul şi s-a făcut cuvîntul Domnului către Ieremia, cînd şedea în legături, zicîndu-i: Ia o hîrtie şi scrie într-însa toate cuvintele pe care le-am grăit către tine, asupra lui Israel şi asupra Iudeii, precum şi asupra tuturor neamurilor, din ziua cînd am grăit către tine, din zilele lui Iosie împăratul Iudeei şi pînă în ziua aceasta, doar va auzi casa Iudeei (adică seminţia iudeilor), toate relele pe care Eu am gîndit să le fac lor, ca să se întoarcă de la calea lor cea rea, şi voi fi milostiv nedreptăţilor şi păcatelor lor. Şi a chemat Ieremia pe Baruh, fiul lui Nirie, ca să scrie cele grăite de dînsul, de vreme ce el singur, fiind închis într-un loc întunecos, nu putea să scrie; iar Baruh şedea afară lîngă ferestrele temniţei şi scria cele spuse de prooroc.

Şi a scris Baruh pe hîrtie toate cuvintele Domnului, cele ce le-a grăit prin Proorocul Ieremia. Şi a poruncit Ieremia lui Baruh, zicîndu-i: „P e mine mă păzesc şi nu pot a ieşi de aici, ca să intru în Casa Domnului; deci, du-te tu şi citeşte cele ce ai scris din gura mea, adică cuvintele Domnului, în auzul poporului, în Casa Domnului, în zi de post şi în toată Iudeea; la cei care vin din cetăţile lor în biserică, să le citeşti, dacă va cădea rugăciunea lor înaintea feţei Domnului şi se vor întoarce de la calea lor cea rea; căci mare este mînia şi urgia Domnului, pe care a grăit-o asupra acestui popor”.

Şi a făcut Baruh, fiul lui Nirie, toate cîte i-a spus Ieremia proorocul, de a citit cuvintele Domnului scrise în Casa Domnului, înaintea poporului. Acesta a fost în al cincilea an al împărăţiei lui Ioachim. Auzind boierii de aceasta, au chemat pe Baruh înaintea lor, şi au poruncit ca să le citească şi lor cartea aceea. După ce a citit, se îndoiau şi l-au întrebat: „De unde ai scris cuvintele acestea?” Iar el le-a spus: „Din gura lui Ieremia”. Atunci ei l-au sfătuit pe Baruh să se ascundă. Asemenea au poruncit ca şi pe Ieremia ce era în legături să-l ascundă undeva, pentru o vreme oarecare; iar ei, luînd acea carte proorocească, s-au dus la împărat. Împăratul şedea tocmai atunci în casă, încălzindu-se la foc, fiindcă era luna a noua, adică noiembrie, şi deci era iarnă. Şi, citindu-se cartea aceea înaintea împăratului, nu s-a înfricoşat de cuvintele citite şi nici boierii care erau cu dînsul. După ce s-a citit o foaie sau două, s-a umplut împăratul de mînie, şi singur tăia foile citite şi le ardea în foc, pînă a ars întreaga carte; iar pe Baruh şi pe Ieremia a poruncit să-i caute ca să-i ucidă; dar Domnul i-a acoperit cu minunata Sa apărare.

După aceea, iarăşi s-a făcut cuvîntul Domnului către Ieremia, zicînd: „Ia tu altă hîrtie şi scrie tot ce era în cartea aceea, pe care a ars-o împăratul Ioachim, şi să adaugi pentru Ioachim, această proorocie: În curînd va muri, iar trupul lui va fi lepădat la arşiţa zilei şi la gerul nopţii”. Şi s-a scris altă carte de mîna lui Baruh, din gura lui Ieremia, în care s-au scris mai multe cuvinte decît în cea dintîi. Făcîndu-se aceasta fără de veste, au mers, cu voia lui Dumnezeu, cei trimişi de Nabucodonosor, cel cu încingere haldeiască, adică ostaşi uşori, cei cu încingere sirienească, cei cu încingere moavitenească şi cei cu încingere din fiii lui Amon, care, năvălind de năpraznă, au luat Ierusalimul fără de osteneală, fiind nepregătit de împotrivirea vrăjmaşilor. Şi, prinzînd pe Ioachim, împăratul Iudeei, l-au ucis şi, tîrîndu-i trupul prin cetate, l-au aruncat cîinilor şi fiarelor spre mîncare. Şi astfel s-a împlinit pentru dînsul proorocia Sfîntului Ieremia, cel ce a zis: Că, cu îngroparea catîrului se va îngropa şi, tîrîndu-se, se va arunca afară din porţile Ierusalimului. Şi iarăşi: Trupul lui cel mort se va arunca la arşiţa zilei şi la gerul nopţii. Iar oasele lui rămase de la mîncarea fiarelor, s-au îngropat de iudei în mormîntul părinţilor lui.

După moartea lui Ioachim, a fost uns la împărăţie Iehonie, fiul lui; dar şi acela a fost rău înaintea Domnului. Şi a proorocit şi pentru dînsul Sfîntul Ieremia, că, cu toată casa se va da de către Domnul în mîinile lui Nabucodonosor, împăratul Babilonului, şi mai mult nu-şi va vedea pămîntul său. Lucru care s-a şi împlinit degrabă, pentru că, cu voia lui Dumnezeu, s-a luat în robie de împăratul Babilonului, el, maica şi feciorii lui, boierii şi servitorii. Într-acea vreme, o parte din ierusalimitenii cei puternici, au fost duşi în Babilon împreună cu împăratul Iehonie, ca la zece mii de bărbaţi, şi toţi meşterii s-au luat din Ierusalim. Încă şi vasele cele de aur făcute de Solomon au fost luate din biserica Domnului şi duse în Babilon. Iar în locul lui Iehonie a fost pus împărat de Nabucodonosor, Matan, unchiul lui Iehonie, care a fost frate al lui Ioahar şi Ioachim, fii ai lui Iosie, şi l-a numit pe el Sedechie.

Sedechie a împărăţit 11 ani, făcînd tot vicleşugul înaintea ochilor Domnului, după cum au făcut şi cei ce au fost împăraţi mai înainte de el, pentru că şi-a învîrtoşat cerbicea şi şi-a împietrit inima sa, ca să nu se întoarcă spre Domnul Dumnezeul lui Israel. Asemenea şi toţi cei slăviţi ai Iudeei, preoţii şi poporul pămîntului, au înmulţit a face călcare de lege cu urîciuni păgîneşti, întinînd casa Domnului din Ierusalim cu pîngăriciuni idoleşti şi n-au ascultat cuvintele Domnului cele grăite către dînşii prin gurile proorocilor; ci încă mai ales ocăra pe trimişii lui Dumnezeu şi defăima cuvintele Domnului, iar pe proorocii cei mincinoşi ai lor îi asculta; de aceea, mînia Domnului a fost asupra Ierusalimului şi a tot pămîntul Iudeei, pînă ce Domnul a lepădat de la faţa Sa pe poporul acela.

În acea vreme, Ierusalimul a fost dat desăvîrşit risipirii şi pustiirii. Şi s-au început cele mai de pe urmă primejdii pentru Ierusalim, mai amare decît cele dintîi. Întărindu-se la împărăţie Sedechie, a voit să se lepede de Nabucodonosor, împăratul Babilonului, ca să nu-i slujească lui, nici să-i dea dajdie, pentru că asculta de sfatul împăraţilor de primprejur: al Edomului, al moabitenilor, al Tirului, al amoniţilor şi al Sidonului, care au fost mai întîi supuşi ai lui Nabucodonosor al Babilonului. După aceea, sfătuindu-se, au lepădat jugul lui şi au trimis şi la Sedechie, împăratul Iudeei în Ierusalim, sfătuindu-l ca să nu dea dajdie împăratului Babilonului, ci împreună cu dînşii să stea împotriva puterii Haldeei. Şi s-a plecat Sedechie la sfatul lor.

Iar Sfîntul Prooroc Ieremia, după porunca Domnului, şi-a făcut legături şi obezi de lemn şi, punîndu-le pe grumazul său, a stat înaintea împăratului Sedechie şi înaintea solilor împăraţilor celor mai sus pomeniţi şi a zis: „Aşa grăieşte Domnul Dumnezeul lui Israel: Acum Eu am dat tot pămîntul acesta în mîinile lui Nabucodonosor, împăratul Babilonului, ca să-i fie robi lui, să-i slujească toate limbile fiului său şi fiului fiului său; iar partea aceea şi împărăţia şi cîţi nu vor sluji împăratului Babilonului şi cîţi nu-şi vor pleca grumajii lor înaintea împăratului Babilonului, cu sabia şi cu foamea îi voi tăia pe dînşii, pînă ce se vor sfîrşi în mîinile lui. Iar voi nu ascultaţi pe proorocii voştri cei mincinoşi, nici pe cei ce vă vrăjesc şi văd visuri la voi, nici pe fermecătorii, care vă grăiesc să nu slujiţi împăratului Babilonului; căci minciună vă proorocesc ei, ca să vă depărteze de la pămîntul vostru şi să vă surpe pe voi, şi aşa cu totul să pieriţi. Deci, nu-i ascultaţi pe ei, ci slujiţi împăratului Babilonului, ca să fiţi vii şi pămîntul vostru să nu se pustiască”.

Iar oarecare prooroc mincinos, cu numele Anania, a luat obezile de pe grumajii lui Ieremia şi le-a sfărîmat pe ele şi a zis înaintea ochilor a tot poporul: „Aşa zice Domnul: Aşa voi sfărîma jugul lui Nabucodonosor, împăratul Babilonului, iar după doi ani de zile şi de pe grumajii tuturor limbilor”. Şi a grăit către dînsul Ieremia: Tu ai sfărîmat obezile cele de lemn, iar Domnul grăieşte: Am pus jug de fier pe grumajii tuturor limbilor, ca să slujească lui Nabucodonosor, împăratul Babilonului; iar tu ai făcut pe poporul acesta ca să nădăjduiască spre nedreptate. Pentru aceea, aşa zice Domnul: Iată, Eu te voi elibera pe tine de pe faţa pămîntului, şi în acest an vei muri; căci asupra Domnului Dumnezeu ai grăit! Şi a murit Anania, proorocul cel mincinos, într-acel an, în luna a şaptea.

Aceasta văzînd-o Sedechie împăratul, s-a spăimîntat şi n-a îndrăznit atunci să se lepede de împăratul Babilonului. Dar mai pe urmă, ascultînd de sfatul lui Faraon, împăratul Egiptului, s-a lepădat cu totul de Nabucodonosor şi s-a împotrivit lui, neascultînd de sfatul Proorocului Ieremia, care îi grăia cele de folos lui şi poporului său. Iar în vremile acelea, Sfîntul Prooroc Ieremia a scris în taină la Babilon, către poporul ce era în robie, vestindu-le lor că au să petreacă 70 de ani; iar după trecerea celor 70 de ani, are să-i cerceteze pe ei Domnul şi să-i întoarcă la Ierusalim, sfătuindu-i pe ei să-şi zidească acolo case, să-şi sădească grădini şi pe fiii lor să-i însoare, ca să se înmulţească şi să nu se împuţineze în robie.

Încă îi mai sfătuia pe ei ca să nu asculte de proorocii cei mincinoşi, care erau între dînşii şi le făgăduiau lor cu minciună, grabnică libertate. Ci să se roage lui Dumnezeu pentru împăratul Nabucodonosor, ca întru pacea lui să aibă odihnă şi să petreacă fără de tulburare pînă la împlinirea celor 70 de ani, care li s-au hotărît lor de Dumnezeu.

Această scrisoare a lui, citind-o în Babilon proorocii cei mincinoşi, care erau între iudei, s-au umplut de mînie şi au scris la Ierusalim către preoţii cei mari, ca să oprească pe Ieremia de a le mai prooroci şi de a le mai scrie, şi încă să-l pună pe el la închisoare şi în obezi, ca să nu tulbure poporul cu scrisorile lui, înfricoşîndu-i pe ei cu acea lungă şedere în robie. Însă proorocul lui Dumnezeu, fiind certat şi ferecat în legături, nu înceta a le propovădui cuvintele lui Dumnezeu cu netăcută gură, spunîndu-le că, pe cei mutaţi în Babilon, are să-i cerceteze Domnul cu mila Sa, iar pe cei rămaşi în Ierusalim, are să-i piardă cu dreapta Sa mînie. Pentru că voi trimite asupra lor – zice Domnul – sabie, foamete şi omor, şi-i voi pune pe ei ca pe nişte smochine proaste, pe care nu este cu putinţă a le mînca nimeni şi-i voi sfărîma pe ei cu sabia, cu foametea şi cu omorul, şi-i voi da pe ei întru pierzare tuturor împăraţilor pămîntului, întru blestem, întru mirare, spre rîs şi spre batjocură la toate limbile, către care i-am lepădat pe ei; căci n-au ascultat cuvintele Mele.

Lîngă Ierusalim era valea fiilor lui Enoh, care se numea Tafet. Într-acea vale poporul junghia pe fiii săi şi pe fiicele sale, spre jertfa idolului Moloh (noroc), şi le ardea trupurile lor. Şi, cînd se săvîrşea acea junghiere fără de Dumnezeu şi acea jertfă nelegiuită a pruncilor nevinovaţi, atunci trîmbiţele şi timpanele sunau, ca să nu se audă de către părinţi durerea şi ţipetele copiilor celor junghiaţi.

Un păcat greu ca acesta, văzîndu-l şi ocărîndu-l proorocul lui Dumnezeu, Ieremia, a luat în mînă un vas de lut ars, după cuvîntul Domnului şi, mergînd la Tafet, a strigat, zicînd: Ascultaţi cuvîntul Domnului, împăraţii şi bărbaţii Iudeei, locuitorii Ierusalimului şi cei ce intraţi prin porţile acestea. Acestea zice Domnul puterilor, Dumnezeul lui Israel: Iată, Eu voi aduce rele asupra locului acestuia, de vreme ce M-a părăsit poporul acesta şi străin a făcut locul acesta şi a jertfit zeilor celor străini, pe care nu i-au ştiut ei şi părinţii lor. Şi împăraţii Iudeei au umplut locul acesta de sîngele celor nevinovaţi şi au zidit cele înalte lui Baal, spre arderea cu foc a fiilor săi şi spre arderea de tot a lui Baal. Pentru aceasta vor veni zile – zice Domnul -, că nu se va mai numi locul acesta cădere şi loc de morminte ale fiilor lui Enoh, ci loc de multe morminte ale junghierii. Căci, aici se va junghia mulţimea iudeilor cu sabia vrăjmaşilor lor. Şi voi da trupurile lor spre mîncarea păsărilor cerului şi fiarelor pămîntului şi voi pune cetatea aceasta spre risipire şi spre plîngere, tuturor celor ce vor trece, minunîndu-se de ea, şi vor plînge pentru toată rana lor. Vor mînca trupurile fiilor şi ale fiicelor sale şi fiecare va mînca trupul aproapelui său, în înconjurarea şi în strîmtorarea în care îi vor înghesui vrăjmaşii lor, care vor căuta sufletele lor.

Aceste cuvinte înfricoşătoare de la Dumnezeu, spunîndu-le proorocul către popor, a lovit de pămînt vasul cel de lut şi l-a sfărîmat în faţa tuturor şi a zis: Acestea grăieşte Domnul puterilor: Astfel voi sfărîma pe poporul acesta şi cetatea aceasta, precum se sfărîmă acest vas de lut, care de acum nu va mai putea să se mai tămăduiască. Auzind acestea Pashor, fiul preotului Emer, care era pus povăţuitor în Casa Domnului, a lovit pe Sfîntul Ieremia proo-rocul şi l-a aruncat în obezile cele ce erau la porţile cele de sus ale lui Veniamin, în Casa Domnului. Şi a zis Sfîntul Prooroc Ieremia lui Pashor: Acestea grăieşte Domnul: Ochii tăi vor vedea, cum pe tine şi pe toată Iudeea o voi da în mîinile împăratului Babilonului, îi vor duce la Babilon şi-i vor ucide cu săbiile, şi voi da toată puterea cetăţii acesteia, toate ostenelile ei şi toate vistieriile împăratului Iudeei le voi da în mîinile vrăjmaşilor, îi vor răpi, îi vor lua şi-i vor duce în Babilon. Iar tu, Pashore, şi toţi locuitorii casei tale, vă veţi duce în robie şi, mergînd în Babilon, acolo vei muri şi acolo te vei îngropa împreună cu toţi prietenii tăi, cărora le-ai proorocit minciuna.

Şi s-a împlinit degrab acea proorocie a Sfîntului Ieremia, căci întru al nouălea an al împărăţiei lui Sedechie, a mers Nabucodo-nosor, împăratul Babilonului, cu toată puterea lui asupra Ierusalimului, l-a înconjurat din toate părţile, a săpat împrejurul cetăţii şanţuri, şi a fost Ierusalimul în mare primejdie, pentru că se întărise foamete mare în cetate. Iar proorocul lui Dumnezeu, Ieremia, zicea către împăratul Sedechie şi către tot poporul: Cu dare se va da cetatea aceasta în mîinile împăratului Babilonului, o va lua şi cu foc o va arde; iar tu, împărate, nu vei scăpa din mîinile lui, ci vei fi prins, în mîinile lui vei cădea şi în Babilon vei fi dus. Şi sfătuia proorocul pe împărat: „Să se dea de bunăvoie lui Nabucodonosor, ca să nu se risipească desăvîrşit Ierusalimul şi să piară împărăţia iudeilor”.

Iar preoţii şi proorocii strigau către împăratul să nu asculte pe Ieremia, zicînd că Ieremia a înnebunit. Iar Nabucodonosor, ostăşindu-se asupra cetăţii, a auzit că Faraon, împăratul Egiptului vine cu puterea sa în ajutorul lui Sedechie, împăratul Iudeei, ca să elibereze cetatea Ierusalimului de înconjurarea haldeilor. Deci, s-a dus Nabucodonosor împotriva lui Faraon, depărtîndu-se o vreme oarecare de cetate. Iar locuitorii Ierusalimului, văzînd că Nabucodonosor se duce de la cetate, au socotit că se întoarce la Babilon, neputînd să ia cetatea, şi batjocoreau proorocia lui Ieremia, căci nu s-a împlinit, şi ziceau că Nabucodonosor a luat-o la fugă, neputînd să-i biruiască; însă Ieremia se întărea, zicînd că Ierusalimul se va lua de la haldei şi împăratul se va duce la Babilon.

După ce s-a depărtat oastea haldeilor de Ierusalim şi popoarele au ieşit din împresurarea aceea la cetăţile şi la satele lor, Ieremia şi-a pus şaua pe catîrul său, vrînd să se ducă în patria sa, care era în partea lui Veniamin, la cetatea Anatot, nu departe de Ierusalim, pentru că acolo avea averile sale. Şi, cînd a fost la porţile cetăţii, care se numeau ale lui Veniamin, străjerul porţilor acelora, numit cu numele Saruia, nepotul mincinosului prooroc Anania, căruia Ieremia îi proorocise grabnică moarte, acel Saruia, vrăjmăşuind pe Ieremia pentru unchiul său şi văzînd pe Ieremia că ieşea din cetate, l-a oprit, zicîndu-i: „Tu fugi la haldei?” Ieremia a răspuns: „Minţi, căci nu mă duc la haldei, ci la cetatea mea, unde îmi este averea”. Iar acela, neascultînd cuvintele lui Ieremia, l-a luat şi cu sila l-a dus la boieri, spunîndu-le că l-a prins fugind la haldei. Deci, boierii, mîniindu-se asupra lui Ieremia, l-au bătut şi l-au aruncat în temniţă; însă iarăşi l-au scos afară.

În acea vreme, Nabucodonosor, împăratul Babilonului, biruind şi gonind pe Faraon, împăratul Egiptului, care venise în ajutorul lui Sedechie, s-a întors degrabă cu toată puterea sa, iarăşi la Ierusalim, l-a înconjurat şi-l bătea tare. Şi a fost Ierusalimul în înconjurarea haldeilor pînă la al 11-lea an al împărăţiei lui Sedechie. Atunci, Ieremia, iarăşi a sfătuit pe popoare la pocăinţă şi le arăta că se împlinise proorocia lui; căci acum a venit pedeapsa cea mai înainte gătită de Dumnezeu, pentru nepocăinţa şi împietrirea oamenilor celor păcătoşi, şi le da sfat folositor, ca să se supună haldeilor, zicînd: „Astfel socoteşte Domnul: Cel ce şade în această cetate, va muri de sabie, de foamete şi de omor; iar cel ce se va supune haldeilor, va fi viu”. Boierii ziceau împăratului: „Să moară omul acesta, căci el slăbeşte mîinile bărbaţilor, care se ostăşesc, fiind rămaşi în cetate şi mîinile a tot norodul”.

Zicînd ei către împărat cuvîntul acesta, arată că acest om nu propovăduieşte pacea acestui popor, ci numai cele rele. Împăratul Sedechie le-a răspuns: „Iată, el este în mîinile voastre, faceţi cu el ce voiţi”. Deci, au luat pe Ieremia şi l-au aruncat în groapa lui Melhis, fiul împăratului, care era într-o casă întunecoasă; şi l-au spînzurat pe el cu funii în groapa aceea, ca să moară acolo; iar în groapă nu era apă, ci noroi. Şi a pătimit proorocul lui Dumnezeu fără vină, şezînd în acel noroi pînă la grumaz, încît puţin a fost de n-a murit. Atunci era la curtea împărătească un oarecare bătrîn, cu numele Avdemeleh, de neam arab, care, auzind că Ieremia este aruncat în groapă la moarte, a zis împăratului: „Rău ai făcut ceea ce ai făcut, ucigînd pe omul acesta”.

Atunci împăratul a poruncit lui Avdemeleh să scoată afară din groapă pe Ieremia; apoi l-a chemat la el şi l-a întrebat, de o parte, dacă sînt adevărate cele proorocite de dînsul. Şi a grăit proorocul către împărat: „De-ţi voi spune adevărul, mă vei omorî; iar de te voi sfătui, nu mă vei asculta”. Atunci împăratul s-a jurat că nu-l va omorî.

Deci, i-a grăit proorocul: Aşa zice Domnul puterilor, Dumnezeul lui Israel: Dacă vei ieşi cu smerenie la voievozii împăratului Babilonului, sufletul tău va fi viu şi cetatea aceasta nu se va arde cu foc şi vei fi viu tu şi casa ta; iar de nu vei ieşi la domnii împăratului Babilonului, cetatea aceasta va cădea în mîinile haldeilor, pe care o vor arde cu foc, iar tu şi femeile tale nu veţi scăpa din mîinile lor, iar pe copii îi vor duce în robie.

Auzind împăratul acestea din gura proorocului, nu i-a ascultat sfatul cel bun, şi l-a aruncat în temniţă, în care a petrecut Sfîntul Ieremia, pînă ce s-a luat Ierusalimul de haldei, care s-a întîmplat în al 11-lea an al împărăţiei lui Sedechie. Şi atît de mare era foametea în cetate, încît oamenii îşi mîncau copiii lor şi trupurile unul altuia. Deci poporul, slăbind foarte mult şi zidurile cetăţii fiind sfărîmate de puterea haldeilor, ostaşii care erau în cetate au deschis noaptea porţile cetăţii din grădina împărătească şi au ieşit din cetate, fugind împreună cu împăratul lor, Sedechie, pe o cale ce ducea în pustie. Haldeii care erau împrejurul cetăţii, simţind aceasta, au izgonit din urmă pe împărat şi l-au ajuns în cîmpul Ierihonului. Aici toată oastea care era lîngă dînsul l-a lăsat şi a fugit care pe unde a putut. Iar haldeii, prinzînd pe Sedechie împăratul Iudeei, l-au dus la Nabucodonosor, împăratul Babilo-nului, în Revlat. Aici, împăratul Babilonului a ucis pe fiii lui Sedechie înaintea ochilor lui şi pe toţi puternicii prinşi cu dînsul i-a omorît; iar lui Sedechie, după ce i-a scos ochii, l-a ferecat în obezi de fier şi l-a dus în Babilon.

Navuzardan, cel mai mare voievod al puterilor haldeieşti, cu ceilalţi voievozi şi cu mulţimea de ostaşi, au dărîmat zidurile Ierusalimului şi l-au umplut de sînge, pierzînd cu sabie şi cu foc cea mai frumoasă şi cea mai strălucită cetate a scaunului împăraţilor Iudeei. Şi, voievodul Navuzardan avea poruncă de la împăratul Nabucodonosor, pentru Proorocul Ieremia, ca să-l păzească viu şi nevătămat, căci îi zisese: „Să-l iei şi să-l ai sub ochii tăi şi să nu-i faci nici un rău; ci, ceea ce va pofti să-i faci lui”. Căci auzise Nabucodonosor de Sfîntul Ieremia, de proorocia lui şi de sfatul ce l-a dat lui Sedechie, ca fără război să se predea puterii haldeieşti; de aceea, a dat porunca aceasta voievodului său, Navuzardan. Şi a fost scos din temniţă Sfîntul Prooroc cu mîinile ostaşilor haldeieşti, dezlegat din legături, cinstit cu cinste şi dăruit cu libertate. Deci, Proorocul Ieremia, avînd libertate şi îndrăzneală de la voievodul Navuzardan, a început îndată a se îngriji pentru sfinţenia lui Dumnezeu şi pentru preaînalta podoabă şi slavă a tuturor seminţiilor lui Israel, adică pentru chivotul Legii, ca să nu se sfărîme de cei de altă seminţie şi astfel să se necinstească slava lui Dumnezeu.

El a cerut voie de la voievodul care dărîma Ierusalimul să nu-l oprească de a lua sfinţenia Dumnezeului lui Israel mai înainte de dărîmarea bisericii, ca să nu se jefuiască şi să se ardă. Şi, aflînd el pe oarecare preoţi şi leviţi scăpaţi de sabie, i-a luat cu sine şi, umblînd cu dînşii fără temere printre haldei, au mers cu sîrguinţă în biserică şi au luat mai întîi din focul altarului, care o singură dată s-a pogorît din cer spre jertfe, în zilele lui Moise şi ale lui Aaron, şi de atunci se păzea nestins în altar. Pentru că era poruncă de la Dumnezeu, ca preoţii să adauge totdeauna lemne pe focul acela în altar, ca niciodată să nu se stingă. Luînd Ieremia dintr-acel foc, l-a ascuns într-o fîntînă fără de apă şi, avînd mare credinţă, a proorocit că focul acela chiar de se va stinge la o vreme, prefă-cîndu-se prin minune în altă stihie, însă la vremea sa, întorcîndu-se iar în singura sa stihie se va aprinde.

Acest lucru s-a întîmplat după întoarcerea din Babilon a poporului lui Israel, în vremea înnoirii bisericii şi în zilele lui Neemia, după mulţi ani de la sfîrşitul Sfîntului Prooroc Ieremia. Iar el, ascunzînd focul acela în puţ, l-a închis şi l-a făcut neştiut de nimeni. Apoi, după punerea la păstrare a focului altarului, a luat cortul şi chivotul Legii şi cele dintr-însul şi le-a ţinut la sine, pînă ce s-a liniştit tulburarea de război ce a fost în cetate, cînd se risipea şi se ardea de haldei.

După luarea cortului şi a chivotului din biserica Domnului, voievodul Navuzardan a jefuit îndată toate celelalte vase de aur şi de argint ce erau în biserică şi a sfărîmat toată arama şi a luat-o la Babilon. Apoi a ars şi a dărîmat acea preafrumoasă biserică, zidită de Solomon cu multă înţelepciune. Asemenea şi palatele împărăteşti şi toate casele cele frumoase ale Ierusalimului, cum şi bisericile cele mari le-a dat pradă focului şi risipirii; iar zidurile cetăţii le-a săpat împrejur puterea cea haldeiască şi le-a asemănat cu pămîntul. Atunci mulţimea fără de număr a poporului iudeilor, a căzut în ascuţişul sabiei; dar, mai ales în valea Tafet, cea zisă mai sus, în care poporul îşi jertfea diavolilor, cîndva, pe fiii şi pe fiicele lor. Acolo au mîncat armele cea mai mare mulţime de bărbaţi, de femei şi de copii, fără cruţare şi fără milă, încît s-a împlinit proorocia grăită de Ieremia, că nu se va mai chema locul acesta cădere şi loc de morminte ale fiilor lui Enon, ci loc de morminte al junghierii, pentru că acolo aproape s-a junghiat tot poporul Ierusa-limului; iar pe cei ce scăpaseră de sabie, i-au dus în robie, lăsînd numai din săracii acelui pămînt, ca să păzească viile şi grădinile.

Voievodul Navuzardan, ieşind din Ierusalimul cel risipit, încărcat cu multe dobînzi şi prăzi, după porunca împăratului Nabucodonosor, a pus stăpînitor asupra pămîntului cel pustiit al iudeilor, pe Godolia, fiul lui Ahicam, cel care a izbăvit pe Ieremia din mîinile celor ce voiau să-l omoare. Iar către Ieremia a zis: „Dacă îţi este bine, să mergi împreună cu mine în Babilon şi voi pune ochii mei spre tine; iar de nu, rămîi aici. Iată, tot pămîntul este înaintea feţei tale, şi ce pofteşti şi ori unde voieşti, acolo să mergi. Să te duci şi să te întorci la Godolia, pe care l-a pus împăratul Babilonului în pămîntul Iudeei şi să trăieşti cu dînsul în poporul tău cel ce a rămas acolo”. Şi voievodul i-a dat lui Ieremia hrană, daruri şi libertate.

Sfîntul Prooroc Ieremia, luînd cortul, Chivotul Legii şi cele dintr-însul, împreună cu cei ce urmau după dînsul, preoţi şi leviţi, le-au pus în muntele acela în care, odinioară, suindu-se Sfîntul Prooroc Moise, a văzut pămîntul făgăduinţei şi acolo a murit şi s-a îngropat. În acel munte Sfîntul Ieremia a aflat o peşteră, în care a pus Chivotul, astupînd uşa cu pietre şi pecetluind-o cu numele lui Dumnezeu, scriind şi însemnînd cu degetul slovele în piatră, ca şi cu un condei de fier, pentru că piatra cea tare, la degetul lui cel ce scria, s-a făcut moale ca ceara; iar după scriere s-a întors la tăria ei şi s-a făcut ca o scobire de fier acel loc, care este în pustiu între doi munţi şi în care zac îngropaţi Moise şi Aaron. Şi a zis Ieremia către cei ce erau de faţă: „S-a dus Domnul din Sion la cer şi iarăşi Se va întoarce cu putere; şi va fi semnul venirii Lui, cînd se vor închina lemnului toate limbile”. Şi a mai zis: Chivotul acela nimeni nu-l va putea scoate din locul acela, fără numai Moise proorocul cel ales al lui Dumnezeu. Şi pe tăbliţele cele din chivot, nimeni din preoţi sau din prooroci nu le va scoate, fără Aaron cel plăcut lui Dumnezeu. Iar în ziua Învierii va ieşi sicriul din piatra cea pecetluită şi se va aşeza pe muntele Sionului, şi toţi sfinţii se vor aduna la dînsul, aşteptînd pe Domnul, ca să-i scape de vrăjmaşul, cel ce vrea să-i omoare”.

Acestea grăindu-le sfîntul prooroc către preoţi şi leviţi, un nor a acoperit deodată acea peşteră astupată şi nimeni nu putea să citească numele lui Dumnezeu, care era însemnat pe piatră de degetul lui Ieremia, nici nu putea să cunoască sau să afle acel loc. Căci oarecare din cei ce veniseră după dînşii s-au apropiat şi, vrînd să însemneze locul acela şi calea către el, n-au putut să-l afle nicidecum.

Înţelegînd acestea proorocul, a zis către dînşii: Neştiut va fi locul acesta, pînă cînd Dumnezeu va aduna soboarele popoarelor şi le va fi milostiv. Atunci le va arăta aceasta şi se va ivi slava Domnului la vederea tuturor şi va fi nor, precum i s-a arătat şi lui Moise. Nimeni nu ştie nici în ziua de astăzi peştera aceea şi nu va fi ştiut de nimeni pînă la sfîrşit. Acea peşteră este acoperită cu nor luminos ca focul, după chipul slavei celei dintîi, care era în locaşul mărturiei, pentru că nu va înceta slava lui Dumnezeu de la legea sa.

Deci, după ce Ieremia a ascuns Chivotul lui Dumnezeu, iudeii n-au mai avut slava aceea ca odinioară, deşi după şapte ani au înnoit biserica lui Solomon. Şi, fiind lipsiţi de Chivotul Domnului, au făcut alt chivot de aur, după asemănarea celui făcut de Moise, şi cu toate cele ce era în chivotul cel dintîi. Însă, nu era într-însul o putere făcătoare de minuni şi o slavă ca aceea a lui Dumnezeu, strălucind precum era la cel dintîi. Focul ceresc pe care Sfîntul Ieremia şi preoţii cei ce au fost împreună cu dînsul, îl ascunsese în puţul cel fără apă, s-a aflat de alţi preoţi, de care am pomenit mai sus, după ce au trecut mulţi ani de la sfîrşitul Sfîntului Prooroc Ieremia.

După ce Sfîntul Ieremia a ascuns chivotul Domnului, a mers la Godolia în cetatea Masifat, fiindcă acolo începuse poporul a petrece în locul Ierusalimului. Acolo a şezut între poporul său, care rămăsese pe pămînt, plîngînd pentru dărîmarea şi pustiirea Ierusalimului, cu plîngere nemîngîiată, precum arată Cartea Plîngerii lui. Şi, stăpînind Godolia peste Iudeea cea pustiită, Ismail, fiul lui Natanie, fiind de neam împărătesc, poftea acea stăpînire pentru dînsul. El, adunînd nişte bărbaţi voinici, a mers la dînsul în Masifat, din dragostea ce avea pentru el, şi l-a primit Godolia cu cinste, neştiind vicleşugul şi gîndul lui cel rău, şi au făcut ospăţ pentru dînşii. Iar după ce s-a înserat, s-au sculat Ismail şi cei zece bărbaţi ce erau cu dînsul şi au ucis pe Godolia, pe toţi iudeii şi pe toţi haldeii şi ostaşii ce erau lîngă dînsul, năvălind noaptea prin cetate şi omorînd pe cei ce dormeau.

Auzind de acestea voievodul Ioanan, fiul lui Caris, şi ceilalţi bărbaţi vestiţi ai iudeilor, care petreceau prin sate, s-au adunat, şi, împreunîndu-şi oştile lor, au mers cu război asupra lui Ismail şi s-au bătut cu dînsul la Gavaon, biruindu-l; şi a scăpat Ismail abia cu opt bărbaţi, la fiii lui Amun.

După biruirea şi izgonirea lui Ismail s-au sfătuit oamenii cei din Iudeea împreună cu Ioanan, ca să nu şadă în pămîntul Iudeei, ci să se ducă în Egipt, fugind de la faţa haldeilor, deoarece se temeau de mînia împăratului Babilonului pentru moartea lui Godolia, socotind că, dacă va auzi împăratul de uciderea lui, îndată va trimite oaste, ca să piardă rămăşiţele lui Israel. Deci, se gătea împreună tot poporul de calea spre Egipt, din care nu s-a scos decît cu mîna lui Dumnezeu cea tare şi cu braţul Lui cel înalt. Mai întîi au mers la Sfîntul Prooroc Ieremia, cu tot poporul de la mare pînă la mic, şi i-au zis lui: „Să cadă rugăciunea noastră înaintea feţei tale, ci roagă-te pentru noi către Domnul Dumnezeul tău, că am rămas puţini din mulţi ce eram, precum ochii tăi ne văd. Şi să ne spună nouă Domnul Dumnezeul tău, calea în care vom merge şi cuvîntul pe care-l vom face”.

Şi le-a spus lor Proorocul Ieremia: „Am auzit şi mă voi ruga pentru voi Domnului Dumnezeului nostru, după cuvintele voastre; iar cuvîntul pe care îl va răspunde Domnul, îl voi spune vouă şi nu voi tăinui de voi acel cuvînt. Dar, dacă voi nu veţi voi să ascultaţi poruncile Domnului?” Iar aceia au zis către Ieremia: „Să fie Domnul între noi martor drept şi credincios, că, după cuvîntul pe care îl va trimite nouă, aşa vom face, fie bun, fie rău. Glasul Domnului nostru, la care noi te trimitem, îl vom asculta”.

Şi s-a rugat Sfîntul Ieremia şi, postind zece zile, a primit de la Dumnezeu înştiinţare de voia Lui cea sfîntă şi a chemat pe Ioanan şi pe cei ce erau cu dînsul şi pe tot poporul de la mic pînă la mare şi le-a zis lor: „Aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel, la care voi m-aţi trimis pe mine: Dacă veţi şedea în pămîntul acesta, vă voi zidi pe voi şi nu vă voi risipi, ci vă voi sădi pe voi, şi nu vă voi smulge, că am încetat cu răutăţile acelea, pe care le-am făcut vouă. Să nu vă temeţi de faţa împăratului Babilonului, că Eu cu voi sînt, ca să vă izbăvesc şi să vă mîntuiesc din mîinile lui; Eu vă voi milui şi vă voi întoarce la pămîntul vostru. Iar de veţi zice: nu vom şedea în pămîntul acesta, ci în pămîntul Egiptului vom merge, ca să nu vedem petrecîndu-se aici război şi glasul trîmbiţei să nu-l auzim, de pîine să nu flămînzim, ci acolo să ne veselim. Pentru aceea ascultaţi cuvîntul Domnului, voi, iudeii cei rămaşi. Aşa zice Domnul Atotţiitorul, Dumnezeul lui Israel: Dacă voi vă veţi întoarce faţa voastră spre Egipt şi veţi merge acolo să petreceţi, sabia, de care voi vă temeţi, vă va găsi pe voi acolo; foametea de care voi vă feriţi, vă va ajunge pe voi în Egipt şi acolo veţi muri de foame şi de sabie, şi nici unul nu va scăpa de răutăţile acelea, pe care le voi aduce asupra voastră. Că precum a picat mînia Mea asupra celor ce vieţuiau în Ierusalim, aşa va pica mînia Mea asupra voastră, de veţi merge în Egipt şi nu veţi mai vedea încă locul acesta. Aceasta le-au grăit Domnul asupra voastră, celor ce aţi rămas din iudei. Să nu mergeţi în Egipt, ca să nu vă stingeţi acolo de sabie, de foamete şi de omor”.

După ce a încetat Ieremia a grăi către popor toate cuvintele Domnului, Azaria, fiul lui Maaseia, Ioanan, fiul lui Karia şi toţi bărbaţii cei defăimători, au zis către Ieremia: „Minţi, că nu te-a trimis pe tine la noi, Domnul Dumnezeul nostru, ca să ne grăieşti să nu mergem în Egipt, şi să petrecem acolo; ci Baruh, fiul lui Nirie, te îndeamnă pe tine asupra noastră, ca să ne dai pe noi în mîinile haldeilor, să ne pedepsească şi să ne ducă în Babilon”. Poporul n-a ascultat glasul Domnului cel grăit prin Ieremia şi, luîndu-şi femeile şi copiii, l-au luat şi pe Proorocul Ieremia fără voia sa. Asemenea au luat împreună cu dînsul şi pe proorocul Baruh şi s-au dus în Egipt, unde s-au sălăşluit lîngă o cetate ce se numea Tafnas. Acea cetate ţinea de împărăţia Egiptului, în care altă dată Sfîntul Moise făcea minuni înaintea lui Faraon.

Acolo a petrecut Sfîntul Ieremia proorocul patru ani, bucurîndu-se de mare cinste între egipteni pentru sfinţenia sa şi pentru facerile lui de bine ce le arăta; pentru că pe aspidele care îi pierdeau pe dînşii şi pe nişte fiare din apă, care se numeau crocodili, le-a omorît cu rugăciunea la locul sălaşului lui Faraon, unde şi-a dat obştescul sfîrşit şi unde a şi fost îngropat. Sfîrşitul lui a fost mucenicesc. Căci, după ce a proorocit că împăratul Babi- lonului are să vină asupra Egiptului şi pe tot pămîntul să-l prade, ca să piardă şi pe iudeii care se aşezaseră acolo; atunci poporul e- vreiesc, mîniindu-se pe Sfîntul Ieremia, l-au omorît cu pietre.

În acelaşi an, după sfîrşitul lui, a venit împăratul Babilonului cu multă putere asupra Egiptului şi a ucis pe împărat; iar tot neamul iudeilor care venise în Egipt a pierit, după cum proorocise Sfîntul Ieremia. Însă cinstitele lui moaşte, după mulţi ani, au fost aduse cu mare cinste de către Alexandru, împăratul Macedoniei, în cetatea Alexandriei, zidită întru numele său. Şi le-a pus la un loc ce se numea Tetrafel, care era cinstit foarte mult de alexandrini, pentru moaştele lui cele prooroceşti.

Sfîntul Ieremia a mai proorocit şi despre patimile Domnului şi Mîntuitorului nostru Hristos, zicînd astfel: Veniţi şi să băgăm lemn în pîinea lui şi să-l pierdem pe el din pămîntul celor vii şi numele lui să nu se mai pomenească. Iar cînd vieţuia în Egipt, a proorocit despre sfărîmarea idolilor şi despre venirea în Egipt a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu cu Pruncul cel mai înainte de veci, zicînd către popii egipteni: „Se cade ca toţi idolii să cadă şi tot ce este făcut de mîini să se sfărîme, întru acea vreme, cînd va veni aici o maică Fecioară cu un Prunc născut în peşteră şi pus în iesle”.

De la acea proorocie a lui Ieremia, a rămas în obiceiul egiptenilor de a închipui o fecioară, odihnindu-se în pat; iar aproape de dînsa, un prunc înfăşat în scutece şi culcat în iesle şi ei se închinau acelui chip. Împăratul Ptolomeu, întrebînd odată pe popii egipteni, pentru ce fac aceasta, ei au răspuns: „Această taină este a celor mai de demult părinţi ai noştri, pe care a vestit-o înainte un sfînt prooroc, şi acum aşteptăm sfîrşitul acestei proorocii şi împlinirea tainei”.

După ce au trecut mulţi ani de la sfîrşitul proorocului Ieremia, Iuda Macabeul l-a văzut împreună cu arhiereul Onia, arătîndu-i-se lui în vedenie, despre care se scrie aşa: „S-a arătat lui Macabeu o vedenie într-acest fel: „Onia, fiind arhiereu, bărbat bun şi îmbunătăţit, cucernic la vedere, blînd la obicei şi la vorbă bine încuviinţat, deprinzîndu-se din copilărie spre toată bunătatea; îşi ridica mîinile şi se ruga pentru poporul iudeilor. După aceea, i s-a arătat alt bărbat, cu cărunteţe şi cu o slavă minunată şi înconjurat cu cinste şi cu mare cuviinţă”. Şi, răspunzînd Onia, a zis: „Acesta este Ieremia, proorocul lui Dumnezeu şi iubitorul de fraţi, care mult se roagă pentru popor şi pentru sfînta cetate. Şi, întinzîndu-şi Ieremia mîna dreaptă, a dat lui Iuda Macabeul o sabie de aur, grăindu-i acestea: primeşte această sfîntă sabie ca dar de la Dumnezeu, cu care vei sfărîma pe vrăjmaşi”.

Din această vedenie, se vede destul de lămurit, cum că sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu, după sfîrşitul lor, se roagă lui Dumnezeu pentru noi şi ne ajută nouă, precum a ajutat Sfîntul Ieremia lui Iuda Macabeul asupra potrivnicilor, ale cărui sfinte rugăciuni să ne ajute şi nouă, asupra văzuţilor şi nevăzuţilor vrăjmaşi, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.

Posted in |

Viaţa Cuviosului Pafnutie, egumenul mănăstirii Borob (1 mai)

Acest cuvios părinte Pafnutie se trage după neam din seminţia agarenească. Cînd, pentru păcatele noastre şi prin voinţa lui Dumnezeu, a venit în pămîntul Rusiei, Batie, împăratul cel fără de Dumnezeu al tătarilor; acesta a robit cu mulţimea puterilor sale cetăţile cele mari ale Rusiei, a pustiit pămîntul cu sabie şi cu foc, a pierdut sfintele biserici de toată sfinţenia, iar pe domnii şi pe toţi stăpînitorii i-a secerat cu sabia ca pe nişte spice şi i-a tăiat ca pe nişte copaci frumoşi; iar în locul acelora a pus alţi stăpînitori de neam agarean, care se numeau în limba poloveţilor bascachi. Moşul lui Pafnutie agareanul, era dintr-aceşti stăpînitori care se numeau bascachi şi trăia în Rusia sub stăpînirea cea încredinţată lui.

Murind însă acel împărat păgîn, fiii Rusiei au primit uşurare de frica ce aveau de barbari şi fiecare din domnii şi stăpînitorii cei de bun neam şi-au luat moşia şi stăpînirea lor. Adunîndu-se prin cetăţi, popoarele cele numite cu numele lui Hristos şi înmulţindu-se, a început a străluci sfînta credinţă creştinească, iar păgînătatea agarienească a se prăpădi, pentru că binecredincioşii domni ai Rusiei porunceau stăpînitorilor agareni, de a nu se mai apropia vreunul de credinţa creştinească şi pe creştini să nu-i mai dea morţii. Atunci moşul lui Pafnutie, a primit sfînta credinţă şi s-a botezat, luînd numele de Martin. El, vieţuind în dreapta credinţă creştinească, a născut un fiu cu numele Ioan.

Acela, venind în vîrstă, a luat în căsătorie pe o fecioară, Fotinia, şi a născut pe acest fericit prunc de care ne este cuvîntul, şi i-au dat numele la Sfîntul Botez, Partenie. Ei petreceau părinteasca moştenire în sătişorul ce se numea Cudinov, departe ca la trei stadii de cetatea Borova. Şi, crescînd pruncul cu anii, creştea şi cu înţelegerea şi cu bunul obicei, pentru că, dîndu-se la învăţătura cărţii, învăţa nu numai dumnezeiasca Scriptură, ci şi obiceiurile cele bune, ca: blîndeţea, bunătatea, înţelepciunea, urmînd celor buni şi ferindu-se de cei răi.

Apoi, lăsînd pe părinţii săi şi toate cele din lume, s-a dus la mănăstirea cetăţii Borova, care se cheamă Înaltă, avînd hramul Acoperămîntului Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, şi acolo a luat chipul monahicesc din mîinile egumenului Marcel, întru al douăzecelea an de la naşterea sa; şi a fost numit Pafnutie în loc de Partenie.

Aici a fost dat în povăţuirea sfinţitului stareţ Nichita, care altădată a fost ucenicul Cuviosului Serghie, făcătorul de minuni. Pafnutie trecu bine prin toate slujbele mănăstireşti, cu toată bună rînduială. El era de toţi iubit, pentru faptele lui cele bune; şi a făcut 20 de ani în nevoinţele cele iubitoare de osteneală.

Apoi, păstorul acelui locaş, ducîndu-se către Domnul, fericitul Pafnutie, prin alegerea şi rugămintea monahilor care erau acolo şi mai ales în urma dorinţei celei mari a stăpînitorului cetăţii, a fost silit a primi slujba de egumen al acelui sfînt locaş. Ca stăpînitor al cetăţii era voievodul Simeon, feciorul lui Vladimir, pe care fericitul Pafnutie, neputînd să nu-l asculte, a primit egumenia; la care s-a binecuvîntat şi hirotonit de preasfinţitul Fotie, mitropolitul a toată Rusia. El a început a se îndeletnici cu mai mari nevoinţe, îngrijind de păstoria oilor celor cuvîntătoare ale lui Hristos, ca un bun şi iscusit păstor, făcîndu-se model turmei sale, abătîndu-se totdeauna de oile cele de-a stînga şi silindu-se spre cele de-a dreapta, slujind totdeauna Domnului ziua şi noaptea; pentru că ziua se ostenea în slujbele mănăstireşti, iar noaptea petrecea în rugăciuni. Acest cuvios era împodobit de Dumnezeu cu dreaptă socoteală şi cu alte daruri ale Sfîntului Duh, căci i-a dat lui a cunoaşte pe om după chip şi după vedere, precum şi toate neputinţele şi patimile care erau în sufletul cuiva. Acestea toate şi alte descoperiri arătate lui în visuri, le va arăta povestirea care urmează.

Odată, s-a întîmplat că, fiind trimis la un sat unul din fraţii lui cei mănăstireşti pentru trebuinţa mănăstirii şi zăbovind el acolo puţin, i-a făcut vrăjmaşul împiedicarea păcatului, căci, prin ispita satanei, a căzut într-un necurat păcat trupesc. În noaptea aceea, Cuviosul părinte Pafnutie, după obişnuita sa pravilă, s-a culcat să se odihnească puţin şi îndată i s-a făcut o înştiinţare ca aceasta, pentru fratele care căzuse în păcat.

Vedea o grădină foarte frumoasă, avînd pomi sădiţi cu multă chiverniseală şi se bucura părintele, în vedenia aceea, de podoaba acelor pomi încărcaţi cu poame; iar un pom era mai ales decît alţii. Deci, spre acela, întorcîndu-şi vederea cu veselie şi minunîndu-se, privea frumuseţea lui, iată, deodată înaintea ochilor săi, smulgîndu-se acel pom din locul său, a căzut la pămînt. Fericitul, uitînd vederea cea cu bucurie, s-a mîhnit foarte pentru această neaşteptată cădere a acelui pom şi apropiindu-se, l-a ridicat şi l-a sădit la locul lui, întărindu-l împrejur, ca să stea ca şi mai înainte. Apoi, după ce a făcut aceasta, iarăşi smulgîndu-se pomul, a căzut; dar el l-a pus iarăşi să stea la loc şi, săpîndu-l, îl întărea, iar acesta iarăşi cu o clătire mare se plecă în jos; deci, cu multă osteneală trăgîndu-i pămînt, abia a putut a-l întări.

Deşteptîndu-se din somn, a înţeles puterea vedeniei şi s-a mîhnit foarte. Pentru că grădina cea frumoasă însemna locaşul lui, acei pomi sădiţi cu multă chiverniseală închipuiau pe fraţii lui cei răsădiţi în casa lui Dumnezeu şi care aduceau rodurile bunătăţilor; iar pomul cel smuls şi căzut, însemna pe fratele cel ce căzuse în păcat şi pentru a cărui îndreptare îi trebuia părintelui mare osteneală. Fratele acela, sfîrşindu-şi lucrul ascultării sale şi cumpărînd sufletului său paguba cea vrednică de tînguire, s-a întors la mănăstire. Părintele îl întreba, dacă i s-a întîmplat vreo supărare pe cale. Iar fratele, acoperindu-se de norul cel întunecat al ruşinii, nu voia să-şi mărturisească păcatul, ruşinîndu-se de faţa părintelui spre care nu mai putea privi. Fericitul Pafnutie, văzîndu-l tulburat în sufletul său, i-a spus vedenia cea despre dînsul şi-l ruga bunul doctor să-şi descopere rana de care suferea înlăuntrul sufletului său; dar abia a putut să-l înduplece spre a-şi mărturisi păcatul făcut. Lipind multă vreme la rana sufletească doctoria cea duhovnicească şi cuviincioasă, abia a putut să întărească în el pocăinţa, depărtînd de la el gîndul deznădejdii, mîngîindu-l cu nădejdea milostivirii lui Dumnezeu. Aşa luînd aminte de păstoria sa, se asemăna cu doctorul cel iscusit, cu păstorul cel bun, care, aflînd de oaia răpită de lup, o ridică pe umărul său; şi astfel, ca un bărbat puternic, purta greutăţile şi neputinţele celor nevoiaşi.

Petrecînd în locaşul acela în egumenie ca la 13 ani, a căzut în neputinţă trupească şi a suferit de boală multă vreme. Apoi s-a îmbrăcat în sfînta schimă şi de atunci s-a însănătoşit. Dar n-a mai slujit Sfînta Liturghie pînă la ducerea sa către Dumnezeu. Numai o singură dată i s-a întîmplat de mare nevoie, de care se va spune pe urmă.

Sculîndu-se din boală, Cuviosul Pafnutie a lăsat egumeneasca începătorie şi, dorind viaţa cea liniştită şi deosebită, s-a dus din locaşul acela într-o pustietate, care era aproape ca la două stadii. Acolo, găsind un loc plăcut în vale, între două rîuri, împrejmuit de pădure deasă, s-a aşezat cu un frate; însă acel loc ţinea de o altă stăpînire. Începînd el viaţa cea după Dumnezeu, cu mai multe osteneli pustniceşti, au început a veni la dînsul şi alţi fraţi; apoi, cu binecuvîntarea lui, îşi zideau chiliuţe şi vieţuiau împreună cu bunul lor povăţuitor şi învăţător către mîntuire. Deci, înmulţindu-se ucenicii şi lărgindu-se locul, fraţii au rugat pe sfîntul părinte, să dea voie să zidească o biserică pentru dumnezeiasca Liturghie.

Neoprindu-i de la aceasta, fraţii au zidit singuri o biserică în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi a cinstitei sale naşteri, şi au sfinţit-o cu binecuvîntarea Preasfinţitului Mitropolit Iona. Iar vrăjmaşul, urîtorul binelui, îndemna pe mulţi oameni să facă supărare cuviosului şi locaşului său cel zidit din nou. Dar, cuviosul biruia cu binele pe cel rău şi pe toţi îi dobîndea cu răbdarea sa. Acest lucru, văzîndu-l Dumnezeu, îl păzea pe el şi locaşul lui prin apărarea Sa; pentru că nu va lăsa Domnul toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor.

Atunci în cetatea Borovţca era voievod Vasile Iaroslavici. Acela se mîniase pe sfîntul că lăsase mănăstirea lui şi se aşezase pe altă moşie. Deci, văzînd locaşul său micşorîndu-se şi scăzînd, iar cel nou înmulţindu-se şi înflorind, se aprindea cu mînia şi se gîndea cum ar putea să izgonească pe cuviosul cu ucenicii lui din acel loc, deoarece locul acela ţinea de altă stăpînire. Deci, a început în taină să-i facă răutate într-acest chip: Trimitea de multe ori slujitori nebuni, după obiceiul său, ca să aprindă locaşul de pretutindenea. Aceia, mergînd şi văzînd pe părintele cu fraţii că se osteneau la zidirea mănăstirii, nu puteau să le facă nici un rău, pentru că iuţimea şi sălbăticia lor se schimba în temere şi blîndeţe şi se întorceau acasă fără a face nimic.

Odată, a trimis pe un agarean botezat din nou, anume Ermolae, care nu-şi lepădase încă răul obicei barbar ca, fără de veste, să facă rău cuviosului părinte şi să-i aprindă locaşul. Dar, deodată a orbit şi, umblînd, rătăcea împrejurul mănăstirii. Pe acesta, aflîndu-l unii, l-au dus la părintele Pafnutie şi cînd l-a văzut cuviosul, l-a chemat cu bucurie, zicîndu-i pe nume. Apoi l-a întrebat pentru ce pricină a venit la dînsul? Iar el, lăsîndu-şi răutatea de fiară, a mărturisit părintelui toate, pentru ce a fost trimis şi, căzînd, îşi cerea iertare şi vederea ochilor. Atunci părintele, făcînd rugăciune pentru dînsul, i-a dat iertare şi binecuvîntare; iar Dumnezeu i-a dăruit vedere. Apoi Ermolae s-a dus la stăpînul său, nefăcînd nici un rău Cuviosului Pafnutie.

Într-acea vreme a venit fără de veste asupra pămîntului Rusiei, prin voinţa lui Dumnezeu, păgînul împărat Momotec cu mulţime de agareni. Iar marele voievod Vasile Vasilievici, şi cu dînsul şi ceilalţi ai Rusiei, neadunîndu-se cu toată oastea lor, degrabă cu puţini ostaşi au întîmpinat la Suzdal pe agarenii cei fără de Dumnezeu şi, făcînd război pentru păcatele noastre, agarenii au biruit pe domnii Rusiei, încît pe mulţi i-au prins vii, între care era şi voievodul Vasile Iaroslavici, stăpînitorul cetăţii Borova, cel ce avea vrajbă asupra fericitului Pafnutie. Acela, fiind în robie, şi-a adus aminte de greşeala sa, că fără de nici o vină făcea rău cuviosului părinte şi se căia de greşeala sa şi se ruga lui Dumnezeu să-l scape de primejdia ce era asupra lui, cu rugăciunile Cuviosului Pafnutie. Astfel fiind el, a dat făgăduinţă că, de-l va scăpa Domnul din mîinile agarenilor, îndată are să strice vrajba şi să se împace cu cuviosul.

Făcînd o făgăduinţă ca aceasta, i-a ajutat Dumnezeu să scape degrabă de la barbari, că se făcea pentru dînsul cu dinadinsul rugăciune către Dumnezeu de către nepomenitorul de rău părinte. Deci, scăpînd el din robie fără de vătămare prin rugăciunile Sfîntului şi venind întru ale sale, s-a dus îndată la locaşul cuviosului şi, cîştigînd de la dînsul iertare şi binecuvîntare, de atunci avea mare credinţă şi dragoste către fericitul Pafnutie.

Cuviosul, nu numai în necazuri era fără de răutate, dar răbda şi celelalte primejdii ce i se întîmplau în lucrurile mănăstireşti, pentru că nădăjduia spre Dumnezeu cu credinţă neîndoielnică.

Odată, apropiindu-se prealuminatul praznic al Învierii lui Hristos, în ziua cea de a treia, s-a întîmplat de era lipsă de peşte în mănăstire, încît nici un fel de peşti nu se găseau, cu care s-ar fi mîngîiat fraţii în vremea praznicului, după obiceiul celor pustniceşti. Slujitorii şi ceilalţi fraţi, fiind mîhniţi pentru aceasta, Sfîntul le zicea: „Să nu vă mîhniţi, fraţilor, de aceasta, pentru că Cel ce ne-a zidit, Preamilostivul Stăpîn, şi a luminat toată lumea cu învierea Sa, Acela ne va mîngîia pe noi robii Săi în mîhnirea noastră şi ne va da nouă celor ce ne temem de El, îndestulate bunătăţi”. Iar în Sfînta Sîmbătă cea mare, în seara nopţii cea purtătoare de lumină, eclesiarhul bisericii a ieşit la un pîrîu mic, ca să aducă apă pentru dumnezeiasca slujbă şi a văzut mulţime de peşti fără de număr, care, după vorba ţării aceleia, se numeau „sijnici”, care nu sînt aşa de mari, ci cu puţin mai mari decît sardelele. Căci era atunci vărsarea apelor şi s-a adunat atîta mulţime de peşti, încît erau destul pentru trebuinţa lor, deoarece nu s-au trimis cîrtitorilor, ci celor ce aşteptau cu bună nădejde şi primeau cu mulţumire. Iar după aceea, ca şi mai înainte n-a fost niciodată atîta mulţime de peşti, de acelaşi neam. Iar eclesiarhul, degrabă a spus părintelui aceasta, pe care, auzindu-o, a preamărit pe Dumnezeu şi a poruncit vînătorilor să arunce mrejele şi au tras atît de mulţi peşti, încît toată săptămîna luminată a fost destul tuturor, la prînz şi seara.

Îndeletnicindu-se Cuviosul Părinte Pafnutie cu mari nevoinţe şi osteneli, străbătuse numele său pretutindeni şi locaşul său din zi în zi se lărgea; pentru că se înmulţea numărul fraţilor şi al uceni-cilor lui. Între aceştia se afla şi un fericit cu numele Iosif, care a fost îmbrăcat de mîinile sfîntului în rînduiala monahicească şi care a zidit locaşul la Voloţii Lamului. Apoi şi minunatul stareţ Inochentie, Ilie, rudenia fericitului şi Vasian, scriitorul vieţii aceluia, care în urmă a fost arhiepiscopul Rostovului, cum şi mulţi alţi îmbunătăţiţi bărbaţi. Deci, adăugînd cuviosul sîrguinţă cu fraţii, a ridicat biserica cea de piatră, ostenindu-se singur în vremea lucrării, ducînd pietre şi apă şi toate cele ce sînt de trebuinţă la o zidire ca aceasta. Şi, sfîrşind biserica, a înfrumuseţat-o cu icoane zugrăvite. El singur fiind, biserică însufleţită, păzea în sine fără de prihană chipul lui Dumnezeu şi era înzestrat de Domnul cu dar de minuni, pentru care se va povesti pe scurt.

Între zugravi era un meşter ales, cu numele Dionisie, de fel mirean. El era bolnav de picioare şi nu putea să împodobească biserica cu zugrăvirea icoanelor, fiind cuprins de boală. Iar stareţul i-a zis: „Dionisie, Dumnezeu să te binecuvinteze! Începe lucrul cel bun şi Domnul şi Preacurata Sa Maică vor da sănătate picioarelor tale”. Iar el, crezînd cuvintele fericitului, a început lucrul cu bucurie şi îndată s-a tămăduit, vindecîndu-i-se picioarele. Şi a dat stareţul poruncă lui Dionisie şi celorlalţi zugravi mireni, ca să nu mănînce în locaşul lui mîncări mireneşti, adică carne, şi nici măcar să o aducă în mănăstire; ci să se ducă să o mănînce în satul de aproape.

Într-o vreme, mîncînd în sat mîncările lor, au uitat porunca cuviosului şi, luînd o bucată de miel dreasă cu ou, au adus-o în mănăstire pentru cină. Şi cînd a gustat Dionisie întîi, a aflat că unde fusese oul era plin de viermi. Şi îndată a năvălit asupra lui o boală ce se numeşte rîie şi într-un ceas tot trupul lui ca o bubă s-a vărsat, încît nu putea să se mişte; drept aceea a trimis degrabă la cuviosul, plîngînd de greşeala sa şi cerînd iertare. Iar cuviosul l-a învăţat să nu mai facă unele ca acelea şi, ducîndu-l în biserică şi cîntînd pentru dînsul paraclisul cu sobor, a sfinţit apă şi a poruncit bolnavului să se stropească cu acea apă sfinţită peste tot trupul. După ce bolnavul a făcut astfel, a adormit puţin şi cînd s-a deşteptat din somn s-a aflat cu tot trupul sănătos, ca şi cum niciodată nu pătimise ceva rău; iar bubele lui au căzut ca solzii şi a preamărit pe Dumnezeu.

Locul unde s-a zidit locaşul acela al cuviosului, fiind înconjurat de pădure deasă, era bun pentru locuinţa păsărilor şi se încuibau acolo mulţime de corbi cu pene negre, la care cuviosul, privind, se mîngîia. El pusese poruncă, ca nimeni să nu prindă păsările acelea sau puii lor, sau să le vîneze cu ceva.

Într-o vreme, fiul voievodului, făcînd plimbare în pustia aceea, aproape de mănăstire a văzut un pîlc de corbi şi, încordîndu-şi arcul său, a ucis o pasăre din ele. Bucurîndu-se foarte mult că a lovit cu săgeata cu bună ochire, a căutat înapoi la cei ce-l urmau, ca şi cum s-ar lăuda şi îndată i-a rămas capul înţepenit în acea parte, neputînd nicidecum să-l întoarcă spre căutarea lui cea dreaptă. Iar el, uitîndu-şi veselia sa pentru uciderea păsării, era cuprins de scîrbă şi de spaimă şi, înţelegînd pricina primejdiei neaşteptate, a alergat degrabă la Cuviosul Pafnutie şi, căzînd înaintea lui, cerea iertare, stăruind ca să se roage lui Dumnezeu pentru dînsul, ca să-i îndrepte capul în rînduiala cea dintîi. Părintele a poruncit atunci să lovească în toacă. Fraţii, mirîndu-se de acea neobişnuită tocare, s-au adunat degrabă în biserică, întrebînd de acea pricină; iar cuviosul le-a spus pricina şi, zîmbind, a zis: „A răsplătit Dumnezeu sîngele corbului”. Şi, săvîrşind cîntare de rugăciune, a umbrit cu Sfînta Cruce pe cel ce pătimea, zicînd: „Cu puterea cinstei şi de viaţă făcătoarei Cruci, întoarce-te înainte”. Şi îndată s-a întors capul înainte şi s-a îndreptat după firea sa!

Un alt tînăr oarecare şi-a eliberat şoimul la un corb, şi acela l-a ucis; dar şi acela îndată s-a lipsit de mîngîierea sa, că amîndouă păsările au căzut moarte.

Odată, venind noaptea tîlharii la locaşul lui, au luat trei boi mănăstireşti şi, vrînd să plece, au umblat ca orbii, rătăcind împrejurul mănăstirii. Şi, făcîndu-se ziuă, voiau să lase boii şi să fugă; dar, legîndu-se cu puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu, erau ţinuţi lîngă boi, încît nu puteau să se despartă şi să fugă, pînă ce argaţii mănăstirii, căutînd boii, au dat şi de tîlhari şi prinzîndu-i i-au adus la cuviosul. Iar el i-a învăţat cu cuvinte să nu mai facă unele ca acestea şi, poruncind să-i hrănească, i-a eliberat în pace.

Doi fraţi s-au sfătuit să iasă din mănăstire în taină şi, strîngîndu-şi lucrurile, voiau să plece pe cale. Iar Dumnezeu a arătat acestea cuviosului, în chipul acesta: După cîntarea Utreniei, ducîndu-se Sfîntul să se odihnească puţin, a văzut în vis un arap negru, luînd din cuptorul chiliei lui tăciuni aprinşi şi aruncîndu-i pe chiliile acelor monahi, care voiau să fugă; iar părintele cu groază îi oprea, înfricoşîndu-i să nu aprindă zidirea. Iar arapul răspundea, că pentru aceea o face aceasta, ca să o ardă! Deşteptîndu-se cuviosul din somn şi înţelegînd puterea vedeniei, a trimis îndată după acei monahi şi, chemîndu-i, le-a spus vedenia; iar ei, auzind, s-au înfricoşat şi s-au umilit. Atunci au arătat părintelui lucrurile lor adunate, mărturisindu-şi greşeala şi cerînd iertare.

Un alt frate cîrtitor, hulea toate cele făcute în mănăstire şi totdeauna grăia asupra părintelui. Acela în vedenia visului s-a văzut pe sineşi în mijlocul bisericii, stînd cu cei ce cîntau şi îndată, venind părintele şi căutînd mînios cu ochii spre dînsul, a zis: „Acesta este hulitor, luaţi-l din biserică!” Îndată, doi arapi foarte negri l-au luat pe el şi l-au tras afară, bătîndu-l foarte tare. Deş-teptîndu-se din somn acela, s-a umplut de mare frică şi alergînd cu lacrimi la cuviosul părinte, şi-a cerut iertare.

În locaşul cuviosului era un bătrîn de Dumnezeu insuflat, anume Constantin, care, fiind bolnav, se apropia de sfîrşit. Odată, odihnindu-se Cuviosul Pafnutie, după doxologia Utreniei, Iosif monahul, ucenicul lui, mergea spre chilia părintelui. Şi, cînd se apropia de uşă şi voia să facă rugăciune, îndată cuviosul a deschis fereastra chiliei şi, văzînd pe Iosif venind, i-a zis: „A făcut rugăciune oarecine şi mi-a zis: „Constantin stareţul s-a dus către Domnul!” Iar eu, deşteptîndu-mă şi deschizînd fereastra, n-am văzut pe nimeni, fără numai pe tine”. Dar Iosif i-a zis: „Eu în ceasul acesta am venit de la Constantin şi încă este viu”. Atunci părintele i-a poruncit să se întoarcă iarăşi la chilia stareţului şi, mergînd, l-a aflat sfîrşit întru Domnul.

Alt stareţ insuflat de Dumnezeu şi încărcat de zile, se afla în acea mănăstire, urmînd vieţii povăţuitorului său, Cuviosul Părinte Pafnutie. Numele stareţului era Eftimie. Acela avea de la Dumnezeu atîta izvor de lacrimi, încît le vărsa, nu numai în chilia sa, dar şi în biserică la toată pravila. Şi era într-însul şi darul mai înainte-vederii, care s-a făcut încredinţat în acest fel: Doi fraţi oarecare, avînd întru dînşii dragoste, nu după socotinţa lui Dumnezeu, ci după înşelăciunea vrăjmaşului, de care se scîrbea foarte mult Cuviosul Părinte Pafnutie, gîndeau să iasă în taină din mănăstire.

În vremea dumnezeieştii Liturghii, stareţul Eftimie, cel mai sus pomenit, stînd în biserică cu obişnuita lui umilinţă şi cu ochii plini de lacrimi, a căutat la părintele şi la cei ce cîntau cu dînsul (şi cei doi fraţi se aflau în ceata cîntăreţilor). El a văzut ivindu-se, după cei doi fraţi, un arap care avea pe cap un coif foarte ascuţit şi păros, avînd perii în diferite feluri de flori. Arapul acela, ţinînd în mîini un cîrlig de fier, a început a trage la dînsul pe cei doi monahi ce se aflau în ceata cîntăreţilor, apucîndu-i de hainele lor; trăgîndu-i afară din ceata clericilor, voia să-i apuce pe ei cu mîinile. Dar, îndată unealta cea de fier se făcea fără de nici o putere. Căci atunci cînd aveau gîndul cel de vrăjmaşul semănat să nu se supună părintelui, ci să iasă din mănăstire, îi trăgea pe ei vrăjmaşul cu înlesnire; iar cînd se împotriveau gîndului, atunci unealta vrăjmaşului se făcea fără de putere şi sărea de la dînşii. Iar părintele Eftimie privea la aceea, căutînd cu ochii cei sufleteşti înainte-văzători.

Cînd a început a se citi Sfînta Evanghelie, arapul s-a stins; iar după Evanghelie iarăşi s-a arătat şi făcea aceeaşi; asemenea s-a stins şi în vremea cîntării heruvicului; iar după mutarea Sfintelor Daruri s-a arătat iarăşi. Dar cînd a sosit sfinţirea Sfintelor Daruri şi cîntarea cea aleasă a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-a stins arapul ca fumul şi nu s-a mai arătat. Stareţul Eftimie, văzînd toate acestea, s-a cutremurat şi a trecut toată Sfînta Liturghie cu uimire. După sfîrşitul Sfintei Liturghii a mers la Cuviosul şi i-a spus acea vedenie. Şi chemînd pe acei monahi, i-a învăţat să nu primească gîndurile cele viclene ale vrăjmaşului şi să nu le tăinu-iască, ci să le smulgă din inimă prin mărturisire; iar ei, prin învăţătura şi prin sfătuirea părintelui, s-au înţelepţit deplin.

Cuviosul Pafnutie grăia ucenicilor săi: „Cum se poate a cunoaşte din vedere, de este vreun frate cuprins de vreun oarecare gînd, bun sau rău?” De acest cuvînt al lui se minunau ucenicii săi, ca de un lucru tainic; însă mai pe urmă au cunoscut cu încredinţare, că era într-însul un dar ca acesta al mai înainte-vederii.

Un oarecare monah nou începător, care nu-şi biruise îndrăz-neala mirenească întru căutarea ochilor, vieţuia împreună cu Cuviosul Pafnutie. Odată a ieşit afară din mănăstire pentru o trebuinţă oarecare. Şi văzînd venind nişte mireni – bărbaţi şi femei -, şi-a îndreptat privirea către dînşii, amăgindu-se cu ochii şi robindu-se cu gîndul iubirii de faţă mirenească; acea patimă s-a sălăşluit într-însul. După aceea s-a întors în chilia părintelui, îndeletnicindu-se cu citirea. Iar părintele, ridicîndu-şi ochii săi, a căutat la dînsul şi îndată l-a cunoscut că era tulburat de gînduri necurate; şi întorcîndu-şi faţa de la dînsul, a zis: „O, iată om nu după chipul cel dintîi”. Atunci fratele s-a temut foarte mult şi a spus gîndul său lui Iosif cel împreună cu dînsul vieţuitor; iar acela i-a poruncit lui să se mărturisească părintelui şi să-şi ceară iertare. Mărturisindu-şi fratele greşeala sa părintelui, a învăţat cuvinte părinteşti şi s-a învrednicit de iertare.

Şezînd Cuviosul Pafnutie şi citind dumnezeieştile Scripturi, a venit un om şi a făcut rugăciune, căutînd la Sfîntul prin ferestre şi întrebîndu-l de Iosif ucenicul lui, pentru că era cetăţean din acelaşi loc cu el. Iar stareţul, văzînd pe omul acela ce niciodată nu l-a ştiut, a zis către Iosif: „Ieşi, că un om rău la vedere întreabă de tine”. Ieşind Iosif şi văzînd pe omul cel ştiut lui, îl întrebă pentru ce a venit. Iar el a zis: „Voiesc să fiu monah!” Iosif a spus acestea fericitului părinte, iar el a grăit către Iosif: „Hrăneşte pe omul acela şi dă-i drumul, deoarece nu este bun”. Iar Iosif s-a minunat de răspunsul părintelui şi nu îndrăznea să-l întrebe pe el cum de nu este bun omul ce a venit. Şi, mergînd şi dîndu-i hrană aceluia, l-a eliberat. Apoi, întorcîndu-se Iosif în chilie, i-a zis părintele: „Bărbatul acela este ucigaş că, încă fiind tînăr, a străpuns cu cuţitul în pîntece pe un monah şi l-a omorît. Iar Iosif se minuna de mai înainte-vederea fericitului, că nu numai că nu-l văzuse niciodată, dar nici nu auzise de omul acela; ci din singură căutarea feţei lui l-a cunoscut că este ucigaş.

Un monah oarecare a venit în locaşul cuviosului, pe care văzîndu-l sfîntul stareţ venind la dînsul, a zis încetişor către ucenicii săi: „Vedeţi, acest monah nici prin rînduiala monahicească nu s-a curăţat de sînge!” Iar ucenicii, minunîndu-se şi necutezînd a-l întreba, mai tîrziu stareţul singur a spus unuia dintre dînşii că monahul acela, fiind mirean, slujea la un boier dreptcredincios în marele Novgorod şi a omorît cu otravă pe stăpînul său. Mai pe urmă, mîhnindu-se, a îmbrăcat chipul monahicesc, dar nici aşa nu s-a curăţat, deoarece n-a făcut adevărată pocăinţă şi canon îndestulat pentru păcatul ce l-a făcut”.

O femeie oarecare jupîneasă, soţia unuia Alexe, ce se chema Govurni, ai cărei fii, după aceea, au intrat în călugărie şi au vieţuit împreună cu Vasian, scriitorul vieţii acestuia, avea mare credinţă către fericitul părinte Pafnutie. Adeseori trimitea la dînsul pe fiii ei cu aducere de daruri, cerînd de la dînsul rugăciuni şi binecuvîntări. Şi i s-a întîmplat ei o boală din lucrare diavolească – tulburarea minţii -, şi vedea cu ochii mulţi demoni venind la dînsa şi înfricoşînd-o; de aceea se tulbura cu mintea. Iar cînd i se făcea ei aceasta, i se arăta un stareţ mărunt la statură şi gîrbov, avînd o barbă mare căruntă şi îmbrăcat cu haine proaste. Acela izgonea cu putere de la ea pe demoni, ca pe nişte lupi de la oi şi se făcea sănătoasă. Iar odată a auzit un glas, zicînd către dînsa: „Pafnutie cel din Borov izgoneşte de la tine pe demoni!” Şi aceasta s-a făcut de mai multe ori acelei femei.

Deci, însănătoşindu-se desăvîrşit, a dorit să vadă pe Sfîntul, vrînd să ştie cu încredinţare dacă acela este care i se arată ei în boală, izgonind pe diavoli de la ea sau altul? Şi a venit cu slugile pînă la poarta locaşului cuviosului – fiind oprită intrarea femeilor în mănăstire -, şi a trimis pe slugile sale la ucenicii fericitului, rugîndu-i, cum ar putea să vadă ea pe Sfîntul Părinte. Iar ei, arătînd pe Sfîntul, au poruncit slugilor să-l arate stăpînei lor, cînd va merge cu fraţii de la biserică la trapeză, pentru că era vremea prînzului. Iar aceea, văzînd pe sfîntul cînd a ieşit din biserică, l-a cunoscut îndată şi cu lacrimi a strigat: „Acela este cu adevărat care, prin arătarea sa, a izgonit de la mine pe demoni şi mi-a dăruit tămăduire!” Şi a trimis multă milostenie monahilor, dînd mulţumire lui Dumnezeu, Preacuratei Maicii Lui şi plăcutului lor, Cuviosul Părinte Pafnutie.

Pe unul din ucenicii cuviosului l-a năpădit durerea ochiului şi, suferind foarte, căuta tămăduire; iar părintele, i-a dat metaniile sale, poruncindu-i să zică o mie de rugăciuni: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Dar el abia s-a supus ascultării, supărîndu-se de cumplita durere, şi săvîrşind jumătate din mia de rugăciuni, şi-a simţit ochiul cu totul sănătos şi, alergînd, a spus părintelui de tămăduirea ochiului său. Dar nu s-a tăinuit de părintele cel mai înainte văzător, că nu o mie, ci numai jumătate din rugăciuni a zis; ci i-a poruncit să se întoarcă iarăşi şi să-şi sfîrşească mia cea de rugăciuni.

Odată, şezînd fraţii la cuviosul, s-a făcut înştiinţare de la nişte mireni, bărbaţi cucernici, că arhimandritul mănăstirii lui Simon, care este aproape de cetatea împărătească Moscova, şi-a lăsat arhimandria şi au început a zice: „Cine va fi acolo arhimandrit?” Şi pomeneau unul pe acesta şi altul pe celălalt. Iar fericitul, căutînd la unul din ucenicii săi, anume Vasian, fratele lui Iosif, foarte tînăr şi de curînd călugărit, arătînd spre dînsul, a zis zîmbind celor ce erau cu dînsul: „Acesta este arhimandrit al mănăstirii lui Simon”. Pentru că cuviosul vedea mai înainte ceea ce era să fie; căci acel Vasian, după proorocia Sfîntului, a fost pus arhimandrit al mănăstirii lui Simon, nu atunci, ci după trecerea a mulţi ani.

Odată, cuviosul a cerut voie de la un boier de pe rîul Ovil, ca numai trei zile să-i îngăduie a petrece la un loc la vînarea peştelui, şi ceea ce va trimite Dumnezeu, aceea s-o ia la trebuinţa mănăstirească. Deci, trimiţînd boierul pe unul din slujitorii săi la acea slujbă, a poruncit să-i dea lui cinci grivne bani ca să cumpere vase, iar peştele ce va prinde să-l săreze într-acelea. Dar, slujitorul nu voia să ia atîţia bani spre cumpărarea vaselor, nădăjduind ca, de abia să umple măcar un vas mic cu peşte în acele trei zile. Iar cuviosul, căutînd cu iuţime la el, îi poruncea să facă ceea ce i se porunceşte. Deci, mergînd trimisul, a prins în cele trei zile, 730 de peşti mari, care se numesc ribţi, după vorba acelei ţări. Iar cîţi vînau pentru voievod, nici în tot anul nu prindeau atîta peşte. Atît vînat văzînd înaintea sa Sfîntul, a poruncit să se gătească vasele.

Un tînăr oarecare a venit la chipul monahicesc şi a început a se tulbura cu gîndul, de vreme ce năvălea frica asupra lui prin lucrarea vrăjmaşului diavol; pentru că uneori i se arăta diavolul ca o fiară neştiută, uneori ca un cîine negru, iar alteori, şezînd în chilie, auzea cum ursul umblă împrejurul chiliei şi se apucă de pereţi. Iar cuviosul stareţ a poruncit acelui tînăr să citească Psaltirea şi de atunci acele năluci diavoleşti s-au stins cu totul şi tînărul s-a izbăvit, cu rugăciunile sfîntului.

Acest cuvios părinte era bine socotitor şi iscusit în tot lucrul dumnezeiesc şi omenesc, de aceea, nu numai monahii, ci şi mulţi din mireni îl aveau pe el ca părinte duhovnicesc; şi, venind, îşi mărturiseau păcatele lor, de vreme ce cunoştea şi ştia bine sfinţitele pravile; ca un doctor iscusit, ştia să dea doctoria cuviincioasă la toată rana sufletească. Iar la primirea oamenilor celor ce veneau la el, nu era căutare la faţă; nu se sfia de feţele celor puternici, nici trecea cu vederea pe cei săraci şi cîţi se înălţau cu mîndrie, la aceia era foarte neapropiat, iar la cei smeriţi, foarte iubit şi milostiv către săraci.

Fiind într-un an foamete, prin voia lui Dumnezeu, pe toţi cei dimprejur i-a hrănit. Că în toate zilele se adunau în locaşul lui ca la o mie şi mai bine de oameni flămînzi, pe care, hrănindu-i, n-a lăsat nimic în mănăstire, pînă ce în vara viitoare, după rugăciunile lui şi pentru lacrimile săracilor, a dăruit Domnul înmulţirea roadelor.

De cînd s-a făcut monah Cuviosul Pafnutie, aceasta era rînduiala vieţii şi a pustniciei lui: Luni şi vineri nu gusta nimic, miercuri mîncare uscată, iar în celelalte zile mînca cu fraţii. Totdeauna se ostenea în lucruri grele, tăind lemne şi ducîndu-le pe umeri, lucrînd pămîntul în grădină, cărînd apă şi stropind verdeţurile şi alte greutăţi, toate le făcea. Nimeni mai înainte de el nu se afla la tot lucrul şi la schimbarea pravilei. În vreme de iarnă se nevoia mai întîi în rugăciune, la citire şi la lucrul mîinilor, împletind mreji pentru vînarea peştelui. De corpul său n-a lăsat pe nimeni să se apropie, nici la vreme de nevoie; dar nici el nu s-a atins de trupul cuiva. Pe femei nu numai în locaş nu voia să le vadă, dar nici de departe; nici a lăsat pe cineva să grăiască despre femei înaintea sa. El a păzit fecioreasca curăţie a trupului său neprihănită toată viaţa sa. Pentru aceasta a fost vas al Sfîntului Duh şi cu vrednicie a primit hirotonia preoţiei; însă, pentru smerenie, de cînd s-a îmbrăcat în sfînta schimă, nu slujea Liturghia, decît numai odată a săvîrşit Sfintele Taine, după o întîmplare şi nevoie, înainte de sfîrşitul său.

Odată, sosind prealuminatul praznic al Învierii lui Hristos şi nefiind preot în acel locaş în acea vreme, cuviosul a trimis pretutindeni cu argint îndestul să caute preot, însă n-a putut găsi, toţi avînd trebuinţă să slujească în bisericile lor. Şi, vezi socoteală cu bună înţelegere a părintelui cel de Dumnezeu insuflat, pentru nevoia unui praznic ca acela şi-a schimbat legea şi ca un lucrător vrednic de sfinţenie, într-acea zi a săvîrşit singur dumnezeiasca Liturghie, cu multă luare aminte şi cu umilinţă. Iar după săvîrşirea Liturghiei, a zis către ucenici: „Acum abia a rămas sufletul în mine!” Cu o mare cucernicie şi cu frică, acel slujitor vrednic de sfinţenie, se atingea de săvîrşirea dumnezeieştilor Taine. Şi avea el la praznicele acestea o veselie peste fire, nu trupească, ci duhovnicească; şi ca altul din altul se făcea. Şi lăsa atunci şi trupului lui ospătare mai multă decît în alte zile, însă măsurată, fugind de îmbuibare din toate. Iar cînd era vremea să grăiască, spunea cele trebuincioase şi cînd era vremea să tacă, se îndeletnicea în tăcere, şi pretutindeni se abătea de la deşertăciuni; iar din toate iubea lipsa şi sărăcia şi nu se îngrijea de trebuinţele sale trupeşti.

El ajunsese într-atîta măsură, încît era departe cu obiceiul cel îmbunătăţit, de oamenii cei ce sînt în neamul acesta. Că din pruncia sa n-a mîniat întru nimic pe Dumnezeu; ci făcea totdeauna cele bune şi plăcute Lui. La 20 de ani s-a călugărit şi a petrecut 60 de ani în rînduiala monahicească şi nu şi-a schimbat pravila sa, neabătîndu-se nici spre dreapta, fugind de nemăsurarea celor aspre; nici spre stînga, temîndu-se de calea cea lată. Ci mergea totdeauna pe cale împărătească. În dogmele credinţei avea atîta grijă şi rîvnă, încît dacă începea cineva a grăi cît de puţin nepotrivit cu dumnezeiasca Scriptură, îndată îl gonea din mănăstire.

Petrecînd în nişte isprăvi ca acestea, dumnezeiescul Părintele nostru Pafnutie, a ajuns în măsura vîrstei plinirii lui Hristos, rămînînd ca să se dezlege din cele vremelnice de aici şi să treacă la cele veşnice, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc.

Drept aceea, după cel a toată lumea prealuminatul praznic al Paştilor, joi, a treia săptămînă, a ieşit fericitul după Utrenie cu fraţii la oarecare lucru după obicei şi, aşezîndu-le rînduiala acelui lucru, s-a întors în mănăstire, deoarece sosise vremea Sfintei Liturghii. Şi i-au zis ucenicii, ca după ceasul prînzului să iasă iar la lucru. Dar el le-a răspuns: „Nu se poate să mai ies, deoarece am alt lucru de nevoie şi nemutat”. Apoi, după săvîrşirea Liturghiei, s-a împărtăşit cu fraţii din obişnuita masă. După aceea a venit la el în chilie unul din ucenicii săi, anume Inochentie. Şi, văzînd pe stareţ şezînd pe pat, i-a adus aminte de lucrul ce s-a zis mai înainte. Iar el i-a răspuns: „Eu am altă nevoie, pe care tu n-o ştii, că legătura care este, voieşte să se dezlege”. Dar Inochentie n-a înţeles ceea ce a grăit. Într-acea vreme a venit înştiinţare, cum că binecredinciosul Domn, Mihail, fiul lui Andrei, voieşte să vină în mănăstire să se roage.

Iar fericitul a poruncit acelui ucenic, să trimită răspuns voievodului, să nu vină în mănăstire, deoarece a sosit alt lucru. În ziua aceea cuviosul n-a ieşit la soborul bisericesc, la pravila Vecerniei şi a Pavecerniţei deoarece începuse a boli şi a poruncit ucenicului său, Inochentie, să le săvîrşească în chilie. Şi, trimiţîndu-l, i-a zis: „Cînd va veni această zi, joi, atunci voi schimba din neputinţa mea”. Ucenicul n-a înţeles cuvîntul acela, iar Cuviosul a petrecut toată noaptea aceea în rugăciuni.

Deci, venind ziua de Vineri şi sosind ceasul sfintei slujbe, a mers în biserică la Sfînta Liturghie, sprijinit de ucenici. Dintre aceştia unul, nefiind tînăr, l-a luat de palmă ca să-l sprijinească, iar el îndată şi-a tras palma cu mîinile de la dînsul şi i-a poruncit să-l sprijinească de haină. Atît era de păzitor al nepătimirii, încît şi în bătrîneţe şi în boală şi înaintea morţii, pe care o vedea cu ochii, nu voia să se atingă cineva de trupul lui. În ziua aceea a fost la Vecernie şi, cînd a început să se cînte panahida pentru cei răposaţi, ucenicii au voit să-l ducă în chilie, dar el n-a voit să meargă; ci a rămas cu cei ce cîntau, zicînd: „Mie îmi este de trebuinţă această panahidă, pentru că nu o voi mai auzi”.

Sîmbătă a fost la Sfînta Liturghie, iar după sfîrşitul ei l-au rugat ucenicii să guste puţină hrană, că este sîmbătă, şi de Joi n-a gustat nimic. Părintele le răspunse: „Ştiu şi eu aceasta, şi după dumnezeieştile pravile se cade a gusta sîmbăta, pentru dezlegarea postului; însă bolnavului i se cade ca trei zile să se înfrîneze de hrană înaintea împărtăşirii cu dumnezeieştile Taine. Şi n-a gustat nimic pînă în ziua Duminicii.

În seara sîmbetei şi-a săvîrşit mărturisirea înaintea duhovnicului părinte, după rînduiala sfintei pocăinţe, şi a mers la cîntarea cea de toată noaptea şi, sprijinindu-se de ucenici, a grăit către dînşii: „De acum nu voi mai auzi cîntarea cea de toată noaptea”. Iar în vremea dumnezeieştii Liturghii, stătea Sfîntul cu mare luare aminte şi cu lacrimi; iar după terminarea sfintei slujbe, s-a împărtăşit în Sfîntul Altar cu dumnezeieştile Taine. Apoi, ducîndu-l din biserică în chilie, i-a întrebat: „În ce zi mi-a venit boala?” Ucenicii au răspuns: „Joi ai început a boli, părinte”. Iar el a zis: „Într-acea zi mă voi şi sfîrşi”. Apoi a gustat puţină hrană în ziua de Duminică, fiind silit de ucenici; şi de atunci a poruncit ca pe nimeni din cei ce veneau în mănăstire, să nu-i lase la el.

Auzind domnii şi boierii de primprejur, că a slăbit de boală fericitul Pafnutie, trimiteau la dînsul spre cercetare bărbaţi cinstiţi cu multă milostenie. Iar el a poruncit ucenicilor să nu ia nimic din cele ce se aduceau, şi nici nu voia să audă ceva de cele mireneşti. Ci grăia: „Eu am trebuinţă, mai ales în ceasul acesta, de multe rugăciuni deoarece voiesc să mă duc în cale lungă; iar cel ce are credinţă în Dumnezeu şi în Preacurata Maica Lui, poate să facă milostenie şi după ducerea mea”.

Şi se întorceau cu milostenia înapoi acei bărbaţi trimişi. Şi era în gura cuviosului părinte, neîncetată rugăciunea lui Iisus şi psalmii lui David. Nu pe rînd, ci aleşi, care slujeau la vremea lui cea de faţă şi stihuri de rugăciune din Paraclisul către Preasfînta Născătoare de Dumnezeu şi multe alte rugăciuni; pentru că mintea lui era ridicată spre Dumnezeu şi nu se îngrijea de nimic din cele de aici; ci dorea mai mult bunătăţile cele ce vor fi să fie. De aceea, nădăjduindu-se, se bucura cu duhul şi, în veselie fiind, grăia în stihuri cuvinte din psalmi şi din rugăciuni, ca unul ce avea încredinţare de mîntuirea sa. Nici s-a mîhnit de ceva, precum este obiceiul celor ce au să se ducă din viaţa aceasta. Boala lui nu era prea grea, căci în toate zilele umbla, fiind dus de fraţi la Sfînta Liturghie în biserică, unde stătea cu luare aminte pînă la sfîrşitul dumnezeieştii slujbe.

Iar în cea mai de pe urmă zi a vieţii sale, joi, care este a doua zi după înjumătăţirea celor 50 de zile, vrînd cuviosul să meargă în biserică la Sfînta Liturghie, a început a grăi către ucenici: „Iată ziua Domnului, veseliţi-vă popoare; iată ziua cea aşteptată de mine a venit”. Iar ei l-au întrebat: „Despre care zi grăieşti, părinte?” El a răspuns: „Despre Joia aceasta, de care mai înainte v-am spus vouă”. Ieşind el din chilie spre biserică, i-au spus ucenicii că au venit la dînsul spre cercetare, cei trimişi de la singurul stăpînitor a toată Rusia, marele voievod Ioan Vasilievici, de la fiul lui, marele domn Ioan Ioanovici şi de la Preasfinţitul mitropolit Gherontie.

Auzind sfîntul despre acestea, s-a mîniat foarte mult. Apoi, nevoind, s-a întors în chilie şi, căutînd la icoana Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, a zis: „O, Stăpînă Născătoare de Dumnezeu, pentru ce mă supără oamenii aceia? Că în ziua de pe urmă m-au lipsit de dumnezeiasca slujbă”. Şi, trimiţînd pe fraţi la biserică, a rămas singur în chilie şi a întărit uşa, ca să nu intre nimeni din cei trimişi la dînsul. Apoi, după sfîrşitul Liturghiei, înţelegînd trimişii că le este cu neputinţă să vadă pe cuviosul părinte, s-au întors. După aceea ucenicii, venind iarăşi la dînsul, l-au văzut zăcînd pe pat şi zicea ca de oarecare altul: „I-a venit lui ziua şi va muri”.

Iar ei l-au întrebat pe el: „Despre cine zici, părinte, că va muri?” El a zis: „Depre care voi ziceţi că boleşte, acela, pocăindu-se, are să moară!” Apoi a poruncit ca să nu vină nimeni la dînsul, zicînd: „M-am ostenit şi voiesc să mă odihnesc pînă la cîntarea Vecerniei; iar deseară să vină la mine toţi fraţii”. Atunci ucenicii au cunoscut că s-a apropiat vremea morţii lui; şi l-a întrebat Inochentie, ucenicul lui cel mai bătrîn, zicînd: „Părinte, după ce vei muri, oare să chem pe întîiul preoţilor şi pe alţi preoţi din cetate la îngroparea ta?” Iar sfîntul a poruncit să nu cheme pe nimeni, ca să nu fie tulburare în mănăstire de adunarea poporului şi să nu ştie nimeni în cetate şi în sate de sfîrşitul lui, „pînă ce nu mă vor îngropa preoţii mănăstirii”. Iar mormîntul a poruncit să i-l sape în biserică, în partea de miazăzi, aproape de uşa bisericii.

Sosind ceasul de cîntarea Vecerniei şi nimeni din fraţi nefiind la dînsul fără numai ucenicul, a început Cuviosul a cînta: Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului…, cîntînd stihurile celor adormiţi. Şi sfîrşind psalmul, a cîntat troparele cele ce urmează: „Ceata sfinţilor au aflat izvorul vieţii…”. Apoi a început cu lacrimi a se ruga lui Dumnezeu şi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pentru mîntuirea sufletului său şi pentru mănăstire. Dar ucenicul, cel ce stătea lîngă dînsul, a început a dormita. Pentru aceea a ieşit din chilie în tindă şi, şezînd, nici dormea, nici nu dormea. Şi a auzit glasuri de mulţi cîntăreţi în chilie şi se mira în sine, zicînd: „Am ieşit din chilie şi nu era nimeni la părintele, iar acum cine sînt acei ce cîntă la dînsul?” Şi, scuturîndu-şi somnul de la ochi, a intrat în chilie şi n-a văzut pe nimeni, fără numai pe părintele, şoptind cu buzele rugăciunile sale. Însă glasul său nu se auzea, deoarece slăbise.

Apoi au venit şi ceilalţi ucenici şi a început sfîntul a se întoarce din partea stîngă spre dreapta; şi ucenicii de multe ori îl întorceau spre stînga; iar el iarăşi spre dreapta se întorcea şoptind oarecare cuvinte şi dintr-aceasta au înţeles, cum că vede ceva neobişnuit. Apoi toţi privind la dînsul, Cuviosul, strîngîndu-se cu ferire şi punîndu-şi pe piept mîinile în chipul crucii, prin trei răsuflări şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile Domnului, în anul de la facerea lumii, 6984, iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvîntul, 1477, în întîia zi a lunii Mai, mai înainte de apusul soarelui cu un ceas. Şi era faţa lui nu după obiceiul morţilor, ci strălucea ca o lumină, şi toţi, privind la dînsul, se părea că doarme un viu; şi a fost mare plîngerea fraţilor după părintele lor, care atunci erau în număr de 95. Iar a doua zi, la ceasul unu din zi, au îngropat pe sfîntul după sfătuirea lui, ca să nu ştie nimeni din mireni despre sfîrşitul şi îngroparea lui, şi ca să nu se facă tulburare în mănăstire prin venirea lor.

Dar cînd s-a auzit de moartea sfîntului în cetatea Borova şi în cetăţile şi satele de primprejur, pornind toţi cei duhovniceşti şi mireni, au alergat la locaşul cuviosului, vrînd să-l vadă şi să se închine moaştelor fericitului părinte. Pe drum ei au fost înştiinţaţi că sfîntul este îngropat; unii se întorceau, mîhnindu-se, că nu s-au învrednicit să fie la cinstita îngropare a Sfîntului; iar cei mai mulţi, venind la mormînt, se închinau de dimineaţa pînă seara.

Iar noi, avînd pe Cuviosul Părintele nostru Pafnutie mijlocitor ales şi fierbinte rugător către Dumnezeu, să slăvim pe Preasfînta Treime: pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Posted in |

Pătimirea Sfinţilor Mucenici Esper şi Zoe şi a fiilor lor, Chiriac şi Teodul (2 mai)

Sfinţii Mucenici Esper şi Zoe cu cei doi fii ai lor, Chiriac şi Teodul, deşi au fost străini pe pămînt ca şi Avraam, tatăl celor aleşi, s-au învrednicit a fi cetăţeni cereşti. Ei au fost cumpăraţi robi de către Catal Romanul şi femeia lui Termia.

Catal, fiind om vestit, a venit de la Roma în părţile Pamfiliei şi s-a sălăşluit în cetatea ce se numea Atalia, unde şi-a cumpărat robi din Frigia, pe aceşti sfinţi mucenici, care erau împodobiţi cu buna credinţă şi aveau nădejde în Domnul, ca unii ce erau din neam creştinesc. Iar Catal, cel ce i-a cumpărat, cu femeia sa şi cu ceilalţi casnici, fiind păgîni, urmau necurăţia închinării la idoli, aducîndu-le jertfe şi numindu-i zei ai lor. Dar, robii cei credincioşi ai lui Hristos, văzînd păgînătatea lor cea deşartă, socoteau lucru greu pentru ei de a mînca din bucatele care li se dădeau după rînduială, socotindu-le că sînt jertfe ale idolilor; deoarece în casa în care petreceau, erau puşi idoli. Deci, Sfînta Zoe, luînd acele bucate, stătea la poartă şi zicea portarului: „Odihneşte-te ziua şi eu, de va fi trebuinţă, te voi deştepta, pentru că destul te-ai ostenit toată noaptea cu mulţimea celor ce ies şi intră la stăpînul nostru, pe care îi atrage credinţa lui cea deşartă, de a se închina zeiţei celei închipuite, care se numeşte Fortuna”. Iar portarul, ascultînd cele ce i-a zis, se depărtă puţin şi se odihni în curte aproape de poartă.

Şi erau nişte cîini legaţi dinafară de poartă şi dacă veneau străini, afară de oaspeţi, îndată se repezeau la ei. Iar Zoi, văzînd că vin săraci şi străini, arunca cîte puţin din bucate la cîini ca să tacă, iar celelalte toate le dădea la săraci şi la străini, sfătuindu-i să se facă creştini. Ea era rînduită cu slujba casei, ca să hrănească păsările de tot felul ce se creşteau, iar bărbatul şi fiii ei făceau alte lucruri poruncite. Deci toată ziua se osteneau cu slujbele lor, iar la apusul soarelui gustau puţină hrană din bucatele de care ştiau că nu sînt spurcate cu jertfele idoleşti, căci cu a lui Dumnezeu purtare de grijă li se trimiteau lor de aiurea; şi îşi aduceau aminte de cuvîntul Domnului, Care zice: Căutaţi la păsările cerului, că nu seamănă, nu seceră şi nu adună în jitniţe, iar Tatăl Cel ceresc le hrăneşte pe ele.

Odată, fiind trimis fericitul Esper la o slujbă oarecare, fiii lui, Chiriac şi Teodul, au zis către maica lor: „Nu putem să petrecem cu păgînii! Oare nu ne înveţi tu din dumnezeiasca Scriptură, din care ne aducem aminte de cuvîntul Apostolului: „Nu fiţi lesne mutaţi la alt jug, ca necredincioşii”? Deci dacă, supunîndu-ne dumnezeieştilor Scripturi, voim să păzim poruncile Domnului şi nu ne vom duce de la păgîni, apoi într-un număr cu dînşii ne vom număra de Domnul şi vom primi ca şi dînşii”. Iar maica a răspuns către fii: „Cum putem să ne ducem de la dînşii, o, fiilor, pentru că ei ne sînt nouă stăpîni şi au putere peste trupurile noastre?” Grăit-au fiii: „Hristos pentru noi S-a dat pe Sine în mîinile necredincioşilor iudei şi S-a răstignit şi S-a îngropat şi a treia zi a înviat. Dacă şi noi ne vom da trupurile noastre necuratului Catal spre chinuire pentru Hristos şi, muncindu-ne, ne va ucide, apoi ştim că sufletele noastre vor fi vii în veci. Deci, tu, o, maică, veselindu-te şi bucurîndu-te, să ne pui pe noi înaintea stăpînului nostru şi ceea ce ne va da nouă Hristos în gurile noastre, aceea vom grăi înaintea stăpînului”.

Şi se găteau amîndoi tinerii cei buni, ca nişte viteji nevoitori, spre nevoinţa cea pătimitoare pentru Hristos, căutînd vreme cînd să stea înaintea stăpînului şi să mărturisească numele lui Hristos. Ei ziceau unul către altul: „De ne va da nouă Hristos Dumnezeu să murim pentru Dînsul, apoi ne vom învrednici a-L vedea şi vom fi împreună cu El”. Iar maica lor se temea pentru dînşii, ca nu cumva, înfricoşîndu-se de munci, să se plece spre jertfa idolească; căci pînă atunci stăpînii lor nu ştiau de dînşii că sînt creştini. Şi, nevrînd maica să-şi ducă fiii înaintea boierului, au zis către dînsa: „Pentru ce te temi de acest păgîn? Oare nu-ţi aduci aminte ce zice Scriptura? Grăit-am întru mărturiile Tale înaintea împăraţilor şi nu m-am ruşinat!”

Deci, într-una din zile, venind acasă stăpînul lor, în vremea prînzului de la un loc oarecare, au ieşit înaintea porţilor întru întîmpinarea lui amîndoi fraţii, Chiriac şi Teodul, şi au zis: „Bine ai venit, stăpîne al trupurilor noastre celor văzute; căci al sufle-telor noastre celor nevăzute este Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce petrece în ceruri”. Iar Catal, minunîndu-se de nişte cuvinte ca acestea ale acelor tineri, a zis: „Au înnebunit aceşti copii, pomenindu-mi un nume străin şi numind Dumnezeu şi Domn pe Acela ce se zice Iisus Hristos. Chemaţi la mine pe tatăl şi pe maica lor”. Şi, ducîndu-se slugile, n-au aflat pe tatăl, ci au adus numai pe maica lor. Atunci Catal a zis către dînsa: „Unde este bărbatul tău?” Răspuns-a aceea: „Oare nu este cu porunca ta trimis la lucru în satul Tritonia?”

Atunci a zis Catal către dînsa: „O, de aţi fi fost şi voi acolo la acelaşi Tritonia, nu mi-aţi fi tulburat sufletul, spunînd că pe alt Dumnezeu îl aveţi voi de care nici eu, nici altul n-a auzit cîndva. Dar acum, nu voi să vă întreb pe voi de acelea de care mi-aţi zis mie, ci după ce Termie, soţia mea, îmi va naşte pruncul (că era însărcinată) şi voi aduce jertfe marii zeiţe Fortuna, atunci vă voi întreba pe voi”. Şi îndată a poruncit ca pe Sfînta Zoe împreună cu fiii ei să-i trimită la bărbatul ei, în satul Tritonia. Deci, fiind ei duşi acolo, se bucurau şi se veseleau, cîntînd şi grăind fiecare: Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi. La locul păşunii, acolo m-am sălăşluit. Şi iarăşi: Scosu-ne-ai pe noi din iad şi din mîna morţii ne-ai mîntuit pe noi. Căci sfinţii socoteau casa stăpînului lor ca iadul, pe Catal ca moartea, iar idolii ca focul iadului.

Iar după o vreme, s-a născut fiul lui Catal şi se prăznuia acea păgînească naştere cu aducere de jertfe idolului cetăţii – zeiţa Fortuna – şi toţi cetăţenii se bucurau împreună cu Catal, prăznuind naşterea pruncului lui. Iar Sfînta Zoe se ruga lui Dumnezeu pentru bărbatul său şi pentru fiii săi ca să nu cadă în ispită. Catal, după păgînescul său ospăţ, a zis către Termia, femeia sa: „Să se veselească acum toţi casnicii şi toate slugile noastre cu prăznuire”. Iar ea a răspuns: „Să se veselească toţi”. Şi îndată, precum la celelalte slugi, aşa şi lui Esper, femeii lui şi fiilor, le-a trimis din ospăţul jertfit idolilor un vas cu vin şi un blid cu carne. Iar Sfînta Zoe, văzînd de departe darurile cele ce se aduceau de la stăpînul lor, a oftat şi a zis: „Doamne Dumnezeule, Cel ce eşti negrăit cercător al inimilor omeneşti, fii cu noi, străinii, că afară de Tine, Doamne, pe alt Dumnezeu nu ştim; şi întăreşte-ne pe noi întru a Ta mărturisire!”

Deci, apropiindu-se către cel ce adusese cărnurile, le-a apucat şi le-a aruncat cîinilor; asemenea şi vinul l-a vărsat pe pămînt; iar sluga aceea ce adusese acele daruri, degrabă s-a întors şi a spus stăpînului său cele ce a făcut Zoe. Catal, auzind acestea, s-a umplut de mînie şi îndată a trimis să-i aducă pe dînşii în casa sa. Iar cînd îi duceau pe sfinţi, Zoe întărea pe bărbat şi pe fii, zicîndu-le: „Să nu ne temem de mînia păgînului Catal şi de muncile pregătite nouă de dînsul; ci să le răbdăm cu vitejie ca, prin răbdare, să intrăm în cetatea cea cerească a lui Hristos, împreună cu sfinţii Săi”. Stînd ei înaintea lui Catal, acela a zis către dînşii: „Spre cine aţi nădăjduit, cînd aţi îndrăznit a arunca darurile noastre cîinilor? Însă eu nu mă îngrijesc atît pentru a mea necinste, cît pentru necinstea marii zeiţe Fortuna”. Iar Sfînta Zoe a răspuns: „Nădejdea şi sprijinul nostru este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel viu; iar aceia pe care tu îi numeşti zei, sînt diavoli”.

Zis-a Catal: „Voi porunci să muncească pe fiii tăi, ca să vedem de va putea să-i izbăvească pe dînşii Hristos, Care ziceţi că este Dumnezeu”. Iar cînd i-a dezbrăcat pe amîndoi fiii şi la munci i-a spînzurat şi cu unghii de fier i-a strujit, atunci maica lor cea sfîntă, stînd şi privind la pătimirea lor, îi întărea pe dînşii, zicîndu-le: „Răbdaţi cu vitejie, fiii mei, răbdaţi şi nu vă temeţi de aceste munci care vin de la păgînul Catal asupra voastră”. Iar ei răspundeau: „Nu sînt nimic aceste munci; spune spurcatului muncitor să afle munci şi mai mari, ca, prin pătimirea cea desăvîrşită, să cîştigăm cununile”. Iar ea a zis către Catal: „Pentru ce n-ai poruncit să pună munci mai mari asupra fiilor mei şi nu te sileşti mai mult a-i munci? Căci într-acestea ei nu simt dureri”.

Atunci păgînul Catal, bătînd foarte tare pe Sfînta Zoe şi pe fericitul Esper, a poruncit ca pe toţi să-i arunce într-un cuptor foarte tare încins şi a pus păzitori lîngă cuptor. Iar Sfinţii Mucenici şedeau în cuptor, cîntînd şi lăudînd pe Dumnezeu. Auzind Catal cum că mucenicii sînt în cuptor vii şi cîntă, se mira foarte mult, cum acea putere atît de mare a focului n-a putut să-i omoare pe dînşii şi să-i prefacă în cenuşă; şi, socotind că printr-o oarecare vrajă creştinii aceia biruiesc puterea focului, se gîndea cu ce fel de altă muncă mai cumplită să-i omoare pe dînşii. Şi s-a zis de la Sfîntul Duh sfinţilor mucenici în cuptorul cel cu foc: „Îmbărbătaţi-vă, căci Catal caută ca prin mai mari munci să vă piardă pe voi”. Iar ei, auzind acestea, s-au rugat, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, primeşte în pace sufletele noastre!” Şi îndată şi-au dat sfintele lor suflete în mîinile lui Dumnezeu, în două zile ale lunii lui mai, pe vremea lui Adrian.

A doua zi, păgînul Catal, mergînd la cuptor cu ai săi, au aflat trupurile mucenicilor nevătămate de foc, zăcînd cu feţele spre răsărit, ca şi cum sfintele lor suflete se împreunaseră cu cetele sfinţilor mucenici, cu ale îngerilor şi cu ale arhanghelilor. Atunci s-a auzit glas din cer, zicînd: „Intraţi, drepţilor, în Raiul Domnului nostru; iar tu, păgînule Catal, vei merge în gheena, în focul cel nestins, ca să te munceşti în veci”.

Posted in |

Pătimirea Sfinţilor Boris şi Gleb, domni ai Rusiei, numiţi din botez Roman şi David (2 mai)

Fericit este bărbatul care se teme de Domnul şi poruncile Lui va păzi. Puternică va fi seminţia lui pe pămînt şi neamul drepţilor se va binecuvînta, precum zice marele prooroc şi împărat. Cu adevărat fericit a fost bărbatul cel temător de Domnul, sfîntul şi întocmai cu Apostolii, marele nostru voievod Vladimir, care s-a numit din Sfîntul Botez Vasile, fiul lui Svetoslav, care nu numai singur el s-a sîrguit a plăcea lui Dumnezeu, ci şi toată stăpînirea sa, pămîntul Rusiei, luminîndu-l prin Sfîntul Botez, l-a adus ca un dar cinstit şi plăcut Domnului. Pentru aceasta şi seminţia lui, puternică pe pămînt a făcut-o Domnul şi a binecuvîntat neamul lui cel drept.

Acel mare voievod, fiind la bătrîneţe şi apropiindu-se de fericitul sfîrşit în care avea să se mute, ca de la împărăţia cea vremelnică şi pămîntească la împărăţia cea fără de sfîrşit şi cerească, şi din viaţa cea cu multă osteneală, la odihna cea veşnică şi la viaţa cea fericită, a chemat pe cei doisprezece fii ai săi, pe care îi avea născuţi cu mai multe femei, din vremea necredinţei lui, şi le-a împărţit domnia sa, pămîntul Rusiei, fiecăruia cîte o moştenire, astfel: pe Vişeslav l-a pus în marele Novograd, pe Izaslav în Poloţca, pe Sviatopolc în Turov şi pe Iaroslav în Rostov. Murind Vişeslav a pus pe Iaroslav, în marele Novograd, iar pe Boris în Rostov, pe Gleb în Muron, pe Svetoslav în Drebleani, pe Vsevolod în Vladimir, pe Mstislav în Tmutoracani, pe Stanislav în Smolensca, pe Sudislav în Pscov şi pe Bracislav în Luţca şi în Volina.

După douăzeci şi opt de ani de la Sfîntul Botez, fericitul Vladimir a început a boli şi atunci a venit la dînsul Boris, fiul lui cel mai iubit decît toţi copiii. În acea vreme venise înştiinţarea voievodului Vladimir, că pecenegii vin cu război asupra Rusiei, şi Vladimir, fiind bolnav, s-a mîhnit, de vreme ce nu putea să iasă singur la război împotriva pecenegilor. Şi chemînd pe iubitul său fiu, Boris, cel numit din Sfîntul Botez Roman, i-a încredinţat lui pe ostaşii săi şi l-a trimis peste Nipru împotriva pecenegilor. Boris, mergînd degrabă şi pe pecenegi neaflîndu-i, s-a întors înapoi şi a stat la rîul Altei. Şi iată, i-a venit înştiinţare că tatăl lui, binecredinciosul şi Sfîntul mare voievod Vladimir, a murit la Berestov. Şi Sviatopolc, fiind lîngă el, se sîrguia ca să tăinuiască moartea tatălui său; pentru că, trupul învelindu-l în covor şi spărgînd pardoseala l-a lăsat jos; apoi în taină l-a dus noaptea în cetate şi l-a pus în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Deseatina.

Fericitul domn Boris, auzind de acestea, a început a plînge după tatăl său, zicînd: „Vai mie, tatăl meu, lumina ochilor mei, strălucirea şi raza feţei mele. Vai mie, cum ai apus lumina mea, nefiind eu la sfîrşitul tău, ca singur să îngrop cinstitul tău trup; şi de ce nu m-am învrednicit să sărut cinstitele tale cărunteţi!” Şi multe alte cuvinte umilite grăia în plîngerea sa, iar Sviatopolc s-a aşezat în Kiev pe scaunul părintesc cu putere de la sine, pentru că nu i se cădea lui să stăpînească în Kiev după tatăl său. Şi s-a umplut inima lui de iubirea de stăpînire cea fărădelege şi de înrăutăţita zavistie a lui Cain, zicînd în sine: „Voi pierde pe toţi fraţii mei şi voi rămîne stăpînitor în Rusia”.

Deci, îndată a trimis cu vicleşug la fratele său, Boris, zicîndu-i: „Fratele meu iubit, voi să am cu tine dragoste. Iată, pe lîngă dania tatălui, îţi voi da încă mai multă stăpînire” – iar aceasta o zicea cu vicleşug, căutînd cum ar pierde pe Boris. Deci, chemînd pe kieveni, le împărţea daruri multe, însă inima lor nu era cu el. Apoi, ducîndu-se noaptea la Viştegorod, a chemat în taină la sine pe boierul Putşa şi pe ceilalţi boieri din Viştegorod: Telţul, Elovici şi Leaşco. Şi le-a zis lor: „Spuneţi-mi adevărul, aveţi către mine dragoste din toată inima?” Iar ei cu Putşa au zis: „Capetele noastre cu toţi veştegorodiţii le vom pune pentru tine”.

Atunci ticălosul Sviatopolc a zis lui Putşa şi prietenilor lui: „De vreme ce vă făgăduiţi, ca pentru mine să vă puneţi capetele voastre, atunci mergeţi în taină şi ucideţi pe Boris, fratele meu”. Iar ei au făgăduit să facă aşa. Iar voievodul Boris stătea atunci la rîul Altei, şi boierii din Kiev i-au zis: „Mergi în Kiev şi şezi pe scaunul părintesc, căci şi oastea părintească este cu tine”. Fericitul Boris le-a răspuns: „Asupra fratelui meu mai mare nu voi merge, deoarece îl am pe el ca pe un tată”. Acestea auzindu-le boierii şi ostaşii, s-au dus pe la locurile lor; iar Sfîntul Boris a rămas cu slugile sale şi voia să meargă la fratele său, Sviatopolc, ca să i se închine, dîndu-i cinste ca celui mai mare frate şi mai întîi voievod. Şi a venit un vestitor la Sfîntul Boris, spunîndu-i că Sviatopolc voieşte să-l ucidă, şi că a trimis pentru aceea ucigaşi. Iar sfîntul nu credea pe acel vestitor, ştiindu-se pe sine că n-a greşit cu nimic împotriva fratelui său, Sviatopolc, şi nici nu nădăjduise vreodată la o răutate ca aceea. Însă se tulbură cu gîndul şi era cuprins de mîhnire în acea zi, dar nădăjduia spre Dumnezeu. Ziua aceea era sîmbătă şi, intrînd în cortul său, se ruga cu lacrimi lui Hristos Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Sale.

A doua zi, Duminică, sculîndu-se foarte de dimineaţă, a poruncit preotului ca să cînte utrenia şi însuşi se ruga cu umilinţă Domnului. Iar trimişii lui Sviatopolc, boierii din Viştegorod, sosiseră încă de cu noapte şi, stînd aproape, auzeau pe fericitul Boris cîntînd utrenia. Şi i-au vestit Sfîntului Boris, că acum s-au apropiat ucigaşii lui Sviatopolc ca să-l omoare, deci, a început şi mai mult a se ruga, zicînd: Doamne, cît s-au înmulţit cei ce mă necăjesc; mulţi se scoală asupra mea, şi celelalte ale psalmului. Citind iarăşi Psaltirea cu multă umilinţă, zicea psalmul în care sînt cuprinse cuvintele acestea: Spre Tine m-am aruncat din coapsele şi din pîntecele maicii mele. Tu eşti Dumnezeul meu, nu Te depărta de la mine, că necazul este aproape şi nu este cine să-mi ajute. M-au înconjurat viţei mulţi, tauri graşi m-au cuprins; au deschis asupra mea gura lor, ca un leu ce răpeşte şi răcneşte. M-au înconjurat cîini mulţi, adunarea celor vicleni m-a cuprins. Iar Tu, Doamne, nu depărta de la mine ajutorul Tău; ia aminte la sprijinirea mea. Izbăveşte de sabie sufletul meu şi din gheara cîinelui, viaţa mea, şi celelalte.

După săvîrşirea Utreniei, căutînd spre icoana lui Hristos, cu lacrimi zicea „Doamne Iisuse Hristoase, Care Te-ai arătat cu acest chip pe pămînt pentru mîntuirea noastră şi ai binevoit a Te pironi pe Cruce pentru păcatele noastre, învredniceşte-mă şi pe mine, ca pentru numele Tău cel sfînt, să rabd pătimirea aceasta fără de vină, pe care nu o primesc de la potrivnici, ci chiar de la fratele meu şi să nu-i socoteşti lui, Doamne, aceasta ca păcat”.

Rugîndu-se mult, s-a lăsat în voia Domnului. Şi iată, ucigaşii cei ticăloşi, ca nişte fiare cumplite au năvălit deodată cu arme, cu suliţe şi cu săbiile scoase. Sărind în cort înşişi boierii cei ticăloşi din Viştegorod: Putşa, Teleţ, Elovici şi Leaşco, au lovit pe Sfîntul Boris cu săbiile, l-au împuns cu suliţele şi, trîntindu-l la pămînt, îl scăldau în sîngele său. Iar unul din slugile lui, anume Gheorghe, de neam unguresc, foarte iubit şi credincios Sfîntului Boris, avînd o grivnă de aur pusă de el pe sine, a căzut pe trupul stăpînului său, zicînd: „Nu te voi lăsa iubitul meu stăpîn, ci unde se veştejeşte frumuseţea trupului tău, acolo să-mi sfîrşesc şi eu viaţa mea”.

Deci şi pe acela l-au străpuns cu suliţele. Şi, neputînd ei să scoată degrabă gherdanul cel de aur, i-au tăiat capul şi l-au aruncat la o parte, şi astfel au luat gherdanul. De aceea, mai pe urmă n-au putut să afle trupul lui Gheorghe între alte trupuri, pentru că atunci pe mulţi tineri ai lui Boris i-au ucis cu săbiile. Acest Gheorghe, ungurul, iubitul tînăr al Sfîntului Boris, era frate bun al cuviosului Moise ungurul care, pentru curăţie, a pătimit de la o femeie leşească, precum se scrie pe larg în Patericul Pecerscăi. Iar pe sfîntul răbdător de chinuri, Boris, suflînd încă puţin, învăluindu-l ucigaşii ticăloşi în cort, l-au pus într-o căruţă şi-l duceau cu ei. Pe cale i-au întîmpinat cei doi trimişi ai lui Sviatopolc, care, văzînd pe Sfîntul Boris încă suflînd, îndată unul dintre dînşii, scoţîndu-şi sabia sa, a înfipt-o în inima lui. Şi aşa s-a sfîrşit Sfîntul Boris, în 24 de zile ale lunii iulie, la pomenirea Sfintei Muceniţe Hristina, într-o zi de Duminică, luînd cunună mucenicească de la Domnul. Iar cinstitul lui trup l-au dus ucigaşii în Viştegorod şi l-au îngropat în taină într-o biserică de lemn a Sfîntului Vasile.

După uciderea Sfîntului Boris, ticălosul Sviatopolc se gîndea cum ar ucide şi pe Gleb; pentru că Boris şi Gleb erau fiii unei mame, născuţi lui Vladimir de o bulgăroaică. Deci, a trimis Sviatopolc cu înşelăciune la Gleb, voievodul Muronului, zicînd: „Tatăl tău boleşte foarte şi te cheamă la el, vrînd să te vadă. Deci, să vii degrabă cu puţini însoţitori.” Fericitul Gleb, fiind foarte ascultător tatălui său, a luat îndată puţini tovarăşi şi a mers degrabă, să poată vedea încă viu pe tatăl său, Sfîntul Vladimir, pentru că nu auzise de moartea lui. Şi venind el la gura Volgăi, fiind noaptea, s-a împiedicat calul cu dînsul, dînd într-o groapă, şi i-a vătămat puţin un picior, de aceea a şezut într-un caic, a mers pe apă, pînă la Smolensc. Iar cînd a ajuns la locul ce se numea Smedin, a stat la mal.

Într-acea vreme, i-a venit lui Iaroslav, voievodul marelui Novograd, înştiinţare din Kiev de la Predislava, sora lui, despre moartea lui Vladimir, tatăl lor, şi despre uciderea lui Boris de către Sviatopolc. Şi a trimis Iaroslav la Gleb, zicîndu-i: „Să nu te duci în Kiev la Sviatopolc, deoarece tatăl nostru a murit, iar Sviatopolc a ucis pe Boris şi voieşte să te ucidă şi pe tine”. Acea scrisoare a lui Iaroslav a ajuns pe fericitul Gleb la Smedin şi el, tînguindu-se foarte, a plîns cu amar după tatăl său şi după fratele său cel ucis. Şi pe cînd plîngea el încă în acel loc, au sosit în acel ceas ucigaşii trimişi de Sviatopolc şi, năvălind deodată cu săbiile scoase, au început a sări în caicul lui Gleb. Slugile lui Gleb au slăbit de frică, iar Sfîntul Gleb, văzînd pe ucigaşi, şi-a ridicat mîinile spre cer şi a început a se ruga cu lacrimi, zicînd: Judecă, Doamne, pe cei ce-mi fac strîmbătate, dă război celor ce se oştesc asupra mea, apucă arma şi pavăza şi Te scoală în ajutorul meu; varsă sabie şi închide împotriva celor ce mă prigonesc şi zi sufletului meu: Mîntuirea ta sînt Eu!

Iar mai-marele ucigaşilor, ticălosul Gorasim, a poruncit ca să ucidă îndată pe Gleb. Atunci bucătarul lui Gleb, cel cu numele Torcin, care era la spate, avînd duşmănie asupra stăpînului său, şi-a scos cuţitul şi, apucîndu-l de cap pe Sfîntul Gleb, a înfipt cuţitul în gîtul lui, tăindu-l. Şi l-a dat morţii prin junghiere, ca pe un mieluşel fără de prihană, lipsindu-l de viaţa aceasta mult dureroasă şi de puţină vreme, luni, în cinci zile ale lunii lui septembrie, la pome-nirea Sfîntului Prooroc Zaharia, tatăl Mergătorului înainte, cel ucis între biserică şi altar.

Sfîntul Gleb a stat astfel înaintea lui Hristos Dumnezeu în cereasca împărăţie, împreună cu fratele său Boris, împlinindu-se de dînşii cuvintele psalmistului: „Iată ce este bun sau ce este frumos, fără numai a locui fraţii împreună, în viaţa cea nesfîrşită şi în slava sfinţilor mucenici”. Iar cumpliţii ucigaşi, după uciderea Sfîntului Gleb, nu l-au învrednicit pe el de cuviincioasa şi cinstita îngropare, ci au aruncat cinstitul lui trup la un loc pustiu, nu departe de mal, între doi butuci, acoperindu-l cu puţine vreascuri. Şi nimeni din smoleni nu ştia de trupul lui Gleb, voievodul cel ucis, unde este. Dar Dumnezeu, nepărăsind pe plăcutul Său, arăta oamenilor trupul mucenicului prin diferite minuni. Uneori se arăta stîlp de foc la acel loc, alteori lumînări aprinse, iar alteori se auzeau cîntări îngereşti, de cei ce treceau şi de cei ce păşteau vitele pe acolo. Într-o vară, vînătorii de fiare au aflat acel cinstit şi sfînt trup zăcînd întreg, pentru că nici o fiară sau pasăre nu se atinsese de el şi nici vreo stricăciune nu era pe dînsul.

Spunînd ei acestea în cetate, toţi cetăţenii şi toată rînduiala duhovnicească şi mirenească, mergînd cu cruci, au luat trupul cel răbdător de chinuri, cunoscîndu-l că este al binecredinciosului Gleb, voievodul Muronului, feciorul lui Vladimir, care fusese ucis în acel loc, şi l-au adus cu cinste în cetate şi l-au pus în biserică; pentru că Dumnezeu a arătat smolenilor pe plăcutul Său, ca altădată oasele lui Iosif israeliţilor.

Ticălosul Sviatopolc nu s-a îndestulat cu sîngele celor doi fraţi, sfinţi răbdători de chinuri Boris şi Gleb. Ci, după uciderea acelora, îndată şi-a întins mîna cea ucigaşă şi asupra fratelui său al treilea, Svetoslav, voievodul dreblenilor, care, înştiinţîndu-se de răutatea lui Sviatopolc, a fugit la unguri; însă l-au ajuns ucigaşii cei trimişi şi l-au ucis în munţii ungureşti. Apoi Iaroslav, voievodul marelui Novgorod, adunîndu-şi puterea sa ostăşească, a mers asupra lui Sviatopolc, răzbunînd sîngele frăţesc. Războiul între ei a ţinut un timp lung de patru ani, pentru că, uneori Iaroslav pe Sviatopolc îl biruia şi-l gonea, iar alteori Sviatopolc, cîştigînd ajutor de la leşi, biruia pe Iaroslav. Dar mai pe urmă, Sviatopolc a fost biruit în acel loc, unde a ucis pe Sfîntul Boris. Sviatopolc de cîte ori era biruit şi izgonit, fugea la pecenegi şi, de acolo, iarăşi venea cu putere asupra lui Iaroslav.

Atunci Iaroslav, mergînd împotriva lui Sviatopolc, a stat la rîul Altei, unde a fost ucis Sfîntul Boris cu slugile sale şi, ridicînd mîinile spre cer, s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi, zicînd: „Sîngele fraţilor mei strigă din pămîntul acesta către Tine, Stăpîne Doamne, Dumnezeul meu! Deci, mă rog Ţie, Preaputernicule, Făcătorule şi Judecătorule prea drepte, izbăveşte sîngele drepţilor acestora, precum ai izbăvit sîngele lui Abel asupra lui Cain, punînd pe el cutremur. Astfel să pui cutremur şi spre acest ticălos Sviatopolc, ca să nu mai poată vărsa şi mai mult sînge frăţesc şi creştinesc”. Apoi a zis: „Fraţii mei cei sfinţi, Boris şi Gleb, ajutaţi-mă pe mine asupra acestui mîndru ucigaş!”

Sfîrşindu-şi rugăciunea, a împreunat cetele ostaşilor săi şi s-a lovit cu puterea lui Sviatopolc, la răsărirea soarelui, şi era vineri ziua aceea. Şi s-au tăiat atît de tare amîndouă părţile, încît n-a fost niciodată o tăiere ca aceea în Rusia; căci, apucîndu-se de mîini, se tăiau unii pe alţii şi sîngele curgea ca pîraiele prin văi. Abia către seară, Iaroslav a biruit şi a sfărîmat desăvîrşit puterea lui Sviatopolc, care a scăpat cu puţini tovarăşi din acel război şi a fugit în ţara leşească.

Mergînd el în cale, a năpădit asupra lui diavolul fricii şi i-au slăbit oasele lui atît de tare, încît nu putea să şadă pe cal; ci era purtat în pîrghie şi de frică nu putea să petreacă la un loc, ci totdeauna striga: „Iată, gonesc după noi, fugiţi!” Ei fugeau cu dînsul, strigînd iarăşi: „Iată, gonesc după noi, fugiţi!” Şi aşa a fugit din loc în loc, purtîndu-l pe el, pînă ce a ajuns în pămîntul leşesc, izgonit fiind de mînia lui Dumnezeu. Aici a ajuns într-o pustie, între cehi şi între leşi, unde şi-a aflat sfîrşitul cel rău al vieţii sale. Căci, fiind muncit de diavolul, a murit împreună şi cu trupul şi cu sufletul; şi a pierit în veci, moştenind gheena focului. Iar trupul acelui ticălos, îngropîndu-l acolo tovarăşii lui unde a murit, au grămădit deasupra lui o movilă mare, care este şi astăzi, din care iese un miros greu, spre arătarea izbîndirii lui Dumnezeu şi spre certarea oamenilor celor răi.

Binecredinciosul şi marele domn Iaroslav, după războaiele ce le-a avut cu Sviatopolc, luînd desăvîrşit domnia Kievului, şi de război odihnindu-se, a început a întreba despre cinstitele moaşte ale sfinţilor răbdători de chinuri, Boris şi Gleb, fraţii săi cei ucişi, unde şi în ce loc se află? Deci, i-au spus despre Sfîntul Boris că se află pus în Viştegorod, în biserica Sfîntului Vasile, iar despre Sfîntul Gleb ştiau toţi că a fost ucis nu departe de Smolensc, dar despre trupul lui, nu ştia nimeni dintre kieveni unde era pus. În acea vreme a venit înştiinţare de la Smolensca lui Iaroslav, spunîndu-i că Dumnezeu a arătat cu semne şi minuni trupul Sfîntului Gleb, care a zăcut mult în loc pustiu, iar acum este adus cu cinste în cetatea Smolensc.

Aflînd acestea Iaroslav, îndată a trimis preoţi şi diaconi la Smolensc şi, luînd de acolo pe Sfîntul Gleb cu toată cinstea, l-au pus în corabie şi l-au adus la Kiev pe apa Niprului. Binecredinciosul domn Iaroslav, a întîmpinat moaştele mucenicului cu mitropolitul, cu egumenii şi cu toată rînduiala duhovnicească şi cu mulţime de popor. Şi vedeau cu toţii acel trup mucenicesc întreg, fără de nici o stricăciune, nici înnegrindu-se, nici vătămîndu-se de atîta vreme; ci întocmai ca trupul unui om viu, din care ieşind bună mireasmă, toţi se mirau de minunea aceea. Apoi, ducîndu-l la Viştegorod în biserica cea din lemn a Sfîntului Vasile, au săpat pămîntul şi l-au pus în raclă de piatră, lîngă Sfîntul Boris, fratele lui. Iar Dumnezeu a preamărit pe plăcuţii Săi, pentru că i-a învrednicit pe ei împărăţiei Sale celei cereşti împreună cu cetele sfinţilor mucenici, şi a dat sfintelor lor moaşte darul de a tămădui toate neputinţele. Mulţi bolnavi alergau cu credinţă la mormîntul lor şi se tămăduiau de neputinţele lor şi se întorceau sănătoşi, slăvind pe Dumnezeu Cel preamărit întru sfinţi.

După o vreme, s-a întîmplat, cu voia lui Dumnezeu, de s-a aprins biserica Sfîntului Vasile, în care se aflau îngropate moaştele cele făcătoare de minuni ale Sfinţilor Mucenici Boris şi Gleb ai Rusiei, şi n-au putut oamenii deloc să stingă focul, pentru că se aprinsese din vîrf. Ei au scos dintr-însa toate icoanele şi vasele, pînă la cele mai mici, şi n-a ars nimic acolo din lucrurile bisericeşti, decît numai biserica, rămînînd mormintele sfinţilor în care erau puse trupurile lor fără biserică. Tuturor celor ce veneau şi se închinau cu credinţă, li se dădeau tămăduiri şi li se arătau semne, precum s-a arătat mai înainte la Smiadin deasupra trupului Sfîntului Gleb. Căci, uneori se vedea un stîlp de foc, alteori se vedeau lumînări aprinse la mormîntul sfinţilor; iar alteori se auzeau cîntări îngereşti şi mulţi mergeau acolo ca la o privelişte.

Odată au venit varegii şi, umblînd cu nebăgare de seamă pe lîngă locul unde zăceau îngropate moaştele făcătoare de minuni ale sfinţilor mucenici, unul din varegi a călcat cu picioarele peste mormîntul mucenicesc, şi deodată a ieşit foc din mormînt şi i-a ars picioarele. El, neputînd suferi, a răcnit şi a sărit din locul acela şi a arătat tovarăşilor săi picioarele sale arse. De atunci nu mai cuteza nimeni să se apropie de locul acela, ci se închinau cu frică.

Despre aceasta şi despre alte minuni ce se făceau la mormîntul sfinţilor s-a înştiinţat voievodul Iaroslav şi s-a bucurat cu sufletul; că pe fraţii lui care au pătimit fără de vină îi preamăreşte Domnul, iar cele auzite le-a spus mitropolitului Ilarion. Mitropo-litul, mulţumind lui Dumnezeu că în pămîntul Rusiei preamăreşte Domnul pe acei noi făcători de minuni, a zis voievodului: „Sfat bun şi bineplăcut lui Dumnezeu îţi dau, să zideşti o biserică deasupra mormîntului sfinţilor făcători de minuni, şi să scoatem din pămînt cinstitele lor moaşte, ca mai cu osîrdie să alerge la ele poporul cel credincios şi să-şi cîştige cererile de la plăcuţii lui Dumnezeu”.

Sfatul mitropolitului a plăcut voievodului şi îndată a zidit în Viştegorod o biserică de lemn mare şi frumoasă, deasupra mormîntului Sfinţilor Mucenici, avînd cinci turle, şi a zugrăvit-o toată înăuntru cu icoane şi a înfrumuseţat-o cu toată podoaba. Săvîrşindu-se biserica şi înzestrînd-o cu cele de trebuinţă, a venit preasfinţitul mitropolit Ilarion cu clerul şi cu tot sfinţitul sobor. Asemenea a venit şi marele voievod Iaroslav cu toţi boierii şi cu mulţimea poporului şi făcînd cîntare de toată noaptea în acea biserică nouă, au sfinţit-o în ziua de douăzeci şi patru ale lunii iulie, în care zi a fost ucis, altădată Sfîntul Boris.

După săvîrşirea sfinţirii, mitropolitul a poruncit, să sape pămîntul deasupra mormîntului sfinţilor. Şi, săpînd, ieşea din mormînt miresme cu miros plăcut şi au scos din pămînt raclele cu moaştele sfinţilor. Atunci mitropolitul şi cu preoţii, apropiindu-se cu frică şi cu dragoste, au descoperit raclele sfinţilor şi au văzut o minune preaslăvită. Trupurile erau întregi, nestricate şi se vedeau feţele lor luminate, încît toţi s-au minunat foarte mult. Şi s-a umplut toată biserica de multă şi plăcută mireasmă. Ei au pus moaştele sfinţilor în partea dreaptă a bisericii şi au aşezat ca, în acea zi, în douăzeci şi patru ale lunii iulie să se prăznuiască pomenirea Sfinţilor Mucenici Roman şi David.

Fiind ei încă în biserică la Sfînta Liturghie, un om şchiop de amîndouă picioarele a venit, tîrîndu-se în biserică cu osteneală, şi se ruga ca să-l lase să se apropie de cinstitele şi muceniceştile racle, căci era multă îmbulzeală în popor. Şi cînd s-a apropiat şi s-a atins, rugîndu-se cu credinţă, îndată s-au întărit picioarele lui, cu darul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile sfinţilor răbdători de chinuri, şi sculîndu-se, umbla înaintea tuturor. Această minune, văzînd-o singur voievodul Iaroslav, mitropolitul şi tot poporul au dat laudă lui Dumnezeu şi sfinţilor plăcuţi Lui. Iar după Sfînta Liturghie, voievodul a luat pe toţi la masă şi au prăznuit precum se cădea, împărţind multe din averile sale în ziua aceea la săraci, sărmani şi văduve.

După moartea marelui voievod Iaroslav, trecînd mulţi ani, biserica cea zidită de dînsul se învechise. Atunci fiul lui, binecredinciosul domn Izaslav, ţinînd domnia cea mare a Kievului, a zidit o biserică nouă de lemn în numele sfinţilor, numai cu o turlă. Sfîrşindu-se biserica, domnii Rusiei, fiii lui Iaroslav, s-au adunat la mutarea cinstitelor moaşte ale sfinţilor răbdători de chinuri, Roman şi David, în Viştegorod: Izaslav al Kievului, Svetoslav al Cernigovului, Vsevolod al Pereaslavei. Asemenea a venit şi mitropolitul Gheorghe cu episcopii Neofit al Cernigovului, Petru al Pereaslavei, Nichita al Bielogradei şi Mihail al Irovului. Erau şi egumeni: Cuviosul părintele nostru Teodosie al Pecerscăi, Sofronie al Mănăstirii Sfîntului Mihail, Ghermano al locaşului Mîntuitorului şi toţi ceilalţi egumeni. Şi au făcut praznic luminat, luînd cinstitele moaşte, întîi pe ale Sfîntului Boris, punîndu-le în raclă nouă şi mergînd înaintea lor cuvioşii monahi cu lumînări, după dînşii diaconii, apoi preoţii, arhiereii, iar după ei mergeau domnii, ducînd pe umerii lor sfintele moaşte şi aşezîndu-le în biserica cea nouă.

Cînd au deschis racla, s-a umplut biserica de bună mireasmă preaminunată, ca de un fum subţire ce ieşea din moaşte. Văzînd şi mirosind acestea, toţi au preamărit pe Dumnezeu, iar pe mitropo-litul Gheorghe l-a cuprins o spaimă, pentru că nu avea credinţă către sfinţi şi, căzînd cu faţa la pămînt înaintea sfintelor moaşte, îşi cerea iertare şi, sărutînd pe Sfîntul Boris, l-a pus în raclă de piatră. După aceasta, mergînd, au luat moaştele Sfîntului Gleb cu racla de piatră şi, punîndu-le într-o sanie, le-au adus la biserică. Iar cînd era lîngă uşă, racla stătea nemişcată, şi a poruncit poporului să se roage, zicînd: „Doamne miluieşte!” Rugîndu-se poporul, s-a mişcat racla şi a dus-o lîngă Sfîntul Boris, căruia i-a sărutat capul, iar Sfîntului Gleb mîna, pe care, luînd-o mitropolitul, binecuvîntă pe domni şi pe popor.

În vremea aceea, voievodul Kievului, Izaslav, avea o vătămare la grumaz şi-l durea capul. Luînd el mîna mitropolitului cu care ţinea mîna Sfîntului Gleb, o puse la grumaz unde avea vătămare, la cap şi la ochi, şi s-a tămăduit în ceasul acela, preamărind toţi pe Dumnezeu şi pe plăcuţii Lui. După Sfînta Liturghie au prînzit domnii împreună cu arhiereii, făcînd milostenie săracilor. De atunci s-a aşezat praznicul mutării cinstitelor moaşte ale sfinţilor Boris şi Gleb, răbdătorii de chinuri şi făcătorii de minuni voievozi ai Rusiei, în două zile ale lunii mai, cînd se face şi pomenirea aducerii moaştelor Sfîntului Atanasie, arhiepiscopul Alexandriei.

După puţină vreme, Svetoslav al lui Iaroslav, care a fost mai întîi voievod al Cernigovului, apoi al Kievului, după izgonirea lui Izaslav, a voit să zidească în Viştegorod o biserică frumoasă de piatră pentru pomenirea sfinţilor mucenici Boris şi Gleb, pe care întemeind-o şi scoţînd-o deasupra pămîntului, a murit. După moartea lui Svetoslav, iarăşi a luat scaunul domniei Kievului Izaslav şi n-a luat în seamă zidirea bisericii aceleia, deoarece Izaslav, după lungă vreme sfîrşindu-se la război, a venit la domnia cea mare a Kievului al treilea frate al său, Vsevolod Iaroslavici, voievodul Pereaslavei. Acesta, mai înaintea sfîrşitului său, a început a zidi biserica aceea pe care Svetoslav o începuse, dar n-o isprăvise.

După Vsevolod, domnind în Kiev Mihail Izaslavici, care se chema Sviatopolc, era cuprins de multe războaie în toţi anii şi nu săvîrşea acea biserică, pentru că în vremea aceea păgînii se întăriseră şi multe rele făceau creştinilor, care uitaseră acea biseri-că. Asemenea se uitaseră şi minunile sfinţilor mucenici, deşi se făceau multe. Deci, Oleg Svetoslavici, voievodul Cernigovului, pornindu-se de Dumnezeu, a sfîrşit şi a înfrumuseţat biserica cea de piatră în Viştegorod, pe care o începuse mai înainte Svetoslav, tatăl său. Dar Mihail Svetopolc, domnul Kievului, vrăjmăşuind pe Oleg, nu voia să mute moaştele sfinţilor mucenici în biserica cea nouă de piatră. După moartea voievodului Mihail Svetopolc, a stat în Kiev domn Vladimir al lui Vsevolod, care se numea Monomah.

Acela a voit să mute moaştele sfinţilor de chinuri răbdători, Boris şi Gleb, şi pentru aceasta a înştiinţat pe toţi din pămîntul Rusiei şi s-au adunat la dînsul toţi domnii, David şi Oleg ai lui Svetoslav, domnii Cernigovului cu fiii săi, dregătorii, boierii, ceilalţi domni cu boierii lor şi mulţime de oameni din toată Rusia. Asemenea şi Nichifor, mitropolitul Kievului, cu iubitorii de Dumnezeu episcopi: Teoctist al Cernigovului, Lazăr al Pereaslavei, Mina al Poloţchiei, Daniil al Irevchiei şi cu fericitul Prohor, egumenul Pecerscăi; Sava, egumenul locaşului Mîntuitorului, Silvestru al mănăstirii Sfîntului Mihail, Petru al Clovschiei, Grigorie al mănăstirii Sfîntului Andrei şi cu ceilalţi egumeni, şi tot sfinţitul sobor, încît nu încăpea Viştegorodul pe stăpînitorii cei adunaţi şi pe popor.

În ziua întîi a lunii mai s-a sfinţit biserica şi s-a făcut ospăţ mare, şi toţi domnii şi arhiereii au prînzit la Oleg, voievodul Cernigovului; iar pentru ospătarea săracilor şi străinilor le-au pus mese trei zile. În ziua a doua a lunii mai, cînd mai înainte se aşezase praznicul mutării cinstitelor moaşte ale sfinţilor domni, Boris şi Gleb, după cîntarea pravilei celei obişnuite a Utreniei, fiind Dumi-nica Sfintelor Mironosiţe, mitropolitul cu episcopii şi cu toţi preoţii şi diaconii, îmbrăcîndu-se în sfinţitele veşminte şi aprinzînd lumînări, au cădit raclele sfinţilor şi le-au pus pe fiecare în sănii, ce erau rînduite şi împodobite pentru aceea. Raclele erau de piatră şi le trăgeau singuri voievozii cu boierii, mergînd înainte mitropolitul cu tot sfinţitul sobor, după rînduiala sa.

Nu numai că nu puteau să tragă moaştele sfinţilor, dar nici singuri să păşească de mulţimea norodului, care năvăleau şi-i strîmtorau. Atunci a poruncit voievodul Vladimir Monomahul, ca să arunce arginţi poporului; şi astfel a putut să ducă racla cu Sfîntul Boris, pe care punînd-o în mijlocul bisericii, au mers după Sfîntul Gleb, şi tot astfel l-au adus şi l-au pus lîngă Sfîntul Boris. Deci, s-a făcut ceartă între domni, pentru că Vladimir Monomahul voia ca moaştele sfinţilor să fie în mijlocul bisericii şi peste dînşii să facă un cuvuclion de argint; iar David şi Oleg voiau ca să-l pună în cămară în partea dreaptă, unde însemnase tatăl lor, Svetoslav Iaroslavici. Mitropolitul cu episcopii au zis: „Să aruncaţi sorţi pentru mai bună încredinţare, ca unde vor voi sfinţii mucenici, acolo să-i punem!” Cuvîntul acesta a plăcut tuturor şi şi-au pus sorţii lor în altar, pe dumnezeiasca masă şi s-a nimerit soarta lui David şi a lui Oleg. După aceea, au pus pe sfinţii mucenici în cămara ce era rînduită pentru aceasta, în partea dreaptă, iar Vladimir Monomahul, a ferecat raclele sfinţilor cu argint şi icoanele sfinţilor le-a închipuit pe table, pe care le-a aurit. Asemenea, a mai pus lîngă racle sfeşnice de argint suflate cu aur pentru lumînări şi toată cămara au împodobit-o cu aur foarte mult, pentru că acel binecredincios domn iubea podoaba cea frumoasă a bisericii, iar către sfinţii mucenici avea mare osîrdie cu credinţă.

Fiindcă se făceau diferite minuni de aceşti sfinţi plăcuţi lui Dumnezeu, se cade să le pomenim unele aici. Era în Viştegorod un om, anume Miron grădinarul. Acela avea un copil cu un picior uscat şi strîmb şi nu putea să umble cu el, ci, făcîndu-şi un picior de lemn, aşa umbla. Acela, mergînd totdeauna la pravila bisericească ziua şi noaptea, în biserica Sfinţilor Mucenici Boris şi Gleb şi, căzînd la mormintele lor, cerea cu lacrimi tămăduire. Într-o noapte i s-au arătat sfinţii mucenici şi i-au zis: „Pentru ce strigi la noi, omule?” Iar el le arăta piciorul cel uscat şi cerea tămăduire. Atunci, sfinţii au făcut de trei ori semnul Sfintei Cruci pe piciorul lui şi, deşteptîndu-se tînărul acela din somn, şi-a simţit piciorul că era sănătos. De bucurie el sărea slăvind pe Dumnezeu şi spunea poporului cum Sfinţii Mucenici Boris şi Gleb l-au tămăduit prin arătarea lor. El le mai povestea şi aceasta: „Am văzut umblînd cu ei – adică cu sfinţii – şi pe Gheorghe, tînărul acela, care a căzut pe trupul Sfîntului Boris, cînd a fost ucis şi străpuns cu suliţa; acela se vedea purtînd lumînarea înaintea sfinţilor”.

Un orb, venind, cădea la mormintele sfinţilor, le săruta raclele cu dragoste şi îşi lipea ochii săi, cerînd tămăduire. Şi îndată a văzut, şi toţi au preamărit pe Dumnezeu şi pe sfinţii plăcuţii Lui, Boris şi Gleb. Era iarăşi un şchiop căruia îi era tăiat piciorul din genunchi, şi făcînd picior de lemn, umbla cu anevoie. Acela venind în Viştegorod, petrecea lîngă biserica sfinţilor mucenici cu alţi săraci, primind cele de trebuinţă de la creştinii ce-i dădeau milostenie. Într-acea vreme era în Viştegorod un grădinar mare, care, după obiceiul mirenesc, se chema Jdan, iar din Sfîntul Botez, Nicolae. Acela, avea obiceiul ca în toţi anii să prăznuiască pome-nirea arhiereului lui Hristos, Nicolae, hrănind săracii şi străinii.

Odată, săvîrşindu-se în casa acelui bărbat prăznuirea întru cinstea Sfîntului Nicolae, au mers acolo săracii şi a mers şi şchiopul acela, aşteptînd ca să ia ceva. El şedea înaintea casei, dar, din întîmplare, nu i-au dat să mănînce, nici să bea, ci a rămas flămînd şi însetat. Apoi, deodată a devenit uimit şi a văzut o vedenie ca aceasta: I se părea că şade lîngă biserica Sfinţilor Mucenici Boris şi Gleb şi i-a văzut pe amîndoi ieşind din altar şi venind către el; iar el, spăimîntîndu-se, a căzut cu faţa la pămînt. Atunci sfinţii l-au apucat de mînă şi l-au pus să stea în mijloc, şi au început a se ruga pentru tămăduirea lui. Deci, mai întîi l-au însemnat cu semnul Sfinte Cruci; după aceea, ungîndu-i cu untdelemn piciorul cel vătămat, i-au tras genunchiul.

Toate acestea le vedea ca în vis, neputinciosul acela, căci era cu faţa la pămînt în curtea lui Nicolae ca şi cum ar fi dormit. Oamenii, văzîndu-l astfel căzut, îl întorceau pe-o parte şi pe alta, iar el zăcea ca un mort, încît numai sufletul şi inima lui se zbăteau într-însul, socotind toţi că un duh necurat l-a lovit pe el. Drept aceea, luîndu-l, l-au dus în biserica Sfinţilor răbdători de chinuri şi l-au aşezat lîngă uşa bisericii. Acolo, stînd mulţi oameni împrejur, au văzut un lucru de mirare: Din genunchiul şchiopului aceluia, a început a se arăta un picior mic ca de pruncuşor, şi care creştea cîte puţin, pînă ce s-a făcut ca şi celălalt. Aceasta s-a făcut într-un ceas. Venindu-şi în sine omul care a fost mai înainte şchiop, a început a umbla cu amîndouă picioarele, bucurîndu-se, sărind şi lăudînd pe Dumnezeu, preamărind pe tămăduitorii săi, sfinţii răbdători de chinuri şi spunînd înaintea tuturor despre arătarea acelora. Văzînd aceasta toate popoarele, au înălţat mari laude lui Dumnezeu, zicînd ca proorocul: Cine va grăi puterile Domnului şi cine va face auzite toate laudele Lui. Şi iarăşi: Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi.

În cetatea Dorotobujii, o femeie lucra în casă, în ziua arhiereului lui Hristos, Nicolae, şi i s-au arătat ei sfinţii răbdători de chinuri, Boris şi Gleb, înfricoşînd-o cu groază şi zicîndu-i: „Pentru ce lucrezi în ziua Sfîntului Ierarh Nicolae? Sau nu ştii că Domnul nu va suferi necinstea plăcuţilor Săi?” Aceasta zicîndu-i, au risipit casa aceea, iar femeia de frică s-a făcut ca moartă. După aceea, abia şi-a revenit în sine şi a zăcut bolnavă o lună întreagă, iar din acea boală i s-a uscat mîna. Deşi s-a sculat din boală, însă mîna ei cea uscată nu s-a tămăduit, şi astfel a petrecut trei ani. Auzind ea de un om care avusese mîinile şi picioarele zgîrcite, că a primit tămăduire de la Sfinţii Mucenici Boris şi Gleb, a mers în Viştegorod în ziua dinaintea praznicului Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi a spus despre sine preotului Lazăr, care era întîi al clericilor bisericii sfinţilor mucenici, iar el i-a poruncit să petreacă toată noaptea în biserică. A doua zi, mergînd clerul cu cruci, împreună cu tot poporul la cealaltă biserică, care era a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-a apropiat femeia de preotul Lazăr şi i-a spus visul său, zicînd: În această noapte, şezînd eu în biserică şi adormind, au venit la mine doi tineri frumoşi şi mi-au zis: „Cine te-a pus aici?” Iar eu le-am răspuns: „Lazăr, preotul, mi-a poruncit, zicîndu-mi: „Şezi aici, doar te va tămădui Dumnezeu cu rugăciunile Sfinţilor Mucenici!”” Şi îndată cel mai mare dintre ei scoţîndu-şi inelul din mîna sa, mi l-a dat, zicîndu-mi: „Pune-l în mînă, fă-ţi cruce şi ţi se va tămădui mîna!”

Acestea auzindu-le părintele Lazăr, a poruncit femeii ca, în aceeaşi biserică a sfinţilor mucenici, să fie la Sfînta Liturghie, deoarece voia ca, după Sfînta Liturghie, să facă pentru dînsa rugăciune şi să ungă mîna ei uscată cu untdelemn sfinţit. Şi rugîndu-se a se cînta cîntarea cea întreit sfîntă, înainte de citirea Apostolului, s-a început a se cînta prochimenul: Măreşte suflete al meu pe Domnul… Atunci îndată mîna cea uscată a acelei femei s-a făcut sănătoasă şi a început femeia, cu mare glas, a slăvi pe Dumnezeu şi pe sfinţii făcători de minuni plăcuţi lui, Roman şi David, şi toţi cu mirare înălţau slavă lui Dumnezeu.

Un orb, alergînd la biserica Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe, cerea vedere ochilor lui. Făcînd el astfel mai multă vreme, într-o noapte, pe cînd dormea, i s-a arătat Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe, zicîndu-i: „Pentru ce strigi către mine, omule? De ai trebuinţă de vedere, eu îţi voi spune unde o poţi cîştiga! Să mergi la Sfinţii Mucenici Boris şi Gleb şi aceia îţi vor da vedere; pentru că acelora li s-a dat de la Dumnezeu darul ca să tămăduiască toate bolile în acest pămînt al Rusiei”.

Deşteptîndu-se orbul din somn s-a dus în Viştegorod, fiind purtat de mînă. Acolo a petrecut cîteva zile lîngă biserica sfinţilor mucenici şi, căzînd la mormintele lor, se ruga. Şi a fost ascultată rugăciunea lui, pentru că i s-au deschis ochii şi, văzînd, slăvea pe Dumnezeu şi pe plăcuţii Lui, spunînd la oameni arătarea sfinţilor mucenici ce i s-a făcut, că, venind la dînsul amîndoi, au făcut semnul Sfintei Cruci de trei ori pe ochii lui şi aşa a văzut.

Odată, doi bărbaţi nevinovaţi au fost pîrîţi la marele voievod al Kievului, Mihail Izaslavici Sviatopolc, iar voievodul, crezînd clevetirea şi necercetînd cele cu adevărat pentru dînşii, a poruncit ca pe amîndoi bărbaţii pîrîţi, ferecîndu-i cu lanţuri de fier, să-i arunce în temniţa din Viştegorod. El, îndeletnicindu-se cu multe lucruri ale ocîrmuirii sale, a uitat de acei bărbaţi aruncaţi în temniţă, care au petrecut acolo mult timp, fiind părăsiţi şi uitaţi de toţi şi neavînd de nicăieri nădejde de eliberare. Atunci ei, ştiind că Sfinţii Mucenici Boris şi Gleb sînt grabnici ajutători celor din primejdii, şi-au pus nădejdea într-înşii după Dumnezeu, chemîndu-i în rugăciunile lor, şi în toate Duminicile dădeau străjerului bani, ca să cumpere prescuri şi lumînări şi să le ducă la biserica sfinţilor mucenici.

Trecînd multă vreme, şi aceia fiind tot în mare mîhnire şi întristare, într-o noapte li s-au arătat în vis Sfinţii Mucenici Boris şi Gleb şi le-au sfărîmat legăturile lor. Deşteptîndu-se acei bărbaţi din somn, unul dintre dînşii era la locul lui în temniţă, însă fără legături, iar celălalt s-a aflat afară din temniţă zăcînd, şi legăturile lui rupte, asemenea şi obezile prietenului lui zăceau frînte lîngă dînsul, iar temniţa încuiată cu tărie şi pecetluită. Sculîndu-se înspăimîntat bărbatul acela, a deşteptat pe străjerul temniţei care, cu mare frică, se mira şi-l întreba: „Cum ai ieşit din temniţă, fiind uşile bine încuiate şi pecetluite?” Iar el a răspuns: „Lăsaţi-mă mai întîi în biserică la Utrenie, să mă închin sfinţilor făcători de minuni Boris şi Gleb, să sărut sfintele lor racle, iar după aceea, voi spune ceea ce s-a făcut”.

Mergînd el în biserică cu străjerul, a căzut înaintea raclelor sfinţilor, înălţînd slavă lui Dumnezeu şi mulţumind minunaţilor săi izbăvitori, sfinţilor răbdători de chinuri, Roman şi David. Apoi, sculîndu-se, a început înaintea tuturor a spune de eliberarea sa, aşa: „Dormind noi în temniţă, am văzut în vedenie cum, deodată, s-a luat acoperămîntul temniţei şi priveam pe Sfinţii Mucenici Boris şi Gleb, venind la noi şi zicîndu-ne: „Pentru ce petreceţi aici?” Şi le-am răspuns: „Aşa este voia voievodului; însă fără de vină sîntem pîrîţi”. Şi au zis sfinţii: „Iată, noi am venit să vă eliberăm din temniţă, de vreme ce strigaţi către noi”. Şi au zis numai către mine: „Tu îndată să mergi în biserica noastră şi să spui cele ce vezi acum, iar pe acest tovarăş al tău, avînd credinţă mai puţină, îl lăsăm încă în temniţă, însă îl dezlegăm din legături. Iar pentru pedepsirea necredinţei lui şi spre încredinţarea celorlalţi, îi dăm pentru o vreme orbire ochilor. Acum, noi ne ducem în pămîntul ceresc şi, după trei zile, vom veni iar aici şi-l vom face ca să vadă. După aceea să vă duceţi amîndoi la voievod şi să-i ziceţi: „Pentru ce faci aşa rău nesocotind adevărul şi munceşti pe oameni fără de vină? De nu te vei îndrepta, multe răutăţi te vor împresura!”

Aşa grăind către noi sfinţii, s-au făcut nevăzuţi. Iar eu, zicea cel ce era afară din închisoare, după o vedenie ca aceea deşteptîndu-mă din somn, nu ştiu cum m-am aflat zăcînd afară din temniţă, iar legăturile mele şi ale tovarăşului meu erau sfărîmate; iar de voiţi ca mai cu adevărat să ştiţi şi să vă încredinţaţi de cele spuse de mine, să veniţi la temniţă. Şi au mers toţi cei ce au fost în biserică cu dînsul şi au văzut uşile temniţei încuiate şi peceţile întregi, iar legăturile zăcînd sfărîmate afară, şi, minunîndu-se, au preamărit pe Dumnezeu. După aceea, îndată s-a dat ştire celor mai mari ai cetăţii şi, venind aici, au deschis temniţa şi au aflat pe închisul celălalt şezînd fără de legături, însă orb de ochi, şi i-au eliberat din temniţă pe amîndoi.

Cînd i-au eliberat pe ei era joi şi, mergînd la biserica sfinţilor mucenici, nu au plecat de acolo pînă dimineaţa, mulţumind pentru eliberare şi cerînd vedere celui orb. În ziua Duminicii, acel orb căzînd la mormintele sfinţilor, se ruga cu mare strigare, încît se supărau clericii şi ziceau: „Să duceţi pe orbul acesta de aici, că nu este cu putinţă a cînta de strigarea lui”. Însă acela petrecea rugîndu-se şi striga către sfinţi: „Miluiţi-mă, sfinţilor de minuni făcători, luminaţi-mi ochii mei, precum v-aţi făgăduit!”

Apoi, întorcîndu-se către popor, a grăit cu glas, zicînd: „Strigaţi „Doamne, miluieşte!” şi vedeţi mila lui Dumnezeu şi minunea sfinţilor mucenici, că iată, eu văd”. Şi s-au făcut ochii lui sănătoşi, ca şi cum niciodată nu avusese orbire şi durere. Atunci toţi cu glasuri înalte au preamărit pe Dumnezeu şi pe sfinţii Rusiei, cei de chinuri răbdători şi de minuni făcători. După aceea au mers la voievodul Mihail Sviatopolc şi cu de-amănuntul au spus toate cele văzute şi făcute lor.

Voievodul, minunîndu-se şi înspăimîntîndu-se de acea preaslăvită minune, s-a îndreptat din acea vreme şi nu mai credea iute clevetirile, nici nu dădea pedeapsă fără cercetare şi fără de întrebare cu dovadă pentru adevăr. Adeseori, el mergea în biserica sfinţilor mucenici şi cu dragoste se închina la cinstitele lor moaşte.

În slăvita cetate a Vladimirului din Suzdal cea din Rusia mare, domnind Vsevolod Iurevici, nepotul lui Vladimir Monomahul, s-au sculat asupra lui doi nepoţi ai lui, Mstislav şi Iaropolc Rostislavici, care veniseră din marele Novograd, fiind chemaţi în taină de Rostoveni, ca să domnească peste ei. Aceia, ridicîndu-se cu război, au mers asupra lui Vsevolod, unchiul lor, în cetatea Vladimirului, vrînd să-l izgonească din patria lui şi să dobîndească stăpînire mai mare. Şi, făcîndu-se război mare din amîndouă părţile, au fost biruiţi rostislavii de Vsevolod, care i-a şi prins vii şi i-a dus în cetatea Vladimirului, lîngă care, punînd păzitori, i-a lăsat să umble în voia lor. Iar vladimirenii, văzînd pe acei voievozi prinşi, dar neînchişi în temniţă, ci umblînd după voia lor, au făcut gîlceavă şi au venit la curtea domnului lor, Vsevolod, cu arme, strigînd şi zicînd: „Pentru ce, voievodule, nu ţii pe vrăjmaşii noştri în legături, ci îi laşi liberi? Ori să-i pedepseşti cu moarte, ori să-i orbeşti, ori să ni-i dai nouă”. Iar voievodul, fiind milostiv, nu voia să facă rău voievozilor celor prinşi în război, dar din pricina poporului, a poruncit să-i pună în temniţă, ca să se potolească tulburarea.

Trecînd puţină vreme, vladimirenii iarăşi strigau şi ziceau către marele voievod, Vsevolod: „Dă-ne nouă pe rostislavi, că voim să-i orbim pe ei”. Iar marele voievod Vsevolod s-a mîhnit, însă nu putea să oprească tulburarea poporului care, mergînd, a dărîmat temniţa şi, apucînd pe Mstislav şi pe Iaropolc, i-a orbit pe ei şi i-a eliberat. Şi astfel, ticăloşii Mstislav şi Iaropolc Rostislavici, care voiau să aibă mai mare slavă şi stăpînire, s-au făcut smeriţi şi orbi. Deci, aşa fiind ei, s-au dus la Smolensc şi au venit la Smiadan, în biserica Sfinţilor Mucenici Boris şi Gleb. În acea vreme era praznicul uciderii Sfîntului Gleb, în cinci zile ale lunii septembrie, şi acolo s-au rugat lui Dumnezeu cu dinadinsul şi cu mare osîrdie, iar pe sfinţii mucenici ca pe rudeniile lor, îi chemau în ajutor ca să li se uşureze durerile ochilor, pentru că le putrezeau rănile lor. Şi, rugîndu-se ei, mai întîi li s-a uşurat durerea, apoi mai presus de nădejde, li s-a dăruit vederea ochilor.

Şi, văzînd luminos, au început a slăvi şi a mulţumi lui Dumnezeu înaintea tuturor şi Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi Sfinţilor Roman şi David, făcătorii de minuni ai Rusiei, şi s-au dus într-ale lor, bucurîndu-se. Iar mila Domnului, care s-a făcut cu ei prin rugăciunile sfinţilor mucenici, au propovăduit-o pretutindeni cu milostivire.

Un bătrîn oarecare din vremile cele mai de demult, anume Martin, care era în cetatea Turov şi care mai înainte a fost bucătar la episcopii Turovului: Simeon, Ignatie, Ioachim şi Gheorghe, pe care eliberîndu-l episcopul Gheorghe din slujba aceea pentru bătrîneţe, a luat chipul monahicesc şi petrecea în mănăstirea episcopiei la biserica Sfinţilor Mucenici Boris şi Gleb, vieţuind singur în chilie. Acela bolea adeseori de surpătură, pentru că pîntecele lui se lăsa în boaşe şi, cînd i se întîmpla lui aceasta, atunci zăcea bătrînul văitîndu-se de durere, neputînd să se scoale şi să slujească trupului său. Odată, bolind de acea neputinţă şi zăcînd în chilie, slăbea de sete, pentru că nimeni nu-l cerceta – în acea vreme era apă mare împrejurul acelei mănăstiri -, iar a treia zi au intrat la el Sfinţii Mucenici Boris şi Gleb, întocmai după asemănarea lor, precum sînt închipuiţi pe icoane şi i-au zis: „Ce te doare, bătrînule?” Iar el le-a spus neputinţa sa. Ei i-au zis: „Voieşti apă?” Bătrînul a răspuns: „O, domnii mei, de mult îmi este sete”. Şi luînd unul dintre dînşii vasul cu apă, iar celălalt, umplînd un păhăruţ, a adăpat pe bătrînul.

Bătrînul le-a zis: „Ai cui sînteţi voi, fiilor?” Ei i-au răspuns: „Sîntem fraţii lui Iaroslav”. Şi socotind bătrînul că sînt rudenie voievodului Gheorghe Iaroslav, le-a zis: „Dumnezeu să vă ţină mulţi ani, domnii mei. Luaţi singuri pîine şi mîncaţi, căci eu nu pot să vă slujesc”. Iar ei i-au zis: „Fie ţie pîinea, căci noi ne ducem, iar tu să nu mai boleşti de acum, ci să te odihneşti”. Şi îndată s-au făcut nevăzuţi, iar bătrînul s-a făcut sănătos şi a cunoscut cercetarea Sfinţilor Mucenici Boris şi Gleb şi, sculîndu-se, a preamărit pe Dumnezeu şi pe plăcuţii Lui. De atunci niciodată n-a mai bolit de acea neputinţă, ci a petrecut multă vreme sănătos şi spunea despre tămăduirea dăruită lui de sfinţii mucenici, care i s-au arătat lui.

Binecredinciosul domn Alexandru, care se numea Nevski, domnind în marele Novograd, avea război cu nemţii. Şi cînd a mers cu oastea sa la rîul Neva, unul din voievozii lui, anume Filip, bărbat temător de Dumnezeu, avînd încredinţată lui paza de noapte, a văzut pe apă, înspre răsărit, o corabie şi în mijlocul ei pe Sfinţii Mucenici Boris şi Gleb, stînd în haine roşii, iar vîslaşii şedeau îmbrăcaţi ca şi cu o negură. Şi a zis Sfîntul Boris Sfîntului Gleb: „Frate, Gleb, să mergem degrabă ca să ajutăm rudeniei noastre, voievodul Alexandru, asupra turbaţilor nemţi”.

Această vedenie a spus-o voievodului aceluia stăpînul său. În aceeaşi zi, domnul Alexandru, cu ajutorul Sfinţilor Mucenici Boris şi Gleb, a biruit şi a călcat puterea nemţească şi pe craiul lor singur l-a rănit la faţă cu sabia, şi s-a întors în marele Novograd cu bucurie.

În acelaşi chip, mult timp după aceea, cînd Dimitrie, marele voievod al Moscovei, avuse război cu Mamae, împăratul tătar, Toma Halţibie, păzitorul de noapte, a văzut o vedenie ca aceasta, descoperită lui de Dumnezeu: Se vedea la înălţime un nor ales, şi iată, ieşeau, ca nişte cete foarte mari, dinspre răsărit: iar dinspre miazăzi veneau doi tineri luminoşi, avînd în mîinile lor lumînări şi săbii ascuţite. Aceştia erau Sfinţii Mucenici Boris şi Gleb, şi au zis polcovnicilor tătari: „Cine v-a poruncit vouă ca să pierdeţi patria noastră, cea dăruită nouă de Domnul?” Şi a început a tăia pe potrivnici, încît nici unul dintre dînşii n-a rămas întreg.

A doua zi, străjerul acela a spus marelui domn vedenia sa, iar domnul, ridicînd ochii spre cer şi înălţîndu-şi mîinile, a început a se ruga cu lacrimi, zicînd: „Doamne, iubitorule de oameni, pentru rugăciunile Sfinţilor Mucenici Boris şi Gleb, ajută-mi mie, ca lui Moise asupra lui Amalic, ca lui David asupra lui Goliat, ca lui Iaroslav asupra lui Sviatopolc şi ca strămoşului meu, marele domn Alexandru, asupra craiului nemţesc, aşa dă-mi mie ajutor asupra lui Mamae. Şi în acea zi, Dimitrie, marele voievod al Moscovei, cu ajutorul rugăciunilor sfinţilor răbdători de chinuri, Boris şi Gleb, a biruit pe Mamae, împăratul tătar, precum despre aceea se află pe larg în istorie. Aceasta şi alte multe minuni au făcut Sfinţii Mucenici Boris şi Gleb, făcătorii de minuni ai Rusiei, care din Sfîntul Botez s-au numit Roman şi David. Ei şi acum fac minuni celor ce îi cheamă pe dînşii cu credinţă, pentru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Celui împreună slăvit cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi în vecii vecilor. Amin.

Posted in |

Pătimirea Sfîntului Mucenic Timotei citeţul şi a soţiei lui, Mavra (3 mai)

În vremea persecuţiilor, creştinii erau căutaţi spre muncire şi aduşi spre cercetare la Arian, ighemonul din Tebaida, pus de Diocleţian păgînul, împăratul Romei. Atunci au adus la acela pe un bărbat cu numele Timotei, cititor bisericesc, din satul Pirapei, tînăr de ani, care, nu de mult, se însoţise cu o fecioară, anume Mavra, iar după douăzeci de zile de la nuntă a fost prins de păgîni, fiind creştin.

Văzîndu-l ighemonul Arian, l-a întrebat: „Cine eşti tu? Şi din ce rînduială faci parte?” Iar Timotei a răspuns: „Sînt creştin, citeţ al Bisericii lui Dumnezeu”. Zis-a ighemonul către dînsul: „Oare numai tu singur nu ai auzit porunca împărătească care porunceşte că tot cel ce nu aduce jertfă zeilor va pieri rău?”

A răspuns Timotei: „Duhul lui Iisus Hristos petrece în mine; pentru aceea nu voi aduce jertfe zeilor voştri!” Zis-a ighemonul: „Dă-mi mie cărţile tale, ca să înţeleg puterea lor!” Răspuns-a Timotei: „Nebunule şi necunoscătorule desăvîrşit; cine din oameni cîndva îşi dă la moarte pe fiii săi? Oare nu ştii că acele cărţi scrise de mine sînt fiii mei şi, cînd citesc cărţile acelea pentru Dumnezeu, îngerii Lui stau împrejurul meu?” Zis-a ighemonul: „Nici zeilor nu jertfeşti, nici cărţile nu voieşti să-mi arăţi, deci, vezi să nu-ţi fie spre pedeapsă o îndrăzneală ca aceasta”. Sfîntul Timotei a răspuns: „Nu vreau a jertfi şi nici cărţile nu vreau a le arăta păgînilor, pentru că sînt creştin!”

Atunci ighemonul, mîniindu-se, a poruncit să aducă două fiare ascuţite în chip de ţepi, înroşite în foc şi să le bage în amîndouă urechile mucenicului. Şi îndată, din acea durere cumplită, i-au curs amîndouă luminile ochilor. Şi i-au zis slujitorii mucenicului: „Iată, de vreme ce nu voieşti să jertfeşti, ţi-ai pierdut ochii!” Răspuns-a Sfîntul Timotei: „Ochii trupului meu, care au văzut multe lucruri necuviincioase, au pătimit acum orbirea aceasta, iar cu ochii mîntuirii, Domnul meu Iisus Hristos îmi luminează sufletul!”

Auzind ighemonul acestea, a poruncit ca, legîndu-i mîinile înapoi, să-i bage un lemn între dinţi; apoi să-l spînzure cu capul în jos, legîndu-i o piatră grea de grumaji. Cînd slujitorii începeau să-i facă aceasta, mucenicul căutînd spre cer, a zis: „Este Dumnezeu în cer şi este puternic să mă izbăvească pe mine din aceste munci”. Grele au fost muncile Sfîntului Timotei! Iar slujitorii sfătuiau pe ighemon ca, prin milă, mai vîrtos decît prin muncire, să se sîrguiască a-l pleca spre voia sa. Şi i-au spus lui că Timotei este mire, deoarece nu are mai mult de douăzeci de zile de cînd a făcut nunta, şi mireasa lui este foarte tînără. Îndată, ighemonul a poruncit să o aducă şi pe ea înaintea sa şi a zis către dînsa: „Cum îţi este numele?” Ea a răspuns: „Mă numesc Mavra”.

Zis-a ighemonul: „Mi-e jale de nenorocirea ta, că eşti tînără şi vei rămîne văduvă. Deci, îţi poruncesc să te împodobeşti cu podoabe frumoase, să-ţi împleteşti părul, să te îmbraci cu haine alese şi, mergînd la bărbatul tău, să-l sfătuieşti să aducă jertfă zeilor, ca să nu fii cu adevărat văduvă aşa de tînără. Iar dacă îl vei îndupleca, vei lua de la noi multe daruri, aur şi argint”. Deci, Mavra a făcut precum i-a poruncit ighemonul. S-a înfrumuseţat cu podoabele şi cu hainele sale şi, mergînd la bărbatul său, l-a rugat mult să facă după voia ighemonului şi să se izbăvească pe sine de nişte munci ca acestea. Iar el nu putea să-i răspundă, avînd căluş băgat în gură, care, ţinîndu-i-o deschisă, nu putea să o împreune şi să grăiască ceva. Întorcîndu-se Mavra la ighemon, l-a rugat să poruncească să ia căluşul din gura mucenicului, ca să poată vorbi cu dînsa. Şi îndată a poruncit ighemonul ca să-i scoată acel căluş.

Mergînd Mavra la Sfîntul Timotei, a stat aproape de el. Dar, mirosind mucenicul miros din hainele Mavrei, fiind stropite cu aromate mirositoare, a strigat: „Unde este tatăl meu, preotul Picolpos?” Iar tatăl lui, care stătea nu departe între popor şi privea la pătimirea fiului său, s-a apropiat de dînsul şi a zis: „Ce voieşti, fericitul meu fiu?” Răspuns-a Timotei: „Te rog pe tine, tată, să faci un lucru bun, adică, luînd oarecare petic, să-mi acoperi faţa ca să nu simt mirosurile cele vătămătoare de suflet, care ies din hainele femeieşti, pentru că acest miros este moarte, ce duce pe oameni la pierzare şi le găteşte gheena. Aceste mirosuri de arome sînt ale poftei ajutătoare diavolului, vrăjmaşe sfinţilor şi urîciune drepţilor”.

După ce a tăcut Sfîntul, Mavra a zis către dînsul: „Iubite Timotei, pentru ce mă defăimezi aşa pe mine, care mai înainte nu te-am supărat cu nimic pe tine? Abia sînt douăzeci de zile de cînd ne-am luat şi încă nu-mi ştii obiceiurile mele, nici eu n-am cunoscut toate locurile casei tale. Atît de departe sînt de prihana cea părută, încît n-am schimbat cu altcineva vreun cuvînt şi nici la masă cu cineva n-am stat, iar acum plîng, văzîndu-te pe tine în munci, şi mă doare inima pentru tine. Fiind nevinovat, pătimeşti unele ca acestea, iar aceste pătimiri ale tale rănesc cu durere sufletul meu, că mă laşi văduvă aşa de tînără. Au doară te-ai îndatorat mult şi, neavînd cu ce să te răscumperi de datorie, de bunăvoie te-ai dat la moarte, supărîndu-te de datornici? Dacă este aşa, să vindem hainele noastre cele de mare preţ şi să plătim acea datorie. Iar dacă pentru dajdia poporului eşti ţinut în această primejdie şi nu ai cu ce plăti, iată, înaintea ta sînt toate podoabele mele de nuntă, aurul şi îmbrăcămintea de mireasă, vinde-le şi să plăteşti dajdia împărătească”.

După nişte cuvinte ca acestea ale ei, a zis Sfîntul Timotei către dînsa: „Mavro, sora mea, cînd te-am văzut pe tine cu ochii cei sufleteşti ieşind din casă, am văzut pe diavolul mergînd la dreapta ta şi avea în mînă o cheie cu care întorcea inima ta înapoi la lume”. Zis-a Mavra: „Fratele meu, Timotei, eu pe tine te caut şi după aceasta, cînd te voi căuta, unde te voi afla? Şi dacă va veni sîmbăta sau duminica, cine va citi cărţile tale?”

A zis Sfîntul Timotei către dînsa: „O, Mavro, lasă cele de puţină vreme şi deşarte ale acestei lumi şi vino împreună cu mine la această frumoasă nevoinţă, pentru care ne vom învrednici să luăm cununi de la Mîntuitorul nostru Dumnezeu şi El ne va ierta toate păcatele noastre, ale celor ce de bunăvoie ne dăm la moarte pentru Dînsul”. Mavra a zis: „Cînd veneam la tine, inima mea era plină de lumească împătimire; iar după ce ai început a vorbi cu mine, Duhul lui Dumnezeu a intrat în mine! Deci, să ştii, o, preaiubitul meu frate, că şi eu tot pe acelea le doresc, pe care tu le-ai iubit!” Grăit-a către dînsa Sfîntul Timotei: „Dacă grăieşti adevărul, du-te de ceartă pe ighemon pentru păgînătatea lui”. Iar Mavra a răspuns: „Mă tem, fratele meu, ca nu cumva să mă înfricoşez, văzînd mulţimea muncilor şi pe ighemon mîniindu-se şi nu voi putea suferi, fiind prea tînără numai de şaptesprezece ani”. Zis-a către dînsa Sfîntul Timotei: „Nădăjduieşte spre Domnul nostru Iisus Hristos şi-ţi vor fi muncile ca untdelemnul vărsat pe trupul tău şi ca un duh de rouă în oasele tale, uşurîndu-ţi toate durerile!”

După aceea a început mucenicul a se ruga lui Dumnezeu pentru dînsa, astfel: „Dumnezeule al tuturor darurilor celor bune, Cel ce ai dat ajutor în foc celor trei tineri şi ai izbăvit pe Daniil din gurile leilor, proorocului prin prooroc i-ai trimis hrană, ai întărit pe Avacum în ducerea prînzului; şi nu numai în robie ai ajutat, ci şi în groapa leilor şi în cuptorul cel de foc ai mîntuit pe cei ce nădăjduiesc spre Tine, în mărturia iubirii Tale de oameni, prin care din cei robiţi ai făcut prooroci şi mucenici; caută, Doamne, şi acum spre roaba Ta, Mavra, Cela ce ne-ai împreunat pe noi în însoţire, fă-ne nedespărţiţi pe noi în această nevoinţă şi să nu fim deosebiţi din ceata sfinţilor Tăi mucenici. Ci ne dă nouă, ca pentru Tine să suferim muncile şi moartea cu bărbăţie şi să se ruşineze potrivnicii, neputînd a ne despărţi pe noi de la întocmirea cea cu un suflet, pe care o avem în Hristos Dumnezeul nostru, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, I se cuvine slava în veci. Amin”.

Aşa rugîndu-se Sfîntul Timotei lui Dumnezeu pentru soţia sa, Mavra, îndată fericita, pornindu-se cu Duhul Sfînt, a mers la ighemon şi, stînd înaintea lui, a zis: „O, necuratule ighemon, argint şi aur te-ai făgăduit să-mi dai, vrînd să pogori sufletul meu în pierzare, pentru că nimic mai mult nu doreşte inima ta, fără numai suflete omeneşti, cărora, dăruindu-le aur, vrei să le omori; dar cu amăgirile tale nu mă vei birui pe mine, căci, îmbrăcîndu-mă în armele Domnului meu Iisus Hristos, am stat înaintea ta”. Iar ighemonul Arian a zis către ai săi: „Oare nu v-am spus mai dinainte de Timotei că este vrăjitor? Iată, a fermecat şi pe femeia sa, ca împreună cu dînsa, să ni se împotrivească nouă”.

Apoi a zis către Mavra: „Oare şi tu ţi-ai ales mai bine moartea decît viaţa? Caută de vezi că te lipseşti de această dulce viaţă prin muncile cele amare; au doară, văzînd mai înainte moartea bărbatului tău, gîndindu-te la văduvia ta, ţi-ai ales să mori împreună cu dînsul? Nu te tulbura că vei fi văduvă, că te voi mărita cu un sutaş din cei mai bogaţi ai mei, ca să te desfătezi cu dînsul din dulceaţa vieţii acesteia şi să te veseleşti avînd bărbat de neam bun ca cel dintîi”. Răspuns-a fericita Mavra: „De toate deşertăciunile lumeşti lepădîndu-mă, n-am trebuinţă de sutaşul tău! Şi îţi spun adevărul, că m-am însoţit cu Mirele ceresc Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, spre Care nădăjduiesc fără îndoială. Iată, cu inimă vitează am stat înaintea ta, netemîndu-mă de nedreapta ta judecată!”

Mîniindu-se ighemonul, a poruncit să-i smulgă tot părul capului ei. Apoi a zis: „Iată, părul tău este smuls; deci, te sfătuiesc să jertfeşti zeilor, pentru ca să nu mai suferi şi alte munci grele ce te aşteaptă”. Răspuns-a Mavra: „O, ighemoane, acum ştiu că Hristos al meu m-a primit, nepomenindu-mi păcatul cel din neştiinţă; că, ascultîndu-ţi sfatul tău cel viclean, mi-am împodobit părul spre amăgirea fericitului meu bărbat. Bine ai făcut, smulgîndu-mi părul acesta, că prin smulgerea lui s-a ridicat acel mare păcat de la mine, ca să nu fiu eu, cu podoaba părului, sminteală poporului ce stă împrejur şi se uită la această privelişte”.

Auzind ighemonul acest răspuns al ei, s-a mîniat şi a poruncit să-i taie degetele de la mîini şi să le arunce departe. Iar Sfînta Mavra a zis: „Şi cu aceasta îmi faci un bine, luîndu-mi degetele, cu care puneam asupra-mi înşelătoarele împodobiri. Să ştii dar, că nu cunoşti acelea ce mi le faci mie; căci, iată, un al doilea păcat al meu ai făcut a se lua de la mine prin tăierea degetelor; drept aceea cu veselie stau înaintea ta, fiind gata la toate muncile poruncite de tine”. Ighemonul se mira de acea răbdare a ei. Iar presbiterul, tatăl lui Timotei, stînd acolo în priveliştea poporului aproape de Mavra şi, privind la nevoinţa ei, a zis încet către dînsa: „O, Mavro, buna mea fiică, cum ai răbdat tăierea degetelor tale?” Răspuns-a lui Sfînta Mavra: „Părinte, precum vezi pe un om într-o grădină smulgînd din rădăcină verdeţurile şi lepădîndu-le, tot astfel şi eu priveam spre tăierea şi lepădarea degetelor mele şi nu simţeam nici o durere”.

Arian ighemonul a poruncit apoi la doisprezece ostaşi, să umple o căldare mare cu apă, să o fiarbă şi să arunce în ea pe Sfînta Mavra. După ce a fiert destul apa, încît clocotea ca un tunet, a aruncat în ea pe sfînta care a stat în mijloc nevătămată. Şi grăia către ighemon: „Iarăşi îţi mulţumesc, că ai poruncit să mă spăl şi să mă curăţ de păcatele mele cele făcute în lume, ca prin inimă curată să mă apropii de Dumnezeul meu şi să primesc cununa vieţii. Pentru că cele ce le pătimesc de la tine, îmi sînt mîntuire la Hristos Domnul meu. Însă bine ai gîndit să mă arunci în această căldare, nefiind încă fiartă, pentru că apa din ea este foarte rece, şi nu simt căldură, precum nici pe celelalte munci nu le-am simţit”.

Mîniindu-se ighemonul foarte, a început a se gîndi că ostaşii, avînd milă de femeia aceea, au vărsat afară apa fiartă şi au turnat în locul ei apă rece, vrînd ca astfel să păzească pe Mavra vie, ca s-o aibă spre pofta lor trupească. Deci, sărind de pe scaunul său, a alergat la căldare, vrînd să ştie dacă era cu adevărat rece apa din căldare. Şi, apropiindu-se, a zis către sfîntă: „Toarnă-mi puţină apă pe mîini, ca să ştiu dacă este rece!” Sfînta i-a zis: „Ea este atît de rece, încît nici căldura ei n-o simt. Iar de nu ai cu ce să înfierbînţi mai mult căldarea, apoi trimite la tatăl meu, care-ţi va da un braţ de lemne, ca să aprinzi focul sub căldare, căci este lucrător de lemn”. Iar acestea le zicea sfînta, ocărînd pe ighemon. Deci, i-a turnat pe mîini apă fiartă din căldare şi, îndată, de fierbinţeala cea mare, atît i s-au ars mîinile, încît şi pielea i s-a zbîrcit, răcnind foarte tare de durere şi cu mirare a strigat, zicînd: „Bine este cuvîntat Domnul Dumnezeul Mavrei, că nu este altul afară de Acela, în Care se slăveşte aceasta”.

Acestea zicînd, a poruncit să elibereze pe sfînta. Dar mai înainte ca ea să fie liberă de judecată şi de muncă, diavolul iarăşi a intrat în inima ighemonului şi-l îndemna să se împotrivească aceleia care, cu curată ştiinţă, avea credinţa cea bună către Dumnezeu. Deci, chemînd pe muceniţă, i-a zis: „Încetează, Mavro, să nădăjduieşti spre Hristos şi jertfeşte zeilor”. Sfînta a răspuns: „Nu voi jertfi idolilor, pentru că am pe Domnul, Cel ce mă apără pe mine”. Zis-a ighemonul: „Gura ta o voi umple cu cărbuni aprinşi, de nu vei jertfi”. Sfînta a răspuns: „Nu înţelegi că cele ce le faci în nebunia ta, poruncind să-mi umple gura cu cărbuni aprinşi, mă curăţesc cu totul de păcatele cele făcute cu limba şi cu gura? Că şi Domnul meu, cînd lui Isaia proorocul i-a arătat slava Sa şi l-a făcut pe el să poată auzi cîntările îngereşti, fiindcă era încă în păcate, vrînd să-l curăţească, a trimis la el pe unul din serafimi, avînd în mîini un cărbune aprins, pe care îl luase cu cleştele din altar şi a atins cu cărbunele buzele proorocului, zicînd: Iată, s-a atins acesta de buzele tale şi va şterge fărădelegile tale, iar păcatele tale le va curăţi! Şi dacă proorocul cu un cărbune a cîştigat iertare de păcate, apoi, mă rog ţie ca nu numai gura mea s-o umpli de cărbuni aprinşi, ci şi faţa, capul şi peste tot trupul să pui cărbuni aprinşi şi să-l arzi, ca să fiu bună mirosire a lui Hristos. Şi Dumnezeu, Care a curăţit altădată păcatele proorocului acela, să le curăţească şi pe ale mele”.

Nişte cuvinte ca acestea auzindu-le ighemonul, s-a înspăimîntat şi totodată s-a aprins de mînie şi a poruncit să aducă o făclie plină de pucioasă şi de smoală, ca să ardă pe muceniţa. Iar poporul care stătea împrejur, a strigat cu glas mare către ighemon, zicînd: „Pînă cînd vei scorni munciri noi asupra acestei tinere fecioare? Încetează de acum să te mînii, ighemoane, căci ne mirăm foarte de răbdarea ei”. Iar Sfînta Mavra, întorcîndu-se către popor, a zis: „Fiecare din voi să-şi caute de lucrurile sale: bărbaţii să se îngrijească de lucrurile cele bărbăteşti, iar femeile să facă lucrurile lor cu curăţie şi cu blîndeţe. Iar pentru mine nimeni să nu se îngrijească, pentru că eu n-am trebuinţă de nici un sprijin sau ajutor de la voi, căci Dumnezeu, spre Care nădăjduiesc, este sprijinitorul meu”.

Astfel grăind sfînta, ighemonul a poruncit să-i ardă trupul ei cu acea făclie. Iar Sfînta, căutînd spre făclie, a zis către ighemon astfel: „Ca şi cum n-ai fi ispitit cu cele dintîi munci şi acum ţi se pare că mă vei înfricoşa cu această proastă făclie? Au doară nu era mai mare şi mai înfricoşată căldarea care fierbea, în care am fost afundată toată şi nu m-am vătămat, ca şi cum ar fi fost apă rece? Tu singur eşti martorul meu, cînd ţi s-au opărit mîinile tale, iar eu nu m-am vătămat cîtuşi de puţin, şi acum să mă tem de o făclie ca aceasta? De voieşti, o, ighemoane, apoi un cuptor întreg să aprinzi şi să mă arunci în el, şi atunci vei vedea puterea Hristosului meu, a Cărui roabă sînt; pentru că nu mă va lăsa Dumnezeul meu, Care m-a chemat la nevoinţa aceasta, prin fericitul meu bărbat, Timotei, iar făclia pe care o apropii de trupul meu, este ca o rouă, care se coboară de dimineaţă din cer pe pămînt şi face să odrăslească pomii şi să aducă roade”.

Ighemonul, fiind biruit de răspunsurile Sfintei Muceniţe, arătate chiar prin fapte, şi, neputînd să afle munci mai grele asupra ei, s-a mîhnit foarte. Deci, a poruncit ca pe amîndoi, pe Timotei şi pe Mavra să-i răstignească pe cruci, punîndu-i pe ei drept, unul în faţa celuilalt. Iar cînd se duceau la răstignire, i-a întîmpinat pe ei maica Mavrei şi, apucînd pe fiică, a strigat, zicînd: „Fiica mea, Mavra, oare astfel laşi pe maica ta, care te caută pe tine? Cine va purta podoabele tale? Ale cui vor fi hainele cele de mult preţ, argintul şi aurul, dacă tu, fiica mea, nu vei fi între vii?” Răspuns-a Sfînta Mavra către maica sa, zicînd: „Aurul şi argintul piere, hainele le mănîncă moliile şi frumuseţea feţei celei tinere cu vremea îmbătrîneşte şi se veştejeşte, iar cununa lui Iisus Hristos este nestricăcioasă în veci”.

Maica sa nu putea să răspundă ceva împotriva cuvintelor sfintei. Iar muceniţa, smulgîndu-se din mîinile maicii sale, a mers spre cruce, zicînd către ea: „Pentru ce mă tragi pe mine de la Cruce, nelăsîndu-mă să mă îndulcesc mai degrabă de Domnul meu, în asemănarea morţii Lui?” Atunci ostaşii i-au răstignit pe ei, punîndu-i cu faţa unul spre altul. Şi au petrecut pe cruce nouă zile şi nouă nopţi, mîngîindu-se şi sfătuindu-se unul pe altul. Sfîntul Timotei învăţa pe soţia sa pînă seara, iar Mavra sfătuia pe împre-ună pătimitorul său pînă dimineaţa.

Şi a zis fericita Mavra către Sfîntul Timotei: „Să nu ne dăm la somn, ca nu cumva, venind Domnul nostru, să ne afle pe noi dormind şi să se mînie asupra noastră. Căci, omul în casă, nedormind, lumînarea care arde goneşte năvălirea tîlharilor; iar stingînd lumînarea, tîlharul cu înlesnire intră în casă şi fură. Deci, să nu dormim, ci să ne silim la rugăciuni, ca Domnul nostru să ne afle în neslăvită răbdare şi aşteptare a venirii Lui, şi vrăjmaşul nu va îndrăzni să se apropie în taină şi să ne facă ispită nouă care sîntem pe cruce”.

Şi, iarăşi, după o vreme, Sfînta Mavra a zis către Sfîntul Timotei: „Deşteaptă-te, fratele meu, alungă somnul de la tine şi priveghează, ca să afli cele văzute de mine. Căci am văzut pe un om, stînd înaintea mea ca într-o uimire, avînd în mîinile sale un pahar plin cu lapte şi miere, zicîndu-mi: „Pe acesta, primindu-l, să-l bei”. Iar eu am zis către dînsul: „Tu cine eşti?” Acela mi-a răspuns: „Sînt îngerul lui Dumnezeu”. Atunci am zis către dînsul: „Să ne rugăm lui Dumnezeu!” Dar el mi-a zis: „Eu, milostivindu-mă, am venit spre tine, văzîndu-te flămîndă şi însetată şi postind pînă la ceasul acesta”.

Apoi, iarăşi am zis către dînsul: „Cine te-a trimis pe tine la mine cu această milă netrebnică şi ce grijă porţi de răbdarea şi postirea mea? Nu ştii oare că Dumnezeu şi pe cele cu neputinţă le dăruieşte celor ce se roagă către Dînsul?” Zicînd acestea, am început să mă rog. Pe cînd mă rugam, am văzut pe acel om ce mi se arătase cu paharul, întorcîndu-şi faţa dinspre mine la apus şi îndată am cunoscut că este nălucirea vrăjmaşului care, şi pe cruce, vrea să ne ispitească. Şi a pierit acea nălucire.

După aceea a venit iarăşi altul şi mi se părea că m-a scos la un pîrîu pe care curgea lapte şi miere şi-mi zicea: „Bea!” Iar eu am răspuns: „Acum ţi-am spus ţie că nu voi bea apă, nici altă băutură pămîntească, pînă ce nu voi bea paharul morţii pentru Hristos, Domnul meu, pe care El singur îl va da mie, prin mîntuirea şi nemurirea vieţii cele veşnice”. Cînd am zis aceasta, omul cel care îmi poruncise să beau din rîu, îndată a pierit împreună cu rîul.

După aceea, mi-a stat înainte un al treilea om minunat la vedere şi a cărui faţă strălucea ca soarele. Acela, luîndu-mă de mînă, m-a ridicat la cer şi mi-a arătat un scaun împodobit, pe care erau puse haine albe şi o coroană preafrumoasă. Iar eu, minunîndu-mă de acea frumuseţe, am întrebat pe cel ce mă ducea: „Ale cui sînt acestea, Doamne?” El mi-a răspuns: „Acestea sînt răsplătirile nevoinţelor tale! Ţie îţi sînt gătite hainele, coroana şi acest scaun”. Ridicîndu-mă apoi puţin mai sus, mi-a arătat un alt scaun asemenea împodobit, o haină albă şi o coroană. Şi l-am întrebat iarăşi: „Dar acestea ale cui sînt?” Iar el mi-a răspuns: „Acestea sînt ale bărbatului tău, Timotei”. Şi iarăşi am îndrăznit a-l întreba: „Pentru ce sînt departe scaunele unul de altul?” Şi mi-a răspuns: „Multă deosebire este între tine şi între bărbatul tău. Oare nu ştii că după sfătuirea lui ai intrat şi tu în nevoinţa pătimitoare şi aceea este pricina încununării tale? Deci, acum întoarce-te în trupul tău şi mîine la ceasurile şase vor veni îngerii lui Dumnezeu ca să ia sufletele voastre şi să le înalţe la ceruri. Însă fiţi treji ca să nu înceapă vrăjmaşul a vă ispiti iarăşi”.

Vedeniile acestea le-a spus Sfînta Mavra fratelui ei, Timotei, cu care se mîngîia întru Domnul. Iar după ce a sosit acea zi şi ceasul al şaselea, îngerul lui Dumnezeu a venit să ia sufletele mucenicilor. Şi a zis Sfînta Mavra către poporul ce privea la pătimirea lor: „Fraţilor şi surorilor, aduceţi-vă aminte că am făcut cele omeneşti, vieţuind cu oamenii. Şi iarăşi am săvîrşit şi cele ale lui Dumnezeu, fiind robi ai Lui. Iar acum, primim cununile cele fără de moarte de la Domnul nostru Iisus Hristos. Deci, făcînd şi voi cele ce sînt ale firii omeneşti, sîrguiţi-vă, de asemenea, ca să săvîrşiţi şi cele care sînt plăcute lui Dumnezeu, pentru ca să cîştigaţi iertare de păcate şi să primiţi cununi de la acelaşi Stăpîn al nostru”. Zicînd Sfînta Mavra acestea, îndată amîndoi şi-au dat sufletele lor în mîinile lui Dumnezeu şi aşa şi-au sfîrşit mucenicia lor cu bună nevoinţă, întru Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia Se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în vecii vecilor. Amin.

Posted in |

Viaţa Cuviosului Teodosie, egumenul mănăstirii Pecersca (3 mai)

Al doilea mare luminător al pămîntului Rusiei, după Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Antonie al Pecerscăi, adică al sfintei făcătoare de minuni lavrei a Pecerscăi Kievului, cel împodobit cu nevoinţele şi cu minunile ca numărul stelelor, este preacuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Teodosie. Celor ce doresc a-l cunoaşte, fiind martor credincios la cer, Cuviosul Nestor scriitorul de ani ai Pecerscăi a arătat din destul prin scrisori în Patericul Pecerscăi, de la care puţin mai pe scurt se scrie despre dînsul aici.

Cuviosul şi purtătorul de Dumnezeu părintele nostru Teodosie al Pecerscăi a fost dintr-o cetate a Rusiei, ce se numeşte Vasilev sau Vasilcov, născut din părinţi binecredincioşi şi crescut în dreapta credinţă. A fost dat de părinţii săi la învăţătura dumnezeieştilor cărţi, pe care le-a învăţat repede, încît toţi se mirau de buna înţelegere a copilului. El cerceta biserica Domnului la rugăciune în toate zilele şi asculta cu toată luarea aminte ce se citea şi se cînta într-însa. Asemenea stătea cu răbdare la toată pravila bisericească, iar cu copiii care se jucau nu se amesteca, ci se îngreţoşa de jucăriile lor. Părinţii lui s-au mutat mai departe în cetatea Curos. Apoi, tatăl s-a mutat din viaţa aceasta pămîntească, pe calea credincioşilor celor ce trec spre răsăritul cerului şi a lăsat lîngă maică-sa pe acest fiu, fiind copil de treisprezece ani, care, împreună cu anii, creştea şi cu darul lui Dumnezeu cel în Treime veşnic. El, povăţuindu-se de Dînsul şi văzînd sfîrşitul vieţii celei vremelnice a tatălui său, a început mai mult a se gîndi pentru veşnica sa viaţă cea nesfîrşită, îndeletnicindu-se cu ostenelile cele plăcute lui Dumnezeu şi depărtîndu-se de toată veselia lumească. Nu se îmbrăca în haine luminoase, ci cu cele proaste era îndestulat. Avea însă o dorinţă, adică în ce chip s-ar putea îmbrăca întru mîntuire.

În vreme aceea, s-a întîlnit cu nişte străini din Ierusalim, de la care fericitul tînăr, auzind de Sfintele Locuri unde Mîntuitorul lumii S-a ostenit pentru mîntuirea noastră şi Şi-a vărsat sîngele Său cel scump, a voit să le cerceteze. De aceea, a plecat noaptea cu dînşii pe cale, în ascuns de maica sa. Ea, căutîndu-l trei zile cu plîngere, cînd a aflat unde s-a dus, a alergat degrabă la dînsul cu fiul ei cel mai tînăr şi, ajungîndu-l şi apucîndu-l foarte mînioasă, îl bătea cu asprime. Aruncîndu-l la pămînt şi călcîndu-l cu picioarele, l-a dus legat la casa sa şi, ca pe un făcător de rele, l-a încuiat într-o cameră, iar el primea toate acestea cu mulţumire.

După aceea, maica sa, milostivindu-se spre dînsul, l-a lăsat liber şi îl sfătuia cu rugăminte să nu mai fugă de la dînsa. Deci, fericitul, întorcîndu-se la nevoinţa sa cea dintîi, se ducea la biserica lui Dumnezeu în toate zilele. Şi, văzînd că de multe ori nu se făcea în biserică dumnezeiasca Liturghie din lipsă de prescuri, a socotit ca singur să gătească nişte pîini ca acelea, ce se aduc Domnului spre jertfă. Şi a început a cumpăra grîu, a-l măcina singur cu mîinile sale, a coace prescuri şi a le aduce în biserică spre jertfă, dintre care, pentru unele, deşi îi dădea cineva ceva preţ, el împărţea acel preţ la săraci.

Aşa lucrînd, a petrecut doi ani şi mai mult. Dar copiii de vîrsta lui îl batjocoreau pentru un lucru ca acela şi îl ocărau, îndemnîndu-i la aceasta vrăjmaşul cel sufletesc, care pornise şi pe maica sa asupra lui. Şi îi zicea mama sa: „Te rog, fiule, încetează de a mai face un lucru ca acesta, pentru că aduci ocară asupra neamului tău!” Iar fericitul copil îi răspunse cu smerenie: „Te rog ascultă, o, maică: Domnul nostru Iisus Hristos singur S-a smerit pe Sine pentru noi, dîndu-ne chip ca şi noi să ne smerim pentru Dînsul şi singur a prefăcut Trupul Său în pîinea cea gătită la Cina cea de Taină. Deci, ce ocară este a te învrednici să găteşti nişte pîine ca aceasta, din care are să se săvîrşească marea taină a prefacerii în Trupul lui Hristos”?

Aceasta auzind-o maica lui, s-a minunat de înţelepciunea copilului şi de atunci l-a lăsat în pace. Dar, vrăjmaşul nu înceta de a o îndemna la oprirea copilului de la o smerenie şi osteneală ca aceea. Căci, după trecerea unui an, văzîndu-l maica sa făcînd iar prescuri şi înnegrit de dogoarea cuptorului, a început a-l opri, une-ori cu cuvinte blînde, alteori cu îngroziri, iar alteori îl bătea ca să înceteze de la un lucru ca acela. Iar fericitul tînăr, neştiind ce să facă, s-a sculat noaptea, a ieşit în taină din casa sa şi s-a dus în altă cetate, începînd a locui la un preot şi a-şi lucra după obicei lucrul său. Dar maica sa, mergînd în cetatea aceea şi găsindu-l în casa preotului, l-a apucat şi, bătîndu-l, îl ducea în cetatea sa. Aici, dregătorul cetăţii, văzîndu-l că este copil smerit, umblînd totdeauna la biserică cu credinţă şi slujind cu osîrdie, i-a dat să poarte o haină luminoasă, dar el, purtînd-o puţin, a dat-o săracilor. Atunci dregătorul i-a dat o altă haină şi mai bună ca cea dintîi, dar el, dezbrăcînd-o şi pe aceea, a dat-o săracilor. Şi aşa a făcut de multe ori.

După acestea, fericitul Teodosie s-a dus la un fierar şi i-a zis să-i facă un lănţişor de fier, cu care şi-a încins mijlocul gol, şi, umblînd aşa, fierul fiind strîns, îi rodea trupul. Apoi, fiind o zi de praznic, maica sa îl silea să se îmbrace în haină luminoasă, mai ales că atunci îi era poruncit, ca fericitul să slujească la dregătorul cetăţii, înaintea oamenilor cinstiţi care şedeau la masă. Pe cînd se îmbrăca în haina cea luminoasă, maica lui privea cu dinadinsul la el; dar, neputînd a se ascunde, a văzut pe cămaşa lui sînge şi, voind mai cu adevărat să ştie de unde este acesta, a văzut fierul la mijlocul lui şi a cunoscut că este din rosătura fierului. De aceea, aprinzîndu-se cu mînie asupra lui, a rupt cămaşa de pe el şi, bătîndu-l, a luat fierul de la mijlocul lui. Iar fericitul copil, ca şi cum nici un rău nu i s-a făcut, s-a îmbrăcat şi, mergînd, slujea cu toată liniştea înaintea dregătorului şi a celor ce erau cu dînsul.

Într-o vreme, a auzit citindu-se în Evanghelie cuvintele Domnului: Cel ce iubeşte pe tată, sau pe maică, mai mult decît pe Mine, nu este Mie vrednic. Şi iarăşi: Maica Mea şi fraţii Mei aceştia sînt, care ascultă cuvîntul lui Dumnezeu şi-l fac. Deci, pătrunzîndu-se de aceste cuvinte, a ieşit din casă, tăinuindu-se de maica sa, şi s-a dus în cetatea Kievului. Ajungînd aici, a auzit de Cuviosul Antonie, cel ce cu asprime petrecea în peşteră viaţă bisericească, şi a mers la cuviosul stareţ, pe care văzîndu-l, i s-a închinat lui şi l-a rugat cu lacrimi să-l primească la el în călugărie.

Iar Cuviosul Antonie a zis către dînsul: „O, fiule, vezi peştera aceasta mîhnicioasă şi strîmtă? Tu nu vei putea suferi strîmtoarea în locul acesta”. Iar insuflatul de Dumnezeu, Teodosie, i-a răspuns cu umilinţă: „Să ştii, cinstite părinte, că Hristos Dumnezeu purtătorul de grijă a toate, m-a adus la sfinţia ta, voind ca prin tine să mă mîntuiesc. De aceea, cîte îmi vei porunci să fac, voi face”. Atunci Cuviosul Antonie l-a primit cu dragoste şi, binecuvîntîndu-l, l-a dat în grija fericitului Nicon, care era preot şi monah iscusit, ca să-l tundă în călugărie, avînd atunci douăzeci şi trei de ani. Şi aceasta a fost pe vremea domniei în Kiev a binecredinciosului voievod Iaroslav Vladimirovici.

Primind Cuviosul părintele nostru Teodosie sfînta rînduială monahicească, s-a afierosit cu totul lui Dumnezeu şi stareţului său, Antonie, purtătorul de Dumnezeu, dîndu-se la osteneli mari, ca cel ce cu adevărat primise jugul. Pentru că priveghea în toate nopţile, preamărind pe Dumnezeu şi lepădînd greutatea somnului. Şi în toate zilele se obosea pe sine cu înfrînarea şi cu postul, lucrînd cu mîinile sale, încît se minunau Cuviosul Antonie şi fericitul Nicon, de obiceiul cel atît de bun în tinereţile lui, de smerenie, de priveghere şi de osteneală; şi au preamărit pe Dumnezeu pentru aceasta.

Maica lui l-a căutat mult, nu numai în cetatea sa, dar şi în cele dimprejur şi, dacă nu l-a găsit, a plîns cu amar ca după un mort. Apoi, după multă vreme, aflînd că este călugărit în Kiev, la peştera Cuviosului Antonie, s-a dus acolo şi, rugîndu-se de cuviosul stareţ să iasă la dînsa din peşteră, a stăruit mult să-i arate pe fiul său. Iar el, intrînd în peşteră şi spunîndu-i de dînsa, fericitul Teodosie s-a tulburat că nu poate să se tăinuiască de maica sa. Şi abia fiind îndemnat de stareţ, l-a ascultat pe el şi a ieşit la dînsa.

Iar maica sa, văzîndu-l schimbat în rînduiala monahicească şi uscat la faţă de multă înfrînare şi osteneală, a căzut pe grumajii lui şi a plîns cu amar, îndemnîndu-l şi zicîndu-i: „Vino, fiule, în casa mea şi ceea ce-ţi este de folos spre mîntuire, vei lucra acolo după voia ta! Iar cînd mă voi duce din viaţa aceasta, vei da trupul meu mormîntului şi atunci te vei întoarce în această peşteră, pentru că nu pot să vieţuiesc fără să te văd”.

Atunci fericitul a zis către dînsa: „O, maică, rămîi şi tu aici în Kiev să te călugăreşti într-o mănăstire de femei şi astfel vei putea să mă vezi, venind aici. Şi, mai bine, îţi vei cîştiga mîntuirea şi vei vedea faţa lui Dumnezeu în viaţa veşnică”. Iar maica sa nu voia nici să audă despre aceasta. Atunci fericitul, intrînd în peşteră, s-a rugat lui Dumnezeu cu osîrdie pentru mîntuirea maicii sale. Dumnezeu a auzit rugăciunea plăcutului Său. Căci, după cîteva zile, venind la fericitul maica sa, i-a zis: „Fiule, iată, voi face cele ce mi-ai zis şi de acum nu mă voi mai întoarce înapoi, că aşa binevoind Dumnezeu, voi merge în mănăstirea de femei de aici şi, tunzîndu-mă în ea, îmi voi petrece restul zilelor mele. Căci, iată, din cuvintele tale am cunoscut că nimic nu este lumea aceasta de puţină vreme!” Acestea auzindu-le fericitul, s-a bucurat cu duhul şi, mergînd, i-a spus Cuviosului stareţ Antonie.

Deci, a preamărit pe Dumnezeu pentru întoarcerea inimii mamei sale şi, ieşind la ea, a învăţat-o mult pentru folosul sufletului şi a dus-o în mănăstirea cea de femei a Sfîntului Nicolae, unde s-a tuns. Şi, vieţuind cu dumnezeiască plăcere mulţi ani întru bună mărturisire, a adormit cu pace întru Domnul. După tunderea în călugărie a maicii sale, fericitul Teodosie, lepădînd desăvîrşit toată grija cea lumească, a început a se nevoi cu mai mari osteneli în rîvnă plăcută lui Dumnezeu, cu Cuviosul stareţ Antonie şi cu fericitul Nicon. El s-a arătat degrabă purtător de biruinţă asupra duhurilor celor rele, izgonind întunericul drăcesc cu postul şi cu rugăciunea cea către Dumnezeu, Care îl ajuta prin împlinirea cuvîntului Său: Unde sînt adunaţi doi sau trei în numele Meu, acolo sînt şi Eu în mijlocul lor.

Fericitul Nicon, ducîndu-se în altă parte de la Cuviosul Antonie, la osebită nevoinţă, insuflatul de Dumnezeu, părintele nostru Teodosie, prin voinţa Domnului şi după dorinţa Cuviosului Antonie, s-a hirotonit preot şi în toate zilele săvîrşea cu toată cucernicia dumnezeiasca Liturghie. După Cuviosul Antonie, a pus egumen celor doisprezece fraţi adunaţi în peşteră pe fericitul Varlaam, acesta s-a mutat în alt deal şi, săpîndu-şi peşteră, a început a vieţui acolo.

Atunci Cuviosul părintele nostru Teodosie, fiind cinstit cu rînduiala preoţiei, a rămas în peştera cea dintîi cu fericitul egumen Varlaam, şi a făcut cu el deasupra peşterii o biserică mică, în cinstea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, pentru adunarea fraţilor la rugăciunea de obşte. El întrecea pe toţi cei ce se nevoiau cu asprime acolo, cu postirea, cu trezvia şi cu lucrul mîinilor; dar, mai ales cu smerenia, cu ascultarea şi cu ajutorul, slujind tuturor. Uneori le aducea apă, iar alteori lemne din pădure. Uneori, odihnindu-se fraţii noaptea, lua grîul împărţit lor, cel cîştigat cu munca mîinilor lor, şi măcina partea fiecăruia şi o punea la locul ei. Şi astfel, în toate nopţile priveghea la rugăciune.

Uneori, fiind în acea parte tăuni şi ţînţari mulţi, ieşea noaptea deasupra peşterii şi, dezgolindu-şi trupul pînă la brîu, şedea torcînd lînă cu mîinile, iar cu gura citea Psaltirea. Acolo, de mulţimea tăunilor şi a ţînţarilor, tot trupul lui se făcea roşu de sînge, iar el petrecea nemişcat, nesculîndu-se din locul acela, pînă ce sosea vremea Utreniei. Astfel, se afla înaintea tuturor în biserică, stînd la locul său nedepărtat, nici tulburîndu-se cu mintea; iar după ce săvîrşea obişnuita rugăciune, ieşea din biserică în urma tuturor. Pentru aceasta toţi îl iubeau şi îl aveau ca pe un părinte, minunîndu-se mai ales de smerenia şi de răbdarea lui.

După aceasta, fericitul Varlaam, fiind egumenul fraţilor din peşteră, a fost scos de voievodul Izaslav şi pus egumen în mănăstirea Sfîntului Mare Mucenic Dimitrie. Atunci, cu voinţa şi după dorinţa tuturor fraţilor, Cuviosul Antonie, chemînd pe Sfîntul Teodosie, l-a binecuvîntat la egumenie, fiind atunci în peşteră numai douăzeci de fraţi. Vrednicul de laudă egumen, Cuviosul părintele nostru Teodosie, deşi luase dregătoria egumeniei, totuşi nu şi-a schimbat obiceiul smereniei sale, în toate dîndu-se pe el însuşi pildă faptelor celor bune, la toate grăbindu-se înaintea tuturor, în biserică aflîndu-se înainte de toţi şi ieşind în urma tuturor. De atunci înflorea şi se înmulţea locul acela, cu rugăciunile cele plăcute lui Dumnezeu ale acestui om drept, care împlinea Scriptura, ce zice: Dreptul ca finicul va înflori şi ca cedrul cel din Liban se va înmulţi. Acolo veniseră, pe lîngă el, mulţi fraţi în peşteră, care, avînd sămînţa darului aruncată în pămînt bun, aducea rod însutit. Şi în puţină vreme a adunat o sută de fraţi, care înfloreau cu obiceiurile lor cele bune şi făceau multe roade vrednice de pocăinţă.

Deci, văzînd Cuviosul părintele nostru Teodosie că numărul fraţilor creşte, că locul este strîmt, că peştera pentru viaţa liniştită şi biserica pentru rugăciune sînt mici şi neîncăpătoare, a căutat un loc frumos pentru zidirea unei mănăstiri, nu departe de peşteră, şi a început a avea sîrguinţă, ca să locuiască în locul acela. Astfel, cu binecuvîntarea Cuviosului Antonie, fiind cerut locul acela de la iubitorul de Hristos domn Izaslav, în puţină vreme a zidit acolo, ajutîndu-i Dumnezeu, o biserică mare de lemn, cu hramul Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Apoi a făcut chilii multe şi a îngrădit mănăstirea, mutîndu-se cu fraţii din peşteră în locul acela.

Şi i-a dat lui Dumnezeu de ştia rînduiala studiţilor, pe care fericitul Efrem scopitul, cercetînd atunci acele sfinte locuri, a scris-o şi a adus-o la el. Acea scriere, primind-o Cuviosul Teodosie, a început în mănăstirea sa, Pecersca, a le rîndui pe toate după tipicul sfîntului locaş al studiţilor. După aceea au început toate mănăstirile Rusiei a ţine acea desăvîrşită rînduială care nu era mai înainte în Rusia, privind toate la Mănăstirea Pecersca şi cinstind-o pe ea cu întîietatea.

Cuviosul Teodosie, povăţuind pe ucenicii săi la adevărata pocăinţă, avea obiceiul ca în toate nopţile să cerceteze chiliile tuturor, vrînd să ştie viaţa şi osîrdia cea către Dumnezeu a fiecăruia. Cînd auzea pe cineva făcînd rugăciune, atunci, bucurîndu-se, preamărea pentru dînsul pe Dumnezeu; iar de auzea cîndva vorbind doi sau trei împreună adunaţi după rugăciunea Pavecerniţei, atunci, lovind cu mîna în uşă, plecă tulburat, arătîndu-le lor prin aceasta venirea sa. Apoi, a doua zi, pe aceia nu-i certa îndată, ci de departe îi învăţa pilde. Deci, de era cineva din fraţi smerit cu inima, acela, îndată cunoscîndu-şi vina sa, cerea iertare; iar de era cineva împietrit, acela socotea că pentru altul zice, făcîndu-se el curat, pînă ce Cuviosul îl certa şi îi dădea canon.

Astfel, pe toţi îi învăţa să se roage lui Dumnezeu, să nu vorbească după rugăciunea Pavecerniţei, nici să umble din chilie în chilie, ci să se roage lui Dumnezeu în chilia sa, iar cu mîinile să lucreze în toate zilele, avînd pe buze psalmii lui David. Atunci puteai să vezi pe pămînt oameni cu viaţa asemenea cu a îngerilor, şi Mănăstirea Pecersca întocmai ca cerul, în care Cuviosul părintele nostru Teodosie strălucea cu lumina faptelor bune, ca unul din cei mari luminători cereşti, precum însuşi s-a arătat şi cu materialnică lumină, prin care l-a preamărit pe el Dumnezeu.

Sofronie, egumenul mănăstirii Sfîntului Arhanghel Mihail, mergea odată la mănăstirea sa pe o noapte întunecoasă şi a văzut o lumină foarte strălucitoare deasupra mănăstirii Cuviosului Teodosie, de care, mirîndu-se, slăvea pe Dumnezeu, zicînd: „O, cît este de mare bunătatea Ta, Doamne! Că ai arătat pe un luminător ca acesta în acest sfînt locaş, care îşi luminează astfel mănăstirea sa”. Aceeaşi lumină au văzut-o şi alţii, de multe ori şi o spuneau la toţi, încît au auzit voievodul şi boierii şi socoteau acea lumină, faptele vieţii celei bune a începătorului acelui sfînt locaş.

Deci, pe fericitul Teodosie, îl iubea foarte mult voievodul Izaslav, iubitorul de Hristos, care, după tatăl său, Iaroslav, ţinea scaunul în Kiev şi, adeseori mergea la el şi se îndulcea de cuvintele lui cele insuflate de Dumnezeu. Şi a dat Cuviosul părintele nostru Teodosie poruncă mănăstirii, ca după mîncarea prînzului să nu deschidă poarta nimănui, ca să nu intre nimeni în mănăstire pînă ce va sosi vremea rugăciunii celei de seară. Această rînduială a pus-o, pentru ca peste zi să se odihnească fraţii puţin, pentru rugăciunile cele de noapte şi pentru cîntarea Utreniei.

Într-o zi la amiază, a venit la mănăstire iubitorul de Hristos domn, Izaslav, cu puţine slugi şi, descălecînd de pe cal, niciodată intrînd călare în mănăstire, s-a apropiat de poartă şi, bătînd, poruncea să-i deschidă poarta, ca să intre înăuntru, iar portarul i-a răspuns, că porunca egumenului este să nu deschidă poarta nimănui, pînă ce va fi vremea de Vecernie. Atunci iubitorul de Hristos voievod i-a spus, ca să ştie cine este, zicînd: „Iată, eu sînt, numai mie să-mi deschizi!” Portarul, neştiind că este voievodul, îi răspunse: „Îţi spun că am poruncă de la egumen, că măcar de ar fi şi voievodul, să nu deschid poarta; drept aceea, de vei voi, aşteaptă puţin pînă ce va fi vremea de Vecernie”. Iar el i-a zis: „Eu sînt voievodul! Au nici mie nu-mi deschizi?”

Deci, portarul, căutînd să-l vadă, l-a recunoscut pe el, însă nu i-a deschis poarta, ci a alergat la Cuviosul şi i-a spus, iar voievodul stătea înaintea porţii şi aştepta. Apoi, ieşind cuviosul şi văzînd pe voievod, s-a închinat lui, iar voievodul a început a-i zice: „O, părinte, cît de mare este îngrozirea ta, pe care o spune monahul acesta, că măcar de ar veni şi voievodul să nu-l lase să intre!” Iar cuviosul i-a răspuns: „Pentru aceasta s-a făcut, bunule stăpîn, ca în vremea de după amiază să se odihnească fraţii puţin, pentru osteneala cea de noapte a rugăciunii, iar sîrguinţa ta mişcată de Dumnezeu către Preasfînta Stăpînă Născătoare de Dumnezeu este bună şi spre sporirea sufletului tău şi noi ne bucurăm foarte de venirea ta”.

Atunci au mers în biserică şi, făcînd Cuviosul rugăciune, iubitorul de Hristos voievod se îndulcea de cuvintele cele folositoare de suflet ce ieşeau din gura lui şi, cîştigînd mare folos de la el, s-a întors la casa sa, slăvind pe Dumnezeu. Din acea zi, el a început mai mult a iubi pe Sfîntul, avîndu-l şi ascultîndu-l pe el, ca pe unul din cei vechi sfinţi părinţi. Dar Cuviosul părintele nostru Teodosie nu se mîndrea pentru aceasta că voievodul şi boierii îl cinsteau ci, ca un adevărat luminător, strălucea mai mult cu smerenie, spre învăţătura tuturor ucenicilor săi. Că, smerindu-se, atunci mai mult se ostenea cu mîinile sale în toate zilele şi poruncea cu lucrul, iar nu cu cuvîntul. Adeseori intra în pitărie şi, fiind chiar egumen, slujea cu cei ce coceau pîine, frămîntînd aluatul şi făcînd pîine, neascunzîndu-şi deloc talantul puterii trupeşti. Astfel îi înveselea cu duhul, mîngîindu-i şi îmbărbătîndu-i ca să nu zăbovească de loc în lucrul lor.

Într-una din zile, apropiindu-se praznicul Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, nu era apă în pitărie şi a venit la Cuviosul chelarul, cu numele Teodor, spunîndu-i că nu este cine să aducă apă. Atunci, sculîndu-se îndată Cuviosul, a cărat singur apă din puţ. Dar unul din fraţi, văzîndu-l ostenindu-se, s-a dus degrabă şi a spus celorlalţi, iar ei, alergînd cu sîrguinţă, au adus apă destulă.

Odată, nefiind lemne tăiate pentru trebuinţa fierturii, acelaşi chelar a venit la Cuviosul, zicîndu-i: „Porunceşte, părinte, cuiva din fraţii cei fără de lucru, ca, mergînd, să pregătească lemne pentru trebuinţă”. Cuviosul i-a răspuns: „Iată, eu sînt fără de lucru! Voi merge eu!” Atunci era vremea prînzului. Deci, fericitul a poruncit fraţilor să meargă la masă; iar el, luînd toporul, a început să taie lemne. Fraţii, ieşind după masă, au văzut pe cuviosul egumen tăind lemne. Drept aceea, au luat topoarele şi au tăiat atîtea lemne, încît le erau destule pentru multe zile.

Cînd fericitul Nicon, care a călugărit pe Cuviosul şi apoi se dusese din peşteră, s-a întors în Mănăstirea Pecersca, atunci Cuviosul părintele nostru Teodosie, fiind egumen, îl cinstea ca pe un părinte. De multe ori, fericitul Nicon, cosînd cărţi – căci era meşter la lucrul legătoriei -, el îi torcea sfoară pentru trebuinţa lui. Astfel era smerenia şi bunătatea acestui bărbat insuflat de Dumnezeu în osteneli de tot felul. Pe lîngă acestea şi haina pe care o purta ca egumen era smerită şi simplă. Căci purta pe trupul lui o dulamă de păr aspru, iar deasupra aceleia avea altă haină foarte proastă, pe care o purta, ca să nu i se vadă dulama cea de păr, ce era pe el.

Într-o zi, a mers Cuviosul pentru o trebuinţă oarecare la iubitorul de Hristos domn Izaslav şi, cetatea fiind departe, a zăbovit pînă seara. Vrînd el să plece, a poruncit iubitorului de Hristos voievod, ca să-l ducă în căruţă la mănăstire. Dar cînd mergea pe cale a văzut vizitiul că este îmbrăcat cu haină proastă şi nu socotea că este egumen. Deci, i-a zis: „Monahule, încalecă tu pe cal, ca eu să mă odihnesc în căruţă”. Cuviosul, îndată s-a sculat cu smerenie, a încălecat pe cal şi astfel ducea pe vizitiu culcat în căruţă. Uneori încăleca pe cal, alteori mergea pe jos şi cînd ostenea încăleca iarăşi. Luminîndu-se de ziuă au început boierii a merge la voievod şi, cunoscînd de departe pe Cuviosul, au descălecat de pe cai şi i se închinau lui. Atunci Cuviosul a zis vizitiului: „Iată, acum este ziuă; scoală-te şi încalecă pe calul tău!”

Văzînd vizitiul pe cei ce se închinau Cuviosului, s-a înspăimîntat, cutremurîndu-se şi sculîndu-se, a încălecat pe cal. Şezînd Cuviosul în căruţă, mai mult i se închinau cei ce-l întîm-pinau, iar vizitiului care-l ducea, i se făcuse frică mare. Sosind la mănăstire au ieşit înaintea lui toţi fraţii de i s-au închinat pînă la pămînt. Atunci sluga şi mai mult s-a înspăimîntat, gîndind: „Cine este acesta, că toţi se închină lui?” Deci, Cuviosul, luîndu-l de mînă, l-a dus în trapeză şi a poruncit să-i dea de mîncare şi de băut şi, dăruindu-l, l-a eliberat. Aceasta a spus-o mai pe urmă fraţilor singur vizitiul, iar Cuviosul n-a spus la nimeni, învăţînd în toate zilele pe fraţi să nu se înalţe întru nimic, că monahul trebuie să fie smerit şi să se facă mai mic decît toţi.

Printr-o smerenie ca aceea, Cuviosul învăţa pe ucenicii săi, ca în tot lucrul să ia mai întîi binecuvîntare de la mai marele lor, că cel ce seamănă lucrurile sale întru binecuvîntare, în dulceaţă va secera rodurile dintr-însele! Puterea acestei învăţături o arăta el astfel. Cînd veneau la dînsul dreptcredincioşii pentru folos, atunci, după dumnezeiasca învăţătură, le punea înaintea lor bucate mănăstireşti, pîine şi linte. Venind odată voievodul Izaslav şi gustînd bucate de acelea a zis către cuvios: „Iată, precum ştii, părinte, casa mea este plină de toate bunătăţile lumii acesteia, dar niciodată n-am mîncat cu aşa dulceaţă ca acum, deşi sînt de multe feluri şi de preţ mare, totuşi nu sînt aşa dulci ca aceste bucate. Deci, rogu-te, părinte, să-mi spui de unde este această dulceaţă în bucatele voastre?”

Iar insuflatul de Dumnezeu părintele nostru Teodosie i-a răspuns: „De voieşti, bunule stăpîn, să ştii acestea, ascultă-mă şi-ţi voi spune. La noi, cînd fraţii vor să fiarbă bucate sau să coacă pîine, au rînduiala aceasta: mai întîi merge fratele cel ce slujeşte la egumen şi ia binecuvîntare de la dînsul. Apoi, închinîndu-se înaintea Sfîntului Altar de trei ori pînă la pămînt, aprinde lumînarea din Sfîntul Altar şi cu ea aprinde focul în bucătărie sau în pitărie. După aceea, cînd vor să toarne apă în căldare, zice cel ce slujeşte către cel mai mare: „Binecuvintează, părinte!” Iar el răspunde: „Dumnezeu să te binecuvinteze, frate”. Şi aşa, tot lucrul lor se face cu binecuvîntare; pentru aceasta se preface în dulceaţă. Iar slugile tale, precum mi se pare, slujesc cîrtind, certîndu-se, şi pîrîndu-se unul pe altul; ba încă de multe ori sînt bătuţi şi de cei mari, aşa că tot lucrul lor nu se face fără păcat. De aceea bucatele nu se prefac în dulceaţă”. Auzind voievodul acestea, a răspuns: „Cu adevărat, părinte, aşa este precum grăieşti”.

De se întîmpla Cuviosului cîndva, să audă că în mănăstirea sa s-a făcut un lucru fără binecuvîntare şi din neascultare, atunci numea lucrul acela partea vrăjmaşului şi niciodată nu dădea voie ca binecuvîntata lui turmă să guste din vreo mîncare ca aceea, poruncind s-o arunce ori în apă, ori în foc. Astfel s-a întîmplat la praznicul Sfîntului Mare Mucenic Dimitrie, fiind aproape mănăstirea acelui sfînt. Cînd ieşea Cuviosul cu fraţii, i-au adus lui de la nişte dreptcredincioşi pîini foarte frumoase, pe care el a poruncit chelarului să le pună în ziua aceea la masă înaintea fraţilor. Iar chelarul, neascultînd, s-a gîndit în sine că a doua zi, venind toţi fraţii, le va pune înainte aceste pîini; iar acum cei ce au rămas să mănînce pîinea mănăstirii, lucru pe care l-a şi făcut.

A doua zi, Cuviosul şi toţi fraţii, mergînd la masă şi văzînd acele pîini tăiate şi puse pe masă, a chemat chelarul şi l-a întrebat: „De unde sînt aceste pîini?” Iar el a răspuns: „Sînt aduse de ieri, dar nu le-am dat la masă, de vreme ce erau fraţi puţini şi m-am gîndit ca astăzi să le pun înaintea tuturor”. Iar Cuviosul i-a zis: „Mai bine era să nu te îngrijeşti de ziua viitoare, ci să faci după porunca mea, pentru că Domnul nostru, Care pururea Se îngrijeşte de noi, ne-ar fi dat cele de trebuinţă, ba şi de mai mari S-ar fi îngrijit”. Apoi a poruncit să adune acele bucăţi de pîine în coşniţă şi să le arunce în rîu, iar chelarului i-a dat canon, ca unuia ce nu ascultase şi care făcea şi alte neascultări.

Văzînd Cuviosul părintele nostru Teodosie cum că îngrijirea pentru mîine şi cîştigarea celor vremelnice nu se face de monahi fără o sfătuire oarecare, deoarece această îngrijire este potrivnică făgăduinţei lor, învăţa cu dinadinsul pe fraţii săi la fapta bună a necîştigării, ca în singur Dumnezeu să se îmbogăţească cu credinţă şi cu nădejde, iar nu să nădăjduiască spre avere stricăcioasă. Pentru aceasta, de multe ori umbla prin chilii şi de afla la cineva ceva mîncare, haine mai mult decît cele rînduite, sau ceva din averea deşartă, pe acelea le lua şi le arunca ca pe o parte a vrăjmaşului şi a neascultării. Şi aşa îi sfătuia pe ei: „Nu se cuvine nouă, fraţilor, fiind monahi şi lepădîndu-ne de cele lumeşti, să luăm avere în chiliile noastre, căci cum vom putea să aducem rugăciune curată lui Dumnezeu, ţinînd comoara în chilia noastră? Ci să ne aducem aminte de cuvintele Domnului, Care zice: Unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră. Şi iarăşi: Nebunule, în această noapte vor să ceară sufletul tău de la tine, iar cele ce le-ai gătit, ale cui vor fi? Drept aceea, fraţilor, să fim îndestulaţi cu haina noastră cea de nevoie şi cu hrana cea pusă înainte pe masă, iar în chilii nu se cuvine a avea nimic din acestea, ca astfel, cu toată osîrdia şi cu tot gîndul să aducem rugăciune curată lui Dumnezeu”.

Cu aceste îndemnări îi învăţa pe ei Cuviosul, cu toate blîndeţile şi cu lacrimi, pentru că era milostiv, blînd, nemînios şi avea milă către toţi. Şi de se slăbea cu inima cineva din necîştigătoarea lui turmă şi se ducea din mănăstire, atunci Cuviosul era în mare grijă şi mîhnire pentru el şi se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi ca să întoarcă înapoi oaia care se despărţise din turmă şi nu înceta rugăciunea pînă ce nu se întorcea cel dus.

Şi era acolo un frate nerăbdător, care adeseori fugea din mănăstire şi cînd se întorcea; atunci Cuviosul îl primea cu bucurie, şi zicea: „Nu-l va lăsa pe el Dumnezeu să se sfîrşească afară din această mănăstire. Deşi se duce de la noi, însă el îşi va lua sfîrşitul vieţii tot în această mănăstire”. Şi se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi ca să dea răbdare fratelui. Apoi, după multe ieşiri ale sale, fratele acela s-a întors în mănăstire, rugînd pe Cuviosul să-l primească. Deci, Cuviosul, fiind cu adevărat milostiv, l-a primit ca pe o oaie care venise din rătăcire şi l-a rînduit în turma sa. Atunci fratele, aducînd puţină avere pe care o cîştigase lucrînd, căci era lucrător de haine, a pus-o dinaintea Cuviosului. Iar Cuviosul i-a zis: „De voieşti să fii monah desăvîrşit, atunci vei lua aceasta şi o vei arunca în cuptorul cel aprins, ca pe un lucru venit din neascultare!” Deci, el, care se căia cu adevărat, adunîndu-le toate, le-a dus, după porunca Cuviosului şi, aruncîndu-le în cuptor, le-a ars. De atunci el vieţuia în mănăstire, petrecînd restul zilelor sale în pocăinţă şi a adormit acolo în pace, după proorocia Cuviosului.

Cuviosul părintele nostru Teodosie, fiind foarte milostiv cu cei săraci, a făcut o curte aproape de mănăstirea sa şi a zidit într-însa o biserică a Sfîntului Întîiului Mucenic Ştefan. Acolo a poruncit să petreacă săracii, orbii, şchiopii şi neputincioşii, cărora le dădea cele de trebuinţă din mănăstire şi din toată averea monahicească, a zecea parte. Afară de acestea, în toate sîmbetele trimitea un car cu pîini la cei ce erau în temniţe şi în lanţuri.

Şi nu numai spre cei nevoiaşi era milostiv Cuviosul părintele nostru Teodosie, ci şi spre cei ce făceau strîmbătate mănăstirii lui. Odată, au adus la el pe nişte tîlhari prinşi în satul mănăstiresc, care merseră să fure. Cuviosul, văzîndu-i pe ei legaţi şi în necaz, i s-a făcut jale şi, lăcrimînd, a poruncit să-i dezlege şi să le dea să mănînce şi să bea. Apoi i-a învăţat să nu facă nimănui strîmbătate, ci cu ale lor osteneli să fie îndestulaţi. Dîndu-le cele de trebuinţă, i-a iertat şi i-a eliberat în pace. Drept aceea, Cuviosul părintele nostru Teodosie nădăjduia că Domnul îi va păzi de jefuire tîlhă-rească şi de este ceva de nevoie, va da robilor Săi. Această nădejde a Cuviosului s-a adeverit prin minunea aceasta.

Înmulţindu-se numărul fraţilor, Cuviosul Teodosie a fost nevoit să lărgească curtea mănăstirii pentru facerea chiliilor. Şi a început a lucra el însuşi şi cu fraţii, spre a face ograda mai mare. Într-o noapte întunecoasă, mănăstirea fiind dezgrădită şi nepăzită, au venit la ei tîlharii, zicînd că averea lor este ascunsă în palatul bisericesc. Dar, pornind spre biserică, au auzit un glas care cînta înăuntru. Iar ei, socotind că fraţii fac rugăciunile Pavecerniţei, s-au dus, zăbovind puţin în pădurea cea deasă. După aceea, socotind că au sfîrşit cîntarea, au mers iarăşi la biserică, dar au auzit din nou acelaşi glas şi au văzut o lumină preaminunată în biserică, din care ieşea un miros plăcut, pentru că îngerii cîntau într-însa. Iar ei, socotind că fraţii săvîrşeau cîntarea de miezul nopţii, iarăşi s-au dus şi aşteptau pînă ce vor sfîrşi cîntarea, ca apoi, intrînd în biserică, să ia toate cele ce erau într-însa. Şi astfel, venind de mai multe ori, au auzit acelaşi glas îngeresc. După aceasta a sosit vremea de cîntare a Utreniei, şi, după obicei, eclesiarhul a început a lovi în clopot pentru Utrenie.

Tîlharii, auzind aceasta, s-au dus puţin în pădure şi se sfătuiau: „Ce să facem? Că, precum mi se pare, a fost o nălucire în biserică. Iată, acum, cînd se vor aduna toţi în biserică, noi să mergem şi, apucîndu-i pe toţi de la uşă, îi vom omorî şi vom lua averea lor”. Deci, zăbovind puţin pînă ce fraţii s-au adunat în biserică cu fericitul Teodosie, povăţuitorul lor, şi au început a cînta psalmii Utreniei, atunci tîlharii au năvălit spre biserică. Dar, deodată au văzut o minune înfricoşătoare, că biserica a fost luată de pe pămînt cu cei ce erau într-însa şi s-a suit în văzduh, încît nu le era cu putinţă a săgeta într-însa. Iar ei, văzînd minunea aceea, s-au temut foarte şi, tremurînd, s-au întors la locul lor. De atunci, umilindu-se, s-au făgăduit să nu mai facă tîlhării, iar vătaful lor, venind la Cuviosul Teodosie cu alţi trei tovarăşi, s-a căit de aceea şi i-au mărturisit cele ce se făcuseră. Cuviosul, auzind acestea, a preamărit pe Dumnezeu, Care nu numai a păzit cele de nevoie ale bisericii, dar l-a şi mîntuit de la o moarte ca aceea. Apoi, învăţîndu-i pe ei pentru mîntuirea sufletului, i-a eliberat, slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu şi Cuviosului.

Încă o minune ca aceasta s-a făcut pentru a doua oară, pe vremea egumeniei celei plăcute lui Dumnezeu a Cuviosului Teodosie, în mănăstirea lui pentru aceeaşi biserică, cu adevărat păzită de Dumnezeu din cer şi stînd singură în văzduh sub acoperămîntul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. S-a întîmplat unuia din boierii iubitorului de Hristos voievod Izaslav, că mergea înainte peste un cîmp, departe ca de cincisprezece stadii de mănăstirea Cuviosului Teodosie, şi, deodată, a văzut de departe o biserică stînd sub nori şi, spăimîntîndu-se, a alergat cu slugile sale, vrînd să ştie, care este acea biserică? Dar cînd a ajuns la mănăstirea Cuviosului Teodosie, atunci el a văzut că biserica s-a pogorît şi a stat în mănăstire la locul ei, iar el, bătînd în poartă şi deschizîndu-i portarul, a intrat şi a spus Cuviosului ceea ce se făcuse. De atunci adeseori mergea la el, îndulcindu-se de cuvintele lui cele insuflate de Dumnezeu şi dînd din averea sa pentru rînduiala mănăstirii şi pentru împodobirea bisericii celei păzite de Dumnezeu.

Şi nu numai pentru biserică s-a descoperit acea minune, ci şi pentru moşiile mănăstirii Cuviosului Teodosie. Căci, odată, au fost prinşi nişte tîlhari, pe care, legîndu-i, îi duceau în cetate la judecătorul, şi li s-a întîmplat a trece pe lîngă un sat al mănăstirii Pecersca. Atunci unul din cel legaţi, clătinînd cu capul spre satul acela, zicea: „Într-o noapte am venit în acest sat, ca să furăm şi să apucăm toate cele ce sînt într-însul, dar am văzut o cetate foarte înaltă, de care nu am putut să ne apropiem nicidecum”. Pentru că a îngrădit bunul Dumnezeu toate moşiile mănăstireşti cu rugă-ciunile Cuviosului Teodosie, cel ce a nădăjduit spre Dînsul. El în toate nopţile, făcînd rugăciune, înconjura mănăstirea sa, şi cu aceea, ca şi cu un zid tare o îngrădea, cum şi toate cele stăpînite de dînsul.

Acest cuvios, ţinînd egumenia Mănăstirii Pecersca, avea nădejde spre Dumnezeu şi spre Născătoarea de Dumnezeu pentru păzirea mănăstirii şi pentru înfrumuseţarea bisericii. Un boier al voievodului Izaslav, cel mai înainte pomenit, anume Sudislav Gheuevici, iar din Sfîntul Botez numit Clement, mergînd cu voievodul său la război, a făgăduit: „De mă voi întoarce sănătos la casa mea, voi da Preasfintei Născătoare de Dumnezeu cea din mănăstirea fericitului Teodosie al Pecerscăi doi talanţi de aur şi voi face o coroană de aur.

Sosind războiul, mulţi din amîndouă părţile au căzut. Mai pe urmă vrăjmaşul a fost biruit şi acel boier împreună cu ai săi s-au întors, uitînd ceea ce a făgăduit. După cîteva zile, pe cînd dormea la amiază, a auzit un glas înfricoşat, chemîndu-l pe nume: „Clemente!” Iar el, deşteptîndu-se, a văzut înaintea sa icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care era în mănăstirea Cuviosului Teodosie şi a auzit glas venind de la dînsa: „Pentru ce, Clemente, ceea ce ai făgăduit să-mi dai nu mi-ai dat? Însă, iată, acum îţi zic să te sîrguieşti a-ţi împlini făgăduinţa ta!” Şi îndată icoana s-a făcut nevăzută. Deci, boierul fiind în frică mare, a luat aur cît făgăduise şi de îndată a făcut o coroană de aur pentru împodobirea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care le-a adus în Mănăstirea Pecersca, dîndu-le Cuviosului Teodosie.

După cîteva zile, acel boier s-a gîndit să dea o Evanghelie tot pentru acea mănăstire. Dar, mergînd la Cuviosul Teodosie, a ascuns Sfînta Evanghelie sub haină. Apoi, după rugăciune, vrînd ei să şadă, nearătînd boierul Evanghelia, i-a zis Cuviosul: „Frate Clemente, scoate mai întîi Sfînta Evanghelie cea făgăduită Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care o ai sub haina ta, şi atunci vom şedea”. Auzind aceasta, boierul s-a înspăimîntat de vederea de mai înainte a Cuviosului – căci nimeni nu-i spusese de aceasta -, şi îndată, scoţînd Sfînta Evanghelie, a dat-o în mîinile Cuviosului. Atunci, şezînd, s-a îndulcit de duhovniceşti vorbiri cu dînsul şi s-a întors la casa sa cu mult folos sufletesc.

Astfel, nădejdea sa către Dumnezeu şi împlinirea lipsei în mănăstirea lui, Cuviosul Teodosie le-a încredinţat cu multe minuni, după cum a spus un monah, anume Ilarion, care în toate zilele şi nopţile a scris cărţi în chilia Cuviosului Teodosie, pe cînd el cînta încet Psaltirea şi cu mîinile torcea lînă sau lucra altceva.

Într-o seară, pe cînd ei lucrau, a intrat iconomul Anastasie, spunînd Cuviosului: „Nu am cu ce să cumpăr pentru a doua zi, cele de nevoie la masa fraţilor şi alte trebuinţe”. Iar Cuviosul i-a răspuns: „Precum vezi, acum este seară şi ziua de mîine este departe; de aceea mergi şi aşteaptă puţin, rugîndu-te lui Dumnezeu, căci El se va îngriji de noi şi ne va milui precum va voi!” Auzind acestea iconomul, s-a dus; iar Cuviosul, sculîndu-se îndată, a mers în chilia sa cea mai dinăuntru, ca să-şi cînte după obicei pravila sa. Venind după rugăciune, a stat lucrînd lucrul său şi, iată, a venit iarăşi iconomul, spunîndu-i tot aceeaşi. Iar Cuviosul i-a zis: „Nu ţi-am spus oare să te rogi lui Dumnezeu? Iar de dimineaţă, mergînd în cetate la cel ce vinde, vei lua cu împrumut cele de trebuinţă fraţilor. Pe urmă, Dumnezeu făcîndu-ne nouă bine, vom plăti datoria, căci credincios este Cel ce a zis: „Să nu vă îngrijiţi de a doua zi, că nu ne va lăsa pe noi Dumnezeu cu darul Său”.

Ieşind iconomul, a intrat un tînăr luminos în haină ostăşească şi, închinîndu-se, a pus pe masă un taler de aur şi îndată a ieşit afară, fără a zice ceva. Iar Cuviosul, sculîndu-se, a luat aurul şi cu lacrimi s-a rugat lui Dumnezeu, mulţumindu-I. Apoi, a doua zi, chemînd pe portar, l-a întrebat: „A venit cineva la poartă în noaptea aceasta?” Iar portarul i-a zis: „Cu adevărat n-a venit nimeni, pentru că după apusul soarelui îndată am închis poarta”. Atunci Cuviosul, chemînd pe iconom i-a dat talerul de aur, zicîndu-i: „Ce zici, frate Anastasie, că nu ai cu ce cumpăra cele de trebuinţă fraţilor? Deci, ia-ţi aurul şi mergi de cumpără cele de trebuinţă”.

Iconomul, cunoscînd darul lui Dumnezeu, a căzut şi i s-a închinat, cerînd iertare. Iar Cuviosul îl învăţa: „Frate, să nu te deznădăjduieşti niciodată, ci să te întăreşti în credinţă şi aruncă toată grija ta spre Domnul, că Acela se îngrijeşte de noi, precum voieşti. Deci, să faci astăzi fraţilor ospăţ, că aceasta este cercetarea lui Dumnezeu, şi, cînd ne lipsim vreodată, Dumnezeu iarăşi se îngrijeşte de noi, precum s-a şi făcut”.

Într-o zi a venit de asemenea la Cuviosul, chelarul Teodor, spunîndu-i: „Astăzi nu am ce să pun înaintea fraţilor la masă”. Răspuns-a lui Cuviosul: „Mergi de aşteaptă puţin, rugîndu-te lui Dumnezeu, că Acela Se îngrijeşte de noi, iar de nu vom fi vrednici, vei fierbe grîu şi, amestecîndu-l cu miere, vei pune fraţilor la masă. Însă să nădăjduim spre Dumnezeu, Care în pustie a dat pîine popoarelor celor nesupuse. Acela şi nouă azi este puternic să ne dea hrană”.

Auzind chelarul aceasta, s-a dus; iar Cuviosul se ruga lui Dumnezeu neîncetat. Şi iată, Ioan, cel întîi între boierii voievodului Izaslav, după voinţa lui Dumnezeu, a umplut trei care cu bucate: pîine, peşte, linte, grîu şi miere, trimiţîndu-l la Cuviosul în mănăstire. Iar Cuviosul, văzîndu-le, a preamărit pe Dumnezeu şi a zis chelarului: „Vezi, frate Teodore, că nu ne lasă pe noi Dumnezeu? Numai de am nădăjdui spre Dînsul cu toată inima! Mergi de fă ospăţ fraţilor pentru astăzi, căci aceasta este cercetarea lui Dumnezeu”. Aşa s-au veselit Cuviosul şi fraţii la masă cu veselie duhovnicească, mulţumind lui Dumnezeu, că nu este lipsă celor ce se tem de El. Iar Dumnezeu făcea din destul asemenea faceri de minuni în locaşul lui, cu rugăciunile Cuviosului.

Într-una din zile a venit la Cuviosul Teodosie preotul din cetate, cerînd vin spre slujirea dumnezeieştii Liturghii. Şi îndată, Cuviosul, chemînd pe iconomul bisericii, i-a poruncit să umple vasul preotului cu vin. Iar el a răspuns: „Puţin am, abia de trei sau de patru Sfinte Liturghii!” Iar Cuviosul i-a zis: „Dă-i omului acesta tot vinul ce îl avem, iar de noi Se va îngriji Dumnezeu!” Iconomul, ducîndu-se, n-a ascultat porunca Sfîntului şi a turnat preotului puţin vin în vas, oprind numai pentru a doua zi la dumnezeiasca slujbă. Iar preotul, luîndu-l, l-a arătat Cuviosului. Atunci Cuviosul, chemînd pe iconom, i-a zis: „Au nu ţi-am spus să-i dai tot vinul şi pentru ziua de mîine să nu te îngrijeşti? Pentru că Dumnezeu nu va lăsa fără slujbă biserica Maicii Sale pe ziua de mîine; ci încă şi acum ne va da nouă vin destul!” Şi aşa, iconomul, mergînd, a dat tot vinul preotului şi l-a eliberat pe el.

Deci, pe cînd era după cină, după proorocia Cuviosului, au adus trei care cu buţi pline de vin, de la o mare jupîneasă din casa iubitorului de Hristos domn Vsevolod. Iconomul bisericii, văzînd aceasta, a preamărit pe Dumnezeu, minunîndu-se de proorocia Cuviosului Teodosie, care a zis: „Într-această zi ne va trimite nouă Dumnezeu vin din destul”, precum s-a şi întîmplat.

Acelaşi iconom bisericesc a văzut altă minune, ce s-a făcut cu rugăciunile Cuviosului, asemenea acesteia.

Odată, la ziua praznicului Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, lipsind untdelemnul trebuincios la candelele ce luminau în biserică, s-a gîndit iconomul bisericii ca din seminţele pămîntu-lui să stoarcă ulei şi de acela să toarne în candele şi să le aprindă. De aceea, întrebînd pe Cuviosul Teodosie, iar el neoprindu-l de la una ca aceasta, a făcut aşa, precum s-a gîndit. Dar cînd voia să toarne uleiul acela în candele, a văzut un şoarece mort căzut în el.

Atunci, degrabă mergînd, a spus Cuviosului, zicînd: „Cu toate că am acoperit bine vasul cu uleiul acela, totuşi nu ştiu pe unde a intrat un şoarece şi s-a înecat acolo”. Iar Cuviosul, cunoscînd că cu dumnezeiasca purtare de grijă s-a făcut aceasta, a zis iconomului: „Se cade nouă, frate, să nădăjduim spre Dumnezeu, că puternic este să ne dea nouă cele de trebuinţă, iar, necrezînd, să nu facem un lucru care nu se cade. Ci mergi de varsă uleiul acela pe pămînt şi aşteaptă puţin, rugîndu-ne lui Dumnezeu, că El are să ne dea în această zi untdelemn din destul”. Apoi, iconomul, ascultînd porunca şi Cuviosul rugîndu-se, cînd era ceasul de Vecernie, unul din cei bogaţi a adus un vas foarte mare plin cu unt-delemn, pe care văzîndu-l Cuviosul, a preamărit pe Dumnezeu că aşa degrabă a auzit rugăciunea lui. Drept aceea a umplut candelele toate şi încă a mai rămas untdelemn destul. Şi astfel, au făcut a doua zi praznic luminat Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Din unele minuni ca acestea, care, cu rugăciunile Cuviosului Teodosie, se împlinea lipsa, a fost şi aceasta: Iubitorul de Hristos domn Izaslav, care avea cu adevărat dragostea lui Hristos către Cuviosul Teodosie, venea adeseori la el, îndulcindu-se de cuvintele lui cele curgătoare ca mierea. Într-una din zile, voievodul, venind la Cuviosul Teodosie, a zăbovit la dumnezeiasca vorbire pînă la vremea cîntării Vecerniei. Şi, iată, deodată, Dumnezeu voind aşa, o ploaie mare a căzut. Iar Cuviosul, văzînd o vărsare de apă ca aceea, a chemat chelarul şi i-a poruncit să pregătească bucate pentru cina voievodului. Chelarul a zis: „Părinte, nu am must de băut pentru voievod şi pentru cei ce sînt cu ei”. Iar Cuviosul i-a zis: „Oare nici cît de puţin nu ai?”

Răspuns-a chelarul: „Cu adevărat, părinte, nu am nici o picătură, încît şi vasul în care era băutura aceea, l-am răsturnat deşert şi l-am pus cu vana în jos”. Iar Cuviosul Teodosie, fiind plin de darul lui Dumnezeu după numele său, i-a zis: „Iată, mergi după cuvîntul meu, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, şi vei afla mied în vasul acela”. Iar el, crezînd, a mers după cuvîntul Cuviosului şi a aflat vasul aşezat drept şi plin de mied. Văzînd el aceasta şi înfricoşîndu-se, degrabă a mers şi a spus Cuviosului ceea ce se făcuse. Şi i-a zis Cuviosul: „Taci, fiule, şi nu spune nimănui de aceea, ci iute du-te şi adu voievodului şi celor cu el cît va fi de trebuinţă; încă şi fraţilor să dai dintr-acela, pentru că aceasta este binecuvîntarea lui Dumnezeu!” După aceasta, încetînd ploaia, voievodul s-a dus la casa sa, iar în mănăstire a fost atîta binecu-vîntare, încît multă vreme fraţii s-au îndestulat cu acea băutură.

Odată a venit la acelaşi cuvios mai-marele pitarilor şi i-a spus: „Nu am făină din care să fac pîini, fraţilor”. Răspuns-a Cuviosul: „Mergi şi caută în hambar, doar vei afla în el cumva puţină făină, pînă ce iarăşi Dumnezeu Se va îngriji de noi”. Iar el a zis către Cuviosul: „Adevărul îţi spun, părinte, că eu singur am şters racla şi nu mai este nimic în ea, decît într-un unghi puţine tărîţe, ca trei sau patru pumni”. Cuviosul i-a zis: „Să mă crezi, fiule, că puternic este Dumnezeu, să ne îndestuleze pe noi cu făină şi dintr-acele puţine tărîţe, precum pe vremea lui Ilie a făcut acelei văduve, căreia i-a înmulţit făina, dintr-un pumn ce avea, încît s-a hrănit aceea cu fiul ei în vreme de foamete, pînă ce s-a făcut îndestulare. Pentru că acum este tot acelaşi Dumnezeu, Care este puternic şi Care asemenea poate să ne facă şi nouă din puţin mult; deci, mergi şi caută, doar va fi binecuvîntarea lui Dumnezeu la locul acela”.

Iar el, auzind aceasta, în urma rugăciunilor Cuviosului Teodosie s-a dus. Şi cum a intrat în hambar, a văzut racla, care mai înainte era goală, fiind plină de făină, încît se vărsa pe pămînt pe deasupra. Şi îndată s-a înspăimîntat, văzînd acea preaslăvită minune şi, întorcîndu-se, a spus Cuviosului; iar cuviosul i-a zis: „Mergi, frate, şi nu spune nimănui de aceasta şi să faci pîine după obicei, pentru că, iată, cu rugăciunile cuvioşilor fraţilor noştri, Dumnezeu a trimis la noi mila Sa”.

Pentru aceste multe faceri de bine dumnezeieşti, Cuviosul părintele nostru Teodosie mulţumea lui Dumnezeu cu lacrimi în rugăciunile sale, şi în toate nopţile petrecea fără de somn, plecîndu-şi genunchii pînă la pămînt. Acestea le-au aflat iconomii bisericii, care, mergînd mai înainte de cîntarea Utreniei la chilia lui ca să ia binecuvîntare, îl auzeau totdeauna rugîndu-se şi plîngînd mult şi, adeseori, bătîndu-se cu capul de pămînt, iar cînd Cuviosul auzea zgomot, îndată tăcea, făcîndu-se că doarme, pînă ce bătea de trei ori cel ce zicea: „Binecuvintează, părinte”.

Atunci el, deşteptîndu-se ca din somn, răspundea: „Dumnezeu să te binecuvinteze”. Apoi, mai înainte de toţi se afla în biserică, şi aşa făcea în toate nopţile. Afară de aceasta el se nevoia şi cu alte feluri de osteneli în vremea egumeniei sale. Pentru că nimeni nu l-a văzut vreodată zăcînd pe coastele sale, şi, cînd voia să se odihnească pentru neputinţa trupească, după cîntarea Pavecerniţei, atunci, şezînd, dormea puţin şi îndată, după aceea pleca la cîntarea cea de toată noaptea. Asemenea, nu l-a văzut niciodată turnîndu-şi apă pe trupul său, ci îşi spăla numai mîinile şi faţa. Iar cînd fraţii aveau ospăţ, el mînca pîine uscată, verdeţuri fierte fără unsoare şi bea numai apă. Dar niciodată nu s-a văzut la masă mîhnit, ci totdeauna avea faţa veselă, nu de bucate, ci de darul lui Dumnezeu care întărea inima lui.

În toţi anii, la postul Sfintelor Paşti, se ducea Sfîntul Teodosie în peşteră, unde s-a pus după aceea şi cinstitul lui trup. Acolo se închina singur, pînă ce venea Duminica Floriilor. Iar vineri, mai înainte de duminica aceea, în vremea Vecerniei ieşea din peşteră şi venea la fraţi. De multe ori şi din peştera aceea, în care îl ştiau fraţii că se închină, se ducea noaptea, neştiut de nimeni, la un sat mănăstiresc şi petrecea acolo în altă peşteră ascunsă, rugîndu-se lui Dumnezeu. De acolo ieşea tot noaptea, mai înainte de vinerea dinaintea Duminicii Floriilor şi venea în peştera cea dintîi. Şi aşa ieşea la fraţi în vinerea aceea, încît toţi socoteau, că acolo a petrecut el toate zilele postului.

Multe necazuri şi năluciri îi făceau cuviosului în peşteră duhurile cele rele. Dar, Dumnezeu i-a dat putere nevăzută spre biruinţa lor, încît nefiind izgonit nicidecum de acele duhuri, petrecea într-o peşteră aşa de întunecoasă, netemîndu-se de mulţimea stăpîniilor întunericului, ci stătea cu tărie ca un bun ostaş al lui Hristos. Cu rugăciunea şi cu postul i-a gonit de la sine şi nu îndrăzneau să se apropie de dînsul, ci îi făceau năluciri numai de departe.

Odată, după cîntarea Pavecerniţei, vrînd să se odihnească puţin, iată, aude în peşteră glas de strigare, de la mulţimea diavolilor, ca şi cum unii mergeau în căruţe, alţii băteau în timpane, iar alţii cîntau din fluiere. Şi aşa toţi chiuiau, încît se cutremura peştera. Auzind Cuviosul acestea toate, nu se temea, nici nu se înspăimînta, ci însemnîndu-se cu semnul Sfintei Cruci şi sculîndu-se, a început să cînte Psaltirea şi îndată s-a făcut nevăzut acel cutremur şi chiot. După rugăciune se auzea iar glas de nenumăraţi diavoli. Deci, sculîndu-se iarăşi Cuviosul, cînta psalmi şi acel glas iar se stingea. Aşa în multe zile şi nopţi îi făceau lui supărare duhurile cele rele, nedîndu-i pace să se odihnească, pînă ce, cu darul lui Dumnezeu, i-a biruit pe ei desăvîrşit şi a luat putere asupra lor, încît acum şi de departe nu îndrăzneau să se apropie de acel loc unde făcea Cuviosul rugăciune, ci fugeau de dînsul, lucru care s-a adeverit prin multe minuni.

În casa unde se făcea pîinea pentru hrana fraţilor, diavolii făceau multe supărări, uneori vărsîndu-le făina, alteori răspîndindu-le aluatul cel pus spre facerea pîinii, făcîndu-le şi alte rele. Atunci, mergînd mai marele pitarilor a spus aceasta Cuviosului Teodosie. Deci, mergînd el în casa aceea şi închizînd uşa după sine, a petrecut într-însa pînă la Utrenie, făcînd rugăciuni, şi din acel ceas nu s-au mai arătat diavoli în acel loc şi nu le-a mai făcut nici o supărare.

Într-o zi, a venit la Cuviosul un frate de la un sat mănăstiresc, spunîndu-i: „În grajdul unde închidem dobitoacele este un locaş de diavoli, care fac multe supărări, nelăsînd dobitoacele să mănînce. De multe ori preotul face rugăciuni, stropind locul acela cu apă sfinţită, dar fără de nici un folos. Atunci Cuviosul, întrarmîndu-se cu rugăciunea şi cu postul, a mers în satul acela şi, fiind seară, a intrat în grajd şi închizînd uşa a petrecut acolo, făcînd rugăciuni pînă a doua zi. Din ceasul acela nu s-au mai arătat diavoli în acel loc şi nimănui din acel sat nu i-au mai făcut supărare.

Nu numai singur Cuviosul biruia puterea diavolească, ci de auzea că vreunul din fraţi avea supărare de nălucirile diavoleşti, pe acela îl învăţa să nu umble din loc în loc, ci să se întrarmeze cu postul şi cu rugăciunea, chemînd pe Dumnezeu spre biruirea diavolilor.

Grăia şi aceasta către dînşii: „Asemenea mi se făcea şi mie la început. Că într-o noapte, pe cînd cîntam în chilie psalmii obişnuiţi, un cîine negru stătea înaintea mea, încît nu puteam a mă închina. Stînd el mult, am vrut să-l lovesc şi s-a făcut nevăzut. Atunci atîta frică şi cutremur m-a cuprins, încît voiam să fug din acel loc, de nu mi-ar fi ajutat Domnul. Deşteptîndu-mă puţin din spaimă, am început cu osîrdie a mă ruga lui Dumnezeu şi a face adeseori închinăciuni. Şi astfel a fugit de la mine acea frică, încît din ceasul acela nu mă mai tem de nălucirile drăceşti, deşi se arată înaintea ochilor mei.

Unul din fraţi, anume Ilarion, povestea: Multă supărare îmi făceau diavolii în chilie, căci noaptea cînd mă culcam, venea mulţime de diavoli, care mă apucau de păr şi, călcîndu-mă, mă trăgeau, iar alţii, ridicîndu-mi peretele, ziceau: „Pe aici să-l tragem, ca să-l sugrumăm cu peretele”. Şi aşa îmi făceau în toate nopţile. Eu, neputînd să rabd acestea mai mult, am spus Cuviosului Teodosie şi voiam să mă duc din acel loc în altă chilie. Dar Cuviosul mi-a zis: „Nu te duce, frate, ca nu cumva să se laude întru tine diavolii, că, biruindu-te, ai fugit. Căci mai mare răutate vor începe să-ţi facă, ca cei ce au luat putere asupra ta. Ci roagă-te lui Dumnezeu cu osîrdie în chilia ta. El, văzîndu-ţi răbdarea ta, îţi va da biruinţă asupra lor, încît ei nici nu vor mai îndrăzni a se apropia de tine”.

Iar eu iarăşi am zis către dînsul: „Rogu-mă ţie, părinte, că de acum nu voi să mai petrec în chilia aceea nicidecum, pentru mulţimea diavolilor ce locuiesc într-însa”. Atunci Cuviosul a făcut spre mine semnul Crucii şi mi-a zis: „Mergi, frate, în chilia ta; de acum nici o supărare nu-ţi vor mai face viclenii diavoli şi nici nu-i vei mai vedea”. Eu, crezînd, m-am închinat Cuviosului şi am plecat. De atunci acele duhuri viclene n-au mai îndrăznit a se apropia de chilia mea, fiind gonite cu rugăciunile Cuviosului Teodosie.

Pe lîngă această bărbăţie împotriva vrăjmaşilor celor nevăzuţi, a adăugat Cuviosul Teodosie şi bărbăţia împotriva vrăjmaşilor celor văzuţi ai lui Dumnezeu. El avea un obicei ca acesta, că de multe ori, sculîndu-se noaptea în ascuns de toţi, ieşea la evrei şi cu bărbăţie îi dovedea pentru Hristos, ocărîndu-i şi mustrîndu-i ca pe nişte lepădători de lege şi îi numea pe ei ucigaşi de Dumnezeu, pentru că dorea mult ca, pentru mărturisirea credinţei cea întru Hristos, să fie ucis ca un adevărat următor al Lui; iar mai ales de aceea, de care şi Însuşi Hristos a fost ucis.

Acest viteaz mărturisitor, pe lîngă dorinţa aceasta, voia să pătimească şi pentru mărturisirea dreptăţii, precum s-a adeverit astfel: În zilele egumeniei lui a fost o tulburare de la vrăjmaşul cel fără de trup, domnul întunericului, între cei trei fraţi după trup, voievozi ai Rusiei, în acest mod: Cei doi fraţi, Svetoslav, voievodul Cernigovului şi Vsevolod, voievodul Pereaslavei, au făcut război nedrept asupra fratelui lor mai mare, iubitorul de Hristos Izaslav, voievodul Kievului, pe care, bătîndu-l, l-au izgonit din Kiev, cetatea scaunului, şi ei înşişi au venit la Kiev şi au trimis la Cuviosul Teodosie, poftindu-l să vină la ei la prînz. Dar, Cuviosul, cu îndrăzneală, le-a răspuns: „Nu mi se cade mie a merge la masa nedreptăţii, ca la masa Izabelei!”

Apoi, Vsevolod, ducîndu-se la stăpînirea sa în Pereaslav, iar Svetoslav, şezînd în Kiev la domnia lui Izaslav, Cuviosul Teodosie a început a-l mustra neîncetat pe voievodul Svetoslav, ca pe cel ce cu nedreptate a şezut pe scaunul fratelui său. De multe ori îl ocăra înaintea celor ce veneau la el la mănăstire, rugîndu-i pentru aceea ca să-i spună lui. Iar după aceea i-a trimis o scrisoare foarte mustrătoare, în care a scris aceasta: „Glasul sîngelui fratelui tău celui de un pîntece cu tine, strigă către Dumnezeu asupra ta, ca sîngele lui Abel asupra lui Cain”. Şi i-a pomenit pe alţi mulţi din cei vechi, nedrepţi, urîtori şi de fraţi gonitori, pentru învăţarea lui. Iar voievodul Svetoslav, citind scrisoarea aceea, s-a mîniat foarte, aruncînd-o la pămînt. Şi de atunci, Cuviosul Teodosie a fost vestit că va fi osîndit la surghiun. Pentru aceasta fraţii din mănăstire, fiind în mare mîhnire, rugau pe Cuviosul să înceteze de a-l mai mustra pe voievod.

Asemenea, venind şi mulţi boieri şi spunîndu-i de mînia voievodului, îl sfătuiau să nu se împotrivească lui, şi-i ziceau: „Iată, voievodul o să te trimită în surghiun pentru aceasta”. Iar Cuviosul, auzind că-i spuneau de surghiunie, s-a bucurat cu duhul şi a zis: „De aceasta mă bucur, fraţilor, nimic mai fericit nu-mi este în viaţa aceasta, decît a fi izgonit, pentru dreptate, pentru care sînt gata ori la surghiun, ori la moarte”. Şi de atunci, mai mult a început a-l ocărî pe voievod pentru ura contra fratelui său, dorind foarte mult să fie surghiunit.

Însă, voievodul, deşi se mîniase foarte tare, n-a îndrăznit să facă Cuviosului nici un rău, ştiindu-l că este drept şi sfînt; pentru care şi mai mult duşmănea pe voievodul Izaslav, fratele său, că are un luminător ca acela în stăpînirea sa. După aceasta, Cuviosul Teodosie, fiind rugat mult de fraţi şi de boieri şi înţelegînd că nimic nu sporeşte asupra voievodului cu cuvintele sale aspre, a încetat de a-l mustra. Şi de atunci s-a gîndit ca prin rugăciune să-l îndemne pe el, ca să întoarcă stăpînirea sa fratelui său.

Nu după multe zile voievodul Svetoslav, înştiinţîndu-se de schimbarea Cuviosului Teodosie, s-a bucurat şi a trimis la el, rugîndu-l, oare îi va da lui voie să vină la mănăstire sau nu? Acela, neoprindu-l, voievodul a venit bucuros cu boierii în mănăstirea lui. Iar Cuviosul cu fraţii, ieşind din biserică, l-au întîmpinat cu cinste, închinîndu-se cu toţii aceluia. Iar voievodul, sărutînd pe Cuviosul, i-a zis: „Iată, părinte, nu îndrăzneam să vin la tine, socotind că mîniindu-te asupra mea, nu mă vei primi în mănăstirea ta”. Iar Cuviosul i-a răspuns: „Şi ce sporeşte, bunule stăpîn, mînia noastră asupra stăpînirii tale? Dar, se cade nouă a mustra şi a grăi cele spre mîntuirea sufletului, iar vouă se cuvine a le asculta pe acelea”.

Apoi, intrînd în biserică, a făcut rugăciuni şi, după rugăciune, începînd a grăi din dumnezeieştile scripturi, îl învăţa mult pentru dragostea fratelui. Iar voievodul, asemenea, multă pricină aruncă asupra fratelui său. Şi astfel, după multă vorbă folositoare de suflet, voievodul s-a dus la casa sa, slăvind pe Dumnezeu că s-a învrednicit a vorbi cu un bărbat ca acesta. Şi de atunci adeseori venea la el. După aceea, de multe ori însuşi Cuviosul Teodosie mergea la acest mare voievod Svetoslav, aducîndu-i aminte de frica lui Dumnezeu şi de dragostea către fratele său.

Într-una din zile Cuviosul a mers la voievod şi a văzut pe mulţi înaintea lui, cîntînd în diferite glasuri de muzici şi toţi veselindu-se. Iar Cuviosul, şezînd aproape de voievod şi privind în jos, i-a zis: „Oare aşa va fi şi în veacul cel viitor?”

Voievodul, umilindu-se, a lăcrimat puţin şi a poruncit ca îndată să înceteze cîntările. De atunci, dacă poruncea cîndva acelora să cînte şi auzea de venirea Cuviosului, totdeauna le poruncea să înceteze de-a cînta. De multe ori, cînd voievodul afla de venirea Cuviosului, ieşea înaintea uşilor casei şi îl întîmpina cu bucurie. Odată, venind Cuviosul, voievodul i-a zis cu bucurie: „Iată, părinte, îţi spun adevărul, că de mi-ar spune cineva că tatăl, cel ce m-a născut, a înviat din morţi, nu m-aş bucura aşa precum mă bucur de venirea ta şi nu m-aş teme de acela aşa, ca de cuviosul tău suflet”.

Deci, Cuviosul i-a zis: „De este aşa precum grăieşti, apoi să împlineşti cererea mea şi să întorci fratelui tău scaunul, pe care binecredinciosul tău tată i l-a dat”. Iar voievodul pentru aceasta a tăcut, neştiind ce să răspundă; că atît de mult îl aprinsese vrăjmaşul cu mînie asupra fratelui, încît nici nu voia să audă de el. Însă, Cuviosul Teodosie, în toate zilele şi nopţile se ruga lui Dumnezeu pentru iubitorul de Hristos domn Izaslav. La ecteniile bisericeşti a poruncit să-l pomenească, ca pe cel după lege domn al scaunului Kievului şi frate mai mare; iar pe acesta, ca unul ce nu şezuse după dreapta lege pe scaunul acela, a poruncit ca multă vreme să nu-l pomenească în mănăstirea sa. Dar în cele din urmă, fiind rugat de fraţi, a poruncit ca şi pe acesta să-l pomenească, însă mai întîi pe Izaslav, iar pe urmă pe Svetoslav.

Fericitul Nicon, cel mai sus pomenit, care ajuta întru toate Cuviosului Teodosie, fiind călugărit de el, văzînd o tulburare ca aceea între domnii Rusiei, s-a dus a doua oară cu doi monahi din Mănăstirea Pecersca, în ostrovul Tmutoracan, unde a zidit o mănăstire, iar Cuviosul Teodosie a rămas la celelalte osteneli fără de el.

Cuviosul părintele nostru Teodosie, fiind plin din destul de fapte bune şi umplîndu-se mănăstirea sa cea veche cu fraţi, pe care acum nu-i mai încăpea, a început a purta grijă, rugîndu-se lui Dumnezeu cu osîrdie, ca să mute mănăstirea în alt loc mai larg, şi să zidească o biserică mai mare de piatră, întru numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Dumnezeu arăta că este bineprimită rugăciunea lui şi locul spre mutare şi întemeierea bisericii celei mai mari de piatră şi o preamărea cu minuni ca acestea:

Un om dreptcredincios şi temător de Dumnezeu, pe cînd mergea pe deal, alături de biserica cea veche a Pecerscăi, pe o noapte întunecoasă, iată, a văzut în mijlocul luminii celei mari, care strălucea numai deasupra mănăstirii, că se arăta Cuviosul Teodosie, stînd înaintea bisericii cu mîinile ridicate spre cer şi rugîndu-se lui Dumnezeu. Privind el şi minunîndu-se, iată, altă minune s-a arătat: O văpaie foarte mare ieşind din vîrful bisericii şi făcîndu-se un curcubeu, a trecut la alt deal, unde mai în urmă Cuviosul Teodosie a zidit din piatră biserica cea nouă. Văpaia aceea stătea ca un curcubeu, cu un capăt pe vîrful bisericii celei vechi, iar cu altul pe locul celei noi. Această minune a spus-o omul acela cu adevărat în mănăstirea Cuviosului Teodosie.

Într-o noapte, oamenii care locuiau aproape de acel loc, au auzit un glas de nenumăraţi cîntăreţi, iar ei, sculîndu-se din aşternuturile lor, au ieşit de prin case şi, stînd la un loc înalt, priveau de unde se aude acel glas. Şi, iată, strălucea o lumină mare deasupra mănăstirii celei vechi a Pecerscăi şi în lumina aceea au văzut ieşind din biserică o mulţime de monahi, mergînd la locul cel nou. Unii duceau icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, alţii, mergînd în urmă, aveau în mîini lumînări aprinse, iar înaintea tuturor mergea părintele şi povăţuitorul lor, Cuviosul Teodosie. Ajungînd la locul acela, au făcut cîntare şi rugăciuni; după aceea, cîntînd, s-au întors înapoi şi au intrat în biserica cea veche. Aceasta au văzut-o şi au spus-o mulţi oameni, de vreme ce nici unul din fraţi nu era acolo, care au cunoscut cu adevărat că au văzut pe îngeri ieşind şi intrînd.

Cînd se zidea temelia cea minunată de piatră a bisericii Mănăstirii Pecersca, în locul cel însemnat de Dumnezeu din cer, atunci Cuviosul Teodosie singur s-a ostenit, căci în toate zilele mergea la acel lucru, privind cu sîrguinţă şi pe cît putea ajuta şi la lucru. El, purtînd haină proastă, nu-l socotea nimeni că este egumen, ci numai un ascultător din cei mai mici.

Într-o zi, pe cînd Cuviosul mergea la lucrătorii cei ce zideau biserica, l-a întîmpinat o văduvă năpăstuită de judecător şi l-a întrebat: „Părinte, rogu-te, spune-mi, este în mănăstire egumenul vostru?” Răspuns-a Cuviosul: „Ce trebuinţă ai cu dînsul, că este un om păcătos”. Dar femeia i-a zis: „De este păcătos nu ştiu, numai aceasta ştiu că pe mulţi izbăveşte de necaz şi de ispită; pentru aceasta şi eu am venit, rugîndu-mă să-mi ajute şi mie, fiind năpăstuită fără dreptate de judecător”. Cuviosul, înştiinţîndu-se de pricina năpăstuirii ei, îi era jale şi a zis către dînsa: „Femeie, mergi la casa ta, iar cînd va veni egumenul nostru, eu îi voi spune despre tine şi el te va izbăvi de necazul tău!” Auzind femeia aceasta, s-a dus acasă, iar Cuviosul a mers la judecător şi, vorbind pentru dînsa, a izbăvit-o de tiranie şi i-a dat toate cu cîte era năpăstuită de dînsul.

Cu nişte lucruri ca acestea şi cu altele vrednice cerului a ajutat Cuviosul Teodosie la facerea bisericii Mănăstirii Pecersca, cea asemenea cu cerul, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care, deşi nu a terminat-o desăvîrşit, însă după moarte, cu rugă-ciunile sale cele către Dumnezeu, ajuta Cuviosului Ştefan, care a luat egumenia după dînsul, spre a termina lucrul lui desăvîrşit.

Cuviosul părintele nostru Teodosie, trăind cu dumnezeiască plăcere, a ajuns la sfîrşitul vieţii. Şi, ştiindu-şi mai dinainte cea către Dumnezeu ducere a sa şi ziua odihnei sale, a poruncit să se adune toţi fraţii, nu numai cei ce erau în mănăstire, ci şi cei de pe la moşii sau de la alte trebuinţe şi toţi slujitorii, pe care i-a învăţat să petreacă fiecare în slujba cea încredinţată lui cu toată osîrdia şi frica de Dumnezeu şi să se silească toţi a cîştiga mîntuirea sufletului şi viaţa cea plăcută lui Dumnezeu. Îi mai învăţa sîrguinţa şi starea cea cu frică în biserică, despre dragoste şi supunere, nu numai către cei mai bătrîni, ci şi către cei de o vîrstă cu ei. Şi, zicîndu-le Cuviosul Teodosie acestea, i-a binecuvîntat şi i-a eliberat.

Apoi a venit dreptcredinciosul domn Svetoslav spre cercetarea cuviosului, iar el, deschizîndu-şi gura sa care vărsa dar, a început a-l învăţa despre dreapta credinţă, cum să o păzească şi să aibă grijă de sfintele biserici. Şi pe lîngă acestea a zis: „Mă voi ruga Domnului Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Lui pentru dreapta credinţă a ta, ca să-ţi dea stăpînire paşnică şi netulburată. Şi, iată, încredinţez dreptei tale credinţe, această sfîntă mănăstire a Pecerscăi, casa Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care singură a voit a o zidi.

După aceea, Cuviosul Teodosie, din răceală fiind cuprins de boală şi aprinzîndu-se cu fierbinţeală şi fiind slăbit foarte mult, s-a culcat pe patul în care nu se culcase niciodată şi a zis: „Voia lui Dumnezeu să fie şi pentru mine, aşa după cum va voi El. Şi mă rog Ţie, Stăpîne al meu Iisuse Hristoase, să fii milostiv sufletului meu, ca să nu-l întîmpine pe el vicleşugul duhurilor potrivnice, ci să-l primească îngerii Tăi, cei ce ne trec prin vămile cele întunecoase şi ne duc la lumina milostivirii Tale”.

Zicînd acestea, a tăcut. Iar fraţii erau în mare necaz şi mîhnire, neputînd el să grăiască de trei zile, nici să-şi deschidă ochii, încît multora li se părea că a murit, de n-ar fi văzut încă puţină suflare într-însul.

După trei zile s-a sculat Cuviosul din pat şi, adunîndu-se toţi fraţii, le-a grăit: „Fraţilor şi părinţilor, iată acum vremea vieţii mele se sfîrşeşte, precum mi-a arătat Domnul în peşteră în zilele de post. Deci, doresc să vă sfătuiţi între voi pe cine voiţi să vă pun egumen în locul meu”. Auzind fraţii acestea, au căzut în mare mîhnire şi plîngere şi, ieşind ei afară, s-au sfătuit cu toţii, ca pe Ştefan iconomul bisericii, să-l numească egumen. Apoi, în altă zi, chemînd Cuviosul pe toţi fraţii, le-a grăit: „Ce gîndiţi, fiilor, cine este vrednic ca să fie egumen?” Ei toţi au zis: „Ştefan este vrednic!” Atunci Cuviosul Teodosie, chemînd pe Ştefan, l-a binecuvîntat a fi egumen în locul său, zicîndu-i: „Iată, fiule, îţi dau mănăstirea s-o păzeşti cu luare aminte şi, precum am rînduit în slujbe, aşa să ţii obiceiurile mănăstireşti. Rînduielile să nu le schimbi, ci toate să le faci după aşezarea şi rînduiala mănăsti-rească”. Iar pe fraţi i-a învăţat să i se supună lui şi aşa i-a eliberat, făcîndu-le cunoscută ziua morţii sale, zicînd: „Sîmbătă, cînd va răsări soarele, sufletul meu va ieşi din trup!” După aceasta, chemînd pe Ştefan singur, îl învăţa pentru păstoria sfintei turme, iar el nu se despărţea de Cuviosul Teodosie, slujindu-i acolo cu smerenie, căci slăbise mult de boală.

Sosind sîmbăta şi luminîndu-se de ziuă, Cuviosul a trimis şi a chemat la el pe toţi fraţii şi astfel, pe rînd i-a sărutat pe toţi cu dragoste, plîngînd şi tînguindu-se de despărţirea de un păstor aşa de bun. Apoi le-a zis: „Iubiţii mei fraţi, iată cu dragoste v-am sărutat pe toţi, căci mă duc la Stăpînul meu Iisus Hristos. Iată acum egumenul vostru, pe care singuri l-aţi ales. Pe acesta să-l aveţi părinte duhovnicesc, pe acesta să-l ascultaţi şi după porunca lui toate să le faceţi cu plăcere dumnezeiască. Iar Dumnezeu, Care a făcut toate bunătăţile cu cuvîntul şi cu înţelepciunea Sa, să vă binecuvinteze şi să vă păzească de primejdia vicleanului vrăjmaş şi să păzească credinţa voastră tare şi nemişcată într-un gînd şi într-o dragoste, pînă la cea din urmă suflare. Apoi vă mai rog şi vă jur, ca haina în care sînt acum, cu aceasta să mă puneţi în peşteră, unde petreceam în zilele cele de post; nici să nu spălaţi săracul meu trup şi nimeni din oamenii mireni să nu mă vadă îngropîndu-mă, ci numai voi singuri să îngropaţi trupul meu, în locul ce s-a zis mai înainte.

Acestea auzindu-le fraţii din gura Sfîntului Teodosie, plînsete şi lacrimi ieşeau din ochii lor, iar Cuviosul iarăşi mîngîindu-i, le zicea: „Iată, mă făgăduiesc vouă, fraţilor şi părinţilor, că deşi mă duc cu trupul de la voi, cu sufletul totdeauna voi fi cu voi”. Apoi, după cuvintele acestea i-a trimis afară pe toţi, nelăsînd pe nici unul la el. Iar unul din fraţi, care îi slujea totdeauna, făcînd pe dinafară o gaură mică, privea prin ea la dînsul; şi a văzut pe Cuviosul sculîndu-se şi căzînd cu faţa la pămînt. Şi se ruga cu lacrimi milostivului Dumnezeu pentru mîntuirea sufletului său, chemînd în ajutor pe toţi sfinţii, dar mai ales pe Preasfînta Stăpîna noastră Născătoare de Dumnezeu, căreia îi încredinţa turma sa şi locul acela.

După rugăciune s-a culcat pe patul său. Apoi, odihnindu-se puţin, a căutat spre cer şi, avînd faţa veselă, cu mare glas a zis: „Binecuvîntat este Dumnezeu! Dacă este aşa, apoi de acum nu mă tem; ci mai ales, bucurîndu-mă, mă voi duce din lumea aceasta!” Precum este înţeles, o oarecare arătare văzînd, a grăit acestea. Apoi s-a culcat cu rînduială, întinzîndu-şi picioarele şi punînd mîinile pe piept în chipul crucii. Aşa şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu şi s-a adăugat în ceata Sfinţilor Părinţi, în anul de la zidirea lumii 6582, iar de la naşterea lui Hristos 1074, în trei zile ale lunii mai, într-o sîmbătă, precum singur a proorocit, pe cînd răsărea soarele.

Atunci, fraţii au făcut deasupra lui plîngere mare şi, luînd sfîntul lui trup, l-au dus în biserică, săvîrşind obişnuitele rugăciuni şi cîntări pentru cel mort. Deci, îndată, după o dumnezeiască arătare, mulţime de popor a venit cu osîrdie şi toţi aşteptau înaintea porţilor mănăstireşti, pînă ce vor duce trupul Cuviosului Teodosie la peşteră spre îngropare. Iar fraţii, încuind porţile, nu lăsau pe nimeni, aşteptînd pînă ce se va risipi poporul, ca atunci să îngroape trupul Cuviosului, precum le poruncise. Şi, îndată, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, cerul s-a acoperit fără de veste cu nori şi a căzut o ploaie mare; şi astfel s-au dus aceia. Apoi ploaia a încetat şi soarele a strălucit iarăşi. Atunci fraţii, ducînd trupul Cuviosului la peşteră, l-au pus în ea cu cinste.

În acea vreme voievodul Svetoslav, fiind aproape de Mănăs-tirea Pecersca a văzut deasupra ei un stîlp de foc de la pămînt pînă la cer, încît din aceea el a priceput moartea Cuviosului şi a zis către cei ce erau cu el: „Iată, precum mi se pare, Cuviosul Teodosie s-a mutat astăzi de pe pămînt la cer, pentru că am fost ieri la el şi l-am văzut bolnav foarte greu”. Apoi, trimiţînd şi înştiinţîndu-se de moartea lui, a plîns mult după dînsul.

În acel an, cu rugăciunile părintelui nostru Teodosie, a fost în mănăstirea lui belşug de toate bunătăţile, la moşiile ei a fost îndestulare, adăugire de dobitoace, precum n-a fost niciodată mai înainte. Fraţii, văzînd acestea, şi-au adus aminte de făgăduinţa sfîntului lor părinte şi au preamărit pe Dumnezeu, pentru că s-a învrednicit învăţătorul şi povăţuitorul lor cu darul facerii de minuni, care s-a adeverit după moartea lui prin multe minuni, la cei ce-l cheamă în ajutor.

În acea vreme, un boier, căzînd în urgia marelui voievod Svetoslav, toţi îi ziceau: „Voievodul voieşte să te trimită în surghiunie”. Iar el se ruga lui Dumnezeu cu osîrdie şi chema pe Cuviosul Teodosie în ajutor, zicînd: „Ştiu, părinte, că eşti sfînt! Iată, a sosit vremea ispitei mele. Grăbeşte, rugînd pe Stăpînul ceresc, să mă izbăvească din ea”. Şi, adormind el, i s-a arătat Cuviosul Teodosie, zicîndu-i: „De ce te mîhneşti aşa? Au ţi se pare că eu m-am dus de la voi? Deşi cu trupul m-am despărţit, dar cu sufletul sînt totdeauna cu voi. Deci, iată, mîine te va chema voievodul, neavînd nici o mînie asupra ta şi iarăşi te va aşeza în rînduiala ta cea dintîi!”

Boierul acela, deşteptîndu-se din somn, a văzut pe Cuviosul ieşind afară pe uşă, şi i s-a împlinit lui cuvîntul cu lucrul, iar el, de atunci, mai mare dragoste a luat către Mănăstirea Pecersca.

Un bărbat, vrînd să se ducă pe cale, a adus un sicriaş în mănăstirea Cuviosului Teodosie, plin de argint şi l-a dat spre păstrare unui monah cunoscut al său, cu numele Conon. Şi a văzut acest lucru unul din fraţi, cu numele Nicolae. Deci prin îndemnare diavolească, l-a furat şi l-a ascuns; iar Conon, intrînd în chilia sa şi, căutînd, n-a găsit sicriaşul acela. Atunci, fiind în mare mîhnire, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu, chemînd pe Cuviosul Teodosie, ca prin ajutorul lui să fie scăpat de ruşinea ce va avea, de la cel ce i-a dat acel argint spre păstrare. După aceasta, adormind puţin, a văzut arătarea Cuviosului Teodosie, care zicea către dînsul: „Lucrul de care te mîhneşti, l-a luat monahul Nicolae prin îndemnare diavolească, ascunzîndu-l în peşteră”. Şi i-a arătat locul: „Iată ce este al tău! Mergi şi nimănui să nu spui de aceasta!” Deşteptîndu-se el, s-a bucurat şi, aprinzînd lumînări, a mers la locul arătat şi pe cel pierdut l-a aflat, dînd mulţumire lui Dumnezeu şi plăcutului Lui, Cuviosul Teodosie.

Unul din clericii bisericii Sfînta Sofia din Kiev era bolnav de o neputinţă aprinsă şi, venindu-şi puţin întru sine, se ruga lui Dumnezeu şi Cuviosului Teodosie pentru uşurarea bolii. Adormind el puţin, a văzut pe Cuviosul Teodosie, dîndu-i toiagul său şi zicîndu-i: „Ia acesta şi umblă cu el”. Iar el, deşteptîndu-se, a simţit îndată depărtarea înfocatei aprinderi şi încetarea bolii. După ce s-a însă-nătoşit a mers în Mănăstirea Pecersca şi a spus fraţilor cum s-a tămăduit de boală, cu rugăciunile Cuviosului Teodosie. Auzind aceia, au preamărit pe Dumnezeu, Cel ce a dat un dar ca acesta robului Său şi părintelui lor.

Cuviosul Teodosie, ca egumen al Mănăstirii Pecersca, a rînduit ca în cele patruzeci de zile ale sfîntului şi marelui post, vineri, în săptămîna dintîi, să se pună la masă părinţilor, ca celor buni nevoitori ce s-au ostenit întru înfrînare, pîine foarte curată, mai ales cu miere şi cu mac. Fericitul Nicon, luînd egumenia Pecerscăi după fericitul Ştefan cel ce era pus egumen de Cuviosul Teodosie, a poruncit chelarului să facă asemenea după rînduiala Cuviosului, în vinerea dintîi a Sfîntului şi Marelui Post ce sosise. Iar el n-a ascultat acea poruncă şi n-a împlinit rînduiala Cuviosului Teodosie, zicînd: „Nu este adevărată şi nu am făină spre a face pîini ca acelea”. Însă, Dumnezeu n-a lăsat să se strice rînduiala Cuviosului Teodosie, pentru că, după Sfînta Liturghie, fraţii, mergînd spre trapeză, la rîndul cel de post, iată, de unde nu se aşteptau, le-au adus un car de pîini ca acelea.

Lucrul acesta, văzîndu-l fraţii, au preamărit pe Dumnezeu şi pe plăcutul Lui, cel ce nu-i părăsea, nici după ducerea sa de la dînşii din această viaţă, pe părintele şi povăţuitorul lor, Cuviosul Teodosie, care umple de bunătăţi obştea mănăstirii sale. Cu ale cărui sfinte rugăciuni care ne ajută cu dreptate, să ne învrednicim şi noi a cîştiga, cu darul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, întru Iisus Hristos Domnul nostru, Cel slăvit împreună cu Dumnezeu Tatăl şi cu Sfîntul Duh în veci. Amin.

Posted in |

Pătimirea Sfintei fecioare şi Muceniţe Pelaghia (4 mai)

Diocleţian, păgînul împărat al Romei, pornind prigoană în toată lumea asupra creştinilor, mulţi din ei fugeau în munţi, temîndu-se de mînia tiranului, iar cei mai tari în credinţă şi cei ce se temeau mai mult de Dumnezeu decît de oameni, petreceau în sfintele biserici, rugîndu-se Domnului să-i întărească în nevoinţe şi să-i facă biruitori asupra vrăjmaşilor.

În acea vreme era în Tars, cetatea Ciliciei, un episcop cu numele Clinon, care pe mulţi elini, adică păgîni, aducîndu-i la adevăratul Dumnezeu şi botezîndu-i, ca un bun păstor îi împreuna cu turma lui Hristos şi îndemna pe fiecare cu sfaturi folositoare de suflet, ca să stea cu bărbăţie pentru Hristos Domnul său şi să-şi pună pentru Dînsul sufletul, aşteptînd să ia de la Dînsul cununa biruinţei în Împărăţia Cerurilor. De aceasta auzind împăratul Diocleţian, fiind atunci în Cilicia, a poruncit să caute pe acel episcop, încuind porţile cetăţii Tarsului, ca să nu scape. Înştiinţîndu-se episcopul prin dumnezeiasca descoperire, mai înainte de vreme a ieşit în taină din cetate, neştiind nimeni, de vreme ce încă nu venise ceasul lui, şi se ascundea împreună cu alţi creştini prin munţi şi prin pustietăţi. Neputînd împăratul să afle pe episcop şi-a întors mînia sa spre aceia pe care i-a botezat episcopul şi, prinzîndu-i, i-a aruncat în temniţă.

În acea cetate era o fecioară cu numele Pelaghia, de neam bun şi bogat, minunată la frumuseţe, înţeleaptă şi plină de frica lui Dumnezeu. Auzind ea de la creştini despre Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a aprins de dragostea Lui, crezînd într-Însul, şi şi-a pus în minte să nu se însoţească cu nimeni din oamenii pămînteşti cei muritori şi stricăcioşi, ci să se facă mireasa Mirelui Celui ceresc, Care este fără de moarte şi nestricăcios, dorind foarte mult Sfîntul Botez. Înştiinţîndu-se ea că episcopul creştin a fugit din cetate, s-a întristat şi s-a mîhnit cu duhul, dorind ca să-l vadă şi să primească botezul din mîinile lui, pentru că nu-l văzuse, ci numai auzise de dînsul. Ea avea maică văduvă elină, căreia îi tăinuia credinţa şi dorinţa ei cea întru Hristos.

În vremea aceea, auzind fiul împăratului de frumuseţea cea minunată a Pelaghiei şi într-adins vrînd s-o vadă, a trimis la dînsa bărbaţi cinstiţi, dorind să o ia de soţie, lucru de care era foarte bucuroasă mama Pelaghiei. Dar, fericita fecioară Pelaghia, însemnîndu-se cu semnul Sfintei Cruci, a răspuns fără frică: „Eu m-am logodit cu Fiul lui Dumnezeu, cu Împăratul cel fără de moarte”. Întorcîndu-se trimişii, au spus fiului împăratului cele auzite din gura fecioarei. Atunci, umplîndu-se el de mare mînie, voia să se răzbune, dar nu îndată, pentru că nădăjduia că se va lega fecioara şi se va învoi la dorinţa lui.

Pelaghia a zis către mama sa: „Voiesc să mă duc la doica mea, pentru că nu am văzut-o de mult”. În acea vreme, doica petrecea într-un sat, afară din cetate. De aceea s-a gîndit să se ducă la dînsa, pentru că poate să afle pe episcopul creştin, de care auzise în taină de la oarecare creştini în ce loc s-a ascuns. Dar mama sa, fiind învăţată de diavol, nu s-a învoit cu cererea ei, ci în tot chipul o oprea, zicîndu-i: „Nu-ţi este cu putinţă, o, fiică, să te duci acum acolo, ci vei merge altădată”. Pentru aceasta Pelaghia era mîhnită. În noaptea aceea i s-a arătat ei Domnul în chipul episcopului Clinon, negrăind nimic către dînsa, ci numai arătîndu-i asemănarea episcopului. Fecioara se miră de bărbatul ce i se arăta în vedenie, că faţa lui era cinstită şi prealuminată, iar îmbrăcămintea minunată. Deşteptîndu-se din somn, a trimis în taină pe doi oameni credincioşi ai săi în temniţa unde erau ţinuţi creştinii în legături, ca să-i întrebe pe dînşii cum este chipul episcopului. Ducîndu-se aceia şi cercetînd de asemănarea feţei episcopului, s-au întors, spunînd Pelaghiei cele ce au văzut, iar ea s-a minunat, pentru că toate cele ce spuneau ei, se asemănau cu vedenia cea din somn, şi a cunoscut din aceasta, că în adevăr a văzut pe episcopul Clinon.

Deci ea se bucura cu duhul, iar cu inima dorea să-l vadă la faţă. Pentru aceasta se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Învredniceş-te-mă, Doamne, ca să văd pe slujitorul Tău, pe vestitorul bunătăţilor Tale şi nu mă lipsi pe mine de tainele Tale cele sfinte!” Apropiindu-se către maică-sa, a zis: „Doamnă, mama mea, mă rog ţie, lasă-mă să mă duc la doica mea, că de mult n-am văzut-o. Iar maică-sa, deşi nu voia să-i dea voie, însă în cele din urmă s-a învoit a o lăsa, de teamă să n-o mîhnească şi să se îmbolnăvească. Deci, a poruncit să se pregătească carete, cai şi multe slugi şi a împodobit-o cu porfiră împărătească, cu podoabe de aur şi cu pietre scumpe, ca pe o fecioară logodită cu fiul împăratului; iar pe lîngă dînsa a pus slugi şi fameni credincioşi. Astfel, aşezînd-o într-o caretă aleasă, a trimis-o, zicîndu-i: „Mergi sănătoasă, fiica mea, şi cu ale mele cuvinte te închină doicii tale!” Pelaghia s-a dus bucurîndu-se în cale, înconjurată de o mulţime de slugi.

După ce s-a depărtat de cetate, ca la zece stadii, s-a apropiat de un munte oarecare cu păduri şi unul din slujitori, cu numele Longhin, a văzut pe un bărbat cinstit, pogorîndu-se din munte. Acela era episcopul Clinon care, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, i s-a întîmplat de a întîmpinat pe cei ce veneau. Cunoscîndu-l Longhin, cel ce era în ascuns creştin, a zis către altul ce era asemenea în taină creştin: „Frate Iuliane, cunoşti pe bărbatul ce vine înaintea noastră? Acesta este omul lui Dumnezeu, episcopul Clinon, prin care a străbătut slava în tot Răsăritul cu minunile făcute de dînsul şi, înştiinţîndu-se împăratul, l-a căutat mult şi nu l-a aflat; pentru aceea a pornit prigoană împotriva creştinilor”. Vorbind acestea între ei, Longhin şi Iulian, cei doi fameni pe care Pelaghia îi trimisese în temniţă la creştini ca să-i întrebe pentru asemănarea feţei episcopului, au auzit cele vorbite şi îndată au vestit Pelaghiei cele ce auziseră.

Pelaghia a poruncit să oprească careta şi, ieşind dintr-însa, a mers pe jos în întîmpinarea omului lui Dumnezeu, iar slugilor le-a poruncit ca să fie departe şi să se odihnească sub copacii dumbrăvii, pentru că nu voia ca elinii cei necuraţi să audă tainele sfintei credinţe. Apropiindu-se către omul lui Dumnezeu, i-a urat de bine, zicîndu-i: „Bucură-te, slujitorul lui Hristos!” Iar episcopul a răspuns: „Fiică, fie pacea Hristosului meu cu tine”. Zis-a Pelaghia: „Bine este cuvîntat Dumnezeu, Cel ce mi-a arătat mie în vedenie asemănarea feţei tale şi te-a trimis pe tine la mine, ca să mîntuieşti sufletul meu din pierzare. Deci, acum rogu-te pe tine, pentru Dumnezeul Căruia Îi slujeşti, spune-mi oare tu eşti Clinon, episcopul creştinilor?” Răspuns-a acela: „Eu sînt păstorul oilor celor cuvîntătoare ale lui Hristos, care se nădăjduiesc a cîştiga viaţa cea veşnică”. Iar Pelaghia a zis către dînsul: „Şi ce porunceşti oilor cuvîntătoare ca să poată avea viaţă veşnică?”

Zis-a episcopul: „Le învăţ cunoştinţa Tatălui, a Fiului şi a Sfîntului Duh şi le povăţuiesc la viaţa cea plăcută lui Dumnezeu, în frica şi în dragostea lui Iisus Hristos!” Zis-a Pelaghia: „Spune-mi, părintele meu, ce este mai ales şi mai de trebuinţă celor ce voiesc să se unească cu Dumnezeul tău?” Zis-a episcopul: „Îţi vestesc botezul, întru iertarea păcatelor şi întru viaţa veşnică, că mai mult decît acela nimic nu este mai de trebuinţă”.

Căzînd Pelaghia la picioarele episcopului, îl ruga, zicînd: „Miluieşte-mă, stăpîne, şi-mi dă acel dar, că de cînd ai început a vorbi cu mine, lumina lui Dumnezeu a răsărit în inima mea şi mă lepăd de satana, de îngerii lui, de meşteşugurile lui şi de idolii cei fără de suflet pe care i-am urît demult ca pe nişte netrebnici şi care nu sînt pricinuitorii vieţii, ci ai morţii şi ai pierzării veşnice. Iar acum rog pe Dumnezeul cel ceresc că, deşi sînt nevrednică a fi mireasa Fiului Său, Care mi-a luminat inima mea, totuşi cred că Acela este soarele dreptăţii”.

Episcopul, auzind nişte cuvinte ca acelea, se mira de osîrdia ei cea atît de mare către Dumnezeu, bucurîndu-se de dînsa cu duhul. Ridicîndu-şi mîinile spre cer, a zis: „Dumnezeule şi Părinte al Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce şezi în cer şi ai chemat pe această fecioară întru cunoştinţa Ta, trimite ei Sfîntul Botez al iubitului Tău Fiu”. Aşa rugîndu-se episcopul, deodată un izvor de apă vie a izvorît din pămînt înaintea lor. Şi, văzînd episcopul, a preamărit pe Dumnezeu, zicînd: „Mare eşti Dumnezeul nostru Tată, Fiule şi Duhule Sfinte, că ai dat botezul ca moştenire fiilor omeneşti spre viaţa veşnică. Şi acum, Doamne, ştiutorul de inimi, Tu ştii smerenia robului Tău, că mă ruşinez a boteza pe fecioara aceasta. Deci, Tu, Atotputernice, rînduieşte cu purtarea Ta de grijă şi mă învaţă ce mi se cade să fac!”

Pelaghia a zis către dînsul: „Stăpîne şi părinte, s-a auzit rugăciunea ta; că iată, văd pe doi tineri purtători de lumină, stînd la izvor şi ţinînd o pînză curată prealuminată. Deci nu te îndoi a mă boteza pe mine!” Iar episcopul, mulţumind lui Dumnezeu, s-a apropiat de izvor şi a văzut doi îngeri ai lui Dumnezeu, precum îi spusese Pelaghia, care ţineau o pînză mai albă decît zăpada, ca să acopere trupul cel fecioresc. Şi, sfinţind apa, se ruga, zicînd: „Împărate a toată făptura, Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară foc, fă-mă pe mine vrednic a boteza pe această fecioară, pe care ai trimis-o la mine, s-o aduc Ţie jertfă vie, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, şi o numără pe ea cu ceata aleşilor Tăi în ziua Împărăţiei Tale, şi ia-o cu cele cinci fecioare înţelepte în cămara Hristosului Tău, avînd aprinsă făclia sa”. Sfîrşindu-şi rugăciunea, a botezat pe fericita fecioară Pelaghia în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, şi a împărtăşit-o pe ea cu părticica Trupului lui Hristos, pe care o purta cu sine.

După aceasta Sfînta fecioară Pelaghia s-a închinat episcopului şi, sărutînd picioarele lui, i-a zis: „Stăpîne al meu şi fericite părinte, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine ca să mă întărească pe mine cu Duhul Său cel Sfînt”. Episcopul i-a zis: „Dumnezeul Căruia te-ai dat pe tine, să-ţi trimită ajutor din sfîntul Său locaş şi să-ţi dăruiască biruinţă asupra potrivnicului!” Iar fecioara, fiind plină de multă bucurie de la Sfîntul Duh, a zis episcopului: „Părinte, pentru Dumnezeu Cel ce mi-a dat prin tine mîntuire, rogu-te pe tine, nu trece cu vederea această rugăminte a mea, de vreme ce prin sfintele tale mîini am luat porfira duhovnicească şi nestricăcioasă a Împăratului Cel veşnic. Deci, de acum nu mi se cuvine mie a purta această porfiră pămîntească stricăcioasă şi aceste podoabe; ia-le pe acestea tu, părinte, şi le vinde, iar preţul să-l împarţi la cei ce au trebuinţă, căci mie de acum toate acestea îmi sînt urîte”.

Zis-a către dînsa episcopul: „Deşi îmi este cu neputinţă ca în mîinile mele să iau acestea, însă le voi lua, ca să nu te mîhnesc pe tine, de vreme ce, chemîndu-l pe Dumnezeu, mă pofteşti pe mine, voi face precum porunceşti”. Zis-a Pelaghia: „Eu am auzit că Domnul nostru zice în Sfînta Evanghelie: Nu poate nimeni să slujească la doi domni; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona. Deci şi eu, vrînd a-i sluji lui Dumnezeu Unul, lepăd pe mamona!” Episcopul s-a minunat de înţelegerea ei, apoi, rugîndu-se pentru dînsa şi binecuvîntînd-o, s-a dus. Deci, sfînta se bucura întru Duhul Sfînt şi slăvea pe Dumnezeu, mulţumindu-I că a învrednicit-o a primi darurile cele cereşti, şi s-a întors la slugile sale cele ce o aşteptau, pe care i-a găsit întunecaţi cu ochii din lucrarea diavo-lească şi nu puteau să vadă, nici nu ştiau unde se vor duce. Sfînta, cunoscînd că aceea li s-a făcut din răutatea vrăjmaşului, a însemnat pe fiecare cu semnul Sfintei Cruci şi îndată a gonit întunericul din ochii lor şi au început a vedea bine, ca şi mai înainte.

Şi au întrebat-o pe ea, zicînd: „Unde este omul acela cu care ai vorbit, doamnă? Căci am văzut şi pe o femeie prealuminată stînd între voi, care avea pe capul ei două coroane, iar deasupra coroanelor strălucea o cruce”. Iar Sfînta Pelaghia le-a poruncit să tacă. După aceea, a început a-i învăţa pe ei credinţa întru Domnul nostru Iisus Hristos, la care i-au răspuns: „O, doamna noastră, cum nu vom crede în Acela, Care după moarte ne poate izbăvi de muncile cele veşnice şi ne dăruieşte viaţa veşnică în ceruri?” Şi se bucura sfînta de întoarcerea lor şi-i sfătuia să se boteze fără zăbavă.

După acestea, suindu-se în caretă, a mers la doica sa, care a ieşit în întîmpinarea Sfintei Pelaghia şi a văzut-o pe ea cu faţa mai frumoasă decît frumuseţea ei de mai înainte, fiind neîmbrăcată în hainele cele scumpe şi fără de toate podoabele. Şi, primind-o pe ea cu bucurie, a văzut toate obiceiurile ei schimbate, nu ca mai înainte, mîndră şi măreaţă; ci acum era smerită, blîndă; înainte era limbută, iar acum tăcută; mai înainte se hrănea cu multe feluri de bucate şi dulceţuri, iar acum petrecea în posturi şi în înfrînări, mulţumindu-se cu puţină hrană. Mai înainte îşi petrecea zilele în deşertăciuni şi mîngîieri şi nopţile dormind pe pat moale, iar acum cea mai mare parte a zilei o petrecea în rugăciuni şi se odihnea pe pat vîrtos, iar noaptea se scula la rugăciune.

Deci, doica a cunoscut că Pelaghia a primit credinţa creş-tinească şi a început a-i zice: „Iubita mea fiică, precum cu frumuseţea trupească cea foarte mare ai făcut pe fiul împăratului să se minuneze şi pe toţi cei ce te vedeau, tot aşa cu frumuseţea cea adevărată sufletească, sîrguieşte-te ca să fii plăcută Fiului lui Dumnezeu, Împăratul cel veşnic, Căruia te-ai dat pe tine ca mireasă, pentru că în adevăratul Dumnezeu, precum văd, ai crezut. Acela să te întărească pe tine la nevoinţa cea pătimitoare pentru El şi să-ţi dăruiască ţie biruinţă asupra potrivnicului şi cu cunună de dănţuire să te încununeze pe tine întru slava Sa. Deci, du-te cu pace în grabă de la mine, fiica mea, pentru că nu voiesc să zăboveşti în casa mea, căci mă tem de primejdie şi de risipire din partea fiului împăratului, care se mîndreşte că te are pe tine ca logodnică. Şi nu numai pe mine singură mă cruţ, că de aş pătimi cu tine, apoi şi răsplătire de la Dumnezeu împreună cu tine aş fi luat, dar cruţ pe tot neamul meu. Pentru că dacă va şti fiul împăratului, care te doreşte pe tine, că tu eşti creştină şi zăboveşti în casa mea, apoi îndată nu numai pe mine singură, ci şi toată casa mea, cu tot neamul meu ne va pierde”. Nişte cuvinte ca acestea ale doicii auzindu-le Sfînta Pelaghia, plecîndu-se cu smerită faţă, s-a dus de la ea şi s-a întors la maica sa.

Apropiindu-se Pelaghia de casa sa, i-a ieşit maica ei în întîmpinare, care s-a înspăimîntat cînd a văzut pe Pelaghia că nu e în porfiră împărătească, nici în podoabe, ci în haine proaste; dar nu pricepea cauza. Atunci una dintre slugi, i-a spus ei în taină toate cele ce se făcuseră pe cale, cum Pelaghia a luat credinţa creştinească, botezîndu-se de episcopul creştinesc.

Auzind aceasta maica ei, s-a făcut ca o moartă şi zăcea pe patul durerii de mîhnire mare. Apoi, venindu-şi în sine şi nezicînd nimic fiicei sale, a alergat la împăratul şi a cerut să-i dea ei ostaşi, ca să-i trimită să caute pe episcopul creştinesc, să-l prindă şi să-l aducă la judecată, pentru că a amăgit pe fiica ei. Şi împăratul i-a dat mulţime de ostaşi înarmaţi, călăreţi şi pedeştri. În acea vreme, fericita Pelaghia, văzînd pe maica sa foarte mînioasă, şi-a luat pe famenii ei şi pe cîteva slugi care crezuseră în Hristos şi a ieşit cu dînşii în taină din casă, trecînd un rîu ce se numea Kidnos şi s-au ascuns acolo.

Maica ei, venind în casă cu ostaşii, n-a găsit pe Pelaghia şi, căzînd într-un îndoit necaz, a trimis pretutindeni ostaşi, ca să caute pe Pelaghia şi pe episcopul Clinon. Deci s-au dus prin toate părţile de primprejur, întrebînd la drumuri, căutînd prin munţi şi prin cetăţi şi prin pustietăţi şi nu-i putea afla, fiind acoperiţi de dumnezeiasca sprijinire. Şezînd Sfînta Pelaghia pe cealaltă parte de rîu, vedea pe ostaşii cei ce o căutau, iar ei, fiind orbiţi, nu o vedeau pe ea, nici pe cei ce erau cu dînsa. Sfînta a zis către slugile sale: „Vedeţi oare, că Domnul nostru iubeşte şi acoperă pe robii Săi cei ce nădăjduiesc spre Dînsul?” Deci, ostaşii, căutîndu-i pretutindeni, s-au întors osteniţi la cea care i-a trimis, neaflînd nici pe Pelaghia, nici pe episcop. Atunci maica ei mai mult s-a mîhnit şi s-a scîrbit şi a rămas abia vie din acea întristare mare.

După aceea, Sfînta Pelaghia, primind sfat bun de la Duhul Sfînt şi aprinzîndu-se de dragostea Mirelui său cel ceresc, voia să se dea la munci pentru Dînsul. Pentru aceea s-a dus acasă la maica sa şi a început a grăi: „Pentru ce te mînii în zadar, o maică? Pentru ce nu voieşti să cunoşti adevărul? Nu te-ai ruşinat oare a trimite ostaşi spre căutarea bărbatului cel sfînt, care cinsteşte pe Dumnezeu cel Atotputernic, pe Ziditorul a toată făptura? Nu te ruşinezi tu a ridica război asupra Dumnezeului ceresc? Nu ştii că episcopul, robul Lui, de ar fi cerut de la Dînsul i-ar fi trimis numaidecît un înger al Său, care într-o clipeală a ochiului ar fi omorît toate cetele oştilor împărăteşti?”

Sfînta Pelaghia, grăind acestea pentru Domnul nostru Iisus Hristos, sfătuia pe maica sa să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, dar n-a sporit întru nimic. Maica sa, fiind orbită cu nebunia şi împietrită cu răutatea, nu lua aminte la cuvintele ei cele insuflate de Dumnezeu, ci a trimis la fiul împăratului, zicîndu-i: „Iată, logodnica ta s-a însoţit cu Dumnezeul cel ceresc!” Auzind aceasta tînărul, s-a umplut de jale mare şi de întristare şi s-a deznădăjduit cu totul de aşteptarea sa, că se gîndea cît de mult tatăl lui muncea pe creştini, şi n-a putut pe nici unul să-l plece la gîndul său.

El, şezînd tulburat şi mîhnit în palatul său, socotea în sine: Dacă Pelaghia a crezut în Dumnezeul creştinesc şi s-a însoţit cu Dînsul, apoi nicidecum nu va voi să se depărteze de Dînsul şi să-mi fie mie soţie. Deci, ce voi face? S-o dau la munci, nu va folosi la nimic, pentru că ştiu cu cîtă bucurie creştinii pentru Dumnezeul lor se dau de bunăvoie la toate muncile şi la cea mai cumplită moarte. Astfel va face şi Pelaghia. Mai iute ar vrea să moară, decît să-mi fie soţie; iar eu mă voi umple de ruşine şi de jale mai mare. Ruşine şi ocară îmi va fi de la creştini, iar jale pentru moartea ei, că o iubesc fără măsură şi nu pot suferi văpaia dragostei ce arde în mine aprinsă. Însă ştiu ce voi face: să nu privesc la muncile ei, ca să nu mă muncesc de durerea inimii rănite de dragoste şi mă voi ucide singur. Pentru că mai bine îmi este ca să mor odată, decît în toate zilele trecîndu-mă cu vederea şi urîndu-mă de necaz, cu a cărei dragoste sînt rănit.

Zicînd acestea, şi-a scos sabia şi, golindu-şi pieptul, l-a rezemat de vîrful sabiei cel ascuţit şi a zis, plîngînd: „Amar de ceasul în care ochii mei au văzut acea frumuseţe, de care nu mă îndulcesc, nici nu mă satur de ea, pentru că îndată mă voi izbăvi de tot necazul”. Zicînd acestea, s-a înjunghiat cu sabia şi îndată a murit.

Mama Pelaghiei, înştiinţîndu-se de moartea fiului împăratului, s-a înspăimîntat, temîndu-se de împăratul Diocleţian, ca să nu o piardă cu toată casa şi cu tot neamul ei, răzbunîndu-şi moartea fiului său. Deci, singură a legat pe fiica sa şi a dus-o la împărat, asupra căreia punea pricina morţii fiului lui, şi a dat-o pe ea spre pedeapsă. Iar Diocleţian, căutînd spre ele, a zis cu jale: „Ce aţi făcut voi acum? Aţi omorît pe fiul meu”. Şi a zis mama: „Iată, o, împărate, ţi-am adus-o pe aceasta, care este pricina morţii fiului tău, pe aceasta să o pedepseşti şi să răzbuni moartea fiului tău!”

Văzînd Diocleţian frumuseţea cea negrăită a Pelaghiei, cea mai frumoasă decît toate femeile şi însoţitoarele lui, o frumuseţe pe care niciodată n-o văzuse, s-a mutat spre alt gînd, dar nu de izbîndire, ci de desfrînare, şi căuta cum ar întoarce-o pe ea de la Hristos şi s-o ia de femeie pentru el. Atunci îndată a poruncit ca să aducă mulţime de aur şi pietre scumpe înaintea fecioarei, vrînd să amăgească pe mireasa lui Hristos, iar mamei ei i-a dat libertate şi o sută de talanţi, pe care, luîndu-i, s-a dus acasă, bucurîndu-se cu o bucurie diavolească; iar Sfînta Pelaghia a rămas în palatele împărăteşti, păzindu-se cu cinste de slujnicile împărăteşti.

A doua zi a poruncit împăratul să aducă cu cinste pe sfînta fecioară înaintea lui, iar el şedea cu tot sfatul său de ostaşi întru slava sa. Şi a început înaintea tuturor a grăi către fecioară: „Un lucru poftesc de la tine: să te lepezi de Hristos şi eu te voi lua de soţie şi vei fi cea dintîi în casa mea. Voi pune pe capul tău coroana împărătească şi vom stăpîni împreună toată împărăţia mea şi de voi avea fiu din tine, acela, după mine, va şedea la scaunul meu, împărăţind toată lumea”.

Sfînta Pelaghia, umplîndu-se de dumnezeiască rîvnă, a răspuns fără frică: „O, împărate, ce, ai înnebunit de vorbeşti unele ca acestea către mine? Să ştii cu adevărat că nu voi face voia ta, fiindu-mi greaţă de nunta ta cea urîtă, pentru că am mire pe Hristos, Împăratul cel ceresc. Nici cununa ta împărătească cea deşartă şi de puţină vreme nu doresc; căci îmi sînt gătite la Dumnezeul meu în cereasca împărăţie, trei cununi nestricăcioase: cea dintîi pentru credinţă, că am crezut cu toată inima în adevăratul Dumnezeu; a doua pentru curăţie, că mi-am logodit Lui fecioria mea neîntinată; iar a treia cunună, pentru mucenicie, că voiesc să pătimesc toate muncile pentru Dînsul şi să-mi pun sufletul meu pentru dragostea Lui cea dumnezeiască”.

Auzind Diocleţian aceste cuvinte îndrăzneţe, s-a umplut de mînie, şi îndată a poruncit să ardă un bou de aramă, vrînd ca aşa să înfricoşeze pe fecioară. Iar după ce a ars boul, încît scotea scîntei ca un cărbune aprins, ducea spre el pe sfînta fecioară. Între poporul care privea la acea privelişte, erau mulţi creştini şi preoţi tăinuiţi. Aceia, văzînd pe fecioară ducînd-o la mucenicie, se rugau pentru ea în taină lui Dumnezeu, ca s-o întărească cu puterea Sa. Deci, împăratul şi boierii, cu toţii sfătuiau pe sfînta fecioară, cu îmbunări şi cu certări, ca să facă voia împăratului, însă după ce fecioara a rămas neclintită ca un stîlp în hotărîrea sa, atunci împăratul a poruncit ca s-o dezbrace de toate hainele şi s-o pună pe ea goală înaintea lui.

Văzînd sfînta pe cei ce voiau s-o dezbrace, a strigat cu glas mare către Diocleţian: „Adu-ţi aminte, o, împărate, de femeile şi de însoţitoarele tale, căci şi eu port acelaşi trup ca şi acelea”. Însă împăratul, fiind plin de pofta cea necurată şi vrînd prin vedere să-şi sature ochii cei desfrînaţi de goliciunea feciorească, a poruncit ca s-o dezbrace mai degrabă. Ea, neaşteptînd să fie dezbrăcată de mîinile celor necuraţi, însemnîndu-se cu semnul Sfintei Cruci, îndată s-a dezbrăcat singură de toată îmbrăcămintea sa şi a aruncat-o înaintea feţii împăratului şi stătea goală la priveliştea îngerilor şi a oamenilor, împodobindu-se cu ruşinea cea feciorească ca şi cu o porfiră împărătească, şi ocăra pe împăratul, zicînd: „Socotesc, că tu eşti acel şarpe, care a înşelat pe Eva şi l-a îndemnat pe Cain să ucidă pe Abel. Tu eşti diavolul acela, care a cerut pe dreptul Iov de la Dumnezeu să-l ispitească, dar degrabă vei pieri cu sunet, vrăjmaş al lui Hristos, împreună cu toţi cei de un gînd cu tine”.

Acestea zicînd, şi-a făcut iarăşi semnul Sfintei Cruci şi a alergat singură la boul cel înroşit, neaşteptînd pînă ce o vor arunca pe ea. Dar cînd s-a apucat cu mîinile de boul acela, îndată cinstitele ei mîini s-au topit ca ceara de iuţimea focului, însă ea, ca şi cum n-ar fi simţit durerea, şi-a băgat capul în fereastra boului şi a intrat cu tot trupul înăuntru, slăvind cu glas mare pe Dumnezeu şi zicînd: „Slavă Ţie Doamne, Unule născut Fiul lui Dumnezeu cel de sus, Care m-ai întărit pe mine neputincioasa la această nevoinţă şi mi-ai ajutat să biruiesc pe diavolul şi meşteşugurile lui, Ţie şi Părintelui Tău Cel fără de început, împreună cu Sfîntul Duh, se cuvine slavă şi închinăciune în veci”.

Astfel şi-a dat sfîntul ei suflet în mîinile Celui Preacurat şi fără de moarte Mire al său şi a intrat împreună cu El în cămara cea cerească, în glasul bucuriei şi al cîntării cetelor îngereşti. Iar trupul ei cel cinstit s-a topit ca untul în boul cel de aramă şi s-a revărsat ca un mir de bună mireasmă, umplîndu-se toată cetatea de acea negrăită bună mirosire.

Iar oasele ei cele cinstite, a poruncit păgînul împărat, să le arunce afară din cetate şi le-au dus la un munte ce se numea Linaton. Atunci, mergînd patru lei din pustie, şedeau lîngă ele, păzindu-le de alte fiare şi de păsările cele mîncătoare de trupuri; iar descoperirea lor s-a făcut de către Dumnezeu fericitului episcop Clinon, atît despre sfîrşitul Sfintei Pelaghia, cît şi de oasele ei. Deci, ducîndu-se episcopul la muntele acela, a găsit cinstitele ei oase şi pe leii aceia şezînd lîngă ele. Iar după ce au văzut leii pe omul lui Dumnezeu, au mers la el şi, plecîndu-se înaintea lui, s-au întors în pustie.

Deci, episcopul, luînd oasele sfintei muceniţe, le-a dus la un loc mai înalt al acelui munte şi le-a pus într-o piatră, unde mai pe urmă, pe timpul împărăţiei lui Constantin, strălucind buna credinţă pretutindeni, a făcut biserică deasupra cinstitelor moaşte ale miresei lui Hristos şi a scris numele sfintei pe acea piatră astfel: „Sfînta fecioară Pelaghia, care s-a dat pe sine lui Dumnezeu şi pînă în sfîrşit s-a nevoit pentru adevăr, aici se odihneşte cu moaştele sale, iar sufletul ei împărăţeşte în cer, împreună cu îngerii întru slava lui Hristos”.

Astfel şi-a sfîrşit pătimirea Sfînta Muceniţă Pelaghia, întru Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Posted in |

Viața Sfântului Efrem cel Nou (5 mai)

Acatistul Sfântului Efrem cel Nou
Paraclisul Sfântului Efrem cel Nou

Sfântul Efrem este numit nou mucenic fiindcă face parte dintre sfinţii secolului XX. A pătimit pentru credinţa ortodoxă la anul 1426, dar el se face cunoscut nouă după cel de-al doilea război mondial.

Descoperirea sa ca sfânt al Bisericii este într-un fel asemănătoare cu cea a altor sfinţii mucenici din secolul XX, ca de exemplu cea a sfinţilor Rafail, Irina şi Nicolae diaconul. După cum ei s-au arătat fie în vise sau în vedenii şi au vestit oamenilor date despre viaţa lor la fel s-a întâmplat şi cu sfinţitul mucenic Efrem.

Descoperirea Sfântului Mucenic Efrem în secolul XX se datorează în primul rând lui Dumnezeu care a considerat ca acum este momentul să-l arate lumii pe smeritul Său slujitor. Prin asta a dorit să îi întărească în credinţă pe cei credincioşi şi să câştigăm înaintea Domnului încă un mijlocitor. Dar să vedem cine a fost el. Continue reading

Pătimirea Sfintei Mare Muceniţă Irina (5 mai)

Acatistul Sfintei Mucenițe Irina

În vremile acelea, cînd poporul trăia în întuneric şi în umbra morţii, prin închinarea la idoli păgîneşti, a început a străluci lumina sfintei credinţe prin propovăduirea apostolilor. Atunci era un împărat cu numele Liciniu, care vieţuia în cetatea ce se numea Maghedon. Acela avea împărăteasă de un nume cu sine, pe Licinia, care a născut o fiică şi a numit-o Penelopi. După ce a început a veni în vîrstă, ca de şase ani, s-a arătat foarte frumoasă la faţă, încît pe multe fecioare le întrecea cu frumuseţea ei. Deci, tatăl ei a zidit pentru ea un stîlp, afară din cetate, departe, într-un loc frumos şi deosebit, care avea diferite camere, toate împodobite cu toată bunăcuviinţa şi îndestulate cu multă bogăţie, în care erau: scaune, mese, sfeşnice, paturi şi toate vasele ferecate cu aur.

Pe acel stîlp a aşezat pe fiica sa, Penelopi, împreună cu treisprezece fecioare frumoase şi a adus acolo pe zeii săi de aur, ca să păzească pe fiica lui. După ce a închis-o acolo, pînă la vîrsta cea desăvîrşită, cuviincioasă nunţii, a pus lîngă ea o cinstită bătrînă, cu numele Caria, ca să-i fie învăţătoare, care şedea şi mînca împreună cu ea, fiind mai mare peste celelalte fecioare. A mai pus încă şi pe un bătrîn, bărbat cinstit şi înţelept, cu numele Apelian, ca s-o înveţe carte în toate zilele. Acolo a petrecut astfel fecioara şase ani şi trei luni şi după al doisprezecelea an al vîrstei ei, tatăl ei gîndea s-o însoţească cu vreunul din cei mai luminaţi fii împărăteşti.

În acea vreme, fecioara, şezînd pe stîlpul cel înalt în camera sa, un porumbel a zburat prin fereastra de la răsărit, avînd în cioc o ramură de măslin, pe care lăsînd-o pe masă, a zburat afară. După un ceas a intrat înăuntru un vultur, aducînd o cunună făcută din diferite flori, pe care lăsînd-o pe masă, a zburat şi el afară. Pe altă fereastră a intrat un corb, aducînd în cioc un şarpe mic, pe care l-a lăsat pe masă şi a zburat afară. Fecioara căuta spre acelea împreună cu învăţătoarea ei şi se minunau amîndouă, nepricepînd ce să fie aceste semne.

După ce Apelian, învăţătorul s-a suit la dînsele, la vremea sa, i-au spus lui cele ce văzuseră. Apelian, fiind creştin în ascuns şi mai înaintevăzător, a socotit în minte şi a zis către fecioară: „Ascultă, Penelopi, fiica împăratului, să ştii că porumbelul înseamnă obiceiul tău cel bun, adică blîndeţea, alinarea şi întreaga înţelepciune feciorească; iar ramura de măslin înseamnă darul lui Dumnezeu, care, prin Botez, se va da ţie. Vulturul cel înalt înseamnă împărat biruitor, adică vei împărăţi peste patimi şi te vei înălţa prin gîndirea ta la Dumnezeu şi vei birui pe vrăjmaşii nevăzuţi ca pe nişte păsări proaste. Iar cununa cea de flori este semn al răsplătirii, pe care, pentru nevoinţele tale, o vei lua de la împăratul Hristos în cereasca Lui împărăţie, unde ţi se găteşte cununa nestricăcioasă a slavei celei veşnice. Iar corbul cu şarpele înseamnă vrăjmaşul diavol, care vrea să aducă asupra ta scîrbă, mîhnire şi izgonire, ca un balaur cumplit. Deci, să ştii, o, fecioară, că Împăratul cel mare, Care stăpîneşte cerul şi pămîntul, vrea să te logodească, spre a-i fi mireasă Lui, şi ai să suferi pentru Dînsul multe ispite”.

Auzind fecioara o tîlcuire ca aceasta, a pus la inimă cuvintele lui Apelian şi a început cu dorinţă dumnezeiască a se bucura în inima ei. A doua zi s-a suit la dînsa pe stîlp tatăl ei, împăratul Liciniu, cu împărăteasa şi cu boierii, vrînd s-o vadă şi s-o sfătuiască pentru nuntă. Văzînd faţa ei strălucind ca raza luminii soarelui, s-a bucurat şi a zis către dînsa: „Iată, iubita mea fiică, ai ajuns acum la vremea nunţii. Deci, spune-mi, care fiu de împărat îţi este plăcut, ca să te logodesc cu dînsul?” Şi-i spuneau ei despre mulţi fii ai împăraţilor celor dimprejur. Atunci ea a zis către dînsul: „Tată, dă-mi şapte zile să mă gîndesc şi după aceea îţi voi răspunde”.

Crezînd tatăl cuvintele ei, s-a dus acasă. Atunci Penelopi, apropiindu-se de idoli, le-a zis: „De sînteţi zei, ascultaţi-mă pe mine. Tatăl meu vrea să mă logodească, iar eu aş fi voit să petrec întru feciorie, pentru că grijile vieţii sînt piedică pentru slava lui Dumnezeu. Deci, spuneţi-mi, oare să merg după bărbat sau nu?”

Idolii cei muţi tăceau, fiind fără de suflet. Deci, scuipîndu-i, fecioara s-a întors spre răsărit şi, căutînd spre cer, a zis: „Dacă Tu eşti Dumnezeul cel adevărat, pe care galileenii te propovăduiesc, mă rog Ţie, arată-mi, este bine să-mi iau bărbat sau să petrec totdeauna în feciorie?”

Fiind seară, a adormit şi a văzut în vedenie pe îngerul lui Dumnezeu, grăind către dînsa: „Penelopi, de acum nu te vei mai numi aşa, ci Irina, şi vei fi multora scăpare şi paşnică adăpostire; şi prin tine multe suflete omeneşti se vor mîntui, întorcîndu-se la Dumnezeu. Numele tău va fi mare şi minunat în toată lumea, iar ceea ce ţi-a spus bătrînul Apelian de păsările văzute este adevărat, că Duhul lui Dumnezeu a grăit prin gura sa. Iată, va veni la tine în această noapte omul lui Dumnezeu, Timotei, cel ce de la Sfîntul Pavel, Apostolul lui Hristos, a luat învăţătură şi preoţie şi poartă scrisorile lui. Acela te va boteza şi te va învăţa ce vei face”. Zicînd îngerul acestea, s-a făcut nevăzut.

Venindu-şi fecioara în sine, s-a umplut de bucurie şi aştepta venirea preotului. După puţină vreme a venit la stîlpul acela omul lui Dumnezeu, Timotei, povăţuindu-se de îngeri şi, suindu-se pe acel stîlp, a fost primit cu bucurie de fecioară. Astfel, şezînd el, o învăţa pe ea, pe povăţuitoarea ei şi pe toate slugile ei, care-l ascultau cu plăcere. După ce a învăţat-o din destul despre adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos şi despre sfînta credinţă cea întru Dînsul şi despre tainele creştineşti, a botezat-o în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh şi i-a pus numele Irina, în loc de Penelopi.

Asemenea a botezat pe Caria, învăţătoarea ei, şi pe toate celelalte slugi; iar pe Irina a făcut-o mireasa lui Hristos, ca să-şi păzească fecioria neîntinată pînă la sfîrşitul său. Şi a întărit-o pe ea, să fie vitează întru nevoinţa cea pătimitoare, în care avea să intre pentru Domnul său Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, Mirele cel fără de moarte. După ce a învăţat-o din destul, a binecuvîntat-o pe ea şi pe cele ce erau cu dînsa şi, dîndu-le scrisorile apostoleşti şi încredinţîndu-le darului lui Dumnezeu, s-a dus la locul său.

Fericita Irina împreună cu acele fecioare, ziua şi noaptea lăudau şi mulţumeau lui Dumnezeu şi se învăţau neîncetat de dînsa scrisorile apostoleşti. Iar pe zeii părinteşti cei de aur, i-a aruncat pe cîte unul jos, zicînd către dînşii: „De sînteţi zei, mîntuiţi-vă singuri!” Căzînd idolii de la o aşa înălţime pe pămînt, se sfărîmau şi se risipeau ca praful; iar Sfînta batjocorea neputinţa lor şi se bucura întru Domnul său Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu.

După ce au trecut cele şapte zile, tatăl şi mama ei împreună cu boierii s-au suit pe stîlp la ea şi i-au zis de nuntă. Iar ea le-a răspuns: „Cu adevărat să ştiţi că eu sînt roaba lui Hristos, în Care am crezut. Pe Acela L-am iubit, pentru că este Împărat ceresc şi veşnic, şi Aceluia m-am făcut mireasă, ca unui Mire curat, nestri-căcios şi fără de moarte; iar alt bărbat nu voiesc să cunosc, nici nu mă voi închina altui dumnezeu, pentru că nu este alt dumnezeu afară de Acela. Nu vedeţi oare pierzania zeilor voştri, care, căzînd la pămînt prin fereastră, nu au putut să-şi ajute lor? Apoi cum vor fi ajutători vouă? Deşartă este nădejdea voastră, pe care o aveţi spre dînşii şi deşartă este osteneala şi cheltuiala voastră la idoli, pentru că aurul şi argintul se cădea a-l împărţi celor ce au trebuinţă săracilor, sărmanilor şi văduvelor. Iar voi, chemînd lucrători, vă făuriţi zei fără de suflet şi aţi lipsit pe săraci de trebuinţele lor şi v-aţi făcut vrăjmaşi Dumnezeului Celui viu şi slugi ai diavolilor.

Pînă cînd vă veţi zbate ca o juncă neînvăţată, înjugată la jug? Cunoaşteţi pe adevăratul Dumnezeu şi înţelegeţi pe Cel ce poate a omorî şi a învia. Şi, cînd va străluci lumina lui Dumnezeu în inimile voastre, atunci va fugi de la voi diavolul, care trage pe oameni din lumină la întuneric şi îi scoate din cetatea lui Dumnezeu la pierzare şi îi mută din cei de-a dreapta la cei de-a stînga. Deci, voi mai întîi sîrguiţi-vă să fugiţi de dînsul, că amar este şi cumplit. Acela este satana, cel ce acoperă ochii inimilor voastre, ca să nu cunoaşteţi adevărul. Mai ales către tine, o, părinte, îmi este îndreptat cuvîntul, ca să cunoşti pe Dumnezeu cel ce a alcătuit toate cu cuvîntul. Tu, cînd ai voit să zideşti acest stîlp pentru mine, ai pus la lucru mulţi oameni, căci erau trei mii şi cinci sute de lucrători şi trei sute de conducători, şi abia în nouă luni au putut săvîrşi această zidire. Iar Dumnezeul tuturor veacurilor, cu un cuvînt al Său a făcut cerul, soarele, luna şi stelele, lumina şi întunericul, şi a numit lumina ziuă, iar întunericul l-a numit noapte.

A întemeiat greutatea pămîntului pe nimic, iar apelor le-a poruncit să curgă spre slujba noastră şi multe feluri de copaci au crescut. A aşezat vremile, anii şi lunile şi a făcut fiarele şi dobi-toacele pămîntului, păsările cerului şi peştii în ape, iar la sfîrşit a făcut pe om, cu preacuratele Sale mîini, luînd ţărînă din pămînt şi l-a pus pe el stăpîn a toată lumea, pe toate supunîndu-le sub picioarele lui. Toate acelea în şase zile le-a săvîrşit Dumnezeu, prin Cuvîntul Său, Care este Unul născut, Fiul, Iisus Hristos, Care fără de maică dintr-Însul S-a născut mai înainte de toţi vecii, Cel de o fiinţă şi de un ipostas cu Dînsul, Care, în anii cei mai de pe urmă, S-a întrupat fără de tată şi S-a născut din Curata şi pururea Fecioară, cu lucrarea Sfîntului Duh, şi cu oamenii a petrecut şi minuni fără de număr a făcut. Orbilor le-a dat vedere, pe cei bolnavi i-a curăţit, pe cei slăbănogi i-a ridicat şi pe morţi i-a înviat.

Pe Acesta iudeii L-au răstignit din zavistie, voind astfel singur a pătimi pentru mîntuirea noastră. Dar, după moartea şi după îngroparea Sa, a înviat a treia zi, cu puterea dumnezeirii Sale, şi S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, trimiţînd Duhul Sfînt la sfinţii Săi ucenici. Pe aceia i-a trimis în toată lumea, ca să lumineze pe cei întunecaţi, să întoarcă pe cei rătăciţi şi să mîntuiască pe cei pierduţi; pentru că voieşte ca toţi să se mîntuiască şi nu va lipsi mila Lui spre neamul omenesc pînă în veac”.

Acestea grăindu-le Sfînta, toţi o ascultau cu dulceaţă; apoi, luînd împăratul şi împărăteasa pe iubita lor fiică, au adus-o în cetate. Aici au ieşit întru întîmpinarea fiicei împăratului toate fetele cetăţii şi, dănţuind, i se închinau ei. Tot poporul, alergînd la locuri înalte, suindu-se pe ziduri şi pe case, îi cînta laude, fericind pe Penelopi fecioara cea frumoasă. Deci, cînd s-a apropiat Sfînta Irina de palatele împărăteşti, a văzut diavolul, care striga către dînsa: „Nimic nu-ţi este de obşte ţie şi mie în cetatea aceasta, fecioară; du-te de la cetatea noastră, căci aici nu vieţuieşte nimeni din creştini”. Iar Sfînta i-a zis: „În numele lui Iisus Hristos îţi poruncesc ţie, ca să-mi spui cine eşti tu!” Iar el a zis: „Eu sînt demonul care petrec în idolul Apolon, învăţătorul desfrînării şi al preadesfrînării, ajutătorul vrăjitorilor, povăţuitorul tîlharilor, prieten al desfrînaţilor, făcător de glume al beţivilor, cel ce mă bucur de vărsările de sînge; sînt povăţuitor a toată nedreptatea şi minciuna şi tată a toată răutatea şi îţi zic să pleci din cetatea noastră, ca să nu pornesc asupra ta pe tatăl tău, aprinzîndu-l pe dînsul cu mînie spre a te ucide”.

Acel glas al demonului mulţi l-au auzit, iar pe el nu l-au văzut. Deci, fericita fecioară l-a certat pe el, zicîndu-i: „Eu îţi poruncesc ţie: În numele lui Iisus Hristos, să ieşi din cetatea aceasta!” Şi cutremurîndu-se demonul, s-a făcut nevăzut. După aceasta diavolul a răzvrătit inima împăratului şi l-a pornit pe el cu mînie şi cu iuţime asupra fiicei sale şi, chemînd pe împărăteasă, i-a zis: „Ce am făcut, căci fiica noastră este amăgită? O, de n-aş fi zidit turnul acela; căci, vrînd să păzesc pe fiica mea, am pierdut-o şi m-am lipsit de nădejdea mea”. Iar împărăteasa a zis către dînsul: „Neînţelepte cuvinte grăieşti tu, căci, cu ce s-a înşelat fiica noastră? Şi ce răutate vezi într-însa? Împăratul a răspuns: „Crede în Hristos şi de zei se leapădă”. Zis-a împărăteasa: „Zeii cei ce n-au făcut cerul şi pămîntul, să piară; iar fiica mea s-a învrednicit slavei împăratului Hristos, Cel ce a chemat-o la viaţa veşnică”.

Atunci împăratul, mîniindu-se, a poruncit să dea afară din palat pe împărăteasă, iar una din slujnice, alergînd, a spus fecioarei Irina. Ea, sculîndu-se, a mers şi a stat înaintea tatălui său. Deci, dacă a văzut-o pe ea împăratul, s-a plecat în jos, căci îi trecea mînia din inima sa, fiind pornit de diavolul, şi a zis Sfînta Irina către tatăl său: „Pentru ce este întristată faţa ta, o, tată? Împărăţia ta este în pace, război nu ai înaintea ta, eu, fiica ta, am venit la tine. Deci, de unde este asupra ta această mîhnire?” Iar împăratul i-a răspuns: „Mai bine mi-ar fi fost mie, de nu te-aş fi născut, pentru că pentru tine am făcut acel prealuminat stîlp; iar pe zeii mei cei de aur i-am pus ca să te păzească. Asemenea am pus mese, paturi şi scaune împodobite cu aur, iar tu mi-ai răsplătit cu rele în loc de bune”.

Iar ea a zis: „Spune-mi, tată, ce rău ţi-am făcut eu?” Şi a zis împăratul: „Oare nu puţin rău este acesta, că numeşti pe Hristos Dumnezeu, iar de zeii mei te lepezi?” Zis-a Sfînta: „Nimic n-am făcut rău, tată, căutînd spre Hristos, adevăratul Dumnezeu şi punîndu-mi nădejdea spre El, iar nu spre idolii tăi”. Împăratul cu glas groaznic, a zis: „Penelopi, jertfeşte zeilor!” Răspuns-a Sfînta: „Nu-mi întoarce numele meu, că nu sînt Penelopi, ci mă numesc Irina; căci acest nume mi s-a pus mie de înger în vedenie şi de preot, prin Sfîntul Botez”. Iarăşi i-a zis împăratul cu mînie: „Rod străin, iar nu al meu, jertfeşte zeilor!” A răspuns Sfînta Irina: „Nu voi jertfi diavolilor celor ce te pornesc pe tine la mînie şi care sînt pricinuitori focului veşnic, cel pregătit păgînilor”.

Iar împăratul s-a tulburat de mînie mare şi a poruncit s-o arunce legată în picioarele unor cai sălbatici, ca s-o calce. Fecioara fiind aruncată, a mers împăratul singur la cai, vrînd să-i vadă moartea ei. Dar iată un cal mai sălbatic decît ceilalţi, dezlegîndu-se din legături, deodată s-a repezit asupra împăratului şi, apucîndu-i cu dinţii mîna cea dreaptă a împăratului, a smuls-o din umăr şi sfîşiindu-l, l-a omorît. Iar după aceea a stat blînd la locul lui; asemenea s-au făcut blînzi ca mieii şi ceilalţi cai, fără a vătăma pe Sfînta Irina.

Calul care omorîse pe împărat, din porunca lui Dumnezeu, luînd glas omenesc, fericea pe Sfînta Muceniţă, astfel: „Fericită eşti tu, porumbiţa lui Hristos, care ai călcat pe vrăjmaşul şarpe. Tu eşti minunată pe pămînt, la ceruri vei fi cinstită cu dragoste; tu te vei număra cu drepţii, unde te aşteaptă lumina cea veşnică şi cămara Mirelui Celui fără de moarte, ca pe o fecioară înţeleaptă şi vitează. Deşi eşti femeie cu trupul, dar cu duhul arăţi lupta cea bună”.

Deci, dezlegîndu-l din legături, Sfînta Irina cu rugăciunea a înviat pe tatăl său cel mort şi a tămăduit mîna lui. Atunci împă-ratul, împărăteasa şi toată casa lor şi mult popor, ca la trei mii, au crezut în Hristos. Nu după multă vreme, împăratul, lăsîndu-şi împărăţia ca să poată sluji mai liber lui Hristos, s-a aşezat cu soţia şi cu casnicii săi în acel turn, pe care l-a zidit pentru fiica sa. Iar Sfînta Irina a rămas în cetate, învăţînd poporul şi aducînd pe mulţi la Hristos Dumnezeu, petrecînd în casa celui dintîi învăţător al său, bătrînul Apelian.

După acestea a luat împărăţia cetăţii Macedoniei alt împărat, cu numele Sedechie. Acela, înştiinţîndu-se despre Sfînta Irina, a chemat pe bătrînul Apelian şi l-a întrebat: „La tine este fecioara, fiica împăratului?” Răspuns-a Apelian: „La mine este, împărate”. Împăratul a zis: „Nu ştii ce gîndeşte ea?” Răspuns-a bătrînul: „Gîndul ei este ca şi al meu şi al tuturor celor ce ştiu pe Dumnezeu Cel adevărat. În toate zilele posteşte pînă seara, iar seara mănîncă o bucată mică de pîine şi bea un pahar de apă. Altă masă nu ştie. Pat nu are, ci se odihneşte puţin pe pămînt, ziua şi noaptea petrecînd în rugăciuni către Dumnezeu şi îndestulîndu-se cu citirea dumnezeieştilor cărţi”.

Auzind împăratul acestea s-a minunat şi, trimiţînd pe eparhul său, a adus-o la sine cu cinste. Venind fecioara la el, i-a zis: „Bucură-te, împărate!” Răspuns-a împăratul: „Bucură-te şi tu, fiică luminată”. Zis-a fecioara: „Pentru ce m-ai chemat?” Împăratul a răspuns: „Să şedem şi să vorbim cele de pace şi de dragoste”. Fecioara a zis: „Eu citesc în Sfînta Scriptură că: În adunarea deşertăciunilor nu voi şedea şi cu călcătorii de lege nu voi umbla”.

A zis împăratul: „Dar oare noi sîntem călcători de lege?” Sfînta a răspuns: „Tot păgînul, care nu ştie pe adevăratul Dumnezeu şi se închină idolilor, este călcător de lege”. Zis-a împăratul: „Mă sileşti să te muncesc fără voia mea, necruţîndu-te pe tine, care eşti fiica împăratului”. Sfînta Irina a răspuns: „Apoi pentru ce mai zăboveşti, îndeletnicindu-te cu vorba? Ci începe a mă munci, căci sînt gata de toate muncile pentru Dumnezeul meu”. Împăratul a zis: „Fecioară, lasă toată bîrfirea şi jertfeşte zeilor”. Sfînta a răspuns: „În zadar te mînii, împărate, întărîtat fiind de satana. Să ştii cu adevărat, că nu voi sluji diavolului, nici nu-mi voi cruţa trupul meu pentru Hristos Domnul meu!”

Împăratul, umplîndu-se de mînie, s-a sfătuit cu eparhul cum ar putea s-o omoare. Deci, mai întîi săpînd o groapă adîncă şi umplînd-o de şerpi, de vipere, de vasilişti şi de tot felul de tîrîtoare, a aruncat pe Sfînta fecioară acolo, unde a petrecut zece zile vie şi sănătoasă, pentru că îngerul Domnului s-a pogorît cu ea în groapă şi a păzit-o nevătămată, iar tîrîtoarele toate au murit.

Înştiinţîndu-se împăratul că muceniţa este vie în groapă, s-a minunat şi i se părea căci cu vrăjile a fermecat şi a omorît pe acei şerpi. Deci, poruncind s-o scoată din groapă, a şezut la judecată şi a zis către dînsa: „Jerfeşte zeilor, care te-au cruţat, pentru că au omorît şerpii, iar pe tine te-au păzit vie, ca să cunoşti puterea şi bunătatea lor şi să te închini lor”. Sfînta a răspuns: „O, nebunule, şi amăgitule de satana, cel călcat de mine, crezi că zeii cei de lemn sau de piatră pot să omoare şerpii? Ci, tu degrabă vei cădea în groapa cea de dedesubt a iadului, împreună cu zeii tăi, cărora le slujeşti şi te vei afunda în întunericul cel mai dinafară, cel pregătit ţie şi diavolului, unde va fi plînsul şi scrîşnirea dinţilor”. Împăratul, suflînd cu mînie, a chemat un lucrător de lemn, şi a poruncit s-o taie cu un fierăstrău de fier.

Deci, după ce a legat-o de un lemn s-o taie, fierăstrăul nu se atingea de trupul ei cel fecioresc, ci se îndoia ca de o piatră, apoi s-a frînt prin mijloc. Şi a adus alt fierăstrău, dar şi acela s-a frînt; iar cei ce tăiau, căzînd singuri pe frînturile fierăstrăului, s-au tăiat şi au murit. După aceea, împăratul a poruncit să aducă al treilea fierăstrău mai ascuţit şi mai tare şi să taie pe fecioară peste coapsele ei. Deci, legînd-o, au pus-o la pămînt pe spate, punîndu-i o piatră mare pe piept, şi au început a-i tăia sfîntul ei trup cu fierăstrăul; iar împăratul a rîs şi a zis către muceniţă: „Unde este Dumnezeul tău? Să vină acum şi să-ţi ajute, dacă este putere într-Însul”.

Zicînd împăratul acestea, deodată s-au făcut fulgere şi tunete înfricoşate şi tulburare în văzduh; iar slujitorii care o tăiau cu fierăstrăul au murit. Împăratul de frică a fugit în palat, iar poporul a fugit şi s-a vărsat ploaie mare ca un rîu, cu grindină cumplită, şi mulţi dintre oameni au căzut morţi, fiind ucişi de fulger, de tunet şi de grindină. În acel timp îngerul Domnului, pogorîndu-se, a prăvălit piatra aceea de pe pieptul sfintei, i-a tămăduit rana şi a ridicat-o sănătoasă. Această minune văzînd-o poporul, opt mii de oameni au crezut în Hristos.

După aceea, împăratul, iarăşi fiind pornit de diavolul, a prins pe Sfînta şi s-a sfătuit cu eparhul cum s-o piardă. Deci, au hotărît s-o omoare astfel: au legat-o de roata morii ca, întorcîndu-se roata s-o sfarme; după ce au dat drumul apei sub roată, apa s-a oprit ca împietrită şi n-a curs nici o picătură, rămînînd Sfînta fără de vătămare. Iar împăratul cu boierii lui strigau: „O, cît de mare este puterea acestei fermecătoare! Iată, a prefăcut firea apei într-o altă fire”. Poporul, care privea la o minune ca aceea, s-a ridicat împotriva împăratului şi a strigat cu glas mare, ocărîndu-l şi certîndu-l. Şi, luînd pietre, a aruncat asupra lui şi l-a izgonit din cetate. El, ducîndu-se în patria sa, a mai trăit şapte zile şi a murit acolo de necaz, de mînie şi de ruşine.

După moartea lui Sedechie, Savah, fiul lui, vrînd ca să răzbune necinstea adusă tatălui său, a adunat mare putere de oaste, ca la o sută de mii, şi a mers cu război asupra cetăţii Macedoniei. Auzind cetăţenii că se apropie împăratul Savah, s-a temut şi a închis cetatea, şi au zis către Sfînta Irina: „Pentru tine pierim”. Iar ea, poruncindu-le să nu se teamă, a ieşit împotriva împăratului celui ce venea, rugîndu-se lui Dumnezeu şi zicînd: „Cel ce ai auzit oarecînd pe robul Tău, Proorocul Elisei, ascultă şi rugăciunea mea, şi loveşte nevăzut oştirea aceasta ce vine să piardă cetatea; orbeşte pe vrăjmaşii tăi, ca să cunoască că tu eşti adevă-ratul Dumnezeu!”

Ascultînd Domnul rugăciunea ei, îndată a lovit cu orbirea pe împărat şi pe toţi ostaşii ce erau cu dînsul. Înţelegînd împăratul, că Irina a adus aceea orbire asupra lui şi a ostaşilor săi, a trimis cu rugăciune la dînsa, zicînd: „Acum cunosc că este nebiruită puterea Dumnezeului tău. Deci, mă rog ţie, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine şi pentru ostaşii mei, ca să ne dea vederea”. Plecîndu-se Sfînta spre milă, a făcut rugăciuni către Stăpînul tuturor şi a căpătat vederea împăratul cu toţi cei ce erau cu el. Atunci a făcut pace cu cetăţenii, grăindu-le: „Să mă aveţi pe mine împărat, precum l-aţi avut pe tatăl meu; iar eu voi ierta necinstea ce aţi făcut tatălui meu”.

Văzînd cetăţenii puterea cea mare a împăratului, au făcut pace cu dînsul şi, deschizînd cetatea, i s-au închinat lui, primindu-l ca împărat al lor. După ce împăratul Savah a dobîndit împărăţia şi s-a întărit într-însa, s-a pornit cu mînie contra Sfintei Irina, pentru că diavolul îl îndemna la acelea; şi, chemînd pe muceniţă la dînsul, i-a zis: „Iert cetăţii greşeala aceea; iar asupra ta mă mînii, deoarece pentru tine s-a sculat poporul asupra tatălui meu cu ură şi l-a ucis cu pietre; însă de voieşti ca să fii şi tu iertată, fă-mi voia mea, adică, să aduci jertfe zeilor”. Iar Sfînta a ocărît pe împărat pentru nebunia lui şi l-a pornit mai mult spre mînie. Deci, a poruncit împăratul ca s-o arunce în temniţă, sfătuindu-se cu boierii cum să o muncească.

Sfînta, şezînd în temniţă şapte zile, i s-a arătat Hristos, zicîndu-i: „Nu te teme, fiică, că Eu, întărindu-te, sînt cu tine”. După aceea, împăratul, scoţînd pe muceniţă din temniţă, a poruncit ca să-i bată în tălpi piroane de fier ascuţite şi, punîndu-i un sac plin de nisip în spate, să o izgonească pînă la un anumit loc, care era departe de cetate ca la cinci stadii. Deci, slujitorii punînd frîu în gura sfintei, au dus-o acolo, izgonind-o iute ca pe un dobitoc. Sfînta alerga şi zicea către Dumnezeu: „Cu adevărat sînt ca un dobitoc la Tine, Doamne, şi eu pururea cu Tine; ţinutu-m-ai de mîna dreaptă, cu sfatul m-ai povăţuit şi cu slavă m-ai primit”.

Căutînd sfînta de-a dreapta sa, a văzut pe îngerii Domnului călătorind împreună cu dînsa şi s-a bucurat foarte. După ce a ajuns la locul numit şi, cînd se întorcea spre cetate, slujitorii cu batjocură tîrau cu frîul pe muceniţă şi popor mult urmînd, a văzut Sfînta înaintea sa pe un înger bătînd pămîntul cu toiagul şi a zis în sine: „Iată, va să fie pierzarea vrăjmaşilor lui Dumnezeu!”

După ce a ajuns la locul cel bătut de înger, deodată, desfă-cîndu-se pămîntul, a înghiţit pe slujitorii muncitorului, cei ce duceau pe sfînta; iar ea a rămas dezlegată de frîu, sacul i-a căzut din spinare, piroanele i-au ieşit din picioare şi, vindecîndu-se, umbla slăvind pe Dumnezeu. Înştiinţîndu-se împăratul de aceasta, a zis: „Zeii au deschis pămîntul şi au pierdut pe slujitori de la această fermecătoare”. Însă unii se împotriveau, zicînd: „Dumnezeu cel viu este cu Sfînta Muceniţă Irina!” Iar alţii batjocoreau pe Sfînta fecioară.

Venind îngerul cel ce deschisese pămîntul, a ucis cu moarte năpraznică pe mulţi necredincioşi, ca la zece mii, iar cei ce rămăseseră, strigau: „Dumnezeul Irinei, miluieşte-ne pe noi, pentru că credem în Tine şi scăpăm la Tine!” Deci, au crezut în acea vreme ca la treizeci de mii de suflete. Împăratul, necrezînd, l-a lovit şi pe el îngerul lui Dumnezeu şi a pierit cu sunet, ticălosul. Sfînta făcea în cetate multe minuni cu puterea lui Hristos, pentru că nu numai pe bolnavi îi tămăduia, curăţa leproşii şi izgonea diavolii din oameni. Ci şi pe un tînăr mort, ai cărui părinţi plîngeau cu amar, l-a înviat cu rugăciunea şi a adus la Hristos cam cincizeci de mii de suflete.

Cu porunca lui Dumnezeu a venit în cetate Sfîntul Timotei preotul, cel care a botezat-o pe Sfînta Irina, pe care văzîndu-l, Sfînta s-a bucurat şi i s-a închinat. Luînd pe acel preot şi pe tot poporul cel ce crezuse în Hristos, s-a dus la turnul unde locuia tatăl şi mama sa, slujind în linişte lui Dumnezeu şi acolo au primit Sfîntul Botez toţi cei ce crezuseră în Hristos.

Sfînta Irina a petrecut în cetatea Macedoniei trei ani, învăţînd şi încredinţînd popoarele. După aceea s-a dus la altă cetate ce se numea Calinic, (sau Calipoli) unde era împărat Numerian, ruda lui Sedechie şi a lui Savah, împăraţii cei dintîi. Cînd Numerian făcea praznicul spurcatei zeiţe Artemida, aducînd jertfe idolului ei, Sfînta Irina, stînd în faţa lui, l-a mustrat pentru păgînătatea lui şi a mărturisit pe Hristos adevăratul Dumnezeu. Atunci împăratul a zis către boierii săi: „Această fecioară este asemenea la faţă şi la stat cu tatăl său, Liciniu, dar fiii cei răi mîhnesc pe părinţi; pentru că după răutăţile acestei fecioare, tatăl ei cel bun s-a lipsit de împărăţie. Aceasta a fost pricinuitoare de moarte a fratelui meu, Sedechie, şi pe Savah, fiul lui, după cum am auzit, l-a omorît cu vrăjile ei. Deci, fecioara aceasta este cu adevărat pierzătoare de împăraţi”.

Apoi s-a întors către Sfînta şi a zis: „Ce zici, vrăjitoare, vei jertfi oare zeilor, sau încă vei mai petrece în socoteala ta cea pierzătoare?” Sfînta, însemnîndu-se cu semnul Sfintei Cruci, a răspuns: „Eu voi jertfi jertfă de laudă Dumnezeului Celui de sus, iar diavolilor tăi şi idolilor celor neînsufleţiţi ai tăi, nu voi aduce jertfă. Cele ce le grăieşti pentru împăraţi, să ştii cu adevărat că Dumnezeul meu, Cel ce stăpîneşte viaţa şi moartea, le-a poruncit lor să moară, iar nu mie. Teme-te şi tu de Dumnezeul meu, că puţine sînt zilele tale şi degrabă te va ajunge sfîrşitul tău”.

Auzind împăratul acestea, s-a aprins de mînie şi, scrîşnind din dinţi, a răcnit ca un leu şi îndată a poruncit să se ardă trei boi de aramă, zicînd: „Dacă într-un bou va birui puterea focului cu vrăjile, apoi să se arunce în celălalt, iar dacă şi într-acela aceeaşi va face, apoi să se arunce întru al treilea! Şi s-a făcut aşa. După ce au ars acei boi de aramă şi i-a roşit ca pe un cărbune, a aruncat pe Sfînta într-un bou, şi se ruga în dînsul, strigînd: „Dumnezeule, grăbeşte spre ajutorul meu, ceea ce pătimesc pentru numele Tău cel sfînt!””

Şi s-a arătat ei îngerul Domnului, spunîndu-i să nu se teamă şi răcorindu-i acea văpaie. Iar poporul cîrtea contra împăratului, zicînd: „În zadar ai pierdut tinereţile cele frumoase ale fecioarei acesteia”. Deci, după ce s-a răcorit arama, s-a aflat Sfînta vie şi sănătoasă, neavînd nici o vătămare de foc. Şi a zis împăratul către cei ce stăteau de faţă: „Au nu v-am zis vouă că este fermecătoare fecioara aceasta! Oare cum a stins focul? Aruncaţi-o pe ea în celălalt bou”.

Şi a aruncat pe Sfînta în al doilea bou. Dar şi acela răcorindu-se, a aruncat-o în al treilea şi îndată acel bou, cu porunca Atotputernicului Dumnezeu, s-a pornit din loc, ca fiind viu, şi a umblat un sfert de stadie. Şi iarăşi s-a întors la locul său şi a crăpat; şi dintr-însul a ieşit Sfînta Muceniţă întreagă. Poporul, văzînd o minune ca aceea, cu mare glas strigă: „Mare eşti Dumnezeul Irinei, miluieşte-ne pe noi după mare mila Ta, Tu eşti Dumnezeul nostru Cel tare şi puternic, Care faci minunate şi preaslăvite minuni!”

Şi au crezut în Hristos ca la zece mii de suflete. Deci, împăratul petrecea nu numai întru necredinţă, ci şi pe Dumnezeu Cel Preaînalt hulea şi, fiind lovit de îngerul cel nevăzut a lui Dumnezeu, s-a îmbolnăvit de moarte. Iar mai înainte de a muri, a poruncit eparhului său, Babodon, ca în multe feluri muncind pe Irina, să o ucidă cu cumplită moarte. Şi a pierit acel ticălos împărat, iar Sfînta a petrecut în cetatea aceea cîteva zile, învăţînd poporul credinţa cea întru Hristos, tămăduind toate neputinţele; iar preotul Timotei, mergînd acolo, a botezat pe cei ce credeau.

Eparhul, văzînd cum că tot poporul cetăţii ţine cu Sfînta Irina, s-a temut să o muncească acolo, ca să nu se facă gîlceavă şi tulburare în popor pentru dînsa. Deci, s-a dus într-altă cetate, care se numea a lui Constantin; iar pe muceniţă a poruncit ostaşilor să o prindă şi legată să o ducă după dînsul. El, mergînd în cetatea aceea, a şezut la judecată şi, punînd pe Sfînta în faţa sa, a zis către dînsa: „Oare ştii, că putere îmi este dată mie asupra ta? Deci, apropie-te de zeii noştri şi adu-le jertfe, ca să nu te muncesc cu cumplite munci”.

Răspuns-a sfînta: „Ascultă, eparhule! Toate muncile cîte vei putea să le afli, pune-le asupra mea, şi vei vedea puterea Dumnezeului meu!” Atunci eparhul a poruncit ca să aducă un grătar de fier şi, punînd pe muceniţă pe grătar, s-o lege cu lanţuri de fier şi să-i pună împrejur mulţime de lemne şi să le aprindă. După ce s-a aprins focul, eparhul a poruncit ca să toarne peste muceniţă unt-delemn, untură şi smoală; şi astfel, arzînd Sfînta mult timp, străluceau legăturile şi lanţurile cele de fier ca un cărbune aprins. Iar Sfînta a rămas nevătămată şi, fiind în rouă răcoroasă, cînta, slăvind pe Dumnezeu.

După aceea s-a dezlegat de înger din fiarele acelea şi a ieşit sănătoasă, lucru care, văzîndu-l eparhul şi cei ce erau cu dînsul, s-au mirat foarte mult. Deci, eparhul, căzînd la picioarele ei, i-a zis: „Roaba Dumnezeului Celui adevărat, mă rog ţie, să nu mă pierzi pe mine, precum ai pierdut pe ceilalţi împăraţi; căci şi eu cred în Fiul lui Dumnezeu şi voiesc să fiu creştin”. Astfel, a crezut eparhul Babodon şi împreună cu dînsul popor mult şi a adus acolo îngerul lui Dumnezeu pe Timotei preotul şi s-a botezat de dînsul toţi cei ce au crezut.

Sfînta Irina, petrecînd în cetatea aceea cincizeci de zile, a ieşit de acolo şi a fost prinsă de ostaşii împăratului Savorie, care împărăţea în Mesemvria, cetate a Traciei, şi au dus-o la dînsul, căci acel împărat, auzind de cele făcute de dînsa, căuta să o prindă. El, văzînd pe Sfînta, s-a umplut de mînie şi a ucis-o cu sabia. Şi a fost îngropată afară din cetate. Deci, a zis împăratul: „Lucruri înfricoşate s-a auzit de fermecătoarea aceea; căci pe împăraţi i-a ucis cu farmecele sale, iar acum pentru ce n-a putut să mă ucidă pe mine, ci eu am ucis-o pe ea? Unde este dar Hristos, ajutorul ei? Pentru ce nu a izbăvit-o din mîinile mele?”

Astfel, ocăra necredinciosul împărat puterea lui Hristos şi se lăuda, ca unul ce a biruit. Dar puterea cea mare a lui Dumnezeu, ce lucru nu poate să facă? Deoarece, în vremea morţii Sale celei de voie şi ocărîtă de iudei, multe trupuri ale sfinţilor celor adormiţi le-a înviat şi a intrat în sfînta cetate şi s-a arătat multora. Acela, au nu putea şi pe această Sfîntă s-o învieze din morţi, ca să intre în Mesemvria şi să se arate împăratului? Însă, cu adevărat, puternic este Hristos, Dumnezeul nostru în cer şi pe pămînt şi toate cîte le voieşte le face, fiindcă a trimis pe îngerul Său şi a sculat-o pe ea vie din groapă şi a zis către dînsa îngerul Domnului: „Măcar că ţi-ai sfîrşit nevoinţa pătimirii tale şi ţi se cădea de acum să te odihneşti, pentru că fericită eşti şi desăvîrşită la cer, dar ca să nu se laude păgînătatea şi fărădelegea, ca şi cum ar fi biruit puterea Dumnezeului nostru, să intri în cetate ca să te vadă pe tine vie şi să se ruşineze toţi ocărîtorii cei păgîni şi să cunoască pe Dumnezeul nostru Atotputernic! Şi nu vei mai pătimi de acum înainte nici un rău de la nimeni”.

Deci, Sfînta a intrat în cetatea Mesemvria, ţinînd o stîlpare de măslin în mîinile sale. Iar cînd au văzut-o cetăţenii, s-au umplut de negrăită spaimă şi de mirare şi au alergat la dînsa tot poporul, strigînd cu glas mare: „Minunat este Dumnezeul Irinei şi nu este altul afară de Acela!” Şi a spus împăratului că Irina s-a sculat din morţi; iar el s-a temut foarte şi, văzînd-o pe ea, a căzut la picioarele ei, zicînd: „Acum am cunoscut, că mare Dumnezeu ai! Deci, mă rog ţie să petreci în cetatea noastră şi să ne faci pe noi creştini”.

Sfînta a petrecut între dînşii şaptezeci de zile, învăţîndu-i sfînta credinţă şi toţi au crezut în Hristos. Deci, venind cu porunca lui Dumnezeu fericitul Timotei preotul, a botezat pe împărat şi pe tot poporul lui. După aceea s-a dus de acolo în patria sa, în cetatea Macedoniei, unde a aflat pe tatăl său adormit întru Domnul; şi a plîns lui Dumnezeu, rugîndu-se pentru dînsul.

Acolo a petrecut vreme puţină cu maica sa şi s-a răpit de un nor, care a dus-o în Efes. Şi, umblînd apostoleşte prin cetate, propovăduia pe Hristos, făcînd minuni prin tămăduirea a diferite neputinţe şi pe mulţi îi întorcea de la idoli către Hristos. După multă vreme a venit acolo la dînsa bătrînul Apelian, fiind trimis de Dumnezeu, cel ce i-a fost ei altădată învăţător şi de care Sfînta s-a bucurat mult. După cîteva zile a zis către popor: „Bucuraţi-vă, fraţii mei, şi pacea lui Iisus Hristos să fie cu voi! Mîngîiaţi-vă, veseliţi-vă întru Domnul nostru şi să fiţi tari în credinţă; iar eu mă voi duce de la voi, mulţumindu-vă că m-aţi primit pe mine cea străină. Dar să ştiţi, că tot cel ce primeşte pe cel străin, prieten se face cerescului Dumnezeu”. Şi cetăţenii grăiau între dînşii: „Unde se duce învăţătoarea noastră?” Unii ziceau: „Au doară vrea să se odihnească întru Domnul?” Iar alţii grăiau: „Vrednică este aceasta lui Dumnezeu şi de aceea se va lua de la ochii noştri, deoarece noi sîntem păcătoşi”.

A doua zi, Sfînta Irina, luînd pe bătrînul Apelian şi pe şase bărbaţi cucernici, s-a dus cu dînşii după cetate şi, aflînd într-o piatră un mormînt nou deşert în care nimeni n-a fost pus niciodată, a intrat în acel mormînt şi a zis către Apelian şi către ceilalţi bărbaţi: „Acoperiţi-mă bine deasupra cu această piatră, ca nimeni altul să nu mă poată descoperi, pînă a patra zi”. Sărutînd, cu cea mai de pe urmă sărutare, pe Apelian şi pe bărbaţii cei ce erau cu dînsul, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi s-a culcat; iar bărbaţii au pus piatra cea mare deasupra mormîntului şi s-au întors în cetate.

A patra zi, mergînd la mormînt Apelian cu aceiaşi bărbaţi, n-au mai găsit trupul Sfintei Irina şi s-au gîndit între dînşii, cum că a mutat-o pe ea Hristos Dumnezeu în Rai. Ducîndu-se în cetate, au spus aceasta poporului. Atunci, au alergat mulţi la mormînt şi, văzîndu-l deşert, s-au minunat şi au slăvit pe Dumnezeu cu spaimă. Astfel a fost viaţa şi pătimirea fecioarei Irina, cea de neam bun; în acest fel au fost nevoinţele miresei lui Hristos.

După cum s-a zis, ea a stat la întrebare mai întîi înaintea tatălui său Lichinie, apoi a lui Sedechie şi a lui Sedah fiul lui; după aceea înaintea lui Numerian şi a eparhului Babodon; iar la sfîrşit, înaintea lui Savorie. Cetăţile în care a pătimit sînt acestea: Macedonia, patria sa, Calinica sau Calipoli a lui Constantin şi Mesemvria cea din Tracia. Şi s-a odihnit întru Domnul în Efes, în cinci zile ale lunii mai şi, stînd înaintea lui Hristos, se roagă pentru toată lumea.

Acestea le-a scris bătrînul Apelian, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe Dumnezeu Unul în Treime, Căruia I se cuvine cinste şi închinăciune de la oameni, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Notă – Este de trebuinţă a se şti şi aceasta, cum că tatăl Sfintei Irina, împăratul Liciniu, nu a fost acel Liciniu, care mai pe urmă a fost părtaş la împărăţie cu marele Constantin, cel ce a avut de soţie pe sora lui Constantin şi a stăpînit toate părţile răsăritului, ci altul cu acelaşi nume, care a fost mai înainte cu mulţi ani, împărat al unei cetăţi ce se numea Maghedoe, care este în hotar cu Macedonia, precum şi Sfînta Scriptură s-a obişnuit a numi împărăţi pe stăpînitorii fiecărei cetăţi. Acest lucru este arătat în cartea Facerii, în capitolul paisprezece. Nişte împăraţi ca aceştia sînt mai ales împărăţei, decît împăraţi, precum a fost şi acest Liciniu, tatăl Irinei, deoarece în prolog, este scris Vasilisc, iar nu Basileus, adică împărăţei iar nu împărat. Deci, cum că acest Liciniu este altul decît Liciniu cel care a împărăţit împreună cu Constantin, este arătat aici. Acela avea de soţie pe sora lui Constantin, cea cu numele Constanţia, iar acesta avea pe cea de un nume cu dînsul, Licinia. Acela petrecea în cetatea Nicomidiei, iar acesta în Maghedon. Acela a pierit întru păgînătate, iar celălalt s-a sfîrşit cu cinste întru creştinătate. Acela a fost după trei sute de ani de la naşterea lui Hristos, iar acesta a petrecut la întîia sută de ani, aproape de zilele apostolilor, pentru că preotul Timotei, cel ce a botezat pe fiica lui, Sfînta Irina, a luat învăţătura şi preoţia de la Sfîntul Apostol Pavel.

Posted in |

Viaţa Sfîntului şi Dreptului Iov, mult pătimitorul (6 mai)

Sfîntul şi dreptul Iov se trăgea din seminţia lui Avraam, fiu din fiii lui Isav, care era al cincilea de la Avraam. El îşi avea petrecerea sa în pămîntul Hus, într-una din laturile Arabiei, şi era cel mai bogat om de la răsăritul soarelui, fiind foarte temător de Dumnezeu. Dintre dobitoace avea şapte mii de oi, trei mii de cămile, cinci sute perechi de boi; asinele ce se păşteau erau cinci sute şi slugi foarte multe, avînd el lucruri mari pe pămînt, pentru că era bărbatul acesta de bun neam şi cu cinste mare între toţi cei ce vieţuiau la răsărit.

Acesta era om adevărat, fără prihană, drept şi credincios, depărtîndu-se de la tot lucrul rău. El avea şapte feciori şi trei fete. Şi feciorii, văzînd pe tatăl lor că face milostenie veşnic la mii de săraci, au început să facă la fel ca tatăl lor; şi mulţi oameni erau chemaţi la masă şi ei slujeau la masa celor necăjiţi acolo. Deci, într-o zi, se ospătau toţi împreună la cel dintîi frate, într-altă zi la celălalt frate şi aşa pînă la cel din urmă, cînd începeau iarăşi de la cel dintîi. Iar după ce se sfîrşeau cele şapte zile ale ospeţelor lor, Iov trimitea la dînşii, sfătuindu-i şi învăţîndu-i, ca fiecare să-şi cerceteze conştiinţa sa cu de-amănuntul, dacă n-a greşit ceva cu cuvîntul sau cu gîndul împotriva Domnului; pentru că se temea dreptul Iov de Dumnezeu foarte mult, nu cu temerea firii celei de rob, ci cu temerea dragostei celei de fiu şi cu dinadinsul se păzea pe dînsul şi pe toată casa sa, ca să nu facă vreo supărare Domnului Dumnezeu.

Şi acest om al lui Dumnezeu, aducea jertfă de curăţire, cum se aduceau jertfe sîngeroase atunci, socotind în sine: ca nu cumva copiii mei, fiind tineri, să fi greşit ceva cu gîndul lui Dumnezeu. Aşa făcea dreptul Iov în toate zilele.

Şi a fost ca în ziua de astăzi: Fost-a întru una din zile şi au venit îngerii Domnului înaintea Domnului. Îngerii lui Dumnezeu cei puşi ca să păzească neamul omenesc, au venit înaintea lui Dumnezeu, ca să-i aducă Lui rugăciunile oamenilor şi nevoile lor cele de multe feluri. Cu dînşii a venit şi diavolul, ispititorul şi clevetitorul oamenilor; nu că putea să stea împreună cu îngerii înaintea lui Dumnezeu la cer, de unde s-a lepădat, ci a stat departe, afară din cer, înaintea ochiului Celui Atotvăzător al lui Dumnezeu. Şi atunci a venit şi satana, iar Dumnezeu L-a întrebat: „Dar tu de unde vii?” Dar Dumnezeu i-a pus întrebarea, ca să ne răspundă nouă cum a fost istoria lui Iov.

Şi, răspunzînd diavolul către Domnul, a zis: „Înconjurînd pămîntul şi străbătînd partea cea de sub cer, şi iată sînt de faţă”. Şi i-a zis lui Domnul: „Oare socotit-ai în gîndul tău de robul Meu Iov, că nu este asemenea lui, cineva din oamenii cei ce sînt pe pămînt, fiind fără de prihană, drept şi credincios, depărtîndu-se de toate lucrurile cele rele?” Şi asta o spunea Dumnezeu, nu pentru că era sărac sau necăjit, ci foarte bogat.

Răspuns-a diavolul şi a zis Domnului: Oare Iov în deşert cinsteşte pe Dumnezeu? Oare nu ai îngrădit Tu pe cele dinlăuntru şi pe cele din afară ale casei lui şi pe toate cele ce sînt împrejurul lui; lucrurile mîinilor lui nu le-ai binecuvîntat şi dobitoacele lui nu le-ai înmulţit pe pămînt? Dar trimite mîna Ta şi Te atinge de toate cele ce are şi să vedem dacă nu Te va blestema pe Tine în faţă! Ca şi cum ar fi zis: „Cum nu s-ar teme, dacă i-ai dat atîta avere şi cinste? Dar, dă-l pe mîna mea, să vedem nu Te va blestema în faţă?”

Atunci Domnul a zis diavolului: Toate cîte sînt ale lui, le dau în mîinile tale; dar de el să nu te atingi! Vedem că diavolul nu poate face nimic fără voia lui Dumnezeu şi fără îngăduinţa Lui. Putea el să se ducă peste Iov şi mai înainte, că avea mare ură pe el, că era drept; însă, pînă n-a luat blagoslovenia lui Dumnezeu, nu s-a dus. Pentru că numai unde îi îngăduie Dumnezeu se duce; căci puterea drăcească este îngrădită de puterea Atotţiitorului Dumnezeu şi nu-i îngăduie să facă mai mult decît vrea El.

Şi a venit diavolul la Iov. Şi prima dată, cînd a ajuns asupra gospodăriei lui Iov, a pogorît foc din cer. Atunci un vestitor a venit la Iov şi i-a spus: „Foc a căzut din cer pe pămînt şi a ars oile tale, asemenea şi pe păstori i-a mistuit, iar eu am rămas singur şi am venit să-ţi spun”. Pe cînd acesta grăia, a venit un alt vestitor şi a zis către Iov: „Perechile de boi arau şi asinele păşteau aproape de dînşii, cînd, venind hoţii, le-au furat pe ele, iar pe slugi le-au omorît cu sabia; şi, rămînînd eu singur, am venit ca să-ţi spun despre acestea”. În acelaşi timp un alt vestitor a venit la Iov şi i-a grăit lui: „Haldeii, făcînd trei tabere, au năvălit asupra noastră şi au înjugat cămilele şi le-au robit, şi slugile le-au ucis cu sabia; iar eu am rămas singur şi am venit să-ţi spun”.

La urmă a venit alt vestitor, grăind către Iov: „Feciorii tăi şi fetele, mîncînd şi bînd la fratele lor cel mai mare, deodată a năvălit dinspre pustie un vînt mare cu vifor şi s-a atins de cele patru unghiuri ale casei şi a căzut casa peste copiii tăi şi toţi au murit; iar eu am rămas singur şi am venit să-ţi spun”.

Acesta i-a rupt inima, dar tot n-a îndrăznit să zică cuvînt de rău împotriva lui Dumnezeu. Atunci Iov s-a sculat, şi-a rupt hainele sale, şi-a tuns perii capului, şi-a presărat ţărînă peste capul şi, căzînd cu faţa pe pămînt, s-a închinat Domnului şi a zis: Gol am ieşit din pîntecele maicii mele, gol mă voi duce în groapă; Domnul a dat, Domnul a luat! Precum a voit Domnul, aşa a făcut. Fie numele Domnului binecuvîntat de acum şi pînă-n veac! De toate acestea cîte i s-au întîmplat, Iov n-a greşit înaintea Domnului nici cu inima, nici cu gura; pentru că n-a zis nimic fără de minte împotriva Domnului. Atît de tare se temea Iov de Dumnezeu.

Atunci satana, văzînd că i-a luat totul şi nu l-a biruit, s-a dus iar la Dumnezeu. Şi a fost că în ziua aceasta, îngerii lui Dumnezeu au venit, ca să stea înaintea Domnului şi împreună cu ei a venit şi diavolul. Şi a zis Domnul către diavol: „Dar tu de unde vii?” Iar el a zis: „Străbătînd partea cea de sub cer şi înconjurînd tot pămîntul am venit”. Atunci Domnul a zis către dînsul: „Oare gîndit-ai la robul Meu Iov? Că nu este nici un om ca acesta din cei de pe pămînt, care i-ar fi fost lui asemenea: fără de prihană, drept, credincios, ferindu-se de tot răul şi neţinîndu-se de răutate; iar tu în zadar i-ai cerut averile, slugile şi fiii lui, ca să le pierzi”.

Răspunzînd diavolul, a zis către Domnul: „Piele pentru piele; toate cîte le are omul, le va da pentru sufletul său! Deci, nu aşa! Ci trimite mîna Ta şi Te atinge de trupul şi de oasele lui; atunci vei vedea, de nu Te va blestema în faţă!” Iar Domnul a zis către diavol: „Iată, ţi-l dau ţie, dar să nu te atingi de sufletul lui”. Iată ce este mai scump la om! Sufletul. Că sufletul este mai scump decît tot ce există în lumea aceasta. De aceea îi atîta luptă pentru mîntuirea sufletului.

Şi a venit diavolul, cu voia şi cu îngăduinţa lui Dumnezeu, şi l-a lovit pe Iov, de la cap pînă la picioare cu lepră. Atunci Iov, cînd s-a văzut lepros din creştet pînă-n talpă, a căzut la pămînt de durere; şi, a ieşit afară din cetate, unde şedea pe gunoi, curăţindu-şi rănile cu un hîrb. Şi n-a fost bătaia lui Iov o zi, o lună sau un an, ci şapte ani şi jumătate l-au mîncat viermii de viu pe Iov! Aşa a răbdat. Iar soţia lui, rămînînd sănătoasă, pentru că pe ea n-a lovit-o diavolul, că era mai slabă în credinţă, se ducea cu traista prin sat, la cerut; şi îi aducea cîte ceva de hrană. Singurul ajutor îi era soţia lui; singura mîngîiere, ca să nu moară de foame.

Trecînd multă vreme şi văzînd diavolul că nu l-a biruit pe Iov, a încercat prin femeie, cu care biruise în rai pe Adam. Ştia că femeia e mai slabă. Şi a zis către dînsul femeia lui: „Iată, acum te mănîncă viermii de viu în gunoi, ţi-a luat toată averea şi copiii de atîţia ani şi tu nu zici nici un cuvînt de hulă împotriva lui Dumnezeu şi nu-ţi pierzi răbdarea! Pînă cînd vei răbda acestea? Iată, voi mai îngădui încă puţin timp, aşteptînd nădejdea mîntuirii mele; că s-a pierdut pe pămînt pomenirea ta, fiii şi fetele tale; durerile şi ostenelile pîntecelui meu, pe care în zadar i-am născut cu chinuire; iar tu singur şezi afară, fără acoperămînt, pe gunoi şi plin de viermi, iar eu rătăcesc slujind şi trecînd din loc în loc şi alergînd din casă în casă, aşteptînd apusul soarelui, ca să mă odihnesc de ostenelile mele şi de durerile cele ce acum mă cuprind. Deci, zi vreun cuvînt de hulă împotriva lui Dumnezeu şi mori”.

Iar Iov îi spunea cu blîndeţe, că vedea că diavolul vorbeşte prin gura ei: „Pentru ce grăieşti aşa, ca o femeie din cele nebune? Nu sînt eu Iov care eram ca împăraţii de bogat şi cinstit în lume? Nu-ţi aduci aminte ce cinste am avut noi pe pămînt şi cîtă avere şi cîte slugi aveam? Apoi, cum am primit cele bune din mîna Domnului, oare pe cele rele să nu le suferim?”

Auzind trei prieteni ai lui de toate răutăţile care au venit asupra lui, au mers la dînsul fiecare din ţara sa: Elifaz, împăratul Temanului, Bildad, stăpînitorul Savheilor şi Ţofar, împăratul Mineilor. Aceştia erau ca nişte împăraţi de bogaţi, boieri mari din alte ţări, care cumpărau mii de vite de la Iov, miei şi lînă. Ei auziseră de bătaia lui Iov, dar nu credeau că-i chiar aşa; şi se sfătuiseră între dînşii, ca să-l cerceteze pe Iov şi să-l mîngîie.

Văzîndu-l de departe, cum îl ştiau ce om cinstit era, ce palate şi ce slugi avea, nu l-au cunoscut şi au strigat cu glas mare şi au plîns, rupîndu-şi hainele şi presărîndu-şi ţărînă peste capetele lor. Ei au stat la dînsul şapte zile şi şapte nopţi şi nimeni dintre dînşii n-a vorbit către dînsul vreun cuvînt, pentru că vedeau rănile lui cumplite şi foarte mari. Şi gîndeau, ce va fi asta? Ce fel de bătaie a lui Dumnezeu este asta?

Şi la şapte zile a deschis cuvîntul Elifaz şi, în loc să-l mîngîie pe Iov în rănile şi în durerea lui, în loc să-l îmbărbăteze, că erau prieteni de altădată, au început să-l rănească cu cuvîntul: „Iov, mi se pare că te-a retezat Dumnezeu ca pe un copac tomnatic, care nu face roadă. De ce-ai ajuns tu aşa? Ai oprit plata văduvelor şi simbria lucrătorilor! Ai fost nemilostiv şi aspru! Ai fost mîndru! Ai uitat de Dumnezeu! Ai făcut fărădelegi înaintea Lui!” Şi aşa mereu l-a mustrat. La fel şi al doilea prieten şi al treilea.

Iar Iov a început a le spune lor cu blîndeţe: „Dragii mei; prietenii mei, spre dosadă aţi venit aici şi spre rană mie. Mai bine ziceam eu gropii, „muma mea”, şi viermilor, „voi sînteţi fraţii şi surorile mele”, decît să vină prietenii mei şi să mă rănească cu cuvinte”. Adică, mai bine mă mîngîiam cu viermii şi cu gîndul la groapă, decît să aud din gura voastră acestea.

Şi le-a spus Iov: „Voi mă învinuiţi că am oprit plata slugilor şi că am făcut nedreptate. Eu nu mă laud, dar adevărul voi vorbi. Eu am fost tatăl sărmanilor şi maica văduvelor; eu am fost ochiul orbilor şi urechea surzilor; piciorul şchiopilor şi mîna ciungilor. Tunsura mieilor mei a încălzit umerii săracilor. Uşa mea nu s-a închis la tot străinul şi toată averea mea am socotit cu putere s-o împart la cei necăjiţi. Deci, nu-i adevărat ce vorbiţi voi. Adevărat că mîna Domnului mă ceartă pentru păcatele mele, dar ceea ce mă învinuiţi voi nu este adevărat”.

Văzînd Dumnezeu răbdarea lui Iov, după ce-au plecat cei trei prieteni, a apărut Dumnezeu în nori şi în vifor deasupra lui. Iov zăcea acolo de şapte ani jumătate, numai oasele şi inima rămăsese – căci carnea lui era mîncată de viermi. Şi cînd a venit Ziditorul cerului şi al pămîntului, Iov era acum rănit şi de prietenii lui, ocărît şi defăimat şi de soţia lui şi de toţi. Deodată aude glasul lui Dumnezeu din nori: „Iov, scoală-te ca un bărbat, ia veşmîntul tău – că i-a trimis un veşmînt din cel mai alb ca zăpada -, încinge-te şi să stăm de vorbă amîndoi!”

S-a sculat Iov, sănătos ca la 30 de ani şi frumos şi vesel, s-a îmbrăcat cu veşmîntul dat de Dumnezeu. Şi a spus Dumnezeu către el: „Iov, unde erai tu cînd am întemeiat pămîntul? Spune-mi Mie care-i lăţimea cea de sub cer? În ce loc locuieşte întunericul şi ce loc are lumina? Unde erai tu cînd am măsurat Eu munţii cu aşezămîntul cunoştinţei, văile cu cumpăna şi dealurile; cînd am pus mării hotar nisipul şi am îngrădit marea cu nisip şi I-am spus: „Pînă aici să stai şi întru tine să se sfărîme valurile tale”? Eu am întins crivăţul pe uscat. Eu am făcut cuvîntători pe pămînt. Eu am măsurat greutatea vînturilor. Eu am însemnat calea fulgerilor sub cer. Eu am rînduit naşterile fiarelor din codri, naşterea dobitoacelor pămîntului şi a oamenilor. Eu am făcut orionul şi rariţa cea de miazănoapte şi am împodobit cerul cu stele, cu soare şi lună, şi lumină am dăruit zidirii Mele. Spune-Mi, unde erai tu atunci? Iov, Eu pe tine Te-am turnat ca laptele în pîntecele maicii tale, Te-am închegat ca brînza, Te-am ţesut ca pînza, Ţi-am făcut inimă şi oase şi te-am făcut făptura Mea în pîntecele maicii tale şi Eu am zidit inima ta şi am ştiut că nu-ţi vei pierde răbdarea. Eu am întemeiat inima ta întru tine şi credinţa şi răbdarea ta.

Şi acum, Iov, fiindcă ai aşteptat cu răbdare venirea Mea şi n-ai zis vreun cuvînt rău în atîtea scîrbe şi necazuri şi boale, iată, Eu îţi dăruiesc ţie de acum înainte încă 140 de ani de viaţă; şi vor fi averile tale îndoite. Şi vei ajunge să trăieşti pînă la al cincilea strănepot şi vei adormi plin de zile şi vei veni la Mine să te veseleşti cu Mine în veci”.

După ce l-a vindecat Domnul de bube, a binecuvîntat şi cele de pe urmă ale lui Iov, mai mult decît pe cele dintîi; şi erau dobitoacele lui paisprezece mii de oi, şase mii de cămile, o mie de perechi de boi şi o mie asini de herghelie. I s-au născut lui iarăşi şapte fii şi trei fete, precum avea şi mai înainte. Deci, Domnul a îndoit dobitoacele lui Iov, iar copiii nu i-a îndoit, ca să nu soco-tească cineva, cum că copiii lui cei dintîi au pierit ca şi dobitoacele; pentru că dobitoacele au pierit cu totul, iar copiii cei morţi n-au pierit, ci se vor afla la învierea drepţilor. Fetele lui erau atît de frumoase, încît nu se aflau sub cer alte fecioare mai frumoase ca fetele lui Iov, cărora le-a dat moştenire între fraţii lor.

Iov a trăit de toţi anii, 248, văzînd pe fiii fiilor săi, pînă la a patra seminţie; şi s-a sfîrşit întru adînci bătrîneţi. Iar acum petrece în viaţa cea neîmbătrînitoare unde anii nu se împuţinează, în Împărăţia Tatălui, a Fiului şi a Sfîntului Duh, a Unuia Dumnezeu în Treime, Căruia se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Posted in |