Sfinții Mucenici Agheu, Narcis și Marcelin din Tomis (2 ianuarie)

Martirologiile apusene pomenesc, la 2 ianuarie, ca martiri în Tomis, pe trei fraţi: Argeu, Narcis şi Marcelin, morţi tot în cursul persecuţiei lui Liciniu. Primii doi au fost ucişi prin tăierea capului cu sabia, întrucât au refuzat înrolarea lor în armata romană repăgâni-zată de împăratul Liciniu. Cel mic, Marcelin, a fost aruncat în mare. Trupul său a fost însă adus de valuri la ţărm, iar un creştin l-a dus în ascuns la casa sa; acolo au avut loc apoi multe vindecări minunate. Unii istorici socotesc că ei ar fi fost fiii unui episcop de la Tomis.

Sfântul Cuvios Antipa Athonitul de la Calapodești (10 ianuarie)

Acatistul Sfântului Antipa de la Calapodești

Acest cuvios părinte se numără printre cele mai alese roduri duhovniceşti pe care le-a odrăslit binecuvântatul pământ al Moldovei. Viaţa lui a fost povestită de el însuşi egumenului Pimen de la mănăstirea Valaam din nordul Rusiei. S-a născut în anul 1816 în satul Calapodeşti, azi în judeţul Bacău, primind din botez numele de Alexandru. Tatăl său era Gheorghe Constantin Luchian, diacon la biserica satului, iar mama Ecaterina Manase, călugărită mai târziu sub numele Elizaveta. A învăţat carte la şcoala satului, încă nu terminase şcoala când tatăl său a fost chemat la Domnul. Rămas orfan, a fost nevoit să înveţe meşteşugul legării de cărţi, pentru a contribui şi el la întreţinerea familiei. Dar pe când avea 20 de ani „fără de veste a fost cuprins de o negrăită şi minunată lumină, care i-a umplut inima de o nespusă bucurie”, cum scria biograful său. Drept aceea, şi-a părăsit familia îndreptându-se spre mănăstirea Neamţ, dar stareţul de aici nu l-a primit. A mers atunci spre o mănăstire din Ţara Românească, se pare la Căldăruşani, în care erau încă vii tradiţiile paisiene, moştenite prin ucenicii vrednicului de pomenire, stareţul Gheorghe. Aici fratele Alexandru s-a dovedit a fi cu luare aminte la toate cuvintele de învăţătură ale părinţilor, nevoindu-se cu rugăciunea, cu postul, cu ascultarea, aşa cum se cuvine celor dornici de viaţă călugărească. Fără îndoială că va fi stăruit şi în citirea cărţilor folositoare de suflet, lucru pe care nu-1 făcuse în copilăria sa. Stareţul de aici l-a tuns în monahism, dându-i numele de Alipie. După doi ani a plecat la Muntele Athos, despre care îi vor fi vorbit unii din părinţii mai în vârstă care trăiseră în acea „grădină a Maicii Domnului”. S-a aşezat la schitul românesc Lacu, unde se nevoiau mulţi călugări de neam român, locul fiind cunoscut de toţi pentru asprimea vieţii călugăreşti care se ducea aici. în acest schit s-a întărit sufleteşte, prin ascultările la care a fost rânduit, ca şi prin sfaturile pe care le primea cu dragoste şi smerenie de la părinţii cu învăţătură şi viaţă îmbunătăţită.

Vreo patru ani a trăit în mănăstirea Esfigmenu, în nordul Sfântului Munte, mult ajutată de domnii moldoveni, precum şi de familia marelui mitropolit Veniamin Costachi (1803 – 1842). Acum a primit „schima cea mare” a călugăriei — care cere post aspru, rugăciune şi slujire neîntreruptă, devenind „schimonahul Antipa”. Se pare că tot acum a fost hirotonit întru ierodiacon şi ieromonah. A trăit apoi într-o chilie, pe care a refăcut-o. În anul 1860, cuviosul schimonah Antipa, după o vieţuire de aproape 20 de ani în Sfântul Munte, se reîntoarce în Moldova. Tocmai atunci, doi îmbunătăţiţi monahi moldoveni care trăiau la Athos, Nifon şi Nectarie, începuseră zidirea schitului românesc Prodromu care va fi terminat şi sfinţit în 1863. Antipa a fost rugat să meargă în Moldova pentru a strânge ajutoare, pentru terminarea lucrărilor de zidire. A stat la un metoc din Iaşi alunei mănăstiri din Sfântul Munte. Numele său ajunge să fie cunoscut şi aici, încât era căutat de mulţi credincioşi, pentru care era o adevărată pildă de smerenie, de dragoste şi de trăire cu adevărat creştină. Se îndreaptă apoi spre pravoslavnica Rusie, tot în vederea strângerii de ajutoare pentru schitul Prodromu. S-a oprit la Kiev pentru a se închina moaştelor cuvioşilor părinţi din lavra Pecerska, după care s-a îndreptat spre Moscova şi în cele din urmă spre Petersburg, unde a primit felurite ajutoare de la mitropoliţii din aceste două oraşe, stareţi de mănăstiri şi credincioşi.

Chiar din primul an al venirii sale în Rusia, a vizitat mănăstirea Valaam, situată pe o insulă din lacul Ladoga, în apropiere de Finlanda, care l-a impresionat în chip deosebit. Drept aceea, după ce a trimis ajutoarele la schitul Prodromu, în noiembrie 1865 s-a aşezat pentru totdeauna la mănăstirea Valaam, şi anume într-o chilie de la schitul cu hramul Tuturor Sfinţilor. Aici şi-a continuat nevoinţele duhovniceşti, căutând să fie folositor obştei care îl înfiase. De altfel, în această mănăstire erau cunoscute tradiţiile paisiene, căci unii dintre monahii de pe vremuri fuseseră ucenici ai marelui stareţ de la Neamţ. Datorită vieţii sale alese a ajuns să fie cunoscut în părţile de nord ale Rusiei, încât era căutat de mulţi călugări şi credincioşi, pentru slujbe şi cuvânt de învăţătură. S-au format, sub îndrumarea lui, mai mulţi ucenici care l-au urmat în cele duhovniceşti.

După 17 ani de aspră vieţuire, în ziua de 10 ianuarie 1882, cuviosul Antipa ieroschimonahul şi-a plătit obşteasca datorie, departe de ţara sa, dar mereu cu gândul la ea. A fost înmormântat în gropniţa mănăstirii Valaam. Pentru că era cunoscut şi cinstit de toţi pentru cinstea sa, unul din ucenicii săi, ieromonahul Pimen, i-a scris viaţa care s-a tipărit în anul următor la Petersburg, în ruseşte, sub titlul: Viaţa vrednică de pomenire a ieroschimonahului Antipa. Cartea s-a răspândit repede, încât în 1893 a apărut din nou, tot la Petersburg.

Faima lui de „sfânt” s-a menţinut atât în Rusia, cât şi la muntele Athos, fie prin aceia care l-au cunoscut în timpul vieţii, fie prin cartea pomenită aici. Aşa se face că în 1906, deci la 24 de ani de la mutarea lui către Domnul, monahii ruşi de la mănăstirea Sfântul Pantelimon sau Rusicon, din Sfântul Munte Athos, l-au trecut în Mineiul rusesc pe luna ianuarie, ziua 10, care s-a tipărit atunci în limba slavă. Era deci vorba de o trecere în rândul sfinţilor fără un act oficial de canonizare din partea Bisericii, ci doar prin înscrierea numelui său în Minei. La noi în ţară, numele schimonahului Antipa a fost mai puţin cunoscut, de vreme ce el şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii în afara hotarelor ei. Dar este o mândrie pentru noi că el a fost iubit şi preţuit de monahii ruşi, care l-au trecut în sinaxar ca „sfânt cuvios”, fiind singurul călugăr român atonit care s-a învrednicit de o asemenea cinstire. Faptul acesta constituie un temei şi pentru noi de a-l introduce în calendarele noastre în ziua chemării sale la Domnul, adică la 10 ianuarie şi de a-l cinsti ca pe un „vas ales” al lui Hristos şi a-i cere să se roage pentru noi şi pentru a noastră mântuire.

Sfinții Mucenici Ermil și Stratonic din Singidunum (13 ianuarie)

Sub împăratul Liciniu, într-o zi de 13 ianuarie, au fost martirizaţi în Singidunum (Belgradul de azi, pe atunci în provincia Moesia Superior), diaconul Ermil şi temnicerul Stratonic. Fiind dus în faţa împăratului, Ermil a recunoscut că este creştin şi diacon. Răspunzând cu necuviinţă la propunerile care i s-au făcut de a se lepăda de credinţa creştină, împăratul a poruncit să fie bătut peste faţă cu un bici de metal, apoi ţinut trei zile în închisoare, scos şi bătut din nou cu multă cruzime, apoi aruncat iarăşi în temniţă. Aici a fost îngrijit cu dragoste de temnicerul Stratonic care era creştin, dar neştiut de nimeni. Dar el a fost pârât de un soldat împăratului şi supus el însuşi la chinuri, după care au fost întemniţaţi amândoi. Toate încercările împăratului de a-i abate de la credinţa lor au rămas zadarnice. Atunci împăratul a poruncit să fie spânzuraţi de un copac, iar trupurile lor ciopârţite cu cuţitele şi apoi aruncate în Dunăre. Şi astfel s-au mutat amândoi la viaţa cea netrecătoare, primind cununile muceniciei, ca nişte adevăraţi mărturisitori ai lui Hristos. După trei zile trupurile lor au fost găsite, scoase la mal şi îngropate după cuviinţă. De atunci ei sunt trecuţi între sfinţi, pomenirea lor făcându-se în fiecare an la 13 aprilie, zi în care „s-au născut din nou” pentru Hristos.

Să cinstim pe aceşti vrednici mucenici din neamul nostru zicând: „ Umplându-vă de ape făcătoare de viaţă, v-aţi lepădat în valurile râului şi întru acelea luându-vă sfârşitul, aţi înecat pe mai marele răutăţii, iar acum ne izvorâţi nouă izvoare de tămăduiri, prea lăudaţilor”. (Din slujba Utreniei la Sfinţii Ermil şi Stratonic, peasna 6, irmos).

Sfântul Ierarh Vetranion, Episcopul Tomisului (25 ianuarie)

Actele martirice pomenesc câţiva episcopi la Tomis, Constanţa de azi, încă de la sfârşitul secolului al III-lea şi începutul celui următor, cum au fost Evangelicus, Efrem şi Tit. Istoricul Eusebiu din Cezareea Palestinei scria că, la lucrările primului Sinod ecumenic de la Niceea, din anul 325, „nici schitanul riu lipsea din ceată”, adică episcopul din provincia Sciţia Mică. Se crede că numele lui era Marcu. După el se mai cunoaşte un alt episcop în cetatea Tomis abia în anul 369, anume Vetranion (sau Betranion, Bretanion). Ştiri despre el găsim în Istoria bisericească a lui Sozomen, care a trăit în veacul al V-lea. El scrie că în anul acela conducătorul Imperiului roman de Răsărit, Valens (364-378), se întorcea dintr-o campanie militară pe care o purtase împotriva goţilor aflaţi în nordul Dunării, încheiată cu pacea de la Noviodunum (azi Isaccea, în jud. Tulcea). fn drumul său spre Constantinopol, capitala imperiului, s-a oprit în Tomis. Aici a intrat în catedrala în care slujea episcopul Vetranion. Fiind un aprig susţinător al învăţăturii greşite a preotului Arie, cel care tăgăduia dumnezeirea Fiului, împăratul a încercat să-l atragă şi pe episcop la această erezie. Dar Vetranion n-a primit, ci dimpotrivă, printr-o cuvântare înflăcărată rostită în faţa împăratului şi a credincioşilor care erau prezenţi la slujbă, a apărat dreapta credinţă, aşa cum fusese ea stabilită la primul Sinod ecumenic, după care a părăsit biserica, ducându-se într-alta, împreună cu tot poporul, înfruntat în felul acesta de episcop, împăratul a poruncit să fie prins şi trimis în exil. Dar la scurt timp, după cum istoriseşte acelaşi Sozomen, „i-a îngăduit să se întoarcă”, pentru că se temea de vreo răscoală din partea „sciţilor”, adică a daco-romanilor, „ştiind că sunt viteji, iar prin poziţia locurilor, necesari imperiului roman, fiind aşezaţi ca un zid de apărare în faţa năvălirilor barbare”. Sozomen îşi încheia istorisirea arătând că Vetranion era „un bărbat destoinic şi renumit prin virtutea vieţii sale, după cum mărturisesc şi sciţii înşişi”. Aceeaşi caracterizare i-o făcea şi istoricul Teodoret, episcop al Cirului (392-458), care scria despre el că „strălucea prin tot felul de virtuţi”.

Întâmplarea descrisă de Sozomen aruncă o lumină puternică asupra episcopului Vetranion de la Tomis. Pe lângă virtuţile care îi împodobeau viaţa, reţinem dragostea şi respectul de care se bucura în faţa credincioşilor săi, încât ei l-au urmat cu mult curaj, chiar dacă prin aceasta l-au înfruntat pe propriul lor împărat, înseamnă că el trebuia să fi fost de mai multă vreme în fruntea eparhiei, din moment ce exista o atât de strânsă legătură sufletească între el şi păstoriţi, pe care nici o putere omenească nu o putea desface.

Alte ştiri despre viaţa şi activitatea episcopului Vetranion le desprindem din actul martiric al Sfântului Sava, cel înecat în Buzău la 12 aprilie 372. Cei mai mulţi istorici socotesc că acea Scrisoare a Bisericii lui Dumnezeu din Goţia către Biserica din Capadocia şi către toate comunităţile Sfintei Biserici universale, din anul 374, care însoţea moaştele Sfântului Sava, a fost scrisă de însuşi episcopul Vetranion. înseamnă că tot episcopul tomitan s-a îngrijit şi de trimiterea moaştelor în Capadocia. După primirea lor, Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei, i-a mulţumit pentru ele, prin două scrisori. Din prima scrisoare de răspuns desprindem că însuşi Vetranion era un capadocian, căci Sfântul Vasile îl socotea ca „un cetăţean al patriei sale (Capadocia), care întocmai ca o creangă înflorită din rădăcină nobilă, a umplut cu roadele Duhului o ţară îndepărtată” (Sciţia Mică), în aceeaşi scrisoare, Vetranion era considerat ca o „mlădiţă cu care patria mamă se poate mândri pe drept, întrucât a reuşit în luptele pentru credinţă, arătându-se o bună moştenire a părinţilor”, în cea de a doua scrisoare, Sfântul Vasile mulţumea din nou lui Vetranion, care i-a scris cu dragoste „dintr-o ţară îndepărtată” şi care i-a trimis moaştele unui martir „din ţara barbară, de dincolo de Dunăre”, adică din stânga Dunării, cotropite pe atunci de „barbarii” goţi.

Din păcate, nu mai cunoaştem alte laturi ale activităţii ierarhului nostru, care să pună şi mai mult în lumină pregătirea lui teologică şi toate darurile cu care era înzestrat de Dumnezeu. Nu sejtie cât a mai păstorit turma duhovnicească din Tomis şi Sciţia Mică. În orice caz, în anul 381 activa aici un nou ierarh, Gherontie. Înseamnă că Vetranion trecuse între timp la cele veşnice. Pentru sfinţenia vieţii lui şi mai ales pentru dârzenia cu care a apărat credinţa ortodoxă, episcopul Vetranion de la Tomis a fost trecut în rândul sfinţilor, pomenirea lui făcându-se în fiecare an la 25 ianuarie. „Îndreptător credinţei şi chip blândeţilor, învăţător înfrânaţii te-a arătat pe tine turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câştigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate, părinte ierarhe Vetranion. Roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre” (Troparul glasului 4 din slujba la un arhiereu).

Sfântul Cuvios Gherman din Dobrogea (29 februarie)

Până în anii din urmă nu s-a scris nimic despre un vrednic fiu al Dobrogei noastre, despre Cuviosul Gherman daco-romanul, deşi numele său era menţionat adeseori în opera literară a prietenului său, Sfântul Ioan Casian. Abia în anul 1989, mitropolitul Antonie al Transilvaniei l-a scos din uitare şi i-a făcut cunoscut chipul luminos de teolog şi de călugăr înduhovnicit. Puţine date despre viaţa şi cultura acestui mare străromân se găsesc în cartea lui Ioan Casian intitulată Convorbiri cu Părinţii. De aici aflăm că ei „se împrieteniseră încă de când erau copii de şcoală, apoi în oaste, precum şi în viaţa călugărească”, înseamnă că şi Gherman era tot un daco-roman din Scythia Minor – ca şi Ioan Casian – că învăţaseră într-o şcoală din regiune – probabil mănăstirească – şi că şi-au făcut împreună serviciul militar în armata romană. Iar în alt loc, Ioan Casian scria: „Amândoi eram nedespărţiţi din vremea primelor lupte din oastea duhovnicească; am vieţuit împreună atât printre cenobiţi, cât şi în pustie şi fiecare – pentru a ne arăta prietenia strânsă unul faţă de altul şi scopul comun – aveam obiceiul să zicem că nu eram decât o minte şi un suflet în două trupuri”. Din alte relatări ale lui Casian, se desprinde că era mai în vârstă decât el, deci se născuse prin anul 355.

În jurul anului 380 cei doi prieteni – şi cu sora lui Ioan Casian -au plecat într-o călătorie în Orient, în dorinţa de a cunoaşte Locurile Sfinte în care a trăit şi a propovăduit Mântuitorul Iisus Hristos. S-au aşezat, pentru început, într-o mănăstire de lângă Betleem, în apropierea locului în care s-a născut Iisus, iar după cinci ani, cei doi prieteni s-au îndreptat spre pustiurile Egiptului, unde trăiau mulţi monahi cu viaţă aleasă, pentru a primi de la ei cuvinte de învăţătură şi a le urma nevoinţele duhovniceşti. Au rămas acolo ani îndelungaţi – doar cu o scurtă întoarcere în Betleem – căutând mereu modele de viaţă şi mari Părinţi ai pustiei.

Sfântul Ioan prezintă cu multă nostalgie viaţa lor în îndepărtatele pustiuri ale Egiptului, fiind „aprinşi de dorul de fiecare zi al inimii, să ne întoarcem în provincia noastră şi să ne revedem părinţii. Ceea ce ne reaprindea mereu dorul era amintirea credinţei şi a evlaviei lor…”. Mai departe scria de „moşia străbună a strămoşilor noştri”, de frumuseţea peisajului Scythiei Minor, de „dorul de patrie”. În aceeaşi lucrare a lui Ioan Casian sunt redate mai multe convorbiri ale lor cu mari Părinţi ai pustiei, ca Moise, Avraam, Isaac, Serenus. Dar în aceste Convorbiri, cel care punea întrebările era Gherman; deci el conducea discuţiile, ca un adevărat „dascăl”, câtă vreme Casian se prezenta mai mult ca „ucenic”. Valoarea Convorbirilor scrise de Ioan Casian se datorează – în mare măsură – tocmai măiestriei cu care punea Gherman întrebările. El apare astfel ca un adevărat coautor. Erau întrebări sau teme de teologie adâncă, mai ales de spiritualitate, dar şi de filosofic şi psihologie. Amândoi erau interesaţi să cunoască părerile Părinţilor pustiei despre lupta cu păcatul, prin post şi alte mijloace, despre desăvârşire, despre rugăciune, despre unirea credinciosului cu Dumnezeu şi altele. Cercetând întrebările lui Gherman, mitropolitul Antonie a ajuns la constatarea că aceşti doi daco-romani au fost primii isihaşti de la noi, mai ales datorită rugăciunii neîncetate pe care au practicat-o în chiliile lor. „Toate aceste lucruri – scria Mitropolitul Antonie – sunt de mare importanţă, pentru că fixează profilul cultural şi spiritual al lui Gherman, atât în conştiinţa lui Ioan Casian, cât şi a epocii, precum şi a urmaşilor”.

În jurul anului 400 cei doi prieteni au venit la Constantinopol, capitala Imperiului roman de Răsărit, unde păstorea Sfântul Ioan Gură de Aur. Acesta l-a hirotonit pe Gherman preot, iar pe Casian diacon. Au rămas în preajma marelui Părinte al Bisericii până la primul său exil, în anul 404. în anul următor, au plecat la Roma, pentru ca să ceară sprijinul papei. Misiunea lor în capitala Imperiului roman de Apus este prezentată de istoricul bisericesc Sozomen (sec. V), care scria că ei, fiind cei mai devotaţi prieteni ai Sfântului Ioan, au dus la Roma o scrisoare a clerului şi a credincioşilor din Constantinopol, către papa Inocenţiu I, prin care-i cereau sprijinul în vederea readucerii lui din exil. De la Roma, ştirile despre Gherman încetează. Probabil a murit aici, după anul 405. înainte de anul 415, Ioan Casian a plecat la Marsilia, în sudul Galici, unde a întemeiat două mănăstiri – una de călugări şi alta de călugăriţe -, cărora le-a dat rânduielile de viaţă ale călugărilor din pustiurile Egiptului. Acolo  a trăit, singur, până în jurul anului 435. Şi tot acolo şi-a scris lucrările sale teologice, între care şi Convorbirile cu Părinţii pustiei.

În aceste Convorbiri, Gherman este prezentat ca „sfânt”, ceea ce arată că Ioan Casian i-a păstrat aceeaşi admiraţie şi preţuire chiar şi după moarte. Fără îndoială că şi alţi contemporani care l-au cunoscut pe Gherman, l-au socotit tot ca un „sfânt”, atât pentru cultura lui, cât mai ales, pentru sfinţenia vieţii sale. Din aceste motive, în 1992 Sfântul Sinod a hotărât ca daco-romanul Gherman să fie trecut în sinaxarul sfinţilor români, alături de Sfântul Ioan Casian şi de Cuviosul Dionisie Smeritul sau Exiguul. Sunt trei călugări cărturari care au făcut cinste neamului nostru şi care au adus un aport de seamă la formarea teologiei patristice şi a spiritualităţii răsăritene. „Făcându-vă călugări, v-aţi dăruit lui Dumnezeu, şi luminând cu faptele voastre cele bune, cuvioşilor Casian şi Gherman, ca soarele aţi strălucit cu lumina învăţăturilor voastre celor dumnezeieşti luminând inimile celor care pururea vă cinstesc. Pentru aceasta, cu deadinsul mgaţi-vă lui Hristos Dumnezeu pentru cei ce vă laudă pe voi cu dragoste fierbinte”. (Condacul glas 4 la Utrenia din 29 februarie).

Sfântul Cuvios Ioan Casian (29 februarie)

Străvechiul pământ al Dobrogei – Scythia Minor de altădată – evanghelizat de Andrei „cel întâi chemat”, a odrăslit nu numai atâţia martiri care şi-au jertfit viaţa pentru Hristos, ci şi câţiva teologi de mare faimă, între aceştia îl pomenim cu cinste şi pe Sfântul Părinte Ioan Casian, trăitor în veacurile IV şi V.

Unul din cei ce i-au cercetat viaţa şi nevoinţele, preotul Ghenadie din Marsilia, care i-a fost fiu duhovnicesc, scria despre el că era „de neam scit”, deci un daco-roman, născut în provincia romană Sciţia Mică. Aceasta era „patria lui”, la Pontul Euxin sau Marea Neagră, unde locuiau mai ales daco-romani, precum şi greci, în 1912, învăţatul arheolog Vasile Pârvan a descoperit în pădurea satului Şeremet (numit azi Casian, pe valea râului Casimcea), două inscripţii care pomeneau de „hotarele Cassienilor”. înseamnă că învăţatul călugăr purta numele locului natal.

Născut pe la anul 360, într-o familie de oameni de frunte, a primit o educaţie aleasă într-una din renumitele cetăţi greceşti de pe ţărmul apusean al Pontului Euxin, poate la Tomis; cunoştea bine cultura greacă şi latină. Se pare că a intrat de tânăr într-o aşezare monahală din regiune, unde a dobândit şi o pregătire teologică. În jurul anului 380, însoţit de sora sa şi de un prieten cu numele Gherman, – pe care mai târziu îl va numi „sfânt” – porneşte într-o lungă călătorie în Răsărit, pentru a cunoaşte Locurile Sfinte, în care a trăit şi a învăţat Mântuitorul Iisus Hristos. Cei doi tineri dacoromani, Ioan şi Gherman, s-au aşezat într-o mănăstire lângă Betleem, nu departe de peştera în care s-a născut Mântuitorul. După cinci ani, deci prin 385, dorind să dobândească noi cunoştinţe şi a se întări în virtute, cei doi monahi se îndreaptă spre pustiurile Egiptului, acolo unde trăiseră marii „părinţi ai pustiei”: Pavel din Teba, Antonie cel Mare, Pahomie cel Mare, alcătuitorii primelor rânduieli de viaţă monahală, unde au rămas şapte ani. A urmat o scurtă reîntoarcere la Betleem, după care au mai stat câţiva ani în Egipt, în continuă căutare a izvoarelor desăvârşirii duhovniceşti. Siliţi de anumite tulburări ivite printre călugări, în jurul anului 400 cei doi prieteni, Ioan şi Gherman, vin la Constantinopol, unde păstorea atunci, ca arhiepiscop, marele dascăl şi cuvântător, Sfântul Ioan Gură de Aur. Acesta l-a şi hirotonit pe Ioan Casian întru diacon, fapt pentru care mărturisea mai târziu că i se socoteşte „ucenic”. Nici aici n-a avut parte de liniştea la care râvnea, pentru că în anul 404 marele său părinte duhovnicesc a fost arestat şi trimis în exil în Armenia, unde a şi murit (t 407). întristat de cele întâmplate, în anul 405 Casian şi Gherman au plecat la Roma, prezentând papei Inocenţiu I rugămintea clerului şi a credincioşilor din Constantinopol de a-l ajuta pe Sfântul Ioan Gură de Aur. Mijlocirea lor n-a avut însă nici o urmare, în această situaţie, cei doi daco-romani rămân un timp la Roma. Dupăşederea lor aici, nu mai avem nici o ştire despre Gherman. Probabil a murit aici, în fosta capitală a imperiului roman.

Ioan Casian a plecat apoi singur la Massilia, în sudul Galici (azi Marsilia), unde a fost hirotonit preot şi a întemeiat două mănăstiri, una de călugări şi alta de călugăriţe, în jurul anului 415. Le-a dat aceleaşi rânduieli de viaţă pe care le cunoscuse el însuşi la Betleem şi în pustiurile Egiptului. Acolo a şi murit, probabil în anul 435. Curând a fost cinstit ca sfânt, la început în Marsilia şi în sudul Franţei, la 23 iulie, în Biserica răsăriteană (ortodoxă) este prăznuit la 29 februarie, când este an bisect, iar în anii nebisecţi slujba i se cântă în ziua de 28 februarie, la Pavecerniţă.

Ca teolog, Sfântul Ioan Casian a combătut erezia nestoriană, precum şi unele învăţături greşite ale Fericitului Augustin, stabilind adevărurile Ortodoxiei. Opera sa teologică este formată din trei lucrări. Prima se intitula :Despre aşezămintele mănăstireşti cu viaţă de obşte şi despre remediile (leacurile) celor opt păcate principale”, în 12 cărţi. Era scrisă la rugămintea episcopului Castor de Apta lulia, în Gallia, care înfiinţase o mănăstire în eparhia sa. în primele patru cărţi, autorul prezintă regulile monahale propriu-zise, iar în ultimele opt învăţa pe monah cum să lupte împotriva a opt păcate: lăcomia, desfrânarea, iubirea de arginţi, mânia, tristeţea, trândăvia, slava deşartă şi mândria. Iată, de pildă, ce spunea el în cartea a patra, despre mânie: „Leacul desăvârşit al acestei boale este ca să credem că nu ne este îngăduit să ne stârnim mânia nici pentru pricini drepte, nici nedrepte. Căci duhul mâniei, întunecându-ne mintea, nu se va mai afla întru noi nici lumina care ne ajută să deosebim lucrurile, nici tăria statului drept, nici cârma dreptăţii. Dar nici templu al Duhului Sfânt nu ni se mai poate face sufletul, câtă vreme ne va stăpâni duhul mâniei, întunecându-ne mintea. Iar la urma tuturor, având în fiecare zi în faţă icoana morţii, care nu ştim când poate veni, să ne păzim pe noi înşine de mânie şi să ştim că n-avem nici un folos nici de neprihănire, nici de lepădarea de cele pământeşti, nici de posturi şi privegheri, căci de vom fi stăpâniţi de mânie şi ură, vinovaţi vom fi judecăţii”.

A doua carte – şi cea mai însemnată – purta titlul „Convorbiri cu părinţii”, în 24 de cărţi, în care se ocupa de menirea monahului şi de lupta sa spre desăvârşire. Sunt prezentate aici întrebările pe care el însuşi şi mai ales Sfântul Gherman le-au pus celor mai vestiţi monahi ai Egiptului – şi răspunsurile acestora, deci un pateric.

Ultima lucrare era „Despre întruparea Domnului”, în şapte cărţi, în care combătea pe ereticul Nestorie. El aducea mărturii din Sfânta Scriptură şi din scrierile unor Sfinţi Părinţi că Hristos – Dumnezeu s-a născut din Sfânta Fecioară Maria, care trebuie să fie astfel socotită ca „Născătoare de Dumnezeu” sau „Maica Domnului”. Presupunem că unele copii după lucrările sale au ajuns şi la ierarhii dacoromâni de la Tomis şi la teologii din Sciţia Mică. în veacurile mai apropiate de noi, călugări români cu învăţătură i-au tradus opera în româneşte, numindu-l
„Casian Râmleamil”, răspândind-o apoi prin diferite copii, spre a fi citită de cât mai mulţi. Deşi a trăit departe de patria sa, Biserica Ortodoxă Română îl revendică pe Sfântul Ioan Casian, atât pentru originea sa daco-roma-nă, cât şi pentru bogata sa moştenire culturală şi spirituală, cu toate că aceasta aparţine întregii Biserici creştine. De altfel, întreaga tradiţie bisericească de pretutindeni îl cunoaşte şi sub numele de „Casian Romanul”.

Să-l cinstim mai ales noi, credincioşii români, şi să-i aducem cântare de laudă zicând: „încuviinţăndu-te, tu lui Dumnezeu te-ai dăruit şi luminându-te cu feluri de bunătăţi Casiene, ai strălucit ca soarele, luminând neîncetat inimile tuturor celor ce te cinstesc, cu lumina dumnezeieştilor tale învăţături. Roagă-te lui Dumnezeu neîncetat pentru cei ce cu dragoste fierbinte te laudă” (Sedelna de la Utrenie, 29 februarie).

Sfântul Mucenic Efrem, Episcop de Tomis (7 martie)

Cel mai însemnat oraş din provincia romană Sciţia Mică era Tomisul, Constanţa de azi, considerat ca o „metropolă” a provinciei. Viaţa creştină de aici coboară până în „veacul apostolic”, când a predicat în aceste părţi unul din apostolii Mântuitorului, Sfântul Andrei „cel întâi chemat”. Aici a luat fiinţă şi cea mai veche episcopie daco-romană, cu ierarhi învăţaţi, care au scris lucrări teologice ori au participat la diferite sinoade ecumenice şi locale, în cursul persecuţiilor lui Diocleţian, Maximian, Galeriu şi Liciniu, To-misul a dat cel mai mare număr de martiri. Unii istorici socotesc că ar fi fost peste 60 de martiri. Este greu să-i pomenim pe toţi, de aceea ne vom mărgini la cei mai de seamă dintre ei.

Martirologiile apusene, precum şi sinaxarele din Mineiele ortodoxe, pomenesc pe episcopul Efrem al Tomisului, care ar fi pătimit aici într-o zi de 7 martie, probabil în anul 304. Se spune cum că el ar fi fost trimis aici de către patriarhul Ermon al Ierusalimului, cu câţiva ani înainte. Pentru că n-a voit să jertfească zeilor, a fost decapitat.

Sfântul Mucenic Montanus, preotul și sotia sa Maxima (26 martie)

Între preoţii şi credincioşii care au îndurat moartea pentru Hristos în persecuţia lui Diocleţian, se numărau şi preotul daco-roman Montanus şi soţia sa Maxima din cetatea Singidunum (azi Belgrad), locuită pe atunci de strămoşii noştri daco-romani. Pătimirea lor este descrisă în diferite Martirologii.

La începutul anului 304, când a început prigoana împotriva creştinilor, preotul Montanus a fugit în cetatea Sirmium, din provincia Pannonia Inferior (azi Mitroviţa, nu departe de Belgrad), unde îşi avea reşedinţa împăratul Galeriu, ginerele lui Diocleţian. Dar a fost prins şi aici şi dus în faţa lui Probus, guvernatorul provinciei. Stând la judecată, preotul Montanus a răspuns cu îndrăzneală că este creştin şi că nu va aduce niciodată jertfe zeilor: „Eu am primit învăţătura să îndur mai bine chinurile decât, lepădându-mă de Dumnezeu, să aduc jertfă demonilor”. Fiind pus la chinuri, a rezistat cu aceeaşi tărie, spunând: „Mă aduc Jertfă prin chinurile acestea Dumnezeului meu, Căruia I-am jertfit”, în faţa acestei dârzenii, neînfricat în faţa chinurilor, Probus a poruncit să fie adusă soţia lui Montanus, preoteasa Maxima, socotind că ea va fi mai slabă din fire şi îl va îndupleca să aducă jertfe zeilor. Dar, spre uimirea tuturor, a cerut şi ea să fie pusă la chinuri, voind să se facă astfel părtaşă la Patimile Domnului, în felul acesta, toate încercările lui Probus de a-i abate din drumul pe care şi l-au ales singuri, au rămas zadarnice. Drept aceea, a poruncit să fie înecaţi în râul Sava. Auzind de această hotărâre, fericiţii Montanus şi Maxima au grăit plini de bucurie: „îţi mulţumim, Doamne Iisuse Hristoase că ne-ai dat răbdare şi ne-ai găsit vrednici de mărirea cea veşnică”. Iar când au ajuns pe ţărmul râului Sava spre a fi daţi morţii, preotul Montanus s-a rugat astfel: „Doamne Iisuse Hristoase, care ai pătimit pentru mântuirea lumii, primeşte sufletele robilor Tăi Montanus şi Maxima, care pătimesc pentru numele Tău”. Iar nelegiuiţii slujitori ai lui Probus le-au legat câte o piatră de gât şi i-au aruncat în râu. Valurile apelor au tras la mal trupurile lor sfinţite, pe care le-au îngropat după cuviinţă dreptmăritorii creştini care-i cunoscuseră.

În acest chip au primit cununile muceniciei preotul Montanus din Singidunum şi soţia sa Maxima, în cetatea Sirmium, în zilele împăratului păgân Diocleţian, în anul 304, în 26 martie. Se cuvine să ştim că Montanus este socotit ca fiind primul preot daco-roman cunoscut cu numele din istoria Bisericii noastre, ca şi soţia sa, amândoi având nume latineşti. Să fie pomenirea lor din neam în neam!

Sfinții 26 de Mucenici care au pătimit în Goția (26 martie)

Pe la mijlocul veacului al III-lea, pe pământul României de azi – locuit pe atunci de daco-romani, strămoşii noştri – , s-au aşezat treptat triburi de goţi, prima populaţie migratoare care a ajuns la noi. Mai târziu, prin secolul al IV-lea, goţii s-au îndreptat spre apusul Europei. Unii dintre ei cunoscuseră învăţătura creştină încă înaintea aşezării lor printre daco-romani, pe când se găseau în teritoriile din nordul Mării Negre. Aşezându-se printre daco-romani, poate că unii din ei vor fi lucrat pentru încreştinarea unor goţi.

În secolul al IV-lea, goţii de la noi aveau propriul lor episcop, pe Ulfila, un om învăţat, care a făcut misiune printre ei peste 40 de ani. El a predicat în teritoriile nord-dunărene în limbile latină, greacă şi gotică, a creat un alfabet pentru ei şi a tradus aproape toată Biblia în limba gotică. Activitatea lui a fost tulburată, nu peste mult timp, de o prigoană dezlănţuită împotriva goţilor creştini de către conducătorul lor Aorich, în anul 348. De aceea, Ulfila a fost nevoit să se refugieze în sudul Dunării, în provincia romană Moesia Inferior, aşezându-se, probabil, în cetatea Durostorum, în care şi-a continuat lucrarea misionară până la moarte, prin anii 381 – 383.

O nouă persecuţie împotriva creştinilor din nordul Dunării a dezlănţuit regele got Athanaric prin anii 370 – 372. Cu puţin înainte, împăratul Valens al Constantinopolului l-a biruit pe Athanaric într-o luptă. Drept răzbunare, a pornit această persecuţie, socotind că goţii şi daco-romanii creştini ar fi avut legături cu împăratul Valens, care era creştin, în cursul persecuţiei au pătimit pentru Hristos mai mulţi goţi creştini. Numele unora din ei sunt cunoscute dintr-un fragment de calendar got, păstrat numai pentru zilele de 23 octombrie – 30 noiembrie, dar şi din anumite acte martirice. Ar fi fost în număr de 26. Toţi au îndurat martiriul din porunca unui conducător got cu numele Vingurich. Se spune că au fost arşi de vii într-o biserică, undeva la vărsarea râului Argeş în Dunăre.

Rămăşiţele lor pământeşti au fost strânse de o creştină cu numele Gaatha, soţia unui conducător got şi fiica ei Dulcilla, care leau dus, cu ajutorul creştinului Vellas, în oraşul Cizic, în apropiere de Constantinopol, unde trăiau mai mulţi goţi creştini. Dulcilla a rămas acolo, iar Gaatha şi Vellas, reîntorşi între goţii de la noi, au fost ucişi cu pietre.