Viața Sfântului Ioan de Kronstadt (20 decembrie)

Acatistul Sfântului Ioan de Kronstadt

Sfântul Ioan s-a născut în gubernia Arhanghelsk din Rusia, la 18 octombrie 1829, într-o foarte săracă familie preoţească. Cei mai mulţi dintre strămoşii săi, vreme de cel puţin 350 de ani, au fost preoţi sau cantori sau au slujit într-un fel sau altul Bisericii, astfel că Ioan a fost blagoslovit cu o creştere foarte evlavioasă. Tatăl său îl lua foarte des la slujbele bisericii, iar acasă vorbea adeseori cu el despre Hristos şi sfinţi. El însuşi spune: „Pe cât îmi pot aduce aminte, din cea mai fragedă pruncie, pe când aveam patru sau şase ani, părinţii mei mi-au sădit obişnuinţa rugăciunii, şi prin pilda lor m-au făcut să fiu un copil în armonie cu religia”. Continue reading

Viaţa Sfântul Mucenic Isaachie de la Optina (1865-1938) (26 decembrie)

Acatistul Preacuvioşilor Stareţi de la Optina

Sfântul Mucenic Isaachie de la Optina (în lume Ivan Nicolaevici Bobrikov) s-a născut în anul 1865, în satul Ostrov, regiunea Maloarhanghelisk, gubemia Orlovsk, într-o familie de ţărani. A învăţat carte la şcoala din sat. Părinţii săi erau oameni credincioşi. Tatăl său, Nicolae Rodionovici Bobrikov, născut în anul 1836, s-a sfârşit la Sihăstria Optina la 22 aprilie 1908, ca schimonah.Despre ivirea lui Ivan la Sihăstria Optina istoriseşte Cuviosul Nectarie: Fericitul Vasile l-a adus la părintele Ambrozie şi a spus: „Cădeţi la picioarele lui, acesta va fi ultimul arhimandrit al Optinei”. Iar tânărului i-a spus: „Te vor executa”. În drum spre sala de mese, fericitul Vasile îi chema pe pelerini: „Închinaţi-vă ultimului arhimandrit de la Optina”.

Ivan a venit la Sihăstria Optina în anul 1884, în vârstă de 19 ani, şi a petrecut în mânăstire patru decenii. Stareţul Ambrozie l-a binecuvântat pe Cuviosul Isaachie, proestosul mânăstirii, să-l primească pe Ivan Bobrikov la sine pentru ascultare.

La 17 decembrie 1897, Ivan Bobrikov a fost primit în obştea mânăstirii. În scurt timp, la 7 iunie 1898, a fost tuns în mantie cu numele de Isaachie, iar la 20 octombrie al aceluiaşi an a fost hirotonit ierodiacon. La 24 octombrie, în ziua sfinţirii de către arhiereul Veniamin de la Kaluga a catedralei Kazanskaia de la Mânăstirea Şamordino, Cuviosul Isaachie a fost hirotonit ieromonah. La 30 august 1913, după sfârşitul arhimandritului Xenofont, fraţii l-au ales pe Cuviosul Isaachie ca proestos al mânăstirii.

Fiică duhovnicească a Cuviosului Isaachie, monahia Maria (Dobromâslova) scria despre Cuviosul Isaachie: „Datorită vieţii sale exemplare, cu adevărat monahală, el era vrednic să ocupe o poziţie atât de înaltă. Foarte înalt, cu o înfăţişare impunătoare, el era simplu ca şi un copil, şi în acelaşi timp plin de înţelepciune duhovnicească”.

Cuviosul Isaachie a primit conducerea în anii grei ai Rusiei: a început Primul război mondial, apoi va începe Revoluţia, va izbucni războiul civil, asupra Bisericii se vor abate încercări şi prigoane nemaivăzute. Spre sfârşitul anului 1916, din cauza războiului prelungit, se făcea simţită nevoia acută în toate cele necesare. Cu toate acestea, Sihăstria Optina răspundea cu bunăvoinţă tuturor cererilor de ajutor ale celor care suferiseră din cauza războiului, reducând nevoile ei proprii.

Cuviosul Isaachie nu avea nici o clipă de odihnă: lumina în chilia sa se stingea, de regulă, doar spre dimineaţă… Pace sufletească se revărsa de pe întreg chipul Cuviosului, din mişcările sale încete, din ochii săi cuminţi şi blânzi. Nu se grăbea niciodată şi nu se agita, în toate se încredinţa voii lui Dumnezeu. Şi Domnul nu-l părăsea niciodată.

În „Letopiseţul schitului” se menţionează faptul că Cuviosul Isaachie a luat parte la Sinodul Bisericesc Ortodoxe Ruse, care s-a ţinut în 1917. La 23 ianuarie 1918, Sihăstria Optina a fost închisă printr-un decret, însă mânăstirea se mai ţinea sub chipul unei „artere de muncă”. În primăvara anului 1923 au închis si această „arteră”. Mânăstirea a intrat sub conducerea „Şefului ştiinţelor” şi ca monument istoric a fost numit „Muzeul Sihăstria Optina”. Proestosul mânăstirii, Cuviosul Isaachie a fost înlăturat de la conducere şi autorităţile i-au poruncit să transmită muzeului averea mânăstirii.

Cuviosul Isaachie împreună cu obştea au părăsit cu mare mâhnire mânăstirea, stabilindu-şi traiul prin apartamente în oraşul Kozelisk. În anul 1923 toate bisericile Sihăstriei au fost închise, iar slujbele au încetat pentru o perioadă de şaizeci şi cinci de ani. În acel timp, la biserica din Kozelisk s-a eliberat un post de preot şi în mod minunat s-a întâmplat aşa încât toate funcţiile din această biserică au fost ocupate de monahi de la Optina, în frunte cu Preacuviosul Isaachie.

…A venit anu11929. Prin toată ţara a început un nou val de arestări. În luna august, după praznicul Schimbării la Faţă a Domnului, au fost arestaţi şi aruncaţi în închisoarea de la Kozelisk toţi ieromonahii de la Optina, împreună cu Cuviosul Isaachie. De la Kozelisk, arestaţii… au ajuns la Smolensk. În luna ianuarie a anului 1930, după încheierea anchetei, monahii au fost exilaţi. Cuviosul Isaachie a ajuns în oraşul Belev, din regiunea Tula.
În anul 1932, Cuviosul Isaachie a fost arestat din nou. Cinci ani mai târziu, Cuviosul Isaachie s-a învrednicit de la Dumnezeu de cununa muceniciei.

Sfântul Mucenic Isaachie a fost învinuit că are relaţii cu dosarul Episcopului Nikita (Pribâtkov), acuzat a fi „organizatorul şi conducătorul unei mânăstiri clandestine pe lângă biserica Sfântului Nicolae din slobozia Kazacia, poruncind în mod sistematic elementului monahal şi clerului să facă în mijlocul populaţiei acţiuni contra revoluţiei şi să răspândească ştiri provocatoare despre coborârea lui antihrist pe pământ”.

La început, în 1937, au fost arestaţi o sută de oameni şi toţi au fost împuşcaţi. La 16 decembrie 1937 au mai fost arestaţi încă douăzeci. Toţi au fost supuşi unor torturi inumane: erau obligaţi să stea şi să nu doarmă câteva zile şi nopţi, fiind interogaţi continuu de anchetatori care se schimbau. Nu aveai voie să te aşezi, şi dacă omul cădea, era udat cu apă rece. Ei au respins totul. Cuviosul Isaachie a fost neclintit în dreptatea lui, a respins toate acuzaţiile şi a răspuns scurt şi concis: „În rândul mânăstirii clandestine n-am intrat…”.

La 25 decembrie 1937, tuturor celor arestaţi le-a fost stabilită acuzatia de către N.K.V.D.-ul de la Belev. Apoi au fost transferaţi la Tula, unde le-a fost stabilită sentinţa finală: să fie împuşcaţi. Sentinţa a fost executată la 26 decembrie 1938, în a doua zi a Naşterii lui Hristos, când Sfânta Biserică serbează Soborul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Mucenicii împuşcaţi au fost îngropaţi în taină la kilometrul 162 al şoselei Simferopol.

Astfel s-a întrerupt viaţa pământească a Sfântului Mucenic Isaachie. Viaţa sa liniştită, cu adevărat monahală, curată şi puternică în bazele sale ortodoxe, a fost încununată cu suferinţa pentru Hristos, Căruia i-a fost credincios până la moarte. Asemănător mucenicilor din vechime nefiindu-i frică de cruzii duşmani ai lui Hristos Preacuviosul Isaachie a ţinut cu tărie mărturisirea sa: „Nu voi fugi de crucea mea!” Iar prin crucea sa şi-a mărturisit Domnului nostru credinţa.

Sfântul Ierarh Nectarie de Eghina, Episcopul Pentapolei (Taumaturgul) (9 noiembrie)

Acatistul Sfântului Nectarie (I)
Acatistul Sfântului Nectarie (II)
Acatistul Sfântului Nectarie (III)

Acest sfînt, unul dintre cei mai noi sfinţi canonizaţi de Biserica Greciei în acest secol, s-a născut în anul 1846, în Selivria Traciei, din Părinţi săraci, dar foarte evlavioşi. Din botez a primit numele de Anastasie, bucurîndu-se din pruncie de o aleasă educaţie creştinească. După primii ani de şcoală, Anastasie este trimis să înveţe carte la Constantinopol, unde studiază teologia şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Aici sufletul său începe să-L descopere pe Hristos în inima sa prin rugăciune, prin citirea cărţilor sfinte şi prin cugetarea la cele dumnezeieşti.

La vîrsta de douăzeci de ani, tînărul Anastasie se stabileşte în insula Hios, povăţuit de Duhul Sfînt, unde predă religia la o şcoală de copii. Apoi, fiind chemat de Hristos, intră în nevoinţa monahală în vestita chinovie, numită „Noua Mînăstire”, primind tunderea monahicească la şapte noiembrie 1876, sub numele de Lazăr. Mai tîrziu, la tunderea în marele şi îngerescul chip al schimniciei, avea să primească numele de Nectarie, pe care l-a purtat toată viaţa.

După ce termină studiile teologice la Atena, în anul 1885, Nectarie a fost luat de patriarhul Sofronie ca ucenic la Alexandria, fiind hirotonit preot şi apoi mitropolit de Pentapole, o veche eparhie ortodoxă din Libia superioară. Mai mulţi ani evlaviosul mitropolit a slujit ca secretar al patriarhiei, predicator la biserica Sfîntul Nicolae din capitala Egiptului, devenind un iscusit slujitor şi povăţuitor de suflete, fiind dăruit de Dumnezeu cu multă răbdare, smerenie şi blîndeţe. De aceea era mult căutat de credincioşi şi iubit de toţi.

Văzînd diavolul că nu-l poate birui cu mîndria şi iubirea de sine a încercat să-l lovească pe fericitul ierarh Nectarie cu altă armă tot aşa de periculoasă, adică cu invidia şi gelozia din partea celorlalţi ierarhi şi slujitori ai Bisericii de Alexandria, vorbindu-l de rău către patriarh, cum că doreşte să-i ia locul. Aceasta a tulburat pe toţi şi a făcut să fie eliberat din cinstea arhierească în care se afla.

Cerîndu-şi iertare de la toţi, a dat slavă lui Dumnezeu căci şi cu dînsul s-a împlinit cuvîntul Mîntuitorului, Care zice: Fericiţi veţi fi cînd vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvîntul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea (Matei 5,11). Apoi s-a retras la Atena, în anul 1891, sărac, defăimat de ai săi şi nebăgat în seamă, avînd toată nădejdea numai în Dumnezeu şi în rugăciunele Maicii Domnului.

Aici a fost cîţiva ani predicator, profesor şi director al unei şcoli teologice pentru preoţi, pînă în anul 1894, reuşind să formeze duhovniceşte mulţi tineri iubitori de Hristos, pe care îi hrănea cu cuvintele Sfintei Evanghelii şi cu scrierile Sfinţilor Părinţi. Apoi făcea slujbe misionare în parohiile din jurul Atenei.

În taina inimii sale, fericitul ierarh Nectarie era un adevărat isihast şi un mare lucrător al rugăciunii lui Iisus, care îi dădea multă pace, bucurie, blîndeţe şi îndelungă răbdare. Cu aceste arme el biruia neîncetat pe diavoli, creştea duhovniceşte pe cei din jurul său şi avea întotdeauna pace şi bucurie în Hristos, nebăgînd în seamă defăimarea şi osîndirea celor din jurul său.

Dorind la bătrîneţe să se retragă la mai multă linişte, a construit între anii 1904-1907, cu ajutorul multor credincioşi şi ucenici, o frumoasă mînăstire de călugăriţe în insula Eghina din apropiere, rînduind aici viaţă desăvîrşită de obşte, după tradiţia Sfinţilor Părinţi. Apoi se retrage definitiv în această mînăstire şi duce o viaţă înaltă de smerenie şi slujire, de dăruire totală şi rugăciune neadormită, arzînd cu duhul pentru Hristos, Mîntuitorul lumii şi pentru toţi care veneau şi îi cereau binecuvîntare, rugăciune şi cuvînt de folos sufletesc.

Pentru viaţa sa înaltă, Dumnezeu l-a învrednicit pe Cuviosul Nectarie de Harul Duhului Sfînt. Pentru aceasta mulţi bolnavi şi săraci alergau la biserica mînăstirii din Eghina şi cereau ajutorul lui. Mai ales după primul război mondial, numeroşi săraci şi bolnavi, lipsiţi de orice ajutor, veneau la el ca la părintele lor sufletesc. Iar Sfîntul Nectarie a dat poruncă maicilor ce se nevoiau în mînăstirea sa să împartă la cei lipsiţi orice fel de alimente şi să nu păstreze nimic pentru ele, căci Dumnezeu, prin mila Sa, îi hrănea şi pe unii şi pe alţii. Dar şi cei bolnavi se vindecau cu rugăciunile fericitului Nectarie, căci se învrednicise de darul facerii de minuni.

Într-o vară, fiind mare secetă în insula Eghina, cu rugăciunile Sfîntului Nectarie a venit ploaie din belşug şi au rodit ţarinile, încît toţi s-au îndestulat de hrană. De aceea, toţi – mireni şi călugări, săraci şi bogaţi -, cinsteau pe Sfîntul Nectarie, ca pe păstor şi un vas ales al Duhului Sfînt şi urmau întru toate cuvîntul lui. Astfel, el era totul pentru toţi, căci putea toate prin Hristos, Care locuia în el. Apoi era foarte smerit şi blînd şi nu căuta cinste de la nimeni. Iar în timpul liber lucra la grădina mînăstirii, îmbrăcat într-o haină simplă, încît toţi se foloseau de tăcerea şi smerenia lui.

Pe lîngă multele sale ocupaţii duhovniceşti, Sfîntul Nectarie a scris şi a redactat mai multe scrieri teologice de morală şi de istorie a Bisericii, întărind tradiţia Sfinţilor Părinţi în patria sa, împotriva influienţelor occidentale care asaltau ţările ortodoxe.

Pentru toate acestea, diavolul a ridicat asupra Sfîntului Nectarie numeroase ispite, căutînd să-l biruiască. Astfel, numeroşi slujitori şi ierarhi ai Bisericii din Grecia s-au ridicat cu invidie asupra fericitului, făcîndu-i multe ispite. Dar Dumnezeu îl izbăvea din toate necazurile.

Trăind ca un înger în trup, şi iubind neîncetata rugăciune, tăcerea, smerenia, postul şi milostenia, Sfîntul Nectarie trăgea pe mulţi la Hristos, revărsînd în jurul lui, pacea, bucuria şi lumina cea necreată a Duhului Sfînt, prin care mîngîia şi odihnea pe toţi care veneau la chilia lui. Din această cauză, diavolul, nerăbdînd nevoinţa lui, pînă la sfîrşitul vieţii sale a ridicat împotriva Sfîntului multe calomnii şi vorbe rele din partea multor clerici şi ierarhi greci, care, din cauza invidiei, îl cleveteau şi îl acuzau, atît pe el, cît şi mînăstirea lui. Dar fericitul Nectarie le răbda pe toate, în numele lui Hristos, Care locuia în inima sa.

Simţindu-şi sfîrşitul aproape, pe cînd făcea un pelerinaj cu icoana Maicii Domnului în insula Eghina, Sfîntul Nectarie a descoperit ucenicilor săi că în curînd va pleca la Hristos. Apoi, îmbolnăvindu-se, a fost dus la un spital din Atena. Dar el răbda cu tărie toată boala şi ispita, aşteptînd cu bucurie ceasul ieşirii sale din această viaţă.

După aproape două luni de suferinţă, Sfîntul Nectarie şi-a dat sufletul cu pace în mîinile lui Hristos, la opt noiembrie, 1920, izbăvindu-se de toate ispitele acestei vieţi, pentru care s-a învrednicit să se numere în ceata sfinţilor lui Dumnezeu. Ucenicii săi, după ce l-au plîns mult, l-au înmormîntat, după rînduială în biserica zidită de el, făcînd multe minuni de vindecare cu cei bolnavi, care alergau cu credinţă la ajutorul lui.

Trecînd mai bine de douăzeci de ani, trupul său s-a aflat în mormînt întreg şi nestricat, răspîndind multă mireasmă. La trei septembrie 1953, sfintele sale moaşte au fost scoase din mormînt şi aşezate în biserica mînăstirii din Eghina, pentru cinstire şi binecuvîntare. Iar în anul 1961, Sinodul Bisericii din Grecia, văzînd numeroasele minuni care se făceau la moaştele sale, l-au declarat sfînt, cu zi de prăznuire la nouă noiembrie, devenind astfel cel mai venerat sfînt din această binecuvîntată ţară ortodoxă. Zilnic credincioşii se închină la moaştele Sfîntului Nectarie şi la mormîntul său, făcînd din mînăstirea sa din insula Eghina cel mai iubit loc de pelerinaj din toată Grecia.

Cu rugăciunile Sfîntului Ierarh Nectarie, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Viaţa Sfântului Stareţ Ambrozie de la Optina (1812 – 1891) (10 octombrie)

Acatistul Cuviosului Ambrozie de la Optina

Părintele Ambrozie s-a născut la 21 noiembrie 1812, în judeţul Lipeţk, din gubernia Tambov, în familia numeroasă a unui paracliser de la sat. În acea zi se sărbătorea hramul bisericii din sat şi în jurul casei în care s-a născut băieţelul erau adunaţi o mulţime de ţărani veniţi la sărbătoare. Părintele Ambrozie spunea: „Precum m-am născut în mijlocul poporului, astfel şi vieţuiesc în mijlocul lui” .

Băieţelul se distingea printr-un caracter vioi şi ager. Terminând şcoala duhovnicească de la Lipeţk, el a intrat la seminarul de la Tambov. Prietenii aveau să povestească mai târziu despre înzestrarea sa: „Stăteai uneori să-ţi pregăteşti lecţiile, iar el tot alerga. Însă atunci când începea să răspundă, o făcea de parcă ar fi citit direct din carte!” După sfârşitul studiilor la seminar, Alexandru Mihailovici Grenkov (acesta era numele din lume al părintelui Ambrozie) a fost un oarecare timp învăţător la o casă particulară, iar apoi profesor la şcoala duhovnicească de la Lipeţk.

Uimitor de ager şi înzestrat cu un spirit de observaţie foarte dezvoltat, foarte comunicativ, el a făcut cunoştinţă cu moravurile diferitelor pături ale societăţii, fapt care avea să-l ajute foarte mult în activitatea sa ulterioară de stareţ. Între timp, în Grenkov are loc o ruptură. Alexandru a început să se însingureze. Ceilalţi au observat că în timpul nopţii mergea să se roage în livadă, iar apoi, pentru a-şi ascunde şi mai mult rugăciunea sa, urca în pod. Astfel, el a început să cugete la deşertăciunea a tot ce e pământesc, dorind să se dedice celor care nu trec, ci dăinuie pentru veşnicie. Chilia monahală prindea deja contur în mintea sa.

În mijlocul unor astfel de gânduri el s-a îmbolnăvit grav şi a făgăduit să se facă călugăr, dacă se va tămădui. Însă vindecându-se, a ezitat să-şi împlinească promisiunea şi s-a îmbolnăvit din nou. Atunci el a hotărât cu tărie să-şi ia rămas bun de la lume şi însănătoşindu-se, a mers spre a-i cere sfatul stareţului Ilarion Troekurovski. Părintele Ilarion i-a indicat Sihăstria Optina, spunându-i: „Mergi la Optina şi vei ajunge experimentat”.

Alexandru Mihailovici a plecat în taină de la Lipeţk la Optina, fără să descopere nimănui intenţia sa; nici măcar n-a cerut permisiunea conducerii eparhiale. Ajuns la Optina, el îi scrie arhiereului de la Tambov, explicându-i cu sinceritate motivele plecării sale tainice: se temea că încercările de a-l convinge ale rudelor şi cunoştintelor îl vor clătina în hotărâre a sa, şi de aceea a hotărât să plece fără să dea de ştire nimănui.

La Optina, părintele Ambrozie a fost primit la schit şi i s-a dat o ascultare la bucătărie. Apoi a fost luat ajutor la părintele Macarie şi a devenit cel mai apropiat ucenic al acestuia. Ca un om învăţat ce era, părintele Ambrozie a participat la importanta muncă întreprinsă de părintele Macarie: traducerea în limba rusă şi tipărirea operelor despre viaţa monahală a vieţuitorilor din vechime ai pustiei. Pe neobservate s-a dezvoltat în părintele Ambrozie acea înălţime a duhului, acea putere a dragostei pe care atunci când a devenit stareţ şi-a închinat-o spre alinarea necazurilor şi suferinţei omeneşti. El s-a distins chiar de la intrarea sa în schit printr-o bunăvoinţă deosebită. După moartea părintelui Macarie, turma acestuia a trecut la părintele Ambrozie în linişte, fără de zguduire. Stareţul a început o luptă duhovnicească neîncetată.
Părintele Ambrozie, cum a început să fie cunoscut în popor, a fost unul dintre acei stareţi de la Optina la care fiecare putea să vină în clipa de apăsare sufletească şi de nenorocire în viaţă şi să-i ceară ajutor. Oamenii veneau la el auzind despre înţelepciunea lui, despre sfinţenia lui, şi îndeosebi despre marea bunătate cu care el întâmpina pe oricine.

A-i iubi pe cei din jur dorindu-le toată fericirea binecuvântată de Dumnezeu şi a se strădui să le ofere această bucurie – aceasta a fost viaţa şi respiraţia sa. Şi în acest torent al dragostei, pe care părintele Ambrozie îl revărsa asupra fiecăruia dintre cei care veneau la el, se făcea simţită o mare putere, dincolo de cuvinte şi fapte. Era suficient să te apropii de părintele Ambrozie pentru a simţi cât de mult iubeşte el, şi în acelaşi timp, drept răspuns la simţământullui, inima celui venit se deschidea, născându-se o încredere deplină şi cea mai strânsă apropiere. În ce chip apărea o astfel de relaţie? Este taina părintelui Ambrozie.
Astfel, oamenii veneau la părintele Ambrozie din diferite colţuri ale Rusiei şi-i puneau înainte suferinţele lor. El îi asculta fie stând jos, fie semi-întins pe patul său; pe toate le înţelegea mai bine decât cel care povestea, şi începea să arate ce înseamnă toate acestea şi cum trebuie procedat. Interlocutorul ştia că în aceste clipe stareţul a pătruns în totalitate în viaţa lui şi se îngrijea de el mai mult decât îşi purta el însuşi de grijă. Şi părea că părintele Ambrozie îşi uită fiinţa sa personală, o scutură de pe sine, renunţă la ea şi în locul acestui „eu” alungat îl aşează pe aproapele său.

La părintele Ambrozie puteai găsi răspuns lămuritor tuturor întrebărilor. Lui îi erau încredinţate atât tainele cele mai ascunse ale vieţii lăuntrice, cât şi cele privitoare la afaceri financiare, la acţiuni comerciale, şi în generalla orice intenţie din viaţă. Oamenii care nu înţelegeau nici stăreţia, nici pe părintele Ambrozie, nici pe fiii lui duhovniceşti, îndrăzneau să-l judece pe stareţ spunând: „Treaba lui trebuie să fie sufletul, şi nu diverse acţiuni. Cel care vorbeşte cu el despre astfel de lucruri, nu respectă religia”. Însă părintele Ambrozie înţelegea foarte bine că acolo unde se moare de foame, mai înainte de a vorbi de dreptate, trebuie să oferi pâine, dacă îţi este cu putinţă. El însuşi fiind un om cu o viaţă duhovnicească înaltă, care stinsese în sine toate necesităţile proprii, părintele Ambrozie merită mai mult decât oricine altul lauda lui Hristos pentru grija purtată celor nenorociţi: „Flămând am fost şi mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi mi-aţi dat să beau, gol am fost şi m-aţi îmbrăcat”. Precum putea, el slujea oamenii cu comorile dragostei, înţelepciunii, înainte-vederii, daruri de care erau pline sfaturile sale.

Oamenii temători de Dumnezeu şi care căutau mântuirea, urmăreau cu atenţie fiecare gest al părintelui, ştiind că acesta va avea nenumărate consecinţe pentru viaţa lor interioară. Ei căutau ca fiecare pas al lor să fie binecuvântat de către duhovnicul căruia îşi încredinţaseră voia lor.
În urma unei astfel de binecuvântări, ei aveau conştiinţa că această faptă e bună şi folositoare, şi ca urmare a acestei convingeri faptele lor erau însufleţite de curaj, tărie şi perseverenţă, şi în general, se săvârşeau în liniştea sufletului. Creştinismul are o arie de acţiune foarte vastă, cuprinzând toată diversitatea lucrărilor omeneşti. Prin aceasta şi este mare creştinismul şi se demonstrează izvorullui dumnezeiesc, prin faptul că e atotcuprinzător. Creştinismul, prin aria sa largă de acţiune, binecuvântează munca învăţătorului, ostaşului, medicului, savantului, judecătorului, negustorului, scriitorului, slugii, funcţionarului, meşteşugarului, avocatului, simplului muncitor, pictorului. El proclamă drept sfântă orice muncă cinstită şi învaţă cum poate fi aceasta împlinită mai bine, după cuviinţă. Acelaşi lucru îl învăţa şi părintele Ambrozie.

Dacă se apropiau de el oameni şi povesteau că familiile lor sunt în necaz şi se gândeau cum să-şi procure cele necesare, părintele Ambrozie nu spunea: „Nu e treaba mea, mă preocup doar de suflete”. El începea să ardă în totalitate de aceeaşi dorinţă, asculta toate propunerile, întreba, întărea sau completa ceea ce fusese hotărât, sau propune a el însuşi ceva. Şi tot ceea ce binecuvânta părintele Ambrozie nu putea să nu reuşească, pentru că lui îi erau descoperite toate. Această uriaşă compătimire, capacitatea harică de a primi amarul străin şi nevoile aproapelui explică marea importanţă pe care o avea părintele Ambrozie pentru cei care îl cunosteau.

În mijlocul răcelii şi indiferenţei unanime şi în general în mijlocul lipsei de interes a oamenilor pentru a vedea şi a simţi mai departe de propria persoană, viaţa multora este grea. Simţi nevoia de un om căruia ai putea să-i spui tot ceea ce-ţi nelinişteşte şi-ţi împovărează sufletul, căruia ai putea să-i descoperi toate gândurile şi speranţele, să-i încredinţezi orice taină, pentru ca să-ţi fie mai usor si să fii mai fericit. Şi e de trebuinţă ca acest simţămâmt să fie împărtăşit… E nevoie să ai parte în viaţă de o privire compătimitoare, de un cuvânt blând, e necesar să conştientizezi faptul că eşti iubit şi ţi se dă crezare, simţi nevoia de ceea ce se găseşte foarte rar în lume, şi anume o inimă atentă. O astfel de inimă se zbătea în părintele Ambrozie. El ştia că totul în viaţă are un preţ şi urmări. N-a existat nici o întrebare la care el să nu fi răspuns cu sentimentul neschimbat al binelui şi compătimirii.

Înţelegerea desăvârşită a oamenilor, ştiinţa de a privi lucrurile din punctul de vedere al celui din faţa ta, provenea din acea uriaşă dragoste pe care o purta stareţul în el. În clipa în care oamenii i se adresau, el se identifica cu ei, lua asupra sa toate cele ale lor, toată povara, durerea, suferinţa, iar în schimbul nedumeririlor lor le dăruia cuvântul său înainte-văzător. Chiar şi între oamenii simpli, unde există iubire lucrurile se înţeleg uşor. Dragostea care îl însufleţea pe părintele Ambrozie a fost cea poruncită de Hristos. Ea se deosebeşte foarte mult de acel sentiment cunoscut în lume. În ea nu există mai puţină poezie, e la fel de mişcătoare, însă e mai cuprinzătoare, mai pură şi neţărmurită. Principala ei caracteristică este că oferă totul şi nu cere nimic în schimb. În clipa în care e nevoie de ea, e gata să facă cele mai mari jertfe de sine, iar în momentul în care suferinţa se va mai diminua, ea se îndepărtează în tăcere şi se duce acolo unde e o altă suferinţă. Apostolul a spus: „dragostea nu caută ale sale”, adică nici cele carei aparţin pe drept, de exemplu, încrederea, recunoştinţa. Astfel a fost şi stareţul…

El îl iubea cu o dragoste nemărginită pe cel care venea la dânsul, dăruindu-i tot ceea ce putea, fără a se gândi la sine însuşi. Părea că nu-i trece nici măcar prin gând că face ceva pentru care ar putea primi recunoştinţă. Săvârşindu-şi treaba, îndrumându-l pe cel în nevoie, el se liniştea. Erau şi oameni care nu-i dădeau ascultare şi făceau totul după voia lor: nu ieşea bine, se întorceau din nou la stareţ şi-i spuneau: „Aţi spus să procedăm astfel, noi însă am făcut după voia noastră. Ce să facem acum?” Stareţul n-a spus niciodată că o astfel de încredere este jignitoare, ci îi era milă de ei că a ieşit atât de rău şi le dădea un nou sfat. Putea-i să răspunzi grijii sale în cel mai nepotrivit chip şi totuşi să simţi participarea lui cea mai caldă.

În lume, oamenii sunt iubiţi fie pentru că sunt utili sau plăcuţi, fie pentru ei înşişi. Părintele Ambrozie îi iubea pentru că sufereau, pentru că erau păcătoşi, îi iubea şi pe cei neplăcuţi oamenilor, îi iubea pentru ei înşişi… O călugăriţă neplăcută îl supăra mult. L-au întrebat cum de o suportă. El a răspuns cu o privire uimită: „Dacă aici, când mă străduiesc să o liniştesc îi este totuşi atât de greu, cum se va simţi dacă o vor certa! Cum să nu o rabzi?”.

Dragostea părintelui Ambrozie era nedespărţită de credinţa sa. El credea în om cu tărie, fără ezitare, credea în chipul lui dumnezeiesc. Chiar şi acolo unde era cea mai mare deformare omenească: unde acea scânteie dumnezeiască era situată foarte departe de Dumnezeu, şi pe aceasta o cinstea părintele Ambrozie. Oricât de întinat ar fi fost cel care vorbea cu el, cuvântul stareţului lucra cu putere, pentru că îi oferea păcătosului conştiinţa că îl priveşte de la egal la egal, că el nu este pierdut definitiv şi poate să renască. Chiar şi celor mai mari păcătoşi stareţul le insufla nădejde, curaj şi încredere că şi ei pot paşi pe o noua cale. Având o astfel de atitudine faţă de oameni, acesţia nu-i puteau răsplăti stareţului cu o dragoste asemănătoare, nu pentru că n-ar fi voit, ci din pricina nedesăvârşirii lor.

Stareţului îi erau toate descoperite. Dacă observa că oamenii sunt cu totul indiferenţi, se străduia să termine vorba rapid cu ei, într-un mod politicos. Asemenea oameni spuneau despre el că este „un călugăr foarte deştept”; şi în general nu a existat nici un om care să-l fi văzut şi să nu fi simţit stimă faţă de el. Însă uneori această neîncredere se risipea deodată şi făcea loc simţămintelor călduroase.

Aria de acţiune a stareţului era foarte întinsă. Chiar şi oamenii care nu vedeau în părintele
Ambrozie ceea ce era în el, nu puteau să nu recunoască însemnătatea sa… Dacă ar fi să evaluăm acea activitate pe care o săvârşea părintele Ambrozie, vom înţelege că până şi cele mai mari eforturi omeneşti n-ar fi fost suficiente pentru împlinirea ei. Gândul despre prezenţa harului se impune de la sine. E nevoie să înţelegi ce anume făcea părintele Ambrozie. De dimineaţă până seara veneau la el oameni cu cele mai arzătoare probleme, pe care el şi le însuşea, cu care vieţuia în timpul discuţiei. El cuprindea cu înţelepciune miezul problemei, o lămurea şi răspundea foarte la obiect. Pe parcursul celor 10-15 minute de discuţie nu se rezolva doar o simplă problemă, ci în acest timp părintele Ambrozie îl cuprindea în inima sa pe om în întregime, cu toate dorinţele sale, cu toată lumea sa exterioară şi interioară. Din cuvintele şi indicaţiile sale se vedea că îl iubeşte nu doar pe omul cu care discută, ci şi pe toţi cei pe care-i iubea acel om, viaţa sa, lucrurile sale. Propunând o cale de rezolvare a problemei, părintele Ambrozie avea în vedere nu doar o oarecare acţiune singuratică. El vedea fiecare pas cu toate consecinţele lui, atât pentru omul respectiv, cât şi pentru alţii, pentru toate laturile vieţii cu care această problemă se unea în vreun oarecare fel… Iar astfel de probleme îi erau aduse înainte spre rezolvare zilnic de câteva zeci de oameni, fără a pune la socoteală mulţimea monahilor şi cele 30-40 de scrisori, care soseau şi se expediau în fiecare zi. Cu o astfel de muncă uriaşă, care a continuat zi de zi timp de treizeci de ani, în această mreajă neterminată a celor mai încurcate probleme, a celor mai deznădăjduite situaţii de viaţă, a nu greşi niciodată, a nu spune niciodată: „Nu ştiu ce să zic, nu mă pricep”, nu putea fi doar rodul unei capacităţi omeneşti. Stareţul nu vorbea de la sine, ci inspirat fiind de Dumnezeu, se observa uneori că el îşi ia răspunsul de undeva din afară. Cuvântullui nu era doar cuvântul unui stareţ experimentat, era un cuvânt cu putere multă, întemeiată pe apropierea de Dumnezeu, care i-a dat cunoaştere dumnezeiască.

Cineva a observat pe bună dreptate că e puţin probabil să găseşti în zilele noastre un asemenea dar al discernământului precum îl avea părintele Ambrozie. Acesta e capacitatea de a da oricărei probleme rezolvarea cuvenită, oricărei împrejurări evaluarea corectă, să-i determini cursul, însemnătatea, dezvoltarea ulterioară. Discernământul este arma nepreţuită pentru rezolvarea problemelor privitoare la viaţa interioară şi exterioară, şi la comportament. Bazându-se pe discernământul duhovnicesc, părintele Ambrozie considera a fi pierzător pentru unii ceea ce pentru alţii tot el considera a fi necesar. Darul dumnezeiesc îi oferea acea arie vastă a cunoştinţelor prin care el se distingea.

Multe se istoriseau despre înainte-vederea părintelui Ambrozie. El se străduia să ascundă de oameni acest dar şi nu şi-a făcut din prezicere un obicei. Însă din sfaturile pe care le dădea, acest dar se descoperea în toată măreţia sa. Înaintea stareţului lucrurile erau ca şi descoperite.
Putea să vină la el un om necunoscut şi să tacă, el însă îi cunoştea viaţa şi împrejurările care l-au marcat, starea sa sufletească şi de ce a venit respectivul. Din întrebările şi răspunsurile pe care le punea părintele Ambrozie, omul atent putea cunoaşte că stareţul le ştie pe toate. Uneori, din cauza caracterului vioi, această înainte-vedere se vădea, fapt care-l făcea pe stareţ să se sfiască. Odată a venit la el un bărbat cu mâna bandajată şi a început să se plângă că nu o poate nicicum vindeca. În „căsuţa” stareţului erau prezenţi un călugăr şi câţiva mireni. N-a reuşit acesta să adauge: „Tot mă doare, mă doare foarte tare”, când stareţul l-a întrerupt: „Şi va continua să te doară, de ce ai supărat-o pe mama ta?” Însă deodată s-a sfiit şi a continuat: „Te comporţi bine, eşti un fiu bun? N-ai supărat oare pe nimeni?”

Înainte-vederea stareţului se descoperea îndeosebi cu ocazia aşa numitelor binecuvântări generale. Stareţul trecea pe lângă oamenii care-i aşteptau binecuvântarea, îi privea cu atenţie, iar unora le spunea câteva cuvinte. Adeseori, adresându-se tuturor, el povestea ceva ce constituia gândul ascuns al unei anume persoane prezente. Era metoda minunată a stareţului de a discuta cu fiii săi duhovniceşti lucrurile pe care ei nici măcar încă nu i le spuseseră. Părintele Ambrozie cunoştea nu doar sentimentele celor care se aflau înaintea sa, el cunoştea şi gândurile celor care veneau la dânsul pentru întâia oară. Când era înştiinţat că a venit un oarecare om, stareţul ştia deja dacă respectivul a fost adus de necesitate sau a venit din curiozitate, dacă trebuie să-l primească mai repede sau să-l smerească prin aşteptare. Cel care era atent la sine observa că cu cât mai grea era povara cu care venea la stareţ, cu atât mai binevoitoare era primirea, chiar şi atunci când era întuneric şi nu se vedea expresia feţei celui venit.

După cum îşi tăinuia darul înainte-vederii, părintele Ambrozie îsi ascundea de asemeni şi darul vindecării. El avea obiceiul să-l trimită pe cel bolnav să se scalde în fântâna tămăduitoare din pustiul Tihon, îndepărtând în acest fel de la sine slava de tămăduitor. Doar prin acţiunea harului poate fi explicată acea putere caracteristică părintelui Ambrozie de a purta suferintele nenumărate. Oamenii veneau la el din toate părţile pentru a-i încredinţa lui aceste poveri şi a-şi uşura sufletele. El îi primea fără murmur, le primea poverile nu ca pe unele străine, ci ca pe ale sale proprii, le retrăia ca pe ale sale… Părintele Ambrozie era întărit mereu de o putere nevăzută, astfel încât în orice clipă putea lua asupra sa o nouă sarcină… Stareţul îşi şoptea uneori mustrarea: „Am fost strict la începutul stăreţiei mele, iar acum am devenit slab. Oamenii sunt cuprinşi de atâta patimi, de atâtea patimi”. Şi în aceste clipe de tristeţe îşi încredinţa povara sa lui Dumnezeu şi primea puteri noi. Dumnezeu, care l-a aşezat în mijlocul suferinţelor omeneşti pentru a le uşura, era totdeauna împreună cu el; şi tocmai de acea părintele Ambrozie putea să-i mângâie pe cei aflaţi în suferinţe, pentru că era mijlocitor între oameni şi acea Cruce a lui Hristos, pe care în vecii vecilor au fost dezlegate suferinţele noastre, şi pe care petrece nesfârşita putere a compătimirii dumnezeieşti.

„Sunt slab”, spunea părintele despre stăreţia sa, însă aceasta nu era slăbiciune, ci îngăduinţă, întemeiată pe credinţa în menirea dumnezeiască a sufletului şi pe dragoste… El ştia că până şi sufletul care a cunoscut cele mai mari căderi nu a pierdut capacitatea de a ajunge pe culmile nevoinţei ascetice, că sunt persoane care îşi răscumpără greşelile din trecut printr-o mare pocăinţă. El ştia că există oameni care chiar dacă se prăbuşesc în adâncimea păcatului, se ridică totuşi şi se înalţă şi petrec într-o continuă luptă împotriva păcatului; şi chiar dacă sunt uneori învinşi, nu-şi pierd nădejdea şi nu cedează, purtând războiul duhovnicesc până la sfârşit. Unii ca aceştia merită mai mult decât oamenii obişnuiţi, care nu sunt nici buni şi nici răi, despre care este spus: „Nu eşti nici rece, nici fierbinte şi de aceea te voi vărsa din gura Mea”.

Pentru a înţelege mai bine de ce era atât de scump stareţul în ochii fiilor săi duhovniceşti, trebuie să descriem şi alte laturi ale fiinţei lui. Smerenia părintelui era atât de mare, încât îi făcea pe alţii să uite despre acea mare apariţie pe care o reprezenta părintele Ambrozie. Despre oamenii care îi făcuseră mult rău, stareţul vorbea cu cea mai sinceră compătimire şi, bineînţeles, nu credea că prin aceasta face o mare faptă. Nici lipsa de încredere, nici jignirile nu puteau înăbuşi în el dragostea fierbinte şi grija pentru fiecare om. Atunci când altcineva chiar şi fără voie s-ar fi tulburat, el glumea. Odată, în prezenţa poporului, o oarecare femeie simplă, o ţigancă cred, i-a strigat: „Părinte, părinte, nu-mi ghiciţi şi mie!” Părintele Ambrozie i-a răspuns: „Şi cărţile le-ai adus?” „Nu, n-am cărţi”. „Ei, cum vrei să-ţi ghicesc fără cărţi?”

Milostivirea lui nu avea margini. El însuşi respecta şi îi sfătuia şi pe ceilalţi să respecte următoarea regulă: pe nimeni şi niciodată să nu refuzi; şi pe nimeni nu l-a refuzat. Prin mâinile sale au trecut o mulţime de bani, jertfiţi de fiii săi duhovniceşti, şi aceşti bani se împrăştiau cu o rapiditate uimitoare. Cu aceşti bani s-a construit şi s-a întreţinut Mânăstirea Samordino cu obştea sa mai mare dc cinci sute de monahii, precum şi spitalele mari ale mânăstirii. Din acesti bani, zeci, sute şi mii erau daţi sub formă de cadou, împrumut fără restituire şi pur şi simplu ajutor tuturor celor care cereau, iar adeseori şi celor care nu cereau, însă care aveau nevoie.

Adeseori aveau loc discuţii. Părintele stătea întins pe pat şi căuta bani, iar cel care cerea insista să i se dea chiar în acel moment. Părintele îl chema la el pe ucenicul care-l ajuta: „Ia vezi, cred că ne-a mai rămas pe undeva o rublă, caut-o…” „Dacă n-aţi fi poruncit să o dau ieri, ar fi rămas, acum însă sigur că nu mai sunt bani. Împărţiţi totul, iar muncitorii cer salariu, cu ce-i vom plătiT’. Pentru a-l linişti pe ajutorul său din chilie, Părinlele clătina din cap, căindu-se. Rubla era căutată de undeva, iar în scurt timp pe numele ieromonahului Ambrozie venea un aviz de la poşta din Kozelsk… erau plătiţi muncitorii, şi de la aceeaşi poştă veneau ajutoare către toţi cei aflaţi în nevoinţă. Una dintre ultimele jertfe ale părintelui a constat într-o mare sumă de bani dată celor care sufereau de foame.

Părintele Ambrozie avea în sânge lucrarea creatoare. Îi învaţa adeseori pe oameni să facă un oarecare lucru, iar atunci când veneau la el pentru binecuvântare în acest sens oameni cinstiţi, el începea cu caldura să discute şi să-şi propună sfaturile. Iubea oamenii vioi, ageri la minte, care respectau cuvintele „tu însuţi să nu greşeşti”, şi le dădea binecuvântare, iar cu aceasta aprindea credinţa în reuşita celor mai curajoase încercări. Stareţul era şi foarte inventiv, în sensul că stia cum să procedeze spre a depăşi dificultăţile ivite, iar înarmat cu darul înainte-vederii, distrugea toate piedicile ce păreau de netrecut: Atunci când oamenii i se adresau cuprinşi de deznădejde, implorându-l să-i înveţe cum să procedeze, el nu spunea: „Nu ştiu ce să vă spun, nu cunosc”, ci 1e arăta cum şi ce trebuie făcut. E un prilej de smerenie să-ţi ammteşti ce minte luminată avea stareţul şi ce lucruri ştia să inventeze pentru fiii săi duhovniceşti începând de la cele mai dificile şi până la obiecte de uz casnic. Ne rămâne cu totul neînţeles cum dobândea părintele Ambrozie acele cunoştinţe adânci din toate domeniile de activitate umană, de care dispunea; nu era nici o problemă la care părintele Ambrozie n-ar fi putut da un răspuns temeinic.

Ziua stareţului începea la ora 4-5 dimineaţa. La această oră el îi chema pe ucenicii săi de chilie, şi se citea pravila de dimineaţă. Ea continua mai bine de două ore. Apoi, ucenicii de chilie ai stareţului plecau şi părintele rămânea singur. Cât timp folosea pentru somn nu se cunoaşte, însă, din exemplele altor asceţi, se poate presupune că din cele patru ore care-i mai rămâneau, majoritatea timpului şi-o dedica rugăciunii. Probabil că în orele de dimineaţă pe care le petrecea singur, el se pregătea pentru marea sa slujire din ziua care începea şi căuta la Dumnezeu putere. Aceasta se vădeşte din următorul exemplu.

O. dată Stareţul le-a stabilit încă de cu seară unor soţi, care aveau o problemă importantă, să vină la el la o oră când părintele încă nu începea primirea vizitatorilor. Ei au intrat. Părintele Ambrozie stătea pe pat, îmbrăcat în haine albe, având în mână şiragul de mătănii. Faţa îi era transfigurată. O sclipire nepământeană îl acoperea, şi totul în chilie era plin de o oarecare bucurie de sărbătoare. Cei care au venit au fost foarte emoţionaţi, fiind cuprinşi de o bucurie de nespus. Nu puteau spune nici un cuvânt şi au stat mult timp, nemişcaţi şi contemplând chipul părintelui Ambrozie. Împrejur era linişte şi părintele tăcea. Ei s-au apropiat pentru binecuvântare, el i-a însemnat în tăcere cu semnul Sfintei Cruci; au privit încă o dată această privelişte, pentru a o păstra pentru totdeauna în inima lor; cu aceeaşi faţă transfigurată, părintele Ambrozie a rămas adâncit în contemplare. Soţii au ieşit cuprinşi de evlavie, fără să deranjeze prin vreun cuvânt această sfinţenie.

De la ora nouă au început vizitele. Părintele locuia la schit, într-o căsuţă mică, construită lângă curte, astfel încât din colţul exterior puteau intra şi femeile. De la Optina până la schit se întindea o cărare largă, de aproximativ 150 de stânjeni lungime, înconjurată de pini înalţi… La Optina, omul fără să vrea se priveşte pe sine însuşi şi se smereşte, îşi aminteşte fărădelegile sale şi se cutremură. Neînsemnate ţi se par a fi toate grijile lumeşti, şi vrei atât de mult să le uiţi şi să te îndepărtezi cât mai departe de toate acestea…. Iar pinii înalţi se ridică la mare înălţime şi stau încremeniţi în contemplarea cerului şi tainelor lui. Şi dacă e să priveşti spre spaţiul fără sfârşit de unde asupra întregii lumi se revarsă raze de viaţă făcătoare, vei înţelege unde să mergi, spre ce să aspiri. Între aceşti copaci e aşezat schitul de la Optina. El este aşezat într-o livadă foarte mare; la mijloc e o biserică de lemn, mai degrabă un lăcaş de rugăciune. Pe alocuri cresc pini, întreg schitul fiind presărat în cea mai mare parte de meri; printre copaci sunt construite căsuţe simple; vara, locul e plin de flori frumos mirositoare. …Aici se adunau oamenii cărora părintele le era de neînlocuit.

De la ora nouă veneau călugării, unii mulţumindu-se cu binecuvântarea generală, alţii având nevoie de o discuţie aparte. După ei, câte unul, veneau mirenii, unii loviţi de o suferinţă sufletească, alţii cu păcate mari, unul cu nenorocirea sa, altul cu o nedumerire, unii cuprinşi de bucurie, alţii de durere. Toţi erau întâmpinaţi cu acecaşi mare dragoste şi purtare de grijă. Primirea se prelungea până la prânz. În jurul orei 14, părintelui i se aducea o oarecare mâncare densă, el lua câteva linguri; apoi mai încerca cu furculiţa un alt fel de mâncare. Aceasta însemna că părintele a luat prânzul.

După masă rămâne a singur pentru vreo oră şi jumătate, însă probabil că nu dormea, pentru că nu observa dacă împrejur era gălăgie, îl deranjau doar discuţiile. Apoi se citea Vecernia, şi reîncepeau vizitele ce durau până seara în jurul orei 23 se săvârşea lunga pravilă de seară, şi nu mai devreme de miezul nopţii stareţul rămânea singur.

Părintele Ambrozie nu iubea să se roage când era privit. Ucenicul de chilie şi care citea pravila trebuia să stea într-o cameră alăturată. Odată un călugăr din schit s-a decis să se apropie de părintele în acest timp. Se citea Canonul de rugăciune către Născătoarea de Dumnezeu. Ochii părintelui Ambrozie erau aţintiţi spre cer, faţa îi strălucea de bucurie; o strălucire atât de intensă se odihnea peste el, încât călugărul n-a putut s-o suporte. Singura dată când părintele evita poporul era în ajunul zilei când se împărtăşea şi în ziua respectivă.

Între orele închinate vizitatorilor, găsea timp pentru citirea scristlrilor şi aşternerea în scris a răspunsurilor. În fiecare zi veneau treizeci-patruzeci de scrisori. Părintele lua teancul cu scrisori în mână şi fără să le deschidă le sorta, stabilind care sunt urgente, care dintre ele pot să mai aştepte; sau alteori scrisorile erau aşezate pe duşumea înaintea sa şi el arăta cu un băţ care să i se dea. Să scrie răspunsurile singur nu putea. El le dicta. Aceste scrisori smerite ale „mult păcătosului ieromonah Ambrozie” purtau mângâiere dumnezeiască în multe părţi ale lumii, manifestând din depărtare aceeaşi înţelepciune, aceeaşi înainte-vedere…

Părintele Ambrozie suferea de mult timp din cauza picioarelor bolnave. Uneori, pentru vreo zece minute, el ieşea din chilia sa şi, aplecându-se, sprijinindu-se în cârja sa, umbla pe alee. Cea mai mare parte a zilei însă o petrecea stând semi-întins în pat. Arareori, vara, mergea pentru vreo două zile în adâncuI pădurii, la vreo şapte vers te de Optina, unde era situată o casă mare, însă oamenii îl găseau şi acolo. La o astfel de casă, cu numele de Rudnovo, mergea părintele şi de la Şamordino. Astfel se nevoia marele stareţ, şi Domnul trimitea semne despre dreptul Său.

Părintele Ambrozie a ieşit odată vara la popor pentru binecuvântarea generală şi deodată în mulţime s-a auzit un strigăt înfiorător: „El, el!” Când l-a văzut pe bărbatul care striga, părintele l-a cunoscut, însă nu mai putea face nimic. Acest om îşi căutase mult timp rostul, deja nu mai ştia ce să facă, şi a fost cuprins de deznădejde. Într-o noapte, în timpul somnului, el a văzut un pelerin cu părul cărunt, îmbrăcat în haine monahale, cu o cârjă, cu capul acoperit: doar că nu era acoperit cu praf, toate hainele îi erau curate. Pelerinul i-a spus cu o voce blândă: „Mergi la pustiul Optina, acolo vieţuieşte un stareţ hlând, el te va ajuta!” Omul a plecat şi atunci când l-a văzut pentru prima dată pe părintele Ambrozie, l-a recunoscut în persoana sa pe acel pelerin.

Atingând o măsură atât de înaltă a harului, părintele Ambrozie rămânea acelaşi om smerit, simplu, binevoitor. Avea dezvoltată la maxim acea aptitudine numită tact şi dădea fiecăruia ceea ce căuta şi ce avea nevoie. Părintele atrăgea în mod special prin siguranţa că te va apăra si nu va lăsa să fii supărat. În pofida înainte-vederii sale, se înfricoşa să-l demaşte pe cineva înaintea oamenilor şi cu aceeaşi bunăvoinţă îi primea pe un om drept şi pe un groaznic păcătos. De aceea, fiilor duhovniceşti ai părintelui nu li se putea naşte niciodată îndoiala: „Cum să mă înfăţişez înaintea lui, după ce am procedat în acest fel?”, îndoială pierzătoare, care te îndepărtează atât de mult de pocăinţă! Nu prin înfricoşare, ci cu dragoste ştia părintele să-i călăuzească pc oameni spre îndreptare şi ştia să inspire credinţa că nu-i totul pierdut şi se poate „să-l birui pe vrăjmaş”.

Atunci când oamenii care-l cunoşteau pe părintele intrau la el cu suferinţele şi greutăţile lor, deodată totul devenea uşor şi liniştit. Totul se clarifica şi devenea nespus de luminos, pentru că în prezenţa luminii este imposibil să existe întuneric. Şi părintele poseda… adevărata ştiinţă de a înţelege viaţa, începuturile şi scopul ei, ştiinţa de a discerne orice întâmplare apărută şi de a-i atribui un preţ. Într-un cuvânt, darul discernământului era marea sa comoară.

Stareţul avea o statură mijlocie, era foarte evlavios, purta un caftan negru călduros din vată, şi o căciulă-preoţească neagră, călduroasă. Se sprijinea în cârje, asta în cazul în care se ridica din pat, pe care stătea totdeauna semi-culcat, chiar şi în timpul vizitelor. În tinereţe avea o faţă frumoasă şi, precum se vede din portretele sale, foarte gânditoare. Cu cât înainta însă în vârstă, faţa îi devenea mai blândă şi mai plină de bucurie în prezenţa oamenilor. Părintele nu poate fi imaginat fără zâmbetul său prin care totul devenea deodată vesel, călduros şi bun fără privirea sa plină de grijă, din care înţelegeai că în curând îţi va spune ceva foarte bun… Din cauza firii sale pline de voioşie, expresia feţei părintelui se schimba necontenit. El privea pe cel dinaintea sa cu blândeţe, uneori râdea însufleţit împreună cu el, cu un râs tânăr, alteori îl compătimea cu veselie. Dacă era mulţumit înclina încet capul, dacă istorisea ceva trist, se adâncea pentru o clipă în cugetare; atunci când stareţul voia să îi spună cum să procedeze, începea să dea energic din cap, îl privea atent şi cu înţelepciune şi îi explica detaliat, privindu-l dacă înţelege, cum să îşi aranjeze treburile. În tot timpul discuţiei, ochii negri ai părintelui priveau cu atenţie la cel dinaintea sa. Simţeai că aceşti ochi văd totul, tot ce ai făcut, ce este bine sau rău şi te bucura faptul că în tine nu rămâne pentru dânsul nici o taină. Părintele vorbea încet, iar în ultimele luni adeseori grăia în şoaptă. Pentru a ne închipui măcar puţin nevoinţa părintelui Ambrozie, trebuie înţeles ce efort în semna pentru el să vorbească mai bine de 12 ore pe zi, când din cauza oboselii limba refuza să acţioneze, vocea trecea în şoaptă, iar cuvintele ieşeau cu greutate, abia spuse. Nu puteai privi liniştit atunci când vedeai cum stareţu1, extrem de extenuat, cu capul căzut pe perne şi limba ce abia se mai mişca, se străduia să se ridice şi să discute în amănunt lucrurile care îi frământau pe cei care veneau la el. În general, oricât de ocupat ar fi fost părintele, dacă venea cineva la el cu o oarecare treabă importantă, puteai fi sigur că nu-şi va economisi timpul şi, până când treaba nu se va rezolva, cel venit nu va simţi că trebuie să plece.

Nimic nu se poate compara cu acea bucurie pe care o simţeau copii părintelui Ambrozie atunci când îl întâlneau după o despărţire îndelungată. Erau clipe care nu pot fi descrise, ci trebuie să le retrăieşti. După zilele petrecute cu părintele, oamenii se întorceau în lume întăriţi şi iluminaţi, iar ceea ce e mai important, totul devenea clar şi simplu. În lumina dreptăţii lui Hristos, în care trăia şi în care propovăduia părintele Amhrozie, nu mai există îndoieli şi viaţa toată e clară, toate vicleniile dispar şi dispar de la sine. „Vieţuieşte mai simplu, vieţuieşte mai simplu”, adică vieţuieşte cu Dumnezeu, era unul dintre sfaturile îndrăgite ale stareţului. După discuţiile de la Optina, lumea apărea în toată goliciunea ei, acea lume unde opiniile sunt atât de limilate, unde inimile sunt atât de împietrite, unde sunt atât de multe cuvinte şi atât de puţine fapte… şi pretutindeni e minciună şi deşertăciune, acea lume unde multă vorbire este numită înţelepciune şi unde părintele Ambrozie a trecut neobservat, în sfârşit, acea lume pentru care ţi-e frică şi ţi-e milă. Şi în această viată tristă, în acest torent întunecat în care se adâncesc oamenii fără dragoste şi credinţă, între desfigurări jalnice, apărea în amintire în luminoyitatea sfinţeniei chipul părintelui Ambrozie. Spre acest chip îţi duceai toate simţămintele, voiai să-l vezi şi să te odihneşti.

Începe ultima perioadă din viaţa stareţului. În vara anului 1890, el s-a mutat la Şamordino. Toamna, părintele a intenţionat de câteva ori să se întoarcă, însă de fiecare dată puterile i se sfârşeau. Probabil că aceasta na voia lui Dumnezeu, ca părintele să-şi dea ultima suflare în braţele „copilului” său drag, Şamordino. Spre sfârşitul iernii anului 1891, părintele Ambrozie a slăbit foarte mult, însă primăvara puterile parcă i s-au întors. Toamna târziu, situaţia s-a înrăutăţit iarăşi. Vizitatorii vedeau cum uneori stareţul stătea extenuat de oboseală, capul îi cădea fără putere înapoi, limba abia mai putea să pronunţe răspunsul şi îndrumarea; abia auzită, şoapta neclară ieşea din piept, iar el se tot jertfea, nerefuzând pe nimeni. În acest timp, stareţul spunea cuvinte oarecum ciudate, care aveau să se adeverească mai apoi, după ce stareţul a murit, cuvinte prin care îşi prezicea împrejurările morţii sale. De mai mult timp, arhiereul de la Kaluga îi cerea stareţului să se întoarcă la Optina. Ce putea să-i răspundă stareţul, în afară de ceea ce le spunea şi altora, şi anume că a rămas la Şamordino din cauza voii aparte a lui Dumnezeu. Când îi spuneau că pot să-l ducă la Optina cu de-a sila, el spunea: „Ştiu că nu voi ajunge la Optina; dacă mă vor duce de aici, voi muri pe drum”

Toată vara a fost aşteptată la Şamordino venirea arhiereului.
– Cum să-l întâmpinăm pe VIădica? îl întrebau maicile pe stareţ.
– Nu noi pe el, ci el ne va întâmpina, răspundea stareţul.
– Ce să-i cântăm VIădicăi?
– Îi vom cânta Aliluia, răspundea stareţul.
– Părinte, despre multe vă va întreba VIădica.
– Vom vorbi cu el încet, nimeni nu va auzi.
Atunci când unul dintre monahii apropiaţi stareţului a declarat că vlădica va sosi în curând, stareţul, care-l primea totdeauna pe arhiereu în chilie, a spus de această dată: „Ei bine, mergi la biserică şi pregăteşte-mi locul unde voi sta”.

De la 21 septembrie, stareţul a rămas fără puteri; a apărut o slăbiciune extremă, manifestată prin pierderea auzului şi vederii, precum şi o durere intensă în zona urechilor, feţei, capului şi în tot trupul. Apoi, câteva zile i-a fost mai bine, însă surzenia continua, şi întrebările i se scriau pe o foaie mare de hârtie, iar el răspundea glăsuind. În data de 6 octombrie, situaţia s-a înrăutăţit. În fiecare clipă putea veni sfârşitul. Stareţului i s-a slujit Sfântul Maslu, iar la 9 octombrie a fost împărtăşit de ucenicul şi urmaşul său, părintele Iosif. În acea zi, a venit să-şi ia rămas bun de la stareţ şi egumenul de la Optina, părintele Isaac. Văzând starea stareţului, el a început să plângă. Părintele, văzându-l, a ridicat mâna şi şi-a scos fesul.
Părintele spunea adeseori: „Iată, toată viaţa mea am fost în mijlocul poporului, astfel voi şi muri”. Aşa s-a şi întâmplat.

În dimineaţa de joi, 10 octombrie, puterile l-au părăsit. Stătea întins fără răsuflare. Buzele nu i se mai mişcau. Părintele Iosif a plecat la schitul de la Optina, pentru a aduce hainele pregătite de către stareţ pentru înmormântarea sa, între acestea fiind şi cămaşa părintelui Macarie, pe care părintele Ambrozie făcuse propria inscripţie: „după moartea mea să mă îmbrăcaţi neapărat cu ea”. La ora unsprezece s-a citit canonul Macii Domnului la ieşirea sufletului. Când au citit rugăciunea la ieşirea sufletului, stareţul a început să-şi dea duhul. A oftat puternic de două ori, apoi a ridicat mâna dreaptă, a aşezat-o pentru însemnarea cu semnul Sfintei Cruci, a dus-o până la frunte, apoi la piept, la umărul drept şi, ducându-o până la cel stâng, a lovit cu putere umărul; iar atunci respiraţia a încetat. Apoi a mai respirat (oftat) pentru ultima dată. Era exact ora unsprezece şi jumătate zma.

Mult timp toţi cei dimprejur au stat înlemniţi. Chipul stareţului era strălucitor şi liniştit, fiind iluminat de un zâmbet nepământesc. Chiar în clipa adormirii stareţului, episcopul Vitalie a ieşit din Kaluga spre a merge la Şamordino şi a fost adânc uimit, primind în drum ştirea despre sfârşitul stareţului. Durerea de la Şomordino nu poate fi descrisă în cuvinte. Maicile nu se îndepărtau de trupul învăţătorului lor. La rugăminţile lor fierbinţi, când stareţul stătea deja În sicriu, a fost cusut un acoperământ mare, care a acoperit faţa celui adormit. Faţa îi era minunată, luminoasă, cu expresia salutului, după despărţirea îndelungată de dragii lui copii. Din cauza arderii lumânărilor şi înghesuielii, pe faţa luminoasă a stareţului se puteau vedea chiar şi stropii de sudoare, ca şi când ar fi fost viu. În data de Il, sicriul a fost dus din clădirea în care adormise stareţul, la biserică. Între Optina şi Şamordino s-a iscat o controversă cu privire la locul unde urma să fie înmormântat stareţul. Disputa a fost rezolvată de Sfântul Sinod, care a indicat Optina ca loc de înmormântare.

De pretutindeni s-au adunat persoane din toate păturile sociale. În total la Şamordino s-au adunat până la opt mii de persoane. Panihidele erau slujite la dorinţa poporului zi şi noapte. Poporul aducea baticuri, bucăti de pânză, rugând să fie atinse de trupul stareţului, şi ie primea înapoi ca pe nişte sfinţenii. La data de 13 octombrie a venit Prea Sfinţitul şi s-a îndreptat direct în biserică, unde în acest timp se cânta Ajiluia, Aliluia, Aliluia, fapt despre care vorbea stareţul: „Îi vom cânta VIădicăi: Aliluia”. ‘ După Liturghie, săvârşită de către arhiereu şi cuvântările de înmormântare, a început slujba festivă: Maicile şi-au luat rămas bun până spre ora trei.

La 14 octombrie a avut loc mutarea trupului la Optina. Timpul nu a fost prielnic. Vântul rece de toamnă îi străpungea pe călători, iar ploaia neîncetată a transformat pământul într-o mocirlă. Pe tot parcursul drumului, sicriul, condus de mii de persoane, a fost dus pe mâini.
Adeseori se opreau pentru oficierea Litiei, însă spre sfârşit, când a început să plouă foarte tare, Litiile erau oficiate fără oprire, din mers. În satele întâlnite în drum, însoţiţi de dangătele clopotelor, preoţii înveşmântaţi ieşeau din biserici cu heruvimi şi icoane, sătenii se închinau înaintea sicriului şi se alăturau procesiunii. S-a observat că, în pofida ploii şi a vântului puternic, lumânările care înconjurau sicriul stareţului nu s-au stins pe tot parcursul drumului.

Când procesiunea s-a apropiat de Optina, începuse deja să se întunece. În întâmpinarea sicriului a ieşit tot clerul oraşului Kozelisk, împreună cu locuitorii. Asemănător unui nor negru plutea spre mânăstire procesiunea. Mult deasupra capului se vedea sicriul, de parcă ar fi plutit în aer. Părea ca şi cum ar fi fost mutarea moaştelor. Ce sentiment haric i-a cuprins pe toţi! Când procesiunea a păşit pe podul amenajat peste Jizdra special pentru această ocazie, au văzut, cum însingurat de toţi, fără să vadă noroiul, fără să simtă vântul şi ploaia, într-o îmbrăcăminte simplă, cu un nedescris sentiment de durere mută în fiecare mişcare, mergea în întâmpinarea Cuviosului actualul stareţ, ieroschiinonahul Iosif, care s-a aflat mai bine de treizeci de ani nedespărţit de cel adormit.

La 15 octombrie a fost săvârşită înmormântarea Staretul a fost aşezat lângă învăţătoru1 său, părintele Macarie. În ultimii ani, părintele Ambrozie îi comandase pictorului o icoană a Maicii Domnului, pe care a numit-o „Sporitoarea pâinii” şi care o reprezintă pe Maica Domnului pe mori, binecuvântând snopii pe câmpul secerat. El a stabilit sărbătoarea acestei icoane la 15 octombrie, şi aceasta era ziua înmormântării sale.

Iată încă un eveniment minunat. La. începutul bolii care i-a precedat moartea, pănntele Ambrozie i-a poruncit unei monahii să citească cartea lui Iov. În această carte este spus, printre altele, că de mirosul urât al rănilor acestui drept a fugit chiar şi soţia lui. Prin acest exemplu, stareţul parcă prezicea că şi cu el după moartea sa se va întâmpina acelaşi lucru. Într-adevăr, la început de la trup se simţea un miros foarte urât. Cu mult timp înainte, stareţul îi spusese despre aceasta pe faţă ucenicului său, părintelui Iosif, iar la întrebarea de ce se întâmplă aceasta, a răspuns: „Pentru că în timpul vieţii am primit multă cinste nemeritată”. Însă cu cât trecea timpul, cu atât mai puţin se simţea acest miros urât, iar în ultima zi de la trupul celui adormit în Domnul s-a revărsat un miros plăcut. Dragostea stareţului năzuieşte şi acum să-i ajute pe oameni, precum a făcut-o în toate zilele vieţii sale pământeşti.

Viața Preacuviosului Stareț Leon de la Optina (1768 – 1841) (11 octombrie)

Acatistul Preacuviosilor Stareti de la Optina

Primul staret de la Optina, Preacuviosul Leon (in lume Lev Danilovici Nagolkin), s-a nascut in anul 1768, in orasul Karacev din gubernia Orlov. In tinerete a fost administrator de afaceri comerciale. A calatorit in toata Rusia si a cunoscut oameni din toate paturile sociale, capatand o mare experienta de viata, care i-a fost de folos in anii staretiei sale, cand veneau la dansul oameni pentru a-i cere calauzire duhovniceasca.

In anul 1797, Preacuviosul a renuntat la lume si a intrat in obstea Sihastriei Optina, condusa de egumenul Avraam, iar peste doi ani a trecut la Manastirea Beloberejski (din gubernia Orlov), unde staret al manastirii era in acel timp Vasilie (Kiskin), un ascet cu o inalta viata duhovniceasca.
In anul 1801, poslusnicul Leon a fost tuns si a primit schima mica (mantie), odata cu numele de Leonid; in acelasi an, la 22 decembrie a fost hirotonit ierodiacon, iar la 24 decembrie, ieromonah. Vietuind in manastire, el isi petrecea zilele in munca si rugaciune, fiind un model de adevarata ascultare. Odata, pe cand parintele Leonid abia se intorsese de la cosit, proestosul i-a poruncit sa cante privegherea de toata noaptea. Obosit si flamand, parintele Leonid s-a dus la strana si impreuna cu un frate a cantat toata slujba.
In anul 1804, Preacuviosul devine proestos al Sihastriei Beloberejskaia. Pana la aceasta numire, el a vietuit pentru scurt vreme la Manastirea Ciolsk, unde l-a cunoscut pe ucenicul staretului moldovean Paisie (Velicikovski), parintele Teodor, si a devenit ucenicul sau credincios. Staretul Teodor l-a invatat pe Cuviosul Leon, pe atunci inca parintele Leonid, nevointa monahala suprema – „rugaciunea mintii”. Din acel moment ei se nevoiesc impreuna. Peste patru ani, parintele Leon a renuntat la functia de proestos al manastirii si s-a retras, impreuna cu parintele Teodor si cu parintele Cleopa, la o chilie linistita aflata in padure. insa darurile duhovnicesti ale Cuviosilor au inceput sa atraga spre singuratatea lor tot mai mult popor, iar ei, nazuind spre tacere, au plecat la unul dintre schiturile Manastirii Valaam. La Valaam ei au vietuit sase ani. Atunci cand viata lor inalta a inceput sa atraga atentia, ei au plecat din nou, nazuind spre tacere, de aceasta data la Manastirea Sfantului Alexandru Svirski. Acolo, parintele Teodor a trecut la cele vesnice in anul 1822.

In anul 1829, Cuviosul Leon impreuna cu sase ucenici ai sai a venit la Sihastria Optina. Proestosul Sihastriei, Preacuviosul Moise, stiind ca Leon este experimentat duhovniceste, i-a poruncit sa-i calauzeasca duhovniceste pe frati si pelerini. In scurt timp la Optina a venit si Cuviosul Macarie. Facuse cunostinta cu Cuviosul Leon inca de pe cand era calugar la Sihastria Plosciansk si acum a venit sub indrumarea sa duhovniceasca. In timpul staretiei Cuviosului Leon el ii va fi cel mai apropiat ucenic, ajutor si partas la tainele vietii duhovnicesti.

Cuviosul Leon avea de la Dumnezeu multe daruri duhovnicesti. Unul dintre ele era darul tamaduirii. Erau adusi la el multi posedati. O femeie indracita, in momentul in care l-a vazut pe staret, a cazut inaintea sa si a strigat cu voce mare: „Iata acest carunt ma va alunga: am fost la Kiev, la Moscova, la Voronej, nimeni nu m-a alungat, iar acum voi iesi!” Atunci cand Cuviosul a citit femeii rugaciunea si a uns-o cu untdelemn din candela care ardea inaintea icoanei Maicii Domnului de la Kazani, dracul a iesit.

Biruinta impotriva diavolului a fost dobandita de catre Cuviosul Leon doar dupa biruinta impotriva patimilor proprii. Nimeni nu l-a vazut aprins de manie apriga sau iritat, nu a auzit de la el cuvinte de nerabdare si murmur. Calmul si bucuria crestina nu-l paraseau. Cuviosul Leon facea tot timpul rugaciunea lui Iisus. In exterior era impreuna cu oamenii, launtric insa petrecea totdeauna impreuna cu Dumnezeu. La intrebarea ucenicului sau: „Parinte! Cum ati dobandit asemenea daruri duhovnicesti?”, Cuviosul a raspuns: „Vietuieste simplu! Nici pe tine nu te va lasa Dumnezeu si isi va arata mila Sa”.

Staretia Cuviosului Leon a durat douazeci de ani si a adus mare folos duhovnicesc. Nenumarate era minunile savarsite de catre dansul: multime de oropsiti veneau la el si tuturor le ajuta precum putea. Ieromonahul Leonid (viitorul mai-mare al Lavrei Sfintei Treimi – Serghieva) scria ca poporul simplu ii spunea despre staret: „… El este pentru noi, saracii, neinteleptii, mai mult decat un tata natural. Fara de el suntem orfani”.

Nu fara mahnire s-a apropiat Cuviosul Leon de sfarsitul vietii sale mult-patimitoare, despre sfarsitul careia a avut presimtiri. In iunie 1841, el a vizitat Sihastria (Pustia) Tihonov unde, ca urmare a binecuvantarii sale, a inceput construirea unei bucatarii cu sala de mese. „Se pare ca nu voi vedea noua voastra sala de mese”, spunea Cuviosul Leon, „abia daca voi trai pana la iarna, aici nu voi mai veni”. In septembrie 1841, el a inceput vizibil sa slabeasca, a incetat sa mai primeasca hrana, impartasindu-se zilnic cu Sfintele lui Hristos Taine. In ziua sfarsitului Cuviosului, pe data de 11 octombrie 1841, se oficia slujba de toata noaptea in cinstea Sfintilor Parinti de la cele sapte Sinoade Ecumenice. Iar sarbatoarea propriu-zisa Cuviosul Leon a intampinat-o deja in cer.

Viața Sfântului Teofil cel nebun după Hristos (28 octombrie)

Acatistul Sfântului Teofil

În orăşelul Mahnovo din gubernia şi judeţul Kiev, trăia cândva preotul Andrei Gorenkovski, slujitor al bisericii cu Hramul Naşterii Maicii Domnului. În luna octombrie a anului 1788, soţia lui Eufrosina a născut 2 gemeni. Cel mai mare a primit la Sfântul Botez numele de Toma, iar cel mai mic a fost numit Calinic. Amândoi erau deosebit de frumoşi, puternici şi sănătoşi. Oamenii din acele vremuri erau foarte credincioşi şi temători de Dumnezeu, iar mamele aveau obiceiul puternic înrădăcinat de a-şi hrăni singure, la sân, copiii. Aşa a făcut şi Eufrosina; şi deşi îi venea greu să hrănească 2 gemeni deodată, totuşi fericita mamă nu s-a învoit nici în ruptul capului să-şi încredinţeze copiii unei alte femei. A început alăptarea. Spre nespusa uimire a Eufrosinei, însă, Toma, cel mai mare dintre gemeni, n-a vrut defel să sugă, întorcându-şi de fiecare dată faţa de la sân. Ca să-şi scape copilul de la moarte prin înfometare, mama uluită a fost nevoită să găsească fel de fel de mijloace pentru a-l hrăni: îi dădea lui Toma să mănânce fiertură de cartofi, ridichi şi morcovi. Toate acestea Toma le primea cu plăcere, însă numai ce-i atingeau de buze vasul cu lapte fiert, copilul îşi întorcea iarăşi faţa, plângând în hohote, şi pentru nimic în lume nu voia să guste vreun fel de hrană cu lapte.
Această stare de lucruri a făcut ca în inima mamei să se înfiripe încă de la început răceala faţă de micuţul Toma. Pe deasupra au început să vină tot felul de femei superstiţioase, vecine şi preotese cunoscute, care, răstălmăcind după mintea lor aceste lucruri neobişnuite şi urzind poveşti şi păreri neghioabe, au început să-l socoată pe Toma un soi de pui de sălbăticiune; iar Eufrosina în simplitatea şi neştiinţa ei, credea din tot sufletul în aceste idei superstiţioase şi, umplându-se de groază, se înrăia din ce în ce mai tare.
-„E un copil schimbat”, zicea ea.”N-am vrut să-l botez în aceeaşi zi cu Calinic, şi uite că ielele mi l-au schimbat”.
A trecut mai bine de jumătate de an. Încercând toate mijloacele cu putinţă pentru a-l face pe Toma asemănător cu ceilalţi copii şi băgând de seamă la pruncul ei înclinaţii şi dorinţe de neînţeles pentru femeia simplă care era, Eufrosina s-a hotărât să scape pentru totdeauna de un asemenea „monstru”, cum îl socotea ea. O dată, seara a chemat-o la ea pe slujnică şi a început să ţină sfat cu aceasta, având grijă să păstreze taină faţă de soţul ei.
-„Nu mai am ochi să-l văd pe pricoliciul ăsta…Nu mai pot să-l sufăr în casa mea…Mâine, când s-o crăpa de ziuă ia-l cu tine, du-l la râu şi aruncă-l în apă…Dar să-mi juri că nimeni, afară de noi, n-o să mai ştie…”
Îndelung a rugat-o slujnica să-l cruţe pe pruncul cel nevinovat. Oricât a rugat-o, însă, oricât s-a tânguit amintindu-i mamei de mânia lui Dumnezeu, Eufrosina cea înrăită era de neînduplecat. Slujnica a trebuit să se supună voinţei ei. Dis-de-dimineaţă, slujnica mituită l-a luat pe Toma în braţe, a alergat la râu şi pecetluindu-l pe prunc cu semnul crucii, l-a aruncat în apă…Dar ce s-a întâmplat? Păzit de Dumnezeiasca Pronie, pruncul a ieşit deasupra apei şi plutind liniştit pe unde, ca într-un leagăn moale, a ajuns la celălalt mal. Acolo, valurile râului l-au aruncat pe uscat. Văzând aceasta, slujinica ce săvârşise deja în sufletul ei nelegiuirea şi se temea de mânia stăpânei, s-a hotărât să-şi ducă la capăt cumplita faptă. Ea a trecut râul prin vad şi l-a luat în braţe pe Toma. Copilul dormea netulburat. Atunci, fără să stea pe gînduri, slujnica l-a aruncat iarăşi în apă; iarăşi însă i s-a făcut învederată puterea lui Dumnezeu – valurile l-au purtat pe prunc către un ostrov mic care lua naştere undeva mai în susul apei şi l-au aşezat pe Toma, cu grijă, pe nisipul moale.
Răscolită de o asemenea minune de netăgăduit, slujnica a trecut prin vad şi l-a luat pe prunc. Încredinţându-se că acesta este viu şi nevătămat, slujnica a vărsat lacrimi fierbinţi de pocăinţă, l-a dus pe Toma la mama lui şi, cu glas sugrumat de teamă şi tulburare, i-a povestit cele întâmplate.
-„Puteţi să mă şi omorâţi, dar nu pot să-l înec pe copilul ăsta nevinovat!…Dumnezeu Însuşi i-a scăpat viaţa cu Puterea Sa nevăzută, şi va fi vai de noi pentru această faptă haină!…”
Tânăra mamă ascultând cu o înverşunare parcă neomenească istorisirea slujnicii îngrozite, nu a crezut defel în vorbele ei şi a început s-o certe pentru mila ei necuvenită, pasămite, faţă de prunc.
-„Să-ţi fie ruşine”, spunea ea, „că-ţi pare rău de pricoliciul ăsta. Dacă o să-l lăsăm în viaţă, mult rău are să facă pe pământ…O, nu! Mai bine îl înec cu mâinile mele, decât să-l mai văd pe neomul ăsta nesuferit”.
Cu aceste cuvinte, Eufrosina cea plină de răutate l-a smuls pe Toma din braţele femeii speriate şi s-a îndreptat cu paşi iuţi spre râu. Nu departe de casa lor se afla o moară de apă, şi împrejur nu era nimeni în acea clipă. Eufrosina s-a apropiat de moară, s-a uitat după un loc îndemânos şi l-a aruncat pe Toma cu toată puterea ei, chiar sub roată. Crezând că pruncul era de-acum mort, a dat să se facă nevăzută, fără nici o mustrare de conştiinţă… Şi deodată o nouă minune: roţile morii s-au oprit, şi din pricina apei care venea cu putere s-a făcut un zgomot neobişnuit.
Morarul, neînţelegând pricina unei atari întâmplări, a fugit în curte ca să vadă ce se întâmplă. Şi ce să vezi: roţile, ţinute în loc de o putere nevăzută, vibrau din pricina apei care venea cu putere, năpustindu-se, spumegând şi fierbând…Privind în jos, a auzit plânsete de copil şi a văzut un prunc plutind chiar în mijlocul scocului. Atunci, morarul s-a coborât cu îndemânare şi, aplecându-se, l-a scos grabnic din apă pe copilul ce îi era cunoscut. De-abia l-a scos morarul pe Toma şi roţile au început îndată să se mişte în chipul lor firesc.
Slujnica ce urmărise din depărtare cu inima sfâşiată, mişcările mamei împietrite, văzând noua minune, s-a apropiat cu tânguire şi cu cutremur de morarul încremenit de uimire şi-i povesti tot ce ştia despre copil şi toate arătările minunate ale puterii Dumnezeieşti, pe care le trăise ea însăşi.
-„Ce să facem acum?…Ce-o să fie?…”se minuna morarul. „Dacă îl dăm înapoi mamei lui, nu va întârzia să-l piardă…”
Şi, temându-se de răspunderea pentru soarta pruncului prigonit pe nedrept de propria mamă, cei 2 s-au hotărât să-i povestească cele întâmplate chiar tatălui acestuia. Totuşi nici cererile, nici rugăminţile, nici chiar ameninţările şi sila nu au avut vreo înrâurire asupra mamei împietrite. În minunile prin care copilul fusese scăpat de la moarte, Eufrosina vedea nişte uneltiri diavoleşti, şi cu cât stăruia mai mult bărbatul, cu atât mai încăpăţânată se arăta femeia.
-„N-o să-l las în viaţă…Ăsta nu-i prunc…Ăsta e schimbat de iele, e o iazmă…Trebuie numaidecât lipsit de viaţă”, spunea superstiţioasa Eufrosina şi s-a repezit iarăşi, de câteva ori, să-l ucidă pe Toma.
Mama care nu-şi iubeşte copiii e lepădată înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Domnul s-o ierte pe Eufrosina cea necugetată. Era o femeie neştiutoare şi întunecată la minte: iar acolo unde este neştiinţă, este şi superstiţie. De altfel aşa era pe atunci: oamenii se încredeau mai mult în vraci şi descântătoare.
Atunci, tatăl necăjit, văzând cât de mult îşi urăşte soţia sa propriul copil, a hotărât să-l îndepărteze pe Toma de ea pentru o bucată de vreme. Pentru aceasta a căutat fără ştirea femeii o doică încercată şi încredinţându-i taina familiei, i-a dat spre creştere pruncul cel nevinovat. Femeia tocmită cu simbrie, neavând alte mijloace, îl hrănea pe Toma cu pâine înmuiată în miere îndoită cu apă, înştiinţându-l zilnic pe bunul tată, în cel mai mare secret, despre soarta fiului său…
Au trecut câteva luni. Copilul se dezvolta normal şi chiar a prins puteri. Doica s-a arătat a fi o femeie cu conştiinţă: vedea şi îngrijea de Toma ca de propriul său fiu. Se spune că îl ducea pe Toma la biserică în fiecare duminică, spre a-l împărtăşi cu Sf. Taine; bineînţeles, acolo se întâlnea cu Eufrosina, care-l aducea pe fiul ei iubit, Calinic, pentru a fi împărtăşit. „U-u! De n-ai avea parte de bine”, îl blestema Eufrosina pe Toma cel urât de ea, şi se întorcea cu spatele la locul unde îl ţinea doica plătită…Cât de mult îl adora ea pe Calinic se poate vedea din următoarea întâmplare: atunci când băiatul avea 7 ani, a ieşit la muncile câmpului cu cei mari după obiceiul acelei vremi. Acolo, împiedicându-se pe neaşteptate, a căzut peste o grapă aşezată în picioare şi, lovindu-se de un cui de fier, şi-a scos ochiul drept. Eufrosina a zăcut câteva zile de supărare şi spunea întruna:”Doamne, de ce nu i-ai făcut asta nesuferitului de Toma şi ai îngăduit să fie sluţit fiul meu cel iubit…”
Curând, însă, a fost plăcut înaintea lui Dumnezeu ca să-l cheme la Sine pe tatăl şi purtătorul de grijă a lui Toma, mutându-l din viaţa vremelnică în cea veşnică. Simţind apropierea morţii, preotul Gorenkovski, îngrijorat de soarta viitoare a fiului său, l-a chemat la sine pe morarul cel bun la suflet şi i-a zis:
-„Tu ai fost martor la scăparea prin minune a fiului meu…În numele lui Dumnezeu, ţi-l încredinţez pe Toma ca să-l iei în casa ta…Să-l creşti, să-l ocroteşti şi să nu-l necăjeşti…”
Morarul s-a învoit cu bucurie, şi l-a luat pe Toma în casa lui, ca pe o binecuvântare de la Dumnezeu. Între timp, zvonul despre cele întâmplate începuseră să se răspândească şi un ţăran înstărit din satul cel mai apropiat de Mahnovo l-a rugat pe morar să-i dea lui copilul ca să-l crească.
-„Eu nu am copii”, spunea el, „şi vreau să-l înfiez pe micuţul acesta; iar după moartea mea, îmi va moşteni întreaga avere…Dă-mi-l mie pe Toma”.
Morarul văzând bunele intenţii ale ţăranului, s-a lăsat înduplecat de rugăminţile lui şi l-a încredinţat pe Toma fără şovăială…Pe micuţ îl aştepta o viaţă uşoară sub acoperământul ospitalierului bogătaş: dragostea acestuia îi pregătea mângâieri calde şi îndestulare. Cu timpul, Toma ar fi putut fi înfiat şi ar fi ajuns bogat. Aşa s-ar fi întâmplat, numai că planurile omeneşti nu se potrivesc întotdeauna cu căile Dumnezeieştii Pronii: Domnul hotărâse altfel. Curând după mutarea lui Toma în casa bogătaşului lipsit de copii, acest binefăcător şi al doilea tată al pruncului de pripas, s-a stins pe neaşteptate. Şi copilul, care nu împlinise încă 3 ani, a rămas, iată, din nou orfan. Soţia răposatului bogătaş deveni stăpânitoare cu drepturi depline a întregii averi a soţului său mort. Dorind să se recăsătorească, ea s-a grăbit să se despartă de Toma. Pentru aceasta ea l-a înduplecat pe preotul satului să-l ia la sine pe băiat.
-„Îmi leagă mâinile”, se dezvinovăţea văduva, „iar dumneavoastră puteţi mai uşor să-l călăuziţi pe acel drum care este mai potrivit cu starea şi neamul din care se trage”.
Preotul s-a învoit, iar micuţul Toma şi-a găsit un nou adăpost. În acest fel el a făcut cunoştinţă din fragedă copilărie cu duhul vieţii de pribeag: şi făcându-se străin în lumea aceasta, foarte devreme a luat crucea Aceluia Care în răstimpul vieţii Sale pământeşti nu a avut loc unde să-şi plece capul…
La noul său binefăcător, Toma a trăit până la vârsta de 7 ani. Vreo atenţie specială nu i s-a dat şi nimeni nu i-a purtat de grijă în mod deosebit; de aceea Toma, lăsat în voia lui, ar fi trebuit vrând-nevrând să se amestece în gloata zgomotoasă a celor de o seamă cu el şi să ia parte la jocurile lor copilăreşti. Spre uimirea tuturor, însă, micuţul nu arăta nici o înclinaţie către amuzamentele obişnuite vârstei sale; căci în vreme ce copiii de-o seamă cu el făceau gălăgie, alergau, se jucau şi se zbenguiau, Toma se trăgea de o parte şi alegându-şi un loc mai singuratic, se cufunda în sine încruntat, trist şi cugetător.
Obişnuindu-se cu viaţa de pribeag, încercând în sufletul său dulceaţa primei rugăciuni de copil şi desprinzându-se devreme cu postul şi cu înfrânarea, micul Toma a început să se întărească şi să se preschimbe duhovniceşte. Biserica devenise adăpostul cel mai drag al acestui neobişnuit copil. Băiatul nu pierdea nici o slujbă, grăbindu-se vesel, odată cu primul dangăt de clopot, să meargă acolo unde sufletul lui se odihnea într-un chip atât de desfătător şi de neînţeles chiar pentru el însuşi. Toma era găsit adesea înaintea uşilor închise ale bisericii din sat, cufundat în rugăciune şi desprins, parcă, din tot ceea ce-l înconjoară în această lume.
Ceilalţi copii, văzând cu nemulţumire sufletul închis a lui Toma, îl batjocoreau şi râdeau de el, supunându-l unor bătăi crunte şi punând la cale, pe seama lui, glume răutăcioase. Toma fugea atunci în pădure, cu plânsete amare şi lacrimi de deznădejde, fiind acolo aflat, după o zi sau două de către păstori. Aceştia povesteau în legătură cu el lucruri foarte ciudate, care pe mulţi îi umplea de mirare. „Înaintea lui Dumnezeu lăcrima” atunci ”ochiul” lui, căci numai în ceruri era Singurul „Martor” al suferinţelor lui şi „Ocrotitorul” lui „întru cele înalte”(Iov 16, 19-20). Şi înţelegea atunci fragedul pătimitor că nu pentru fericire şi bucurie se nasc oameni pe pământ, ci „se naşte omul spre pătimire”.
Încercând pe pielea sa întreaga amărăciune a stării de orfan şi a sărăciei şi încredinţându-se că: „La cei în suferinţi nu ia aminte lumea,
Nu caută la lacrimile lor…”, Toma a cunoscut la o vârstă fragedă plăcerea de a-i ajuta pe cei nevoiaşi. Lipsindu-se de cele mai trebuincioase lucruri, dădea tot ce putea săracilor. O dată Toma a văzut pe uliţă un băiat îmbrăcat în nişte zdrenţe în loc de cămaşă; fără să stea pe gânduri, şi-a scos-o pe a sa şi a dat-o săracului, iar el s-a întors acasă doar cu haina pe deasupra. Totuşi, binefăcătorul lui a văzut altfel cele întâmplate, iar Toma a fost aspru pedepsit pentru fapta sa de milostenie…
Atunci când Toma a împlinit 7 ani, preotul s-a apucat să-l înveţe carte; curând însă, el s-a îmbolnăvit şi a murit, şi iată că odată cu sfârşitul bunului său povăţuitor, tânărul pribeag s-a trezit iarăşi în nevoie. Cu nemângâiată amărăciune a plâns Toma pentru ocrotitorul său. A plâns nu pentru că ar fi trăit mai bine la el, ci pentru că pierduse în el un povăţuitor înţelept, care abia începuse a aprinde înaintea lui lumina învăţăturii şi înţelepciunea cărţilor. Acesta era singurul lucru pentru care se tânguia şi suferea Toma iar celelalte nici că-i păsa.
După moartea preotului, copilul a trebuit să-şi caute un alt adăpost. Epitropul bisericii locului, presupunând că după o despărţire de 7 ani ura Eufrosinei faţă de fiul ei pirise preschimbându-se într-un gingaş simţământ de mamă, a hotărât să-l ducă pe Toma înapoi acasă. Care nu i-a fost groaza şi mirarea însă, atunci când în locul iubirii şi bunăvoinţei a întâlnit la mama copilului doar ura şi scârba de mai înainte faţă de acesta. Atunci când l-a zărit pe fiul cel urât cu atâta înverşunare, Eufrosina spărgea lemne. Văzându-l, a aruncat toporul în el, furioasă, încât ascuţişul toporului i-a despicat lui Toma umărul drept.
Epitropul l-a luat repede pe micuţul pătimitor însângerat dinaintea mamei răufăcătoare şi pline de venin, i-a legat degrab rana şi l-a dus pe Toma înapoi, la sine acasă. În timp ce lui Toma i se vindeca rana, epitropul a aflat întâmplător că în Kiev, în mănăstirea Bratski, trăieşte în rândul obştei un bătrân, preot văduv, care se nimerea să-i fie lui Toma unchi bun. Tocmai la acest monah şi ultim ocrotitor l-a dus bunul epitrop pe copilul care încă nu se însănătoşise deplin. Acolo, el i-a povestit stareţului tot ce ştia despre nefericita lui rudă, încredinţându-i spre creştere, într-acest chip, pe copilul său de suflet.
Pe lângă mănăstirea Bratsk se afla, cum se află şi astăzi, Academia Duhovnicească, în cadrul căreia funcţionau pe atunci clase inferioare, aşa- numitele „clase începătoare”. Acolo a fost înscris mult-pătimitul orfan, începând a-şi însuşi acolo înţelepciunea cărţilor, sub atenta supraveghere a rudei sale.Folosindu-se de ospitalierul adăpost şi modestul coltuc de pâine „spre fiinţă” pe care i le oferea unchiul, Toma a crescut dând dovadă de o purtare exemplară şi învăţând cu spor. Toată vremea pe care nu i-o răpea învăţătura o întrebuinţa citind Dumnezeieştile Scripturi şi rugându-se în singurătate. Descurcându-se bine în Psaltire, îşi culegea din ea psalmii îndrăgiţi şi, învăţându-i pe dinafară, îi repeta în fiecare zi.
-„Doamne!”- aşa striga către Dumnezeu tânărul ostenitor-pătimitor, „auzi rugăciunea mea şi strigarea mea la Tine să ajungă… Împresuratu-m-au nevoi, cărora nu este număr…Rănită este inima mea şi s-a uscat ca iarba…Toată ziua m-au ocărât vrăjmaşii mei, şi cei ce mă lăudau, împotriva mea se jurau…Cenuşă am mâncat în loc de pâine, şi băutura mea cu plâgere am amestecat-o…”
Tocmai această rugăciune curată, copilărească şi bine plăcută lui Dumnezeu a înmuiat în cele din urmă, inima împietrită a mamei şi a împăcat pe Eufrosina cu fiul ei pe care-l lepădase de la sine.
Această întâmplare minunată s-a petrecut după cum urmează: lovită de Domnul cu o boală de nevindecat, Eufrosina, văzând asupra sa mânia lui Dumnezeu, a început să se căiască, vărsând lacrimi, pentru cruzimea cu care îl prigonise pe fiul ei nevinovat. Oriunde s-ar fi aflat, nicăieri nu afla odihnă şi uşurare: ziua o chinuia neputinţa, iar noaptea o bântuiau vedenii cumplite şi înfricoşătoare. În ele, ea se vedea pe sine jertfă a dreptei-judecăţi Dumnezeieşti, iar pe blândul Toma plângând şi rugându-se pentru ea. În cele din urmă, inima mamei s-a înmuiat şi Eufrosina, pricepându-şi rătăcirea, a început cu tânguiri şi suspinări să strige către Dumnezeu, rugându-l să-i dea iertare. Şi Domnul s-a milostivit de ea..Nu cu mult timp înainte de moartea mamei, Toma a venit în casa ei, având mângâierea de a o vedea împăcată cu el şi de a primi binecuvântarea ei.
-„Iartă-mă, fiule”, striga către Toma, pocăindu-se, mama lui, iartă-mă pe mine împietrita, proasta, necugetata…Am avut mintea întunecată şi n-am cunoscut greutatea nelegiuirii pe care am făcut-o…Nu mă blestema pe mine, mama ta cea rea, şi pomeneşte-mă pe mine, păcătoasa, în rugăciunile tale neîncetate…
Spunând acestea, Eufrosina şi-a strâns fiul cu putere la piept şi însemnându-l cu o cruce mare, şi-a dat duhul în pace; iar bunul Toma i-a închis ochii cu propriile sale mâini şi a dat trupul mamei sale spre îngropare…

Ca elev, Toma îndeplinea tot ceea ce i se cerea la şcoală; nesimţind, însă, chemarea de a continua cu studii academice superioare, privea la acestea ca la nişte mijloace defel sigure pentru dobândirea acelor cunoştinţe care îl duc pe om la cunoaşterea adevăratului Dumnezeu şi descoperă inimilor curate tainele măririi Dumnezeieşti. De aceea, tânărul Toma şi-a ales ca „instituţie de învăţământ superior” biserica, unde, sârguind la citire şi cântare, îşi deprindea mintea cu neîncetata cugetare la Dumnezeu şi rugăciune. Începând de atunci, gândul la călugărie nu l-a părăsit o clipă: mai devreme sau mai târziu, trebuia să vină hotărârea de a împlini acest gând…
Bunul unchi nu a rămas pentru mult timp ocrotitor al nepotului său. Curând, el a murit, lăsându-l pe Toma fără mijloace de trai şi fără adăpost. Despre continuarea studiilor nici nu mai putea fi vorba. Şi iată că, retrăgându-se din Academie, Toma a început să-şi câştige pâinea din munca sa. În anul 1810, el a fost numit dascăl în oraşul Cighirin; din pricina glasului prea slab, însă, a fost mutat în acelaşi an ca paraclisier în târguşorul Obuhov.
Totuşi, Toma nu a petrecut mult timp nici aici. Lumea, care nu-l iubise de când era în scutece, îl împovăra cu rânduielile şi legile ei. „Doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu”, spunea Toma, „după curţile Domnului”(Ps.83,2).
Şi urând „adunarea celor cu gând rău şi necredincioşi”, Toma a intrat ca ascultător în mănăstirea Kievo-Bratski; era anul 1812-în toiul Războiului pentru apărarea patriei (e vorba de războiul cu Franţa napoleoneană). Cu ce bucurie negrăită s-a bucurat atunci tânărul nevoitor! Căci intra iarăşi în locul cel sfânt al tihnitei mănăstiri, din care ieşise cu 2 ani înainte; de acum însă nu pentru învăţătură, ci pentru rugăciune, răbdare, osteneală şi postire… Lumea era deja ca şi cum n-ar fi fost: el murise pentru lume şi lumea murise pentru el.
În mănăstirea Bratski, Toma a împlinit felurite ascultări: a fost la brutărie, unde frământa aluat şi cocea pâini, apoi l-au mutat ca bucătar; după nu multă vreme l-au numit ajutor de felcer, iar în cele din urmă paraclisier (pe atunci în mănăstirea Bratski nu se coceau prescuri şi Toma mergea după ele în mănăstirea de maici Florovski) şi clopotar. Această ascultare îi plăcea cu deosebire lui Toma. Urcându-se în clopotniţă o dată cu primele raze ale dimineţii, el se cufunda acolo în contemplaţie şi rugăciune tainică. Nimeni nu-l stânjenea acolo: lumea deşartă rămânea undeva , dedesupt, iar înaintea lui rămânea doar frumuseţea cerului albastru în care locuieşte Ziditorul întregii făpturi văzute şi nevăzute…
Aşa s-au scurs câţiva ani…Îndoindu-şi nevoinţele de rugător, Toma era înaintea tuturor un chip al blândeţii, ascultării, smereniei şi înfrânării; şi însetând cu tot sufletul de cinul îngeresc, repeta mereu: „Însetat-am de mântuirea Ta, şi legea Ta cugetarea mea este”(Ps.118,174). Adevărat este că el nu se grăbea cu împlinirea dorinţei inimii sale, voind a se deprinde mai întâi cu deprinderea desăvârşită a vieţii monahale; totuşi, întâi-stătătorul mănăstirii, băgând de seamă sârguinţa lui către nevoinţele duhovniceşti, în ziua de 11 decembrie a anului 1821 l-a învrednicit pe Toma de cinul râvnit. La tundere, Toma a primit numele de Teodorit. La puţin timp după aceasta, Teodorit a fost numit veşmântar iar în ziua de 30 septembrie a anului 1822, pentru osârdia cu care işi îndeplinea sus-numita ascultare precum şi pentru pilduitoarea sa viaţă călugărească, a fost hirotonit ierodiacon.
Noua îndatorire a dat un şi mai mare avânt nevoinţelor sale. Apropiindu-se, ca ierodiacon, de altarul Împăratului slavei, Teodorit se străduia din toate puterile să se învrednicească de viaţa cea deopotrivă cu îngerii a bineplăcuţilor lui Dumnezeu, care stăteau de acum în toată slava lor, înaintea altarului ceresc al Mielului Neprihănit, Ce ia asupra Sa păcatele întregii lumi. Primind, după rânduiala mănăstirească, o mică sumă din danii, Teodorit a rămas acelaşi postitor aspru şi nu avea nici un fel de avut în chilia sa. Dimpotrivă, străin de orice dorinţă de agonisire, afla în aceasta prilejul de a face bine aproapelui: căci rămânând fără mâncare câte 2-3 zile, îşi dădea tainul de hrană şi de bani pelerinilor, săracilor şi nevoiaşilor.
-„Ce-mi trebuie mie trupul şi sângele atunci când ele sunt supuse stricăciunii”, spunea Teodorit, înasprindu-şi şi mai mult postirea.
Arătând faţă de toţi dragoste de aproapele, după pilda lui Hristos, el îndeplinea cu bucurie şi ascultările fraţilor mai mărunţi, şi luând asupra sa ostenelile altora, slujea obştii cu osârdie, în toate ascultările mănăstireşti, ca un rob cumpărat, mergând astfel pe urmele Mântuitorului Însuşi Care a spus:„Nu am venit ca să Mi se slujească ci ca să slujesc”.(Mt. 20, 28 )
În ziua de 6 februarie a anului 1827, Teodorit a fost hirotonit ieromonah, fiind numit totodată iconom al mănăstirii Bratski. Acest rang se bucură de cinste în mănăstire şi este foarte dorit de mulţi; fiind însă prin firea sa legat de multe griji şi alergături, nu se potrivea deloc cu năzuinţele duhovniceşti ale ieromonahului Teodorit. Aşadar ca să poată fugi de ciocnirile cu oamenii, şi voind mai degrabă a rămâne în desăvârşită însingurare, a făcut neîntârziat cerere ca să fie eliberat de îndatoririle de iconom şi, renunţând la orice ascultare, a mai cerut să i se îngăduie a pustnici în peşterile săpate incă de Preacuviosul Teodosie în satul Lesniki. Această din urmă cerere fiindu-i respinsă, Teodorit a păşit pe calea unei nevoinţe aparte, luând asupră-şi marea cruce a nebuniei pentru Hristos. Ascunzând sub păruta sa scânteală înaltul eroism al caracterului său şi continuând a sui în taină, din putere în putere, în ostenicioasa lucrare a desăvârşirii sale duhovniceşti, Teodorit urma în acest fel marelui Apostol care spune: „dacă i se pare cuiva că este înţelept, între voi, în veacul acesta, să se facă nebun ca să fie înţelept ( ICor.3,18 ).
Totuşi, năzuinţa lui de a ajunge la desăvârşirea duhovnicească se afla acum aproape de ţintă: „Domnul cercetase deja inima lui şi cugetele lui le cunoscuse” ( Ps. 138, 23). Dăruit încă din tinereţe cu smerenie şi curăţie sufletească şi având credinţă nestrămutată în ajutorul lui Dumnezeu Care l-a „ scos din groapa ticăloşiei şi a pus pe piatră paşii” lui „şi a îndreptat paşii lui”, Teodorit putea de acum să strige: „ Câtă este inima mea, Dumnezeule, gata este! … si având aşadar năzuinţă către cele înalte nevoinţe monahiceşti, Teodorit a primit schima în ziua de 9 decembrie 1834, luând noul nume de Teofil.
Schima este şi pentru un monah obişnuit chip al morţii trupeşti şi înaripare pentru plutirea în veşnicie; iar pentru fericitul Teofil, care era pregătit din primele zile ale vieţii lui spre a sluji lui Dumnezeu, ea s-a făcut semn al desăvârşitei lepădări de cele pământeşti şi al mutării cu duhul la cer. „Moartea, judecata şi împărăţia cerurilor”- iată ce umplea acum cu desăvârşire cugetul lui.
Cu veselie a purces fericitul Teofil pe această cale strâmtă şi mâhnicioasă pentru ca mergând pe ea, să ajungă pe tărâmul cel netulburat al despătimirii trupeşti. De acum, el era un adevărat ostaş al lui Hristos, înarmat cu toate armele lui Dumnezeu împotriva tuturor slăbiciunilor omeneşti şi a tuturor ispitelor diavoleşti. Străin de orice cade sub obşteasca numire de deşertăciune lumească şi dispreţuind toate convenţiile omeneşti, Teofil nu se apropia de nimeni, închizând cu desăvârşire cămara sufletului său faţă de lumea care încă din pruncie nu-l iubise şi numai rugăciunea „deschidea gura lui şi limba lui vestea lauda Celui Ce a Făcut toate „…Cu ochii pururea plecaţi, umbla liniştit şi gânditor pe drumul său obişnuit: de la chilie la biserică, de la biserică la chilie, fără a pierde nici o slujbă. Rămânând fie în pridvor, fie la uşile bisericii, adesea zăvorâte, el stătea neclintit până la sfârşitul slujbei. În apropierea lui se afla totdeauna un coş plin ochi cu de-ale gurii, o găleată, un ulcior sau o strachină pe care fericitul o purta mereu cu sine iar în mâini avea o Psaltire mică. Mărindu-şi şi mai mult nevoinţele întru nebunia pentru Hristos, fericitul şi-a aşezat în chilie un sicriu vechi, însă nu culca noaptea în el, precum făceau mulţi dintre nevoitorii din vechime, ci păstra în el felurite provizii şi vase. Mai mult, în ziua tunderii sale în marea schismă, Teofil şi-a cusut culionul de schimnic, în totul de bucăţi de cârpă şi l-a purtat aşa până la moarte; iar atunci când, în ziua trecerii la cele veşnice a fericitului, au desfăcut acele cârpe, culionul s-a arătat a fi nou nouţ şi bun pentru înmormâtare. În fiecare dimineaţă, starreţul se îndrepta spre Nipru unde mergea să-şi ia apă. Uneori se urca în una din bărcile care erau priponite acolo şi trecea de cealaltă parte a Niprului, unde intrând într-un crâng, se cufunda în lucrarea lăuntrică. Om care să-l treacă râul nu căuta ci, punând ochii pe una din bărci, se aşeza în ea şi pornea spre râu. Stăpânii bărcilor cunoşteau obiceiul nevoitorului şi niciodată nu se nelinişteau pentru bărcile lor, nici nu-l împiedicau să facă ceea ce dorea; dimpotrivă, se şi bucurau atunci când îl vedeau aşezându-se întru-una din bărcile lor…
Ca purtător plin de osârdie al Harului Dumnezeiesc şi a darurilor Sfântului Duh, fericitul Teofil n-a putut scăpa luării aminte şi evlaviei oamenilor. Norodul îl inconjura plin de curiozitate, se ţinea întotdeauna după el, însetând să audă măcar un singur cuvânt din partea lui. Aşa îi „înalţă Domnul pe cei smeriţi”. Totuşi conducerea Academiei nu îl iubea deloc pe „murdarul şi zdrenţărosul monah Teofil” şi se plângea de el în fiecare zi Mitropolitului, arătând că gloata curioşilor care îl căutau pe Teofil prin mănăstire umplea cu grămezile curtea Academiei şi intra, în neştiinţa ei, chiar şi în clădirile Academiei, tulburând liniştea şi bunul mers al activităţilor şcolare. În urma acestor „ jalbe ”, fericitul a fost mustrat aspru; şi, pentru a nu stârni noi nemulţumiri, fericitul a fost nevoit să se ascundă în pădure de admiratorii săi, întorcându-se acasă numai după apusul soarelui. Şi aici însă îl afla mulţimea şi, aşteptându-l pe nevoitor la malurile Niprului, îl petrecea până la chilie.
Pentru această râvnă, osârdie şi dragoste înflăcărată a lui pentru Cel Răstignit, Dumnezeu l-a luminat pe Teofil cu o asemenea înţelepciune cerească, încăt tot ce este tainic şi neurmat în natura fizică şi spirituală era pentru stareţ ceva firesc, accesibil şi lesne de înţeles. Nu doar toate fenomenele lumii văzute ci şi toate tainele din adâncurile sufletului omenesc erau prezise întocmai de către fericitul Teofil. Se povesteşte că încă de la începutul nevoinţelor sale, când fericitul era ascultător-paraclisier, începuse deja să se arate în el Harul lui Dumnezeu.
Minunându-i pe toţi cu înâlţimea duhului şi a vieţii sale, fericitul Teofil dădea mărturie prin pilda sa vie despre puterea minunată pe care o arată firea omenească, ce însuşiri sunt ascunse în sufletul şi în trupul omului-numai dacă se lasă pătruns pe de-a-ntregul de puterea şi stăpânirea Harului lui Hristos.
Mulţi dintre elevii Academiei, dorind să-l ispitească pe fericit, se străduiau să-l afle în chilie şi încercau să discute cu el despre lucruri duhovniceşti; izbiţi însă de răspunsurile lui simple şi înţelepte, se minunau din cale-afară că un schimnic atât de posac la vedere şi „neîngrijit” le dădea în vileag cugetele cu vorbele sale pătrunzătoare. Iar când cei mai obraznici schimbau vorba, începând să facă zeflemele, fericitul, ca să nu dea naştere vorbirii în deşert şi ca să nu lungească vizitele nefolositoare, le curma tăios vorba: ”Căraţi-vă de la mine… A fost o vreme când am învăţat, dar acum la minte m-am întunecat… Dacă lungesc vorba cu voi, nu văd ce bine o să iasă, şi o să mă abateţi şi pe mine de la calea cea adevărată… Mergeţi, mergeţi! Căci se spune în Scriptură: ”Fugi de întrebările cele nebune şi neînvăţate”(2 Tm.2, 23)”.
Nu se poate spune însă că toţi îl luau în râs pe fericit. Erau şi cazuri în care pilda marelui nevoitor îşi găsea câte un următor. Chiar la începutul nevoinţelor sale întru nebunia cea pentru Hristos, învăţa în Academie studentul Piotr Gavrilovici Krîjanovski.Teofil era încă ascultător în vremea când s-a legat între ei o prietenie frăţească. Tinerii petreceau ceasuri întregi în convorbiri mântuitoare de suflet, cugetând la soarta omenească, la deşertăciunea pământească şi la viaţa cea de dincolo de mormânt. Fericitul Teofil, văzând bunele năzuinţe şi inima ascultătoare a prietenului său, se străduia cu orice preţ să întărească şi să facă să rodească în sufletul lui aceste seminţe bune ale cuvântului Dumnezeiesc.
-„Împacă-te cu Dumnezeu”, astfel îi grăia Teofil prietenului său, „împacă-te cu El şi vei afla odihnă…Prin aceasta va veni la tine binele…Primeşte lege din gura Lui şi pune cuvintele Lui în inima ta. Şi dacă vei plini făgăduinţele tale, peste căile tale va răsări lumină”(Iov, 22,21- 22;27-28).
Aceste dese convorbiri au avut o înrâurire binefăcătoare asupra tânărului Petru. Impresionabil din fire, Petru a început să cadă pe gânduri şi să stea cu ochii pe prietenul său, fără de care nu mai putea trăi deja nici un minut. Odată ei s-au întâlnit pe malul Niprului şi, aşezându-se alături pe iarbă, stăteau de vorbă.
-Frate!Ajută-mă să-mi mântuiesc sufletul, a grăit rugător Petru către Teofil.
-Poţi să faci asta şi singur, a răspuns fericitul. Numai să ai dorinţă şi osârdie…
-Cum pot să fac asta?…Învaţă-mă…
-Leapădă-te de lume şi de toate cele din lume, închide-ţi pentru toţi cămara sufletului tău, răstigneşte-ţi trupul cu patimile şi poftele şi, aflându-te în rugăciune neîncetată, alege calea cea strâmtă care duce la viaţa veşnică.
„Pe calea dreaptă vrei să-naintezi?
Smereşte-te…Spre mântuire altă cale nu-i
În numele Domnului fapte bune să lucrezi
Şi atunci pe trepte de aur la cer ai să sui.”
-Martor mi-e Dumnezeu, a răspuns Petru, sunt gata să fac precum îmi porunceşti. Pentru lipsa de cercare şi simplitatea mea, îmi va fi greu să ajung la reuşita dorită.
-Mergi după mine atunci, urmează nevoinţelor mele şi te vei mântui…
Începând de atunci, tânărul Petru a devenit de nerecunoscut. S-a făcut tăcut şi gânditor, a încetat să mai râdă şi să mai glumească şi şi-a schimbat mult felul de viaţă. Mai înainte vreme, petrecea câte o zi întreagă înaintea cărţilor, îndeletnicindu-se cu ştiinţele, iar acum stătea tot timpul în biserică şi postea cu osârdie. Conducătorii Academiei, văzând această schimbare la elevul lor, au început să-l supravegheze, făcându-i mustrări aspre. Nimic însă nu ajuta. Trecând cu vederea regulile şi obiceiurile acestei vieţi, Petru îşi bătea parcă joc de lume; şi, băgând de seamă până la urmă că e supravegheat de conducere, şi-a ales ca loc al nevoinţelor sale pusticeşti mănăstirea de femei Florovski. Acolo petrecea ore întregi şi însingurându-se într-un loc pustiu se cufunda cu totul în rugăciune. Odată s-a întâmplat ca, întârziind dincolo de orele la care porţile mănăstirii se închideau şi rămânând astfel înăuntru, Petru, ca să-şi ascundă greşeala, a pătruns în pivniţa mănăstirii, a aprins o lumânare şi s-a apucat să citească Sfânta Evanghelie. Surorile venite după provizii, văzând o asemenea arătare neobişnuită, s-au speriat şi au început să ţipe…Au dat fuga toate maicile, a venit şi egumena Serafima: totul s-a lămurit, însă s-a terminat cu alungarea lui Petru din mănăstire.
-De ce te porţi aşa?-l-a întrebat în ziua următoare preotul mănăstirii Florovski, părintele Andrei Stefanovski, ce se nimerea să-i fie unchi bun. S-ar fi cuvenit să stai în mănăstirea Bratski, să înveţi, iar tu îmi strici numele şi te vatămi pe tine însuţi.
Petru, însă tăcea şi nu răspundea nimic; şi doar atunci când cădea cu duhul şi deznădejdea punea stăpânire pe sufletul lui, alerga după sfat la învăţătorul lui şi cădea tânguindu-se, la pieptul lui Teofil.
-Fii tare, fii tare…- îl îmbărbăta fericitul pe prietenul său căzut în puţinătatea de suflet. Rabdă patimile ca un bun ostaş al lui Hristos (2 Tim. 2, 3). „Diavolul umblă răcnind ca un leu şi căutând pe cine să înghită” (1 Pt. 5,8). Tu însă nu te înfricoşa de nevoinţa ta şi du-o până la capăt. Ostenicioasă este, dar prin ea vei reuşi să scapi de gheena focului. Dacă mâinile îţi cad de oboseală, tu doar întinde-le, rugându-te, către Dumnezeu iar picioarele tale să stea la rugăciune. „Dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă” (In 12,24 ). Aşadar, dacă vrei să aduci roadă, mori, mori cu adevărat, încât şi în inima ta să simţi că ai murit deja…
– Dar crede-mă că îmi e greu… Puterile mi-au pierit de tot… Rudele nu mă înţeleg şi îmi şfâşie inima cu plânsul lor, îmi tulbură mintea.
-Tu nu-i asculta şi ca un mort care nu simte nimic din cele ce-l înconjoară, aşa să fii şi tu: te laudă – taci, te ceartă – taci, suferi pagubă – taci, primeşti câştig – taci, eşti sătul – taci, eşti flămând – taci. Şi nu te teme că nu va fi nici o roadă de vei muri cu totul: va fi! Nu vei muri cu totul şi-ti vor veni puteri: şi încă ce puteri!
Şi Petru, luând aminte la poveţele îndrumătorului său duhovnicesc, se întărea cu duhul şi-şi îndoia nevoinţele. În curând, acest nevoitor de bunăvoie a fost dat afară de la Academie, iar rudele lui, necunoscând tainele inimii sale îmbunătăţite l-au internat pe Petru în azilul pentru alienaţi mintali Kirillovsk. El a petrecut aici vreo 8 ani, fără a părăsi nevoinţa nebuniei pentru Hristos, şi a atins o înaltă desăvârşire duhovnicească aşa încât şi-a cunoscut dinainte vremea trecerii la cele veşnice. Nu cu mult timp înainte de moartea sa, Petru a scăpat din locul unde a fost închis şi a figit doar în halat fără scufia de bolnav la mănăstirea Florovski.
– Iertaţi-mă! ( în rusă, aceasta este o formulă de rămas bun pentru o perioadă lungă de vreme sau pentru totdeauna ), le grăia el surorilor întâlnite în cale, întâmpinându-le cu căldură. Iertaţi-mă, mirese ale lui Hristos… De mâine… nu ne-om mai vedea!…
Petru a fost însă înhăţat de gardienii azilului de nebuni şi dus înapoi la Kirilllovsk. În ziua următoare el a răposat într-adevăr rămânând astfel o enigmă nedezlegată pentru toţi cei care îl cunoscuseră îndeaproape.
În ziua morţii lui, fericitul Teofil nu mai era în mănăstirea Bratski. El se afla atunci în pustia Kitaiev, şi trimiţând pe una din surorile mănăstirii Florovski spre a împlini în numele lui ultima datorie către prietenul adormit în Domnul, a zis:
– Mergi de te uită şi închină-te celui răbdător şi tare cu duhul… aşa se mântuiesc toţi cei care cred cu adevărat şi Îl iubesc pe El… căci nemincinos este cuvântul Domnului Care glăsuieşte: „Dacă am murit împreună cu El, vom şi învia împreună cu El, dacă vom răbda împreună cu El vom şi împărăţi” ( 2 Tim. 2,11-12 ).
Fiindcă viaţa plină de zarvă a mănăstirii Bratski nu înceta să-l obosească, Teofil a început să cugete la aflarea unui loc mai potrivit pentru nevoinţele sale pustniceşti. Pentru acest ţel, şi-a ales o livadă mare şi umbroasă în Glubociţa, unde înfloreşte acum mănăstirea de maici Pokrovski. Stăpânul acestei livezi, Iosif Nikiforovici Dikovski, îl cinstea nespus pe stareţ şi niciodată nu întreprindea nimic fără sfaturile şi îndrumările acestuia.Aflându-se sub înrâurirea fericitului, felul de viaţă al lui Dikovski era cu adevărat de nevoitor: dormea puţin, postea, nu întrebuinţa carne în mâncare, se ruga mereu şi se îndeletnicea cu citirea de cărţi mântiutoare de suflet.

Pe data de 1 decembrie a anului 1844, ieroschimonahul Teofil, “din pricina vârstei înaintate şi a slăbiciunii”, a cerut să fie mutat din mănăstirea Kievo-Bratski în Lavra Kievo-Pecerska, anume în mănastirea Bolnicinâi. Înalt-Preasfinţitul Filaret l-a mutat în schimb în pustia Goloseev din apropierea Kievului, dându-i spre folosinţă ”acea chilie în care locuia răposatul ierodiacon Eustatie… În acelaşi an a fost înaintată Consistoriului Duhovnicesc cererea de a fi trimisă în Lavră matricola lui; în anul următor cererea a fost repetată dar matricola n-a fost trimisă de către Consistoriu în ciuda acestor cereri. Ca atare, ieroschimonahul Teofil a rămas pâna la moarte netransferat scriptic din mănastirea Kievo-Bratski în Lavra Kievo-Pecerska.
A trecut iarna, a venit primăvara şi apoi vara. Faima nevoitorului a crescut tot mai mult,atrăgând spre pustia Goloseev o mulţime de oameni râvnitori. “ Nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă” ( Mt. 5, 14 ), a spus Mântuitorul! Floarea bine înmiresmată nu poate să se ascundă nici în mijlocul buruienilor sălbatice: ea este aflată după mireasmă. Nici fericitul Teofil nu a putut să se ascundă în însingurarea lui. Mireasma vieţii sale sfinte ajunsese până departe, fiind simţită de către toţi cei aflaţi în cautare de mângaiere şi sfat duhovnicesc. Aşadar oricine venea la Kiev să se închine sfintelor odoare de acolo, se ostenea să ajungă și în pustia Goloseev, ca să-l vadă pe stareţul Teofil şi să stea de vorba cu el. Fericitul însă, pentru a scăpa de slava lumească şi de necontenita petrecere printre oameni, se adâncea şi mai mult în nevoinţa nebuniei pentru Hristos. Conducerea mănăstirii, în primele zile ale intrării lui Teofil în Lavră, a dat puţină atenţie “ciudăţeniilor”lui. Caracterizarea făcută în anul 1845 de întâi-stătătorul pustiei Goloseev, egumenul Grigorie, îl înfăţişează astfel: “la ascultare înzestrar şi sârguitor, în purtare cu bună rânduială, blând şi smerit”. În anul 1846: “puţin înzestrat, fără rânduială, plin de părere de sine şi nesupus”. În anul 1847, ieroschimonahul Moise făcea următoarea caracterizare: “puţin înzestrat, merge la biserică, are un fel de viaţă liniştit. Iar în anul 1848, când asupra fericitului s-au pornit prigoane şi felurite nemulţumiri pentru viaţa sa ciudată, este caracterizat astfel: “nu e înzestrat pentru aproape nimic, nu are nici o ascultare, e încăpăţînat şi nesupus; vârsta sa e de 59 de ani”…
Pentru a verifica aceste caracterizări ale întâi-stătătorilor de la Goloseev, mitropolitul Filaret a poruncit personal ieroschimonahului Filaret, întâi-stătătorul din acea vreme, “să verifice aptitudinile lui Teofil”; ca urmare a fost înaintat un raport datat 20 octombrie 1848, în care se spunea că ieroschimonahul Teofil “a fost de rând o săptămână la slujire şi s-a arătat că nu e în stare nicidecum să săvârşească bine şi cuviincios sfintele slujbe”; iar mitropolitul l-a oprit pe fericit de la slujire şi i-a îngăduit doar a se împărtaşi în fiecare sâmbătă, îmbrăcat cu toate veşmintele preoţeşti, “pentru mântuirea sufletului”.
Nu este prooroc slăvit în patria lui!…
După această hotarâre, Teofil a fost îndepărtat din pustia Goloseev şi strămutat în aşa numita “livadă Novopasecinâi”. Fericitul se simţea foarte bine, atâta că biserica era din calea-afară de departe. Neluând seama la această piedică, el nu pierdea nici o slujbă şi având încă din fragedă copilărie deosebită râvnă pentru dumnezeieştile slujbe, apărea în biserică mai înainte de primul sunet al clopotului.
– Iubit-am, Doamne, podoaba casei Tale şi locul lăcaşului slavei Tale.Una am cerut de la Domnul, aceasta o voi căuta: ca să locuiesc în casa Domnului, ca să văd frumuseţea Domnului şi să cercetez biserica cea sfântă a Lui…”
Intrând în biserică, obişnuia să bată în mijlocul ei trei mătănii mari. După aceea, închinându-se la icoana de pe analog, se oprea pentru scurt timp în strană ori alerga la uşile de miazăzi: iar dacă aici îl înconjurau femeile, mergea la uşile de apus, însemnând văzduhul cu semnul crucii, ca şi cum ar fi izgonit pe cineva cu puterea ei.
-De unde v-aţi adunat atâţia necuraţilor?!… Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui…, rostea fericitul tare, cu voce mânioasă.
Apoi, chiar înainte de începutul celor şase psalmi, se suia în strană şi se apuca să citească psalmii. Citeţul, văzându-l pe ajutorul cel nedorit, încerca sa împiedice; primind însă bani “de-o chiflă”, îi dădea fericitului cartea… Fericitul citea cu mare însufleţire, dar cu o voce din cale-afară de joasă; iar cei din strană îi făceau observaţie, supăraţi:
-Citeşte, părinte, mai tare…Nu se aude nimic.
Stareţul însă, dimpotrivă, cobora şi mai tare glasul şi citea încă şi mai încet. Apoi, după ce citea psalmul trei, închidea în grabă cartea şi pleca din strană în mijlocul bisericii, lăsându-l pe citeţ dimpreună cu toţi ceilalţi cu gura căscată.
Căteodată fericitul dădea fuga în biserică în timpul “slavosloviei mari”, sau la sfârşitul slujbei, adică în timpul cântării “Sub milostivirea Ta…”; iar dacă se slujea Sfânta Liturghie, făcea aceasta în timpul Heruvicului; şi, împingând oamenii în stânga şi în dreapta, îşi croia drum până în faţă, unde cădea în genunchi, îşi ridica mâinile şi, aţintindu-şi privirea la cer, rostea cu glas tare cuvintele rugăciunii; după care ieşea din biserică atrăgând după sine o mulţime numeroasă de închinători.
Fericitul Teofil a trăit mai bine de o jumătate de an în livada Novopasecinâi, după care a fost strămutat, potrivit poruncii pe care o dăduse cu gura lui Înalt-Preasfinţitul, în pustia Kitaiev, aflată în apropierea Kievului. Aceasta se întâmpla în ziua de 29 aprilie 1849.
Aici, fericitul Teofil n-a părăsit nevoinţa nebuniei pentru Hristos ci dimpotrivă; şi măcar că a dat peste noua cruce alcătuită din felurite încercări şi prigoane din partea conducerii, a primit totuşi şi mângâierea însingurării. Aceasta mulţumită locului singuratic în care se afla pustia Kitaiev, înconjurată de coline înalte acoperite cu păduri dese. Fericitul lui Dumnezeu avea putinţa să se însingureze, revărsându-şi sufletul în rugăciuni către Acela “ai Cărui ochi de zece mii de ori sunt mai luminoşi decât soarele şi caută la toate căile oamenilor şi pătrund în locurile cele ascunse” (Sirah 23, 27-28 ).
Plimbându-se adesea prin pădure, mergea la o buturugă mare şi petrecea zile şi nopţi întregi îngenunchi pe ea, suspinând neîncetat din pricina stricăciunilor veacului acestuia şi rugându-se pentru iertarea lumii păcătoase care nu ştie ce face. ( Nu se mai ştie dacă această buturugă mai există şi dacă da, unde se află acest martor tăcut al marilor nevoinţe ale minunatului fericit. Oricât i-am întrebat pe bătrânii din Kitaiev, n-am primit nici un răspuns lămuritor. Se cunoaşte totuşi că, în anii ’70 ai veacului trecut, această buturuga era arătată tuturor pelerinilor curioşi. – n.a.) Îndeletnicindu-se neîncetat doar cu rugăciunea şi cugetarea la Dumnezeu,fericitul Teofil nu se îngrijea cătuşi de puţin de felul cum arăta. Purtând grija frumuseţii sufletului, nu-i păsa defel de curăţenia trupului. Haina lui era veche, cu o grămadă de petice cusute cu aţă albă şi pătată de sus până jos cu aluat şi ulei. Chiar şi atunci când mergea la biserică, fericitul îşi punea mantia de-a dreptul peste cămaşă şi, desfăcând clapele de la comănac, mergea pe uliţă cu pieptul descoperit.
În picioare avea nişte pantofi sâlciaţi; ori avea într-un picior o cizmă ferfeniţă, iar în celălalt un pâslar sau o opincă. La cap era legat cu o cârpă murdară şi pătată.
Mulţi zeflemişti, văzând legătura murdară de pe capul fericitului, îl întrebau hohotind de râs:
-Părinte Teofil! Ce boală aveţi astăzi?
-Da’ ce, tu eşti doctor? răspundea cu asprime fericitul şi trecea pe lângă ei.
Altădată dimpotrivă, vrând să se arate din cale-afară de sănătos şi mustrând prin aceasta pe oamenii sătui, robiţi pântecului, îşi punea pe burtă o pernă pufoasă şi astfel umbla, plin de importanţă prin curte. După aceea, ieşind în pădure pe porţile mănăstirii şi, întâlnindu-se acolo cu ascultătorii care pierdeau vremea vorbind în deşert, clătina mustrător capul înspre ei.
-Pentru ce i-au osândit pe vameş şi pe fariseu?
Tinerii veseli însă, văzând burta falsă a nebunului pentru Hristos, îi răspundeau printr-un hohot de râs nestăvilit.
Chiar şi această neorânduială, care sărea în ochi neîncetat şi era osândită de către toţi, avea la Teofil o însemnătata aparte. Au fost oameni care au băgat de seamă următorul fapt: cu cât era îmbrăcat mai alandala, cu atât era mai puternică rugăciunea lui de foc, cu atât era mai gânditoare fruntea lui bătrână.
Fericitul se ruga totdeauna în taină. Purcezând la săvârşirea pravilei de chilie, se înveşmânta în mantie, iar când citea Evanghelia şi Acatistele, îşi punea felonul şi epitrahilul şi aprindea trei candele. Trupul său era încins cu un brâu de fier, ce avea în el o icoană a Botezului Domnului (spre pomenirea întreitei sale izbăviri de la înec – n.a.), de care fericitul nu se despărţea niciodată… Ca să nu rămână nici o clipă în nelucrare, fericitul torcea lână, împletea ciorapi şi ţesea pânză pe care o dădea mai ales pictorilor de icoane pentru a o folosi în munca lor. În vreme ce se îndeletnicea cu rucodelia, citea Psaltirea, pe care o ştia pe dinafară, precum şi felurite rugăciuni. Făcând zilnic nenumărate mătănii înaintea icoanelor, fericitul Teofil nu dădea trupului său ostenit decât răgazul cel mai scurt cu putinţă. Pentru aceasta, fie se sprijinea cu spatele de perete, fie se întindea pe o laviţă, punând un semn de-a curmezişul ei, fie se aşeza pe o băncuţă mică şi îngustă din cale-afară, pe care o aşeza în mijlocul odăii în aşa fel că, dacă aţipea cât de puţin, cădea, sculându-se apoi fără zăbavă la rugăciune.
Totuşi întăi-stătătorul pustiei, ieroschimonahul Iov, care îl ura mult pe fericit din pricina nevoinţei acestuia întru nebunia pentru Hristos şi îi supraveghea neîncetat viaţa şi purtările, nu l-a putut niciodată găsi îndeletnicindu-se cu rugăciunea şi alte ocupaţii mântuitoare. Ori de câte ori îl cerceta la chilie, fericitul înainte-văzător, cunoscând totdeauna dinainte venirea întâi-stătătorului, se dezbrăca şi, întinzându-se pe băncuţă, se prefăcea că doarme. În acest chip, el făcea după cuvântul Domnului Însuşi, Care spunea: “Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns , şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” ( Mt. 6, 6 ). Căci prin ostenelile şi nevoinţele pe care le purta rugându-se în taină, îşi pregătea fericirea viitoare şi îşi înălţa în ceruri casă veşnică, trimiţând într-acolo merinde pentru toţi vecii…
Chilia fericitului Teofil nu lăsa să se vadă că de ea purta grijă mâna unui stăpân; era plină de lucruri îngrămădite şi acoperită pe dinăuntru cu un strat de gunoi şi murdărie. Atunci când era întrebat de ce face aşa, fericitul răspundea:
-Pentru ca tot ce se află în jurul meu să-mi amintească neîncetat de neorânduiala ce o am în suflet.
Unii dintre bătrânii Lavrei, care mai trăiesc şi astăzi şi au fost ei înşişi oarecând în chilia acestui om al lui Dumnezeu, spun că aceasta era plin felurite oale şi hârburi, aşezate rânduri-rânduri, în care se aflau merinde pregătite dinainte pentru vizitatori. Ce nu găseai acolo! Păsat, ceai, ulei, făină, zahăr, chifle, plăcinte, miere, icre, fructe, peşti săraţi, peşti proaspeţi, struguri, lumânări şi altele.
E de la sine înţeles că acest “depozit” de felurite provizii stârnea adesea pizma tineretului mănăstiresc, care şi atenta în taină la merindele de acolo. Ei făceau aceasta însă cu viclenie, urmând un plan gândit mai dinainte. Văzând de pildă că întâi-stătătorul îl urăşte pe Teofil, l-au stârnit pe favoritul acestuia, paraclisierul Policarp, ca să mijlocească înaintea lui Iov mutarea fericitului în altă chilie. Policarp a făcut asta cu bucurie ca pe fericit mai puţin decât mai-marele său. Cu ce-l supăra însă părintele Teofil? Iată cu ce. Aduna într-un cearşaf câte o grămadă întreagă de viermi, gândaci şi cărăbuşi, îi aducea în biserică şi răsturna pe podea toată această armată mişcătoare. Vietăţile se împrăştiau prin toate ungherele, iar de paraclisier – vai şi amar: trebuia să le strângă şi să le arunce în curte. Ce facă? Se scula atunci Policarp asupra fericitului, şi dă-i, şi bate-l… Iar fericitul stătea înaintea lui cu braţele încrucişate pe piept şi tăcea. Aşa a făcut şi paraclisierul Policarp. Clevetindu-l pe fericit înaintea întâi-stătătorului şi primind de la acesta porunca de a-l muta pe fericit în altă chilie, Policarp s-a arătat neîntârziat înaintea lui Teofil, zâmbind veninos.
-Părinte Teofil! Mai-marele a poruncit să vă mutaţi în altă chilie.
-Paşii mei îndreaptă-i după cuvântul tău, a răspuns cu smerenie fericitul; şi, luându-şi sub braţ mantia, în mâini icoana, ori psaltirea s-a mutat în chilia care i-a fost arătată. Ascultătorii atâta aşteptau. Sub pretextul mutării “mobilei”, au început să radă proviziile. Iar fericitul Teofil, neîmpiedicându-i defel a se lăsa în voia lăcomiei, întru nerăutatea inimii sale îngereşti, striga:
-Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne!

Totuşi, ca pe viitor să nu se mai întâmple asemenea lucruri şi să înăbuşe răul din rădăcină, fericitul a început să-şi ia pe lângă sine ucenici de chilie. Aceştia nu făceau parte din obşte, nefiind îngăduit acest lucru, ci erau aleşi de-a dreptul dintre mireni. Atunci când îşi alegea ucenicul, fericitul nu se uita defel că cel ales avea poate purtări stricate, ci voia din partea acestuia doar o inimă simţitoare şi un suflet sincer şi să lase a întrevedea nădejdi de îndreptare.
O dată în pustia Kitaev, a venit un vagabond zdrenţăros. Numele său era Ivan. Acesta era un dezertor care părăsise de câţiva ani serviciul militar şi săvârşise în tot acest timp o mulţime de nelegiuiri. Fericitul l-a întâlnit în bucătăria mănăstirii şi dându-i în vileag păcatele tăinuite, a plecat spre pocăinţă inima vagabondului. Văzând înaintea sa un monah atât de neobişnuit, Ivan s-a minunat nespus şi rămânând lângă fericitul, a început să povestească plângând fărădelegile sale.
-„Da, aşa a fost…Mult rău am făcut pe pământ…”, a încheiat Ivan, suspinând adânc.
Fericitul Teofil l-a mustrat cu privirea, a clătinat compătimitor din cap şi a suspinat la rândul său adânc.
-„Pilda cu talanţii o ştii?”, a întrebat el pe neaşteptate.
-„Nimic nu ştiu, batiuşca…Tont m-am născut, tont o să mor”, a răspuns îndurerat Ivan.
Fericitul i-a povestit pilda evanghelică despre talanţi, i-a tâlcuit-o şi apoi i-a zis:
-„Uite-aşa şi viaţa noastră e vreme de negoţ. Trebuie să ne grăbim s-o folosim, ca să târguim ce se poate. Dacă cineva aduce la bazar chiar şi opinci sau coajă de tei, nu stă cu mâinile încrucişate, ci se străduieşte să atragă cumpărătorii, pentru ca, văzând toată marfa, să-şi poată cumpăra apoi cele trebuincioase”.
-„Batiuşca iubit! De unde să iau asemenea talanţi? Eu sunt neînvăţat, prost, om de rând…Eu n-am aşa ceva…”
-„Minţi, minţi…Oricine a primit viaţă a căpătat în dar ceva de la Domnul. Înseamnă că ai cu ce face negoţ şi să scoţi câştig…”
-„Dar unde, unde sunt darurile mele?”
-„Da’ uită-te la tine frumuşel şi ai să vezi îndată că sunt în tine şi că poţi să strângi agonisită cu ceea ce ai…La Înfricoşătoarea Judecată o să întrebe despre toate: mâini ai avut? Ce-ai dobândit cu ele?…Cap şi limbă ai avut?…Ce ai agonisit cu ele?…Si răsplată nu vei primi că ai agonisit îndeobşte ceva, ci pentru ce anume ai agonisit în viaţă…”
După această convorbire Ivan a stat deoparte o zi întreagă, privindu-l pe fericit de le depărtare şi minunându-se de simplitatea, smerenia şi înţelepciunea lui. În cele din urmă, spre seară, aprinzându-se de dorinţa de a trăi sub duhovniceasca lui ocârmuire, s-a apropiat de fericit şi a căzut la picioarele lui plângând:
-„Batiuşca!…Ia-mă la tine!… Nu lăsa sufletul meu să piară în păcate şi stricăciune!”
-„Bine, bine”, a răspuns fericitul. „Pe cel ce vine la mine nu-l voi scoate afară”. Văd că sufletul tău vrea fără făţărnicie să „lucreze Domnului”. Mântuieşte-te şi locuieşte la mine…Dar ţine minte: întrucât eu nu am nici un avut, şi pe tine te aşteaptă aici foamete, sete, întristare şi neajunsuri…Aşadar să nu te plângi de soartă când vei avea de suferit toate acestea…
-„Părinte scump! De-ar fi să-mi pun şi viaţa pentru tine, în numele Mântuitorului, am s-o fac fără şovăire…”
Din clipa aceea Ivan a început să-i slujească batiuşcăi, fiind, cum ar veni, primul lui ucenic de chilie. Fericitul Teofil era sever şi urmărea cu luare aminte sporirea şi desăvârşirea lui duhovnicească, tăind din rădăcină orice mugure al răului. O dată, fericitul a primit o bucată mare de balâk, o specialitate de peşte afumat. Ispitindu-se, Ivan şi-a însuşit balâkul şi l-a mâncat; îndată însă a simţit în burtă o durere atât de grozavă, că a început să strige în gura mare, cerând ajutor.
-„Rabdă, rabdă, frate…E peştişorul care se mistuie în stomac”, i-a răspuns în zeflemea fericitul. Iar apoi a adăugat: „De ce l-ai ascultat pe vrăjmaş? De ce te-ai lăsat amăgit ca să guşti din mâncarea de care nici să te atingi nu ţi se cuvenea fără blagoslovenie?…”
Văzând însă pocăinţa neprefăcută a vinovatului, s-a milostivit de el, a făcut rugăciune şi durerea a trecut de îndată.
Încercându-şi astfel ucenicul cu felurite osteneli şi porunci netoate la arătare, însă având în ele mare folos pentru sporirea curăţeniei sufleteşti ale acestuia, fericitul a reuşit foarte curând să cureţe sufletul lui Ivan de toată întinarea, necurăţia şi sminteala, iar ucenicul recunoscător, recunoscându- şi nimicnicia în faţa fericitului şi văzând statornica bunătate şi purtare de grijă a acestuia, îi răsplătea fericitului prin cel mai gingaş devotament şi printr-o ascultare cu adevărat fiiască.
-„Ivane!”, i-a zis odată fericitul.”Hai să culegem hribi. Ia mai iute coşul”.
Au luat cele de trebuinţă şi au plecat. Au intrat în adâncul pădurii. Văzduhul era încărcat de zăduf. Fericitul culegea hribi şi ofta într-una:
-„Ah, ce furtună vine…Ce mai furtună…”
Ivan a privit în sus. Cerul era limpede, albastru, senin.
-„N-are să fie furtună, batiuşca. Nu se vede nici un nor”.
-„Of, are să fie…Degrabă are să fie…Vine deja spre noi…Uite!” Între timp din tufişuri au ţâşnit 3 tineri zdravăn înarmaţi şi s-au
apropiat de fericit plini de răutate.
-„Aha, a picat un monah!…Scoate banii!”
Fericitul şi-a făcut semnul crucii, a scotocit liniştit în coş şi le-a dat cel mai mare hrib.
-„Mâncaţi şi să vă fie de bine…”
-„Ce?!”, au strigat tâlharii.”Îţi mai baţi şi joc de noi?…” Şi s-au apucat să-l bată pe fericit, lovind unde nimereau.
-„Ivane…”, a şoptit însângerat fericitul, „pleacă…”
-„Nu”, a răspuns sluga credincioasă. „Unde este stăpânul acolo este şi robul lui”. Şi văzându-l pe fericit plin de sânge, s-a aruncat cu înverşunare asupra tâlharilor. Aceştia erau însă mai puternici: l-au legat pe ucenic şi l-au bătut şi pe el. Bătându-şi joc de victimele lipsite de apărare, jefuitorii s-au ascuns.
Abia atunci a priceput ucenicul Ivan ce furtună venea asupra lor.
Cel de al doilea ucenic de chilie al fericitului a fost un anume Cornelie, soldat lăsat la vatră. Acesta era din fire nărăvaş şi împotrivitor, iar pe deasupra şi bâlbâit. Vizitatorii fericitului aveau de suferit din partea lui Cornelie felurite necazuri şi se plângeau adesea părintelui Teofil de grosolănia ucenicului.
-„Nu eşti bun de pustnic”, i-a spus odată cu asprime fericitul. „O să te trimit la Lavră. Acolo o să te îmblânzească ei degrab, ursule.”
Şi l-a trimis la casa de oaspeţi a Lavrei, la mai marele acesteia. Mai apoi, când mai-marele casei de oaspeţi a fost numit igumenul Agapit, acesta l-a luat pe Cornelie pe lângă sine ca ucenic de chilie. Agapit era un mare părinte şi numele lui este pomenit până în ziua de azi de către săracii care s-au bucurat de binefacerile lui. Cumpărând baloţi întregi de stofă, pânză şi alte materiale, cosea haine şi lenjerie bărbătească şi femeiască şi le împărţea închinătorilor nevoiaşi. Îngrijitorii bolniţei pentru oaspeţi nu mai pridideau cosând lenjerie şi haine pentru săraci. În afară de faptul că împărţea mereu bani, haine şi pâine, părintele Agapit mai avea „pensionari” în oraş, cărora le dădea un tain lunar- aceştia erau oameni cu adevărat sărmani şi cu familie numeroasă; pe unii îi primea în căminul de pe lângă casa de oaspeţi a Lavrei, îi hrănea, îi îmbrăca, îi doftoricea şi îi petrecea în calea spre veşnicie…Tocmai la acest părinte minunat a nimerit Cornelie. E drept că îi făcea părintelui Agapit viaţa grea: totuşi acesta l-a tuns, în cele din urmă, în mantie, dându-i numele de Nestor, apoi l-a înmormântat şi îl pomenea cu dragoste. Totuşi Cornelie avea şi părţile lui bune. Pentru tainicele binefaceri ale părintelui Agapit, era de neînlocuit, ştia să-i păstreze tainele şi îndeobşte, îi era devotat cu tot sufletul. Părintele Agapit nu se mulţumea să facă fapte de milostenie în casa de oaspeţi a Lavrei, ci avea plăcere să meargă şi în oraş, prin puşcării, prin casele unde domnea cea mai de pe urmă sărăcie şi pe la toţi oamenii cu adevărat nevoiaşi. Tocmai în aceste „escapade” îl întovărăşea Cornelie. Încărcau în birjă legături cu haine, luau coşuri cu pâine albă şi bani şi mergeau în oraş, pasămite după cumpărături, săvârşind însă „neguţătoria cea duhovniceasc㔺i cercetând pe cei nevoiaşi: pe unul îl îmbrăcau, altuia îi dădea pâine şi bani. După aceea, umblând de ochii lumii, cu nişte mărfuri oarecare în coşurile golite, plecau acasă veseli şi mulţumiţi…Din toate acestea putem observa că după plecare lui Cornelie din Lavra, acesta a devenit cu adevărat dintr-un „urs” neştiutor, un vrednic ucenic al părintelui povățuitor… Se spune că fericitul Teofil a prezis mutarea lui Cornelie sub acoperişul părintelui Agapit încă de la prima vizită pe care acesta din urmă (în lume Timotei Milovanov) i-a făcut-o în pustia Kitaev, cu mult timp înainte de a fi numit mai-mare al casei de oaspeţi a Lavrei.
-„Atunci când vei fi în Lavră mai mare al casei de oaspeţi, aiuritul ăsta de Cornelie o să-ţi slujească”, i-a spus fericitul părintelui Agapit. „Cu toţii se ceartă şi se sfădeşte- cu tine are să se împace…” Această prezicere s-a împlinit.
Cel de la treilea ucenic de chilie al fericitului Teofil a fost un oarecare Pantelimon. După moartea binefăcătorului acesta a trăit până la adânci bătrâneţi ca ascultător în casa de oaspeţi a Lavrei şi le-a povestit multor părinţi care trăiesc şi azi feluritele minuni ale fericitului şi despre minunata lui înainte-vedere, al căror martor fusese de atâtea ori.
O dată, Pantelimon, la porunca fericitului, a adus prânzul de la trapeză, dar lângă prag s-a poticnit, a căzut şi a scăpat mâncarea. Ca să scape de mustrare, ucenicul speriat s-a apucat să cureţe pe jos, nădăjduind să se întoarcă şi să umple iar vasele; fericitul înainte-văzător i-a ieşit în întâmpinare şi a zis:
-„Nu poţi Pantelimoane să împlineşti ascultarea – până la moarte n-ai să fii monah”.
Şi într-adevăr, trâind până la adânci bătrâneţi, Pantelimon a fost socotit tot timpul un ascultător şi numai înainte de moarte a fost tuns rasofor cu numele Teodosie. Dar şi acest lucru i-a fost prezis de către fericit, care i-a spus: te vor tunde atunci când ai să mori!
Despre ascultarea pe care o avea Pantelimon faţă de fericitul său, mărturiseşte următorul fapt. Apropiindu-se prăznuirea a 20 de ani de la descoperirea moaştelor Sf. Mitrofan, episcopul Voronejului, fericitul Teofil a simţit dorinţa de a merge să se închine nou-arătatului făcător de minuni. Cerând blagoslovenie de la întâi stătătorul pustiei, l-a luat cu sine pe ascultătorul Pantelimon şi a plecat la drum. În primii ani de la descoperirea moaştelor Sf. Mitrofan, închinătorii veneau la Voronej în număr neobişnuit de mare, iar călătorii noştri, ajungănd ţinta călătoriei lor şi neaflând loc de cazare, şi-au petrecut vremea şederii la Voronej astfel: ziua în biserică, iar noaptea în curte, lângă clopotniţă. Încheindu-şi nevoinţa evlavioasei închinări la Sf. Ierarh, au plecat înapoi. După o cale lungă, au ajuns în cele din urmă la Kiev.
-„Ar fi bine să mai facem un ultim popas”, a zis fericitul Teofil şi s-a aşezat pe câmp pentru a se odihni în aer liber.
După ce a gustat ceva şi a mai prins puteri, fericitul a vrut să-şi potolească setea şi a vârât mâna în traistă ca să ia de acolo plosca, făcută dintr-un soi aparte de dovleac, care creşte în Rusia de miazăzi. Plosca însă nu era acolo.
-„Pantelimoane, unde-i plosca noastră?”- a exclamat fericitul dezamăgit.
Ucenicul a căzut pe gânduri la început, dar ulterior şi-a amintit.
-„E în Voronej, batiuşca; a rămas acolo unde am înnoptat aseară…Acolo la clopotniţă, pe stâlpi…”
-„Ce mai prostănac eşti! Mergi înapoi ca să nu se prăpădească pe acolo.”
Şi Pantelimon, fără să stea o clipă pe gânduri, a făcut cale întoarsă, neîngăduindu-şi nici măcar să înnopteze în mănăstirea sa, care se afla la o jumătate de verstă de la locul unde se despărţise de fericit, de parcă plosca ar fi fost ceva rar şi preţios, sau de parcă n-ar fi fost 100 de verste de la Kiev la Voronej, ci numai câţiva paşi… Ajungând cu bine la Voronej, el a aflat plosca spre bucuria sa în acelaşi loc unde o lăsase. Întorcându-se la mănăstire, la stareţul său, Pantelimon cel simplu nu a dat nevoinţei sale nici cea mai mică însemnătate, nu a arătat nici o urmă de trufie şi nu a cârtit defel împotriva fericitului. El ştia că părinţii asceţi ai Răsăritului porunceau ucenicilor chiar să înfingă nuiele în pământ şi să le ude în fiecare zi, numai ca tinerii nevoitori să nu petreacă în trândăvie.
O dată, în Postul Mare, când fericitul nu punea nimic în gură cu zilele şi se ruga în taină la Dumnezeu, acesta l-a trimis pe Pantelimon la bazar, poruncindu-i să cumpere mai mulţi carâmbi vechi. După ce ascultarea a fost împlinită şi carâmbii au fost aduşi, fericitul i-a întins unul lângă altul pe laviţă şi i-a poruncit lui Pantelimon să coase din ele câteva piei. După aceea a adus din curte un borcan cu dohot pentru roţile de căruţă şi a început să le ungă cu râvnă.
-„De ce faceţi aşa, batiuşca?”, a întrebat curios Pantelimon.
-„Dumnezeu porunceşte…Dumnezeu porunceşte…”, a răspuns în grabă fericitul.
-„Da’ ce înseamnă asta?”
-„Asta înseamnă, prietene, că cei vicleni înseamnă pe ele faptele oamenilor păcătoşi. Iar acum totul e acoperit de unsoare şi păcatele deja nu mai sunt…”
-„Prin aceasta fericitul voia să arate că păcatele fiilor săi duhovniceşti apropiaţi, pentru care el se ruga cu atâta căldură şi râvnă în acele zile, erau deja iertate de Dumnezeu, iar conştiinţa lor era curăţită în faţa judecăţii dumnezeieşti”- lămurea ucenicul Pantelimon.
„Odată vara, fericitul m-a chemat la sine şi mi-a zis: culege mâine din livadă mere proaspete şi îmi spunea câte anume să culeg. Iar dimineaţa în zori mergi în pădure, la drumul mare. Acolo ai să întâlneşti o ceată de închinători; să le împarţi merele, câte 2 de fiecare. Ca să nu mă arăt neascultător faţă de fericit, făceam întocmai. Mergeam a doua zi în pădure să-i caut pe închinători – când mă uit, chiar mergeau pe drum. Şi să vezi minune: le-am împărţit câte 2 mere la fiecare şi au ajuns numai bine la toată lumea. Câte mere poruncise fericitul să culeg, atâtea erau de trebuinţă pentru închinători…şi fericitul îmi dădea adesea asemenea porunci, iar eu mă minunam de înainte-vederea lui…”
Cel de al 4-lea ucenic de chilie al fericitului a fost un oarecare Cosma. Acesta era un slujitor din cale afară de evlavios şi de citit, încât fericitul Teofil însuţi îl numea în glumă „teologul”. Cosma se îndeletnicea zile întregi numai cu citirea Sfintei Scripturi şi a cărţilor Sfinţilor Părinţi. Făcând aceasta uita nu numai de mâncare şi de băutură, ci chiar şi de îndatoririle nemijlocite ale ascultării sale. Împrăştierea lui mergea până acolo încât o dată, când a trebuit să semneze o hârtie pentru a primi un oarecare document, Cosma nu numai că şi-a uitat numele de familie, ci chiar şi numele de botez, încât cei din jur au fost nevoiţi să-i amintească propriul nume… Dintre toate lucrurile neînsufleţite ale lumii acesteia văzute, Cosma adora doar cărţile, şi mai întâi de toate bătrâna sa Biblie jerpelită pe care şi-o punea noaptea sub cap în loc de pernă. Pentru stareţul său, Cosma nutrea o cinstire de rob şi era gata să sară în foc şi în apă la un cuvânt al fericitului. Cele mai detestate fiinţe pentru Cosma erau însă…femeile. Dacă i se întâmpla, Doamne fereşte, să întâlnească una în cale, dimineaţa, când mergea la Nipru după apă, Cosma se socotea pângărit pentru toată ziua şi întorcându-se acasă se stropea neapărat cu aghiasmă…Toate gândurile, dorinţele şi planurile lui erau îndreptate doar spre un singur lucru: în amurgul vieţii, să se însingureze undeva, într-un cadru, să-şi sape acolo o peşteră mică şi, sălăşluindu-se acolo, să înceapă a se nevoi pentru mântuirea sufletului. Şi iată odată, pe când cugeta el la acea fericire neajunsă şi clădea în minte castele de nisip, fericitul Teofil s-a apropiat de el pe la spate şi l-a întrebat pe neaşteptate:
-„Cosma!…Unde ai să trăieşti după ce am să trec eu pe ceea lume?”
-„Unde va porunci Dumnezeu”, a răspuns cu mirare Cosma. „O să mă aciuiez pe undeva în mănăstire şi o să trăiesc acolo…”
-„Nu, n-ai să fii om de mănăstire: ai să trăieşti cu muierile în locul tău de baştină”.
Cosma s-a cutremurat, luat pe neaşteptate. Această prezicere nu era cu nimic deosebită faţă de pedeapsa cu moartea, şi i-a pricinuit o puternică tulburare şi nelinişte.
-„Să vieţuiesc în afară de mănăstire, ba încă şi cu muierile…Nu! Izbăvească-mă Dumnezeu de asemenea năpastă”, gândea despre sine Cosma. Curând însă, prooroceştile cuvinte ale fericitului s-au împlinit.
După un an de la convorbirea amintită, fericitul Teofil a răposat, iar ucenicul său Cosma s-a îndreptat spre târgul său de baştină – Bogoduhov, unde s-a şi stabilit într-o mahala, unde avea o căsuţă cu grădină. Acolo el ducea o viaţă de-a dreptul ascetică, şi se bucura în împrejmuiri de faima unui „batiuşca” încercat şi povăţuitor duhovnicesc. În curând totuşi s-a întâmplat ca prin râvna unei boieroaice şi pe cheltuiala iubitorilor de Dumnezeu cu dare de mână, în vecinătatea nemijlocită a lui Cosma a fost înălţat un azil social, care avea să slujească apoi ca început pentru construirea unei mănăstiri de maici. Cosma n-a mai apucat să prindă înflorirea acestei mănăstiri, întrucât la scurtă vreme după încuviinţarea acesteia, s-a îmbolnăvit de hidropizie şi a murit: petrecând însă multă vreme în vecinătatea unora dintre surorile stabilite de la bun început în azil, a trăit astfel, cum ar fi, „cu muierile”. După moartea lui Cosma, tot pământul care- i aparţinea a fost încredinţat mănăstirii nou-înfiinţate, iar pomenirea acestui stareţ minunat se cinsteşte până în ziua de azi.

Soba fericitului Teofil ardea şi vara şi iarna; sau mai bine zis, nu ardea, ci fumega: punând în ea lemne groase, nesparte, o aprindea el însuşi de câteva ori. Se înţelege de la sine că folosind în acest fel soba, în chilie nu putea să fie cald, mai ales iarna, căci adesea îngheţa apa în sobă. Stareţul Teofil nu dădea importanţă acestui fapt. Punându-şi cojocul şi pâslarii, se adâncea în rugăciune înălţându-se cu duhul deasupra nevoilor şi trebuinţelor trupului pe care îl istovea în toate felurile.
Într-o vară, atunci când fericitul se afla în pustia Kitaev şi locuia în corpul de chilii din lemn, întâi-stătătorul a trimis la el nişte sobari să-i repare soba veche din chilie. Teofil însă, mituindu-i în taină pe sobari, nu le-a îngăduit să repare soba cu pricina, fapt care l-a nemulţumit pe întâi-stătătorul pustiei, ieroschimonahul Iov, care luând cu mâna lui închizătoarele de la sobă, l-a mutat pe acesta, pentru a-l supraveghea mai uşor, la parterul corpului de chilii din piatră. Atunci fericitul, continuându-şi nevoinţa nebuniei pentru Hristos, a chemat neîntârziat la sine nişte muncitori şi le-a cerut să spargă soba cu totul, pentru a o reface după cheful său, însă a fost oprit la timp. Şi iată că în luna septembrie a aceluiaşi an, pe la sfârşitul vecerniei, fericitul s-a gândit să facă focul în sobă şi a pus pe ea oalele, apoi el a plecat în pădure. În lipsa sa totul a căzut pe podeaua de lemn, care a luat foc, scoţând mult fum. Obştea a dat fuga şi prin strădania tuturor focul a fost înăbuşit. Iar vinovatul, descoperit nu după multă vreme, a început să-i consoleze pe toţi:
-„Dacă Dumnezeu nu îngăduie, porcul nu termină de mâncat”, spunea el.
„Nu vă necăjiţi pentru ceea ce s-a întâmplat, ci mai degrabă daţi slavă lui Domnului pentru mila Sa, căci lucruri minunate face El pentru fiii oamenilor…”
Primind mâncare de la trapeza obştii, fericitul o amesteca de obicei într- un singur vas, neluând seama că acolo era amestecat şi amar şi dulce, şi borş şi păsat, şi ridichi şi hrean şi cvas.
-„Doar aşa e şi-n viaţă”, răspundea el oricui se minuna de ciudăţenia lui, „şi amar şi acru şi sărat amestecat cu dulce şi trebuie mistuit totul laolaltă”.
Mâncarea pe care fericitul o dădea pelerinilor şi săracilor rămânea aşa cum venea ea de la trapeză; iar pentru sine , fericitul îşi pregătea câteodată găluşti sau terci de griş, sau tăiţei. Toate acestea însă erau fără sare sau untdelemn, şi de aceea aveau un gust foarte respingător.
Îndeobşte Teofil întrebuinţa foarte puţină hrană, iar miercurea şi vinerea nu gusta niciodată nimic, afară de o jumătate de ceaşcă mică de miere îndoită cu apă rece şi gheaţă. Tot aceasta era hrana lui în sâmbăta şi duminica primei săptămâni din Postul Mare, precum şi în Sâmbăta Mare; iar în celelalte zile din Săptămâna Mare nu punea în gură nici măcar apă. Ceai negru fericitul nu bea, dar îşi fierbea în schimb ceai de mentă din care nu bea mai mult de 2 ceşti după apusul soarelui; iar jumătate din tot ceaiul pe care îl pregătea turna în căni şi ospăta pe pelerini. Pâine neagră fericitul nu mânca ci numai pâine albă sau din făină cernută, iar din aceasta numai miezul, din care gusta cât putea lua cu vârful degetelor…
Atunci când feluritele provizii şi merinde aflate în chilia fericitului au atras năvala şoarecilor, Teofil, scos din răbdare de prădăciunile făcute noaptea pe ascuns, s-a gândit să-i pună la locul lor.
-„Prinde-mi… pe şeful”- i-a zis el unui tânăr cântăreţ de strană. „Prinde-mi-l…o să-ţi dau de-o chiflă”.
-„Da’ cum să-l prinzi când stă întruna în chilie…Încearcă numai să te apropii şi te croieşte cu ciomagul de nu uiţi până la moarte…”, a răspuns zâmbind tânărul, care presupunea că Teofil vorbeşte despre întâi-stătătorul Iov, având pricini să nu-l îndrăgească.
-„Da’ nu pe şeful ăla, prostănacule…”
-„Da’ pe care, batiuşca?”
„Pe ăla care prinde şoareci…Dar să-l alegi pe cel mai nenorocit vagabond, ca să împlinească ascultarea cu vrednicie; altfel o să facă pe grozavul şi o să stea pe sobă”.
În curând cotoiul a fost adus şi şoarecii s-au smerit; însă abia se liniştise banda şoricească, şi gândacii au început să-i facă fericitului zile negre. Atunci l-a chemat pe ucenicul de chilie şi i-a zis:
-„Na, ţine bani, cumpără-mi o găină”.
Ucenicul a plecat în sat şi a cumpărat în loc de găină un cocoş tânăr. Cocoşul s-a plimbat prin chilie, a clătinat din creasta roşie, a ciugulit gândacii prin unghere, iar spre dimineaţă, când fericitul a aţipit ostenit de îndelungatele rugăciuni de noapte, glasul înaripatului a trâmbiţat deodată: „Cucurigu-u!…”
-„O, asta nu-i viaţă de mănăstire”, şi a băgat de seamă fericitul şi a început să-şi zorească ucenicul de chilie: „Du-l de aici…Du-l!…Să nu mai fie nici suflare de cocoş pe aici!…”
-„Da’ unde să-l duc?”, a răspuns somnoros ucenicul.
-„Du-l la ascultătorul Nichifor; dă-i-l din partea mea.”
Ucenicul s-a supus fără cârtire şi a dus cocoşul la Nichifor. Ascultătorul Nichifor, înainte de a intra în mănăstire era iobag şi slujea ca lacheu la stăpânul său. Având înclinare spre viaţa monahală, l-a rugat pe moşier să-l elibereze şi, ajungând la Kiev, a intrat în obştea pustiei Kiteiev. Acolo a trăit 3 ani, însă gândurile necurate îl îmboldeau să plece din mănăstire. Primind de la ucenicul fericitului cocoşul, Nichifor a stat pe gânduri: „pentru ce mi-a trimis stareţul cocoşul?…Doar nu mănânc carne, aşa că n-avea pentru ce să mă dea în vileag”. Din smerenie însă, a primit cocoşul în chilie.
Cocoşul fiind îndepărtat aşadar, locul său a fost luat de o găină. După o lună, ascultătorul Nichifor a venit la fericit după sfat. Fericitul, fără să scoată o vorbă, i-a dat şi găina.
-„Fie-vă milă!…pentru ce asta, batiuşca?…Eu nici cu cocoşul nu ştiu cum s-o scot la capăt…”
-„Ia, ia, îţi zic…S-o ai de pereche…”
Au trecut câteva zile. Nichifor a făcut întâmplător cunoştinţă cu o fată atrăgătoare şi, atras fiind de patima trupească, a plecat pe ascuns din mănăstire şi în curând s-a căsătorit…De-abia atunci a priceput el ce însemna cocoşul şi pentru ce i-a fost dată şi găina „ca pereche”…
Neavând putinţa din pricina marii depărtări să meargă ades la Lavră şi să facă drumuri în oraş, fericitul şi-a făcut rost de un tăuraş negru pe care-l călătorea în sfântul lăcaş şi dădea, trecând prin oraş, pe la mănăstirea Bratski. Mai înainte însă de a vă vorbi despre tăuraş, trebuie să vă povestesc de unde a apărut el. Atunci când pe fericitul a venit să-l viziteze Ivan Katkov (acelaşi negustor de vite din Podol care îi dăduse şi calul în vremea petrecerii sale în mănăstirea Bratski), acesta, după ce s-a spovedit şi i-a povestit fericitului despre treburile sale, a pomenit şi de un tăuraş tânăr pe care îl căpătase, foarte nărăvaş din fire.
-„Am cumpărat, batiuşca, un tăuraş. M-am gândit să-l opresc pentru mine, dar nu ştiu ce să fac cu el: a înnebunit vita cu totul, se repede la toţi cu coarnele. Vreau să-l tai, dar mi-e milă”.
-„Dă-mi-l mie…
-„Dumneavoastră?…Doamne miluieşte, dar nici nu poţi apropia de el! Câţi oameni nu a schilodit deja…”
-„Nu-i nimic…îl deprindem noi cu smerenia…”
-„Dar cum aşa…”
-„Foarte simplu…Apropie-te de el şi spune-i: Ei, tăuraşule! De acum nu mai eşti al meu, ci al părintelui Teofil. Pregăteşte-te să mergi la el în ospeţie…”
S-a făcut întocmai. După întoarcerea acasă, s-a apropiat de tăuraş, a repetat cuvintele pe care i le spusese fericitul iar tăuraşul, care până atunci pufnea şi se purta ca o fiară, s-a făcut blând ca un miel: a început să se gudure cu supuşenie şi să lingă mâna stăpânului. Atunci un lucrător i-a petrecut o frânghie în jurul coarnelor şi către seară, tăuraşul a fost încartiruit în Kitaiev, la părintele Teofil.
Primind tăuraşul, fericitul şi-a meşteşugit o teleagă mică şi la îndemână în spatele căreia şi-a aranjat o gheretă acoperită din pânză, şi a început să călătorească prin oraş în „echipaj cu boi”.Fericitul nu se aşeza niciodată cum trebuie, ci de-a-ndărătelea, cu spatele la bourean, şi fixând de teleagă un analog mic, se lăsa pe genunchi şi citea iubita lui Psaltire. Iată însă ce era uimitor: tăuraşul nu avea nici un fel de hăţuri, nici vizitiu, ci numai jugul, şi ghicind parcă voia stăpânului său, fără nici un fel de strigăte şi îndemnuri, îl ducea pe fericit acolo unde avea trebuinţă: fie în Podol, în mănăstirea Bratski, fie în Sfânta Lavră. Şi atâta era de isteţ, se spune, că nu o lua peste pietre, ci îndată ce vedea un muşuroi, vreo groapă sau vreun şanţ, ocolea neîntârziat, pentru a nu-l zdruncina pe bineplăcutul lui Dumnezeu…
De ce să ne minunăm că făptura necuvântătoare i se supunea fericitului fără să fie nevoie de bici, iar dobitocul cel sălbatic s-a făcut blând şi ascultător ca un miel înaintea lui? Pentru ce animalele sălbatice sunt aşa cumplite pe pământ? Din pricina cruzimii obiceiurilor omeneşti. Aduceţi-vă aminte de viaţa pe care o aveau în Rai protopărinţii noştri. Toată făptura însufleţită vedea în faţa lor chipul luminos al Dumnezeirii, şi fiarele cele mai cumplite, simţind minunata bună mireasmă a acelui chip, îşi plecau cu smerenie capul înaintea lui Adam. A păcătuit omul neascultând porunca lui Dumnezeu – îndată s-a întunecat în el şi chipul Dumnezeirii, iar făpturile necuvântătoare au încetat să-l mai cunoască şi să i se supună. Buna mireasmă a chipului a fost înlocuită de putoarea patimilor, şi omul însuţi s-a asemănat cu dobitoacele lipsite de înţelegere. Neascultarea sa faţă de Dumnezeu a fost pedepsită prin neascultarea făpturilor pământului faţă de el, iar omul însuşi a ajuns să se teamă de fiarele care cândva i se plecau la picioarele lui…Sfinţii însă, prin ascultarea lor faţă de poruncile Dumnezeieşti, au înnoit în ei chipul Dumnezeirii şi au reprimit darurile harului Domnului, au strălucit cu lumina şi curăţia de la început. De aceea şi fiarele cele mai cumplite, simţind iarăşi în om buna-mireasmă a curăţiei celei dintâi, au devenit ascultătoare faţă de el ca nişte miei blânzi. Acest fapt care este dovedit prin multe întâmplări din vieţile sfinţilor, poate fi întărit şi prin pilda pomenită mai sus; căci ce nu fac iubirea şi virtutea?… Să ne întoarcem însă la povestirea noastră.
În oraş toată lumea îl cunoştea pe fericitul părinte. De-abia se arăta pe una din străzile principale, că negustorii dădeau fuga de prin prăvălii: trece Teofil!…Teofil!…Şi fiecare zorea să arunce câte ceva în teleguţa lui: care o bucată de stambă, care o chiflă, care o batistă; căci se băgase de seamă că cel care se străduia să-i facă parte fericitului din marfa sa, avea întotdeauna vânzare bună de-a lungul întregii zile. Stareţul nu oprea nimic pentru el, ci împărţea tot ce găsea în teleagă nevoiaşilor întâlniţi în cale. Iar aceştia nu erau puţini: alergau câte o ceată întreagă în urma fericitului…
Se povestesc o mulţime de întâmplări curioase care însoţeau câteodată aceste călătorii. De pildă, cunoscând râceala mitropolitului Filaret faţă de el, pricinuită de feluritele pâri şi clevetiri, Teofil se străduia să-l necăjească şi mai mult cu poznele sale pe venerabilul arhipăstor. Într-o vară, pe când vlădica îşi petrecea vremea în Goloseev, la vilă, Teofil a venit cu tăuraşul lui şi, fără a se opri s-a strecurat pe nebăgate de seamă, cu teleaga, în grădină. Grădinarul, care se afla acolo, a încremenit de mirare:
-„Dumnezeu cu dumneavoastră, părinte Teofil!…Încotro?!”
Fericitul fără a băga de seamă câtuşi de puţin această întrebare, în loc să se întoarcă, a cotit spre dreapta tăuraşul şi a luat-o pe cărăruia care trecea chiar pe sub ferestrele vilei mitropolitane şi era străjuită de o parte şi de alta de viţă de vie. Această cărare era atât de îngustă că abia se putea trece pe jos, darămite cu o teleagă.
Grădinarul a fost cuprins de o groază negrăită: îl ameninţa concedierea. De ce ţi-e frică nu scapi: însuşi vlădica a dat cu ochii de Teofil şi mâniat de fapta lui, a ieşit în cerdac:
-„Ce e necuviinţa asta? Cine a îndrăznit să-i dea drumul în grădină lui Teofil? De ce a venit aici? Scoteţi-l afară numaidecât…Îmi strică viţa de vie…”Fericitul care ajunsese în capătul aleii şi era de acum faţă în faţă cu vlădica, văzând mânia lui, a întors tăuraşul cu sânge rece.
-„Dacă nu vă place, atunci nu trebuie…”
Dar în loc să iasă din grădină pe un drum mai larg, a întors tăuraşul şi a luat-o iarăşi prin vie, pe aceeaşi cărăruie pe care trecuse mai devreme…
-„Nu-i de mirare”, povestea după aceea grădinarul speriat, „că stareţul a trecut prin butucii de viţă, ci faptul că a reuşit să întoarcă teleaga pe un loc atât de îngust…Minune!…De-a dreptul minune!…”
De atunci Teofil a căzut în disgraţie. Tăuraşul i-a fost luat şi dus la iconomie pentru a fi trecut în rândul vitelor Lavrei, iar fericitului i s-a interzis să mai apară în pustia Goloseev, şi totodată să nu mai „vagabondeze”. Din ziua în care tăuraşul a fost trecut între vitele mănăstirii, a început un asemenea prăpăd între dobitoace, că iconomul Lavrei şi-a pierdut orice stăpânire de sine şi nu mai ştia ce să facă. Au chemat veterinarii presupunând că cireada fusese atinsă de vreo molimă; doctorii au cercetat dobitoacele şi nu au găsit nimic deosebit. Între timp vitele continuau să cadă şi să moară. Au hotârât să-i dea de ştire mitropolitului Filaret. Acesta l-a chemat pe iconom şi s-a interesat de ziua din care începuse necazul. Iconomul a răspuns că din ziua în care tăuraşul fusese luat de la Teofil şi trecut în rândul cirezii. „Aşa deci!” a exclamat vlădica şi a poruncit ca tăuraşul să fie scos numaidecât din stănoagă. Spre uimirea tuturor, vitele au încetat să mai moară. Tăuraşul a fost dus la Kitaiev şi înapoiat stăpânului său. Primindu-şi tăuraşul, fericitul i-a poleit coarnele în aceeaşi zi, şi cu o linişte de netulburat a început să-şi facă în continuare zilnicele călătorii… Da, într-adevăr: ”Cunoscut-a boul pe stăpânul său”(Is.1,3)
O dată mitropolitul Filaret se grăbea cu treburi spre pustia Kitaiev. Alături de el în trăsură, şedea întâi-stătătorul Lavrei, arhimandritul Lavrentie. Pe drumul care duce din Goloseev la Kitaiev, chiar acolo unde începe codrul Kitaievului iar drumul urcă o colină abruptă, se întinde cale de un sfert de verstă o trecătoare îngustă prin care trebuia să treacă orice trecător. Şi iată că tocmai când echipajul vlădicăi ajunsese aproape de mijlocul drumului, din cealaltă parte a apărut, de după o cotitură a trecătorii, părintele Teofil, purtat de tăuraşul său. Vizitiul mitropolitului, presupunând că e vorba de vreun ţăran oarecare, a strigat ameninţător:
-„Ei, tu…întoarce îndărăt!..Îndărăt, îţi zic, întoarce…”
Mitropolitul auzind strigătele groaznice ale vizitiului, a scos capul din caretă şi a întrebat:
-„Ce se întamplă acolo?”
Văzându-l însă pe părintele Teofil care se apropia şi-a dat seama despre ce e vorba.
-„Ivane, opreşte…”
Vizitiul a oprit caii iar vlădica împreună cu părintele arhimandrit s-au dat jos din caretă. Teofil şedea în teleagă şi sprijinindu-se cu coatele de marginea acesteia, se prefăcea că doarme.
-„Teofil, scoală-te!…S-a întâmplat o nenorocire!” a rostit cu glas puternic mitropolitul Filaret.
-„Ce-i asta!…A!…Dumneavoastră sunteţi, Sfinte Stîpâne?…”
-„Eu, eu…Ce moţăi, poznaşule? Ia uită-te în ce necaz ne-ai băgat…”.
Necazul era cu adevărat mare: întâlnirea avusese loc unde era cel mai îngust astfel încât nu era loc de întors nici tăuraşul, nici careta.
-„Ei…Ce-o să ne facem acum?”
-„Ceva tot o să facem”, a răspuns liniştit Teofil.
A trebuit să fie dejugat tăuraşul: l-au dejugat. Vlădica l-a gonit în sus, pe coastă, iar părintele arhimandrit dimpreună cu părintele Teofil au tras în urma lui teleaga. Vizitiul nu a luat parte la această „nevoinţă”: el ţinea în frâu caii înfierbântaţi de alergare. După câteva forţări calea a rămas slobodă iar arhipăstorul a putut să-şi continue liber călătoria. Aşezându-se în caretă, vlădica era bine dispus şi la despărţire a râs:
-„Uită-te, poznaşule, câtă sudoare trupească ai stors din noi, păstorii”, a grăit el, ştergându-şi picurii de grea sudoare.
Curând după această întâmplare atât de neînsemnată drumul a fost lărgit. L-au lărgit însă pe o întindere atât de neînsemnată că în curând au început să se ivească necazuri asemănătoare. Astfel de pildă, atunci când fericitul s-a întâlnit iarăşi cu vlădica în acelaşi loc, deşi putea acum să întoarcă, totuşi s-a împotrivit, punându-se parcă într-adins în calea înaltului călător. A început cearta cu vizitiul. Părintele Teofil a început să arate cum că el are un singur tăuraş iar vlădica are 4 cai şi că pentru el ar fi greu să
recâştige timpul pierdut, iar vizitiul o ţinea pe a sa, cerându-i fericitului să facă loc.
-„Teofil are dreptate”, a spus vlădica, privind la cei doi. S-ar cuveni să-i facem loc… Dar întrucât noi nu ne putem întoarce aici cu cei 4 cai ai noştri, întoarce-te tu, Teofil, cu tăuraşul tău…
Fericitul însă s-a încăpăţânat şi nu voia să îndeplinească porunca. Arhipăstorul a început să se tulbure şi să-l dojenească:
-„Ei, ce-i cu tine? Nu încetezi să mă scoţi din răbdări?”
-„Nu, nu încetez…Fiindcă dumneavoastră trebuie să vă întoarceţi, nu eu”.
-„Cum aşa?”
-„Iac-aşa…”
Chiar în acea clipă a sosit un călăreţ aducând vlădicăi vestea că de pe schelele clopotniţei catedralei Sf. Sofia, care pe atunci era în renovare, căzuse un salahor, zdrobindu-se de moarte.
„A atârnat multă vreme în văzduh ţinându-se cu mâinile de margine, dar n-a rezistat şi s-a prăvălit la pământ de la înălţime”, astfel şi-a încheiat trimisul trista lui poveste şi a început să roage pe vlădica, în numele ocârmuirii Lavrei, să ia o hotărâre neîntârziată.
Tulburat, arhipăstorul nu a răspuns nici un cuvânt, ci doar s-a închinat şi a dat vizitiului porunca de a coti pe coastă pentru ca , întorcând caii, să ia calea întoarsă către Lavră. Teofil nu mai era la faţa locului. La primele cuvinte ale călăreţului, el plecase pe nesimţite, socotindu-şi misiunea îndeplinită.
A treia oară, pe când fericitul se întorcea din oraş în Kitaiev, l-a ajuns din urmă echipajul mitropolitului pe podeţul Demievsk. Vlădica a grăit:
-„Teofil! De unde vii şi încotro te duci?”
-„Încotro m-o purta Dumnezeu şi nevoia…Numai că am păţit un necaz – tăuraşul a încetat să mă mai asculte; vreau să-l pun sub epitimie şi am comandat un cnut lung”.
-„Şi de ce-ţi place să călătoreşti pe el cu mersul ăsta de ţestoasă?”
-„Cu cât mergi mai domol, cu atât mai departe ajungi în Împărăţia Cerurilor”.
-„Ia loc în echipajul meu…Am să te duc mai iute decât zborul şoimului”
-„Mântuieşte, Doamne (formulă de mulţumire încetăţenită printre credincioşi)…Nu vreau…Oricum o să ajung înaintea voastră”.
Precum a prezis aşa s-a şi întâmplat. Din pricina goanei a sărit o roată de la trăsura vlădicăi, iar până ce vizitiul a reuşit să o pună la loc, a trecut un ceas întreg. Teofil era de acum în Kitaiev şi l-a întâmpinat pe vlădica lângă porţi, făcându-i o plecăciune adâncă şi grăind:
-„Sănătate vă doresc, Sfinte Stăpâne…De mult vă aştept aici.”
-„Ai avut dreptate, Teofil”, a răspuns mitropolitul Filaret. „Tăuraşul încornorat a întrecut caii mei sătui. Va trebui ca pe viitor să folosesc şi eu acelaşi mijloc de călătorie”.
Mulţi îşi amintesc de acest tăuraş care nu stătea de obicei legat, ci se plimba prin curtea fericitului. Se spune că avea un instinct aproape suprafiresc şi putea simţi fără greş caracterul celor care veneau la părinte pentru binecuvântare: pe unii îi întâmpina neprietenos şi războinic, iar cu alţii se purta prietenos lăsându-i să treacă spre chilia fericitului.
În afară de iubirea şi compătimirea faţă de dobitoace şi păsări, părintele Toefil mai avea însă şi alte obiceiuri şi apucături. În primul rând nu-i suferea deloc pe fumători şi nici fumul de tutun.
-„Vezi, ai duhănit buruiana dracului – îi mustra el cu asprime pe fumătorii care îl vizitau. Aţi venit aici la mănăstire să răspândiţi molima fumatului…La ce vă foloseşte că mâine vă apropiaţi de Sfintele Taine ale lui Hristos cu mahorca pe limbă? Căraţi-vă de la mine! Nu aveţi blagoslovirea mea”. O dată, Teofil mergea pe o alee din curtea mănăstirii împreună cu unul dintre târgoveţii iubitori de Dumnezeu care îi era devotat şi avea cu sine într-o strachină, ridiche rasă cu cvas. S-au întâlnit în drum cu redactorul-editor al jurnalului „Convorbirea casnică”, Viktor Ignatievici Askocenski. Acesta pufăia din ţigară şi trăgând fumul în piept l-a suflat tocmai în mâncarea lui Teofil. Fericitul nu a zis nimic ci întingând degetul în strachină l-a stropit. Întorcându-se acasă, Askocenski s-a aşezat ca să prânzească dar mâncarea care i-a fost pusă înainte era pătrunsă de un miros de ridichi. Fără a bănui nimic neobişnuit, Askocenski a vărsat conţinutul strachinii şi a cerut să i se aducă altă porţie. A venit a doua porţie – acelaşi miros. Tulburat, Askocenski s-a năpustit asupra bucătăresei şi a casnicelor, însă nimeni nu a putut să-i lămurească de unde vine mirosul. I s- a dat altă porţie – s-a întâmplat acelaşi lucru. I s-a dat încă una – iarăşi ciudatul miros de ridichi. Scos din fire, Askocenski a mers la nişte cunoscuţi; aceştia însă întâmpinându-l, i-au atras atenţia că răspândeşte un puternic miros de ridichi. I-a rugat să-i dea ceva de mâncare, plângându-se că acasă nu i-au pregătit masa cu băgare de seamă; ce mare i-a fost uimirea când s-a arătat că şi hrana aceasta duhnea a ridichi. A mers atunci la brutărie, a cumpărat o prăjitură, s-a întors acasă şi a început să bea ceai. Atât ceaiul cât şi prăjitura cumpărată duhneau la rândul lor a ridiche rasă. A trecut o zi, două, trei – Askocenski a ajuns la disperare întrucât toţi cunoscuţii cu care se întâlnea îi atrăgeau atenţia asupra mirosului neplăcut de ridiche pe care îl răspândea. A căutat îndelung să afle pricinile acestui fenomen ciudat. În cele din urmă şi-a amintit de întâlnirea cu părintele Teofil. Dându-şi seama de necuviinţa faptei sale de atunci, s-a îndreptat spre Kitaiev şi i-a cerut iertare; de atunci mirosul de ridiche a dispărut cu desăvârşire…
-„A venit o dată din Moscova un negustor bogat împreună cu familia sa şi a tras la noi, în mănăstirea Florovski”, povestea monahia acestei mănăstiri, stareţa Magdalena. „Auzind povestirile noastre despre părintele Teofil, negustorul s-a aprins de dorinţa de a merge neîntârziat la acesta şi a început să stăruie pe lângă mine să-l însoţesc întrucât nu cunoştea drumul spre pustia Kitaiev. M-am învoit şi am pornit cu toţii la drum. Trecând prin pădurea Goloseev, negustorului i-a venit poftă să fumeze. S-a scotocit prin buzunare – n-avea chibrituri. Ce să facă? A văzut spre bucuria lui, că nu departe de drum şedeau nişte oameni şi fierbeau păsat în ceaun. S-a apropiat de ei ca să-şi aprindă ţigara. De-abia s-a atins de foc că ceaunul s-a răsturnat: fiertura s-a răsturnat şi focul s-a stins. Ce vrea să însemne asta? s-a gândit negustorul. Nici cu un deget nu m-am atins şi am vărsat fiertura…Am mers mai departe…Negustorul a văzut din nou nişte oameni necunoscuţi care fierbeau păsat în ceaun. A dat fuge şi la aceştia ca să facă rost de foc. Numai ce s-a apropiat ca să-şi aprindă ţigara că ceaunul s-a răsturnat şi de această dată. Negustorul vine fuga, râzând: Uite, zice, ce mai întâmplare!…O fi vreo vrăjitorie? Nu – îi zic eu – asta v-a pus-o la cale părintele Teofil…grozav nu-i are la inimă pe fumători…Am ajuns în cele din urmă la Kitaiev şi am apărut în faţa părintelui. Acesta întâmpinându-ne îi zice negustorului: ce-i puişor, ţi s-a făcut de fumat?…pentru pofta ta i-ai lăsat pe oameni fără păsat…şi i-a adus din chilie o căpăţână mare de ceapă:
-„Na, mănâncă ceapă că altfel ai să spurci cu duhoarea de tutun toată mănăstirea!”
În afară însă de aceste reguli ale părintelui care le-am amintit, este vrednic de luat aminte şi un alt fapt: Teofil nu scuipa niciodată pe pământ şi nu-i sfătuia nici pe alţii să facă acest lucru. Mai cu seamă era el pornit împotriva celor care scuipau pe podeaua bisericii.
-„De ce scuipi în biserică?”, îi întreba el pe cei care făceau aceasta.”Aici petrece Dumnezeu în chip nevăzut iar oamenii îngenunchează înaintea Lui pentru rugăciune…De ce scuipi pe pământ? Doar tu însuţi eşti pământ şi cenuşă: cum îndrăzneşti să scuipi pe mama ta? Oare nu ea o să te primească în sânurile ei după moarte? Oare nu ea o să-ţi păstreze trupul până la învierea cea de obşte?…”
Totuşi, în pofida asprimii care o arăta părintele faţă de orice scuipătură, s-a întâmplat o dată ca şi fericitul să se folosească de acest obicei omenesc vrednic de mustrare.
În vremea aceea întâi-stătător la Peşterile cele de departe era egumenul Inochentie. Întâlnindu-se adesea cu părintele Teofil, de fiecare dată se străduia să intre în vorbă cu el, însă fericitul nu-i îngăduia să se apropie şi trecând pe lângă Inochentie, scuipa mereu asupra lui. Stareţul făcea aşa nu numai când se întâlnea cu Inochentie , ci apărea adesea înaintea chiliei lui şi o acoperea de scuipaţi. Curând, enigma a fost dezlegată. Inochentie a fost supus unei grele încercări şi multă vreme a fost privit cu multă bănuială de către conducerea mănăstirească, suferind din partea unor persoane, felurite învinuiri şi strâmtorări.

Puţini oameni reuşeau să se apropie de părintele Teofil ca să ia binecuvântare: el petrecea zile întregi în pădure la rugăciune şi numai către vecernie se întorcea acasă pentru a prinde începutul Dumnezeieştii slujbe. Însă chiar dacă reuşea cineva să se apropie, părintele îl umbrea cu binecuvântarea din mers, stăpânit parcă de o anumită grabă. Fericitului nu-i plăcea deloc să fie luat în seamă sau să fie distras de la rugăciune. De aceea, atunci când băga de seamă că este aşteptat în cale de rugători, o cotea într-o parte, prin desiş; iar dacă asta se întâmpla chiar în mănăstire, atunci se suia într-un stejar înalt care creştea chiar pe arhondaric şi pe ale cărui ramuri erau prinse 4 scânduri, ori se ascundea în grădina mănăstirii (unde se află acum bolniţa pentru călugării foarte bătrâni) şi se vâra acolo într-o groapă adâncă. Această grădină era în îngrijirea lui Ioachim Panfilâci, „grădinar savant” şi favorit al mitropolitului Filaret. Supărat de faptul că fericitul se ascundea în grădină fără să-i ceară voie, iar închinătorii intrau acolo şi călcau iarba, Panfilâci l-a certat nu o dată pe părinte şi în cele din urmă, mâniat de veşnica răutate a acestuia, şi-a ieşit din răbdări şi l-a lovit pe Teofil peste faţă. Fericitul nu s-a tulburat de aceasta; şi răspunzând parcă cu recunoştinţă, i-a făcut arhipăstorului său o metanie până la pământ.
-„Judecă, Doamne, pe cei ce mă necăjesc, bate pe cei ce se luptă cu mine”, a şoptit el liniştit şi a adăugat cu glas tare:”Uite ce e, Ioachime, să nu-ţi faci vise că te iubeşte mitropolitul…Monah oricum n-ai să fii…”.
În curând pe Ioachim l-a atins răzbunarea lui Dumnezeu: a fost mutat la Lavra, în peşterile cele de departe, iar de acolo pentru o oarecare abatere, a fost curând alungat cu totul din mănăstire…
Teofil fugea mai ales de întâlnirea cu intelectualii ieşiţi din rândul oamenilor simpli, şi mai mult decât orice, nu-i plăcea să dea ochii cu acei „trăsuraşi”, adică cei care veneau în trăsuri, câteodată numai ca să-l privească pe Teofil ca pe o curiozitate.
-„Ce vă trebuie de la mine, puturosul?”, le spunea el insistenţilor lui „admiratori”. Ce căutaţi la mine, bătrânul sărman şi neputincios şi marele păcătos?
-„Un cuvânt bun, batiuşca…sfat, povaţă, mângâiere…”, răspundeau de obicei vizitatorii.
-„Mergeţi la schimnicul Partenie…El vă va povăţui şi vă va învăţa; eu nu am ce să vă spun…Rugaţi-vă cu credinţă curată Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi Preacuvioşilor Pecerskăi – ei vă vor da tot ce aveţi nevoie; la mine nu puteţi găsi nimic…”
Spunând acestea părintele îi îndepărta câteodată de la sine împingându-i pe cei care stăteau mai aproape de el şi fugea de ei cu mare osârdie. Şi la urma urmei ce răspunsuri putea da părintele la întrebările cele curat lumeşti ale unor domni aşa ciudaţi? Unii îi cereau sfatul cu privire la izbânda în procesele lor din care păgubit avea să iasă un sărac, alţii se străduiau să afle dacă fiii lor vor primi locuri de seamă pe lângă persoane importante, alţii voiau sfat cu privire la căsătoriile fiilor cu mirese bogate sau cu oameni sus-puşi, alţii îi cereau să se roage pentru ca ei să primească o mare recompensă, decoraţie sau pensie sporită. Iar cu privire la singurul lucru de trebuinţă, de care omul are neapărată nevoie să-şi mântuiască sufletul, nimeni nu se gândea măcar să ceară sfat. De aceea, fericitul, pentru a preîntâmpina asemenea vizite nefolositoare şi a scăpa de oaspeţii sâcâitori, şi-a ales un mijloc original: ungea pragul chiliei sale cu dohot sau cu smoală şi aşa reuşea să scape adesea de vorbirea în deşert.
Dacă venea la el un om cu adevărat simplu, temător de Dumnezeu şi însetat de cuvânt ziditor, părintele îl primea cu bucurie deşi nu lungea vorba, dându-i drumul după o mustrare tăioasă, prin care îi descoperea păcatele sale tainice.
„Lucru străin era să vezi cum spovedea fericitul pe oamenii care veneau la el”, povestesc martori oculari. Nu-i întreba de păcate, cum fac de obicei duhovnicii, ci punându-şi preacuvioasele sale mâini pe capul celui care se pocăia şi ridicându-şi ochii către cer, înşira el însuşi în locul aceluia, toate păcatele lui cele ascunse şi cele arătate. Păcătosul nu numai că vărsa şiroaie de lacrimi de pocăinţă dar şi părul i se făcea măciucă de frică şi de ruşine…
Fericitul Teofil în ceea ce priveşte milostenia, avea următorul tipic: vedea vreun sărac zdrenţuros, îl chema îndată la sine, îl hrănea cu găluşti, îi dădea o cămaşă nouă. Iar dacă săracul era ponosit de tot, îl dezbrăca de boarfele lui rupte, le ardea în sobă, iar pe el îl îmbrăca din cap până în picioare în haine noi. În acest scop avea un adevărat depozit cu tot felul de lucruri trimise lui de feluriţi binefăcători…
Fericitul nu le vorbea tuturor pe faţă, ci de multe ori se folosea de pilde grele de înţelesuri. Avea obiceiul de a da vizitatorilor vreun lucru oarecare, neînsemnat în sine, dar care cuprindea o aluzie profetică la soarta care îi aştepta. Un ciob, o aşchie, un măr putred, o pară, o bucată de plăcintă, un castravete, o cârpă, o prescură, un muc de lumânare, chiar câte o balegă, din care se găseau adesea în coşurile lui – toate acestea aveau la fericit un sens simbolic strâns legat de persoana cu pricina…

Pomenind aici de regulile şi obiceiurile fericitului Teofil, precum şi de felul în care se purta el cu închinătorii săi, socot că nu e de prisos să spun şi acest lucru: legăturile pe care le avea fericitul cu oamenii şi slava răsunătoare de care se bucura atrăgea adesea încrâncenarea pizmaşilor ce se străduiau, prin răstălmăciri strâmbe, să aştearnă pecetea ruşinii pe neprihănitul şi lăudatul nume al fericitului stareţ.
Împotriva lui era mai ales întâi-stătătorul sihăstriei, ieromonahul Iov. Presupunând în toate faptele şi gesturile fericitului numai „făţărnicie şi superstiţie”, îi urmărea fiecare pas şi îi pricinuia felurite necazuri şi strâmtorări, îi împuia capul mitropolitului cu neîncetate jalbe şi pâre împotriva lui. Văzând că fericitul este înconjurat tot timpul de o ceată de închinători, Iov mergea şi îi mustra pe oameni pentru „superstiţiozitate”şi le poruncea să se împrăştie. Când nici asta nu ajuta, poruncea să se închidă după prânz porţile mănăstirii pentru ca gloata curioasă să nu apropie de chilia lui. Dar asta nu e totul. Adeseori Iov intra ca o furtună în locuinţa fericitului şi îl mustra cu mânie că bagă femei în chilie, îi lua albiturile şi le ducea la trapeză ca să fie spălate acolo, pentru a-l sili astfel să nu le dea la spălat femeilor. La toate aceste acuzaţii fericitul răspundea doar prin blândeţe înfăţişând dovezi evanghelice. Atunci când mai-marele nu se potolea şi continua să-l necăjiească îngrădit fiind de mânia deşartă şi ispita diavolului, nici nu-i deschidea uşa.
-„Pantelimon”, îi spunea ucenicului de chilie. „Pantelimon, încuie uşa…vine acum vrăjmaşul nostru…”
Pantelimon ştia deja cine este „vrăjmaşul” şi se grăbea să zăvorască uşa cât mai bine. Iov văzând asta, ca să-l necăjească şi mai tare pe fericit şi ca să-şi arate autoritatea, l-a mutat pe fericit în josul corpului mare, mai aproape de propria sa locuinţă; însă deşi aici avea 4 odăi încăpătoare, fericitul era cât se poate de nemulţumit încât această schimbare îl împiedica să facă toate la câte îl chema Domnul. Iar atunci când a fost trimis din Lavră ierodiaconul Teodosie Tupiţan – care avea nevoie de supraveghere din pricina stării bolnăvicioase a facultăţilor sale mintale şi a fost rânduit să stea în a doua odaie de trecere a fericitului, părintele n-a suferit şi l-a alungat pe loc.Întărâtat de o astfel de idioritmie, Iov l-a adus pentru a doua oară pe Tupiţan şi oprindu-se în uşa lui Teofil, a rostit liniştit:
-„Părinte Teodosie! Cu cel cuvios, cuvios vei fi şi cu cel ales , ales vei fi…Ia binecuvântare de le părintele Teofil…el te va îndruma şi veţi trăi în pace…”
Dar fericitul, repezindu-se din camera din fund, l-a alungat pe Teodosie şi a ţipat la Iov:
-„De ştiut carte, ştii?
-„De nu ştiam, întâi-stătător nu ajungeam”, a răspuns zâmbind Iov.
-„Dar cărţile Bibliei le-ai citi? A?”
-„Nu numai că le-am citit, dar în bună parte le ştiu pe de rost”
-„De ce şi-a omorât Cain fratele? Spune! Răspunde: de ce?”
Şi scoţându-l pe Iov din odaie a trântit uşa în urma lui. Acesta jignit a raportat neîntârziat mitropolitului Filaret înşirând toate ieşirile urâte ale lui Teofil şi a cerut ca acesta să fie îndepărtat de paşnica sihăstrie a Kitaievului.
Din toate jalbele împotriva lui (pe care le-am citit la Arhiva Lavrei Kievo-Pecerska, dosarul nr.565-344) se vede cât de puţin îl înţelegeau oamenii de atunci pe Teofil. Şi nu e de mirare: cel ce nu şi-a cunoscut propriul suflet cum îl va cunoaşte pe cel al aproapelui? Căci de vreme ce „lumea cu înţelepciunea ei nu L-a cunoscut pe Dumnezeu întru înţelepciunea Sa”(I. Cor.1,21), greu le va oamenilor acestei lumi să cunoască o slugă credincioasă a Domnului: şi încă un atât de mare ales ca fericitul Teofil care fusese sfinţit din pântecele maicii sale să fie luminător al credinţei lui Hristos şi a cărui întreagă viaţă, începând din fragedă copilărie a fost împletită cu întâmplări neobişnuite, şi prin felul în care s-a desfăşurat ne aminteşte de copilăria Ierarhului şi Făcătorului de minuni Nicolae.
Să nu ne uităm la asta. Lumea zace sub stăpânirea celui rău. Nu vede în aceşti nevoitori ai dreptei credinţe nişte fii activi ai patriei şi cetăţeni utili ci îi urăşte. Dar are dreptate lumea dispreţuind aceşti oameni care s-au lepădat de lume şi şi-au închinat întreaga viaţă rugăciunii pentru lume? Printre noi sunt necazuri nenumărate! Sunt dureri nealinate! Printre noi e amărăciune fără ieşire! Vrăjmaşul neamului nostru îşi trimite asupra noastră oştirile şi ne înconjoară cu legiuirile sale. „Înconjuratu-ne-au câini mulţi, adunarea celor vicleni ne-a împresurat. Deschis-au gura lor asupra noastră ca un leu ce răpeşte şi răcneşte” (Ps.21, 14-17): iar rugăciunile drepţilor sunt pentru noi „săgeţi puternice” care gonesc potrivnicii căci ei, prin rugăciune, acoperă în faţa lui Dumnezeu ruşinoasa goliciune a felului în care trăim, împodobind.o cu veşminte de mult preţ.Sărăcia noastră sufletească o fac curată în ochii Domnului. Iar atunci când pentru păcatele noastre ne ajunge pedeapsa lui Dumnezeu, drepţii, cu rugăciunile lor curate şi nevoinţele lor tainice, depărtează mânia Cerului întărâtat, „că mult poate rugăciunea dreptului” (Iac. 5,16). Dar lumea nu ştie ce îi este de folos astfel dispreţuieşte şi prigoneşte pe binefăcătorii săi!
Da, multe necazuri suferă de la noi aceşti robi ai lui Dumnezeu. Având ca ţel al vieţii lor să fie adevăraţi următori ai învăţăturii lui Dumnezeu, ei rabdă bărbăteşte strâmtorări amintindu-şi totdeauna cuvântul Evangheliei: „De aţi fi fost din lume, lumea ar fi iubit ceea ce este al său; dar întru cât nu sunteţi din lume, de aceea vă urăşte pe voi lumea”(In. 15,19). Însă răbdarea ţine până atunci când prigoana împotriva oamenilor lui Dumnezeu aduce vătămare însăşi căii lui Dumnezeu; şi când se întâmplă asta ei îşi înalţă glasul ca împuterniciţi ai lui Dumnezeu şi încep să nu se mai supună voii altora. Aceste strâmtorări răpesc energia nu numai firilor bărbăteşti, ci amorşesc chiar şi pe cei mai ostenitori.
Aşa s-a întâmplat şi cu fericitul Teofil. Aşa cum cel strivit de o povară caută spaţiu şi libertate, aşa şi sufletul iubitor de Dumnezeu al părintelui, apăsat de neîncetatele şicane ale întâi-stătătorului Iov, striga fără ostenire către Dumnezeu: „Ridică de la mine ocara şi defăimarea, Doamne!”. Şi străduindu-se să-l potolească pe marele cârtitor se îngrădea prin felurite nebunii, purtându-se cu nepăsare faţă de rangul şi autoritatea lui. Şi ce dacă! Oare ierarhul Nicolae nu l-a lovit oarecând peste obraz pe Arie cel rău- credincios la cel dintâi Sinos a toată lumea?!
Şi iată că Iov văzând că nu are ce să-i facă cu ocări şi înjosiri a născocit un alt plan: începu să strângă felurite clevetiri împotriva lui, nădăjduind că măcar astfel îl va alunga din sihăstrie. Preaînţeleptul Solomon, vorbind despre gândurile de acest fel pe care le nutresc cei răi, grăieşte: „Deci, cu vicleşug să vânăm pe cel drept, că de nici un bine nu ne este nouă, şi se împotriveşte lucrurilor noastre şi mustră pe noi pentru păcatele împotriva legii, şi dovedeşte păcatele învăţăturii noastre. Făcutu s-a nouă spre vădirea cugetelor noastre. Greu ne este nouă şi al vedea, că viaţa lui nu este ca a celorlalţi, şi osebite sunt cărările lui. Necuraţi suntem înaintea Lui, şi se fereşte de căile noastre ca de nişte necurăţii”(Înţ.Sol.11,12 14-16).
Nu ştiu dacă Iov îşi dădea seama de deşertăciunea mâniei sale împotriva dreptului însă din denunţurile lui se vede numai că el, dorind să dea clevetirii chipul dreptăţii, răstălmăcea cu desăvârşire viaţa de nebun pentru Hristos a fericitului. Iov scria mitropolitului că ieromonahul Teofil „Aduce ocară monahismului şi prin nepăsare de cinul său se dezice de el cu desăvârşire, răspândeşte superstiţia şi bigotismul, iar prin obraznicia şi sminteala în care îşi acoperă viaţa lăuntrică dă de bănuit cu privire la însăşi credinţa lui şi la buna stare a facultăţilor sale mintale…”.Ce poate fi mai josnic decât o astfel de orbire a minţii omeneşti? Vrăjmaşii lui Teofil nu s-au purtat întocmai ca cei care strângeau dovezi mincinoase împotriva lui Iisus Hristos? Dar„sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu”. Oricât s-au străduit rău-voitorii fericitului n-au reuşit să capete ce au dorit.
Dar cum privea aceste clevetiri fericitul însuşi? Văzând că e bârfit în deşert, nu se mâhnea defel cu duhul ci dimpotrivă se veselea şi pomenea cuvintele Apostolului:”De sunteţi ocărâţi pentru numele lui Hristos, fericiţi sunteţi, căci Duhul Slavei şi al lui Dumnezeu se odihneşte peste voi; de către unii El se huleşte, iar de voi se preamăreşte. Nimeni dintre voi să nu sufere ca un ucigaş, sau un fur, sau un făcător de rele, sau un râvnitor de lucruri străine; iar de suferă precum un creştin, să nu se ruşineze, ci să preamărească pe Dumnezeu pentru aceasta”.(1Pt.4,14-16)
„Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi căci plata voastră multă este în ceruri”(Mt.5, 11-12)
Atunci când se apropia de el ucenicul Ivan şi compătimindu-l pe fericit voia să afle care este pricina nepăsării sale faţă de necazuri; fericitul răsoundea:
-„Eh,Ivane,Ivane…mai bine să rabzi nedreptate decât să nedreptăţeşti.
Ascultă ce spune despre asta cuvântul lui Dumnezeu:«Vai celor bogaţi, celor sătui, lăudaţi; dar bine e de cei ce rabdă toată nedreptatea, bătăile, jafurile, ostenelile silnice fiindcă răsplata lor mare este în ceruri»”
-„Şi dacă răbdă pe nedrept, batiuşca?”
-„Şi ce dacă? Nu trebuie să te împotriveşti celui rău…E păcat să te laşi în voia mâhnirii. Noi suntem surghiuniţi pe pământ iar surghiuniţii nu trebuie să se minuneze dacă suferă necazuri sau asupriri. Înaintea lui Dumnezeu suntem sub epitimie, iar epitimia stă în lipsă şi osteneli…Suntem bolnavi cu sufletul şi cu trupul, iar bolnavilor le sunt de folos leacurile amare…”.
Şi iată, pentru a stinge în inima sa orice ură faţă de prigonitori şi a plini cu fapta sfatul Evangheliei care zice:”Soarele să nu apună peste mânia ta”, fericitul îndată după ameninţările, şicanele şi izbucnirile întâi-stătătorului, alcătuia răspunsuri scrise către Iov şi înfăţişându-se ca singur vinovat al „relelor”petrecute şi astfel recunoscându-şi oarecum „neorânduielile”, îi făgăduia să-şi schimbe felul de viaţă, însă după aceea îşi mărea şi mai mult nevoinţa nebuniei pentru Hristos lămurindu-l pe Iov atunci când se întâlnea cu spusele : „Aşa porunceşte Dumnezeu!”
E drept că numai Iov, ci şi pe mulţi alţii îi smintea felul oarecum ciudat al stareţului de a se purta în biserica. De obicei, fericitul se întorcea cu faţa spre perete şi în nici un caz nu-şi ridica privirea aţintită în jos, iar când slujea, se purta încă şi mai ciudat. Vom folosi cuvintele întâi-stătătorului sihăstriei Kitaiev, sus-numitul Iov, prin care acesta descrie faptele fericitului în denunţul împotriva mitropolitului Filaret. „Pregătindu-se pentru slujirea în sobor”, scrie Iov, „Teofil încalcă tipicul şi rânduiala: niciodată, la începerea Vecerniei Mari sau a Utreniei, neluând seama la cele arătate de mine, nu stă în altar, iar unde citeşte rugăciunile utreniei – nu se ştie. De-abia luând parte, în fapt, la slujbă, în vremea catismelor pleacă, ori stă la uşile de miazăzi, afară, şi la slujirea în sobor nu stă cum trebuie ci se întoarce către răsărit. Faţa şi mâinile, pe cât se pare, Teofil nu şi le spală niciodată. Chiar şi când stă înaintea Sf. Mese la Liturghie pare că e zăpăcit, are nevoie de îndrumări continue. Îşi împleteşte adesea coada. Ţinând cartea înaintea sa nu pare să citească rugăciunile cuvenite iar închinăciuni face foarte rar, în schimb se pleacă după ce şi-a şters nasul cu mâna şi îl şterge iar cu acoperămâtul de pe Sf. Masă. Iar când se rosteşte: Hristos în mijlocul nostru, face totul pe-a-ndoaselea faţă de ceilalţi părinţi. Zeofil se împărtăşeşte foarte în grabă cu Sf. Taine, apoi se întoarce cu faţa spre uşa de miazăzi deschisă şi privind spre norod – parcă într- adins să fie văzut – citeşte rugăciunile de mulţumire. În zilele de mare praznic, deşi ia parte la slujirea Sf. Liturghii nu iese la Tedeum ci scoţându-şi odăjdiile pleacă din biserică, fapt pentru care de multe ori a lipsit şi de la trapeză…Chiar şi la proscomidie nu pune Sf. Prescură la mijloc ci pe marginea stângă încât totul pare lesne să cadă pe jos, iar restul locului îl umple cu părticele şi nici pe aceste nu le aşează după rânduială. La Liturghie îndreptându-se către analog, nu se uită la Liturghier ci se întoarce oarecum spre Sf. Masă şi în timpul vohoadelor este nevoie adeseori să i se atragă atenţia. După ce Sf. Daruri au fost aduse în Sf. Altar nu ţine liturghierul înaintea sa şi nu-şi întoarce ochii şi inima spre Sfânta Masă, săvârşind cuviincioasa închinare ci se tot uită în cartea de pe analog; şi este greu în acele clipe să-l îndupleci să facă măcar trei metanii, să binecuvânteze cu evlavie Darurile şi să nu se grăbească atunci când împarte Sf. Trup, ci să culeagă cu buzele părticelele care i s-au lipit de mâini…Graba lui în timpul slujirii e cât se poate de nepotrivită, iar când diaconul rosteşte: „Plineşte, Stăpâne, Sf. Potir”, el, fără a privi măcar la Potir, aruncă în el o părticică din Sf. Agneţ”.
Şi mitropolitul Filaret credea. Credea fiindcă nu o dată se încredinţase de aceste lucruri slujind împreună cu Teofil.
-„Întoarce-l cum se cade”, spunea el arhidiaconului său atunci când fericitul se întorcea, după obiceiul său, către răsărit, atunci când ceilalţi stăteau cu faţa către apus. Şi neînţelegând tâlcul de taină al faptelor fericitului, mitropolitul presupunea în gând că se poartă aşa din „ignoranţă”.
Nu este de prisos să amintim că trăsătura de căpetenie a păstoririi Lavrei de către Preasfinţitul Vlădică Filaret era faptul că în toate hotărârile sale nu se arăta ca unul ce avea mare putere ci ca un neabătut şi râvnitor păzitor, smerit ascultător al tuturor obiceiurilor lăsate moştenire de la Preacuvioşii Pecerskăi. În acest fel, atât viaţa din afară cât şi cea lăuntrică a obştii era călăuzită prin hotărârile vlădicăi la ceea ce „sfinţii făcători de minuni şi începători ai Lavrei, luminaţi de Duhul Sfânt au rânduit şi au poruncit”; şi ca atare, pentru obşte vlădica nu era ca un mitropolit sau ca un întâi-stătător, ci ca părinte sau frate mai mare: într-un cuvânt ca un avva – aşa se numeau părinţii vechiului monahism. Purtarea sa, vorba, poveţele, chiar observaţiile şi preîntâmpinările erau întotdeauna pline de blândeţe, răbdare şi pogorământ. El nu insufla nimănui teamă ori neîncredere în sine ci dimpotrivă – toţi năzuiau spre el cu bucurie şi sinceritate.
La fel şi în privinţa lui Teofil; având în vedere că jalba lui Iov, deşi părea întocmită din dragoste pentru tipic, putea avea ca pricină şi duşmania faţă de părinte, paşnicul şi blândul vlădica îl chemă la sine pe fericit, supunându-l unui interogatoriu tainic:
-„Teofil! Iar au venit jalbe împotriva ta”, îi vorbea Arhipăstorul.
-„Cei puternici s-au sculat asupra mea şi cei tari au căutat sufletul meu”, răspundea senin fericitul, aplecându-şi ochii în pământ.
-„Totuşi, ce-mi porunceşti să fac cu tine?”
-„Minunate sunt lucrurile tale, Doamne”, răspundea iarăşi Teofil.
-„Aici se scrie că răspândeşti superstiţii, sminteşti obştea!?”
-„Izbăveşte-mă de clevetirile omeneşti…”
-„Da’ nu te mai izbăvi atâta ci judecă frate…Conducerea insistă, cere să te pedepsesc”.
-„Domnul e scăparea mea şi Mântuitorul meu, de cine mă voi teme?”
-„Ei bine, uită-te la mine”, încheia mitropolitul. „O să mă răfuiesc eu cu tine pârdalnicule…”
-„La Domnul e răsplata mea şi mângâierea mea la Cel Preaînalt…”
Cu asta discuţia se termina şi fericitul făcând închinăciune mitropolitului ieşea cu grabă din apartamentul acestuia lăsându-l pe venerabilul Arhipăstor în aceeaşi nedumerire cu privire la nevinovăţia sa.
Dar pe cât mitropolitul Filaret nu-l avea la suflet pe fericit, pe atât îl cinstea pe stareţul Partenie. În fiecare vară mergeau împreună la sihăstria Goloseev, întorcându-se în Lavră doar pentru praznicele mari. Acolo, în cel mai însingurat colţ al sihăstriei, într-un crâng des al livezii umbroase era chilia părintelui Partenie imediat după săvârşirea Liturghiei de dimineaţă în paraclis, Arhipăstorul se însingura în pădure unde săvârşea pravila, citind pe drum întreaga Psaltire. Cel ce a scris viaţa părintelui Partenie descrie pe scurt, dar profund şi fidel, legăturile duhovniceşti ale acestuia cu mitropolitul Filaret: „Mare era dragostea Ierarhuluzi faţă de stareţ, dar nemărginit era şi devotamentul stareţului faţă de Arhiereu. Şi această unire duhovnicească era pentru amândoi o mângâiere în drumul lor ascetic, în pribegia acestei vieţi. Sufletul Arhipăstorului, adesea istovit de obositoarele îndeletniciri ale rangului său, se odihnea împreună – vorbirea cu duhul luminat al stareţului; iar sufletul stareţului se sprijinea cu încredere necondiţionată pe înţelepciunea Arhipăstorului”.
„Dar de ce”, veţi întreba, „un asemenea iubitor de monahi ca Înalt- Preasfinţitul Vlădică Filaret, care se afla într-o comuniune cu adevărat frătească cu părinţii Lavrei Kievo-Pecerska, a rămas nepăsător faţă de excepţionala personaltate a fericitului Teofil? De ce el, care nutrea o mare dragoste faţă de ieroschimonahul Partenie, a rămas la început aproape indiferent faţă de nevoinţele stareţului Teofil?” La această întrebare vom răspunde astfel: Ieroschimonahul Partenie era un chip al vieţii nevoitorilor de demult. Întreaga cale a desăvăvârşirii sale duhovniceşti fusese străbătută aproape sub ochii Vlădicăi, care, pricepând în el un adevăr râvnitor de foc al sfintei nevoinţe, cu mâinile sale l-a îmbrăcat în schimă în peşterile Preacuviosului Antonie, dându-i numele de Partenie. Mai apoi, cei doi au strâns atât de mult legătura duhovnicească ce îi unea, încât venerabilul Arhipăstor a hotărât să şi-l aleagă pe Partenie ca părinte duhovnicesc… Iar stareţul Teofil, fiind mutat în Lavră deja ieromonah, îşi ascundea neprihănita curăţie a sufletului său nevinovat de copil prin nevoinţa nebuniei întru Hristos, şi se ferea prin toate mijloacele de comuniunea duhovnicească cu ierarhul, nedându-i acestuia putinţă de a pătrunde în miezul caracterului său straniu, şi prin aceasta îl împiedica pe Vlădică să priceapă cu duhul harul ce adăsta în el: „fiindcă cine dintre oameni ştie ce este în om afară de duhul omului, care este în el?”.
Şi iată, Arhipăstorul dezamăgit, pentru a ridica măcar puţin tainicul văl care acoperea adevăratul tâlc al cuvinte şi faptelor fericitului, i-a chemat la sine pe conducătorii Lavrei şi pe alţi cu ajutorul altora, a început să cerceteze tot ce ar fi putut sluji ca pricină de îndreptăţire sau învinuire a stareţului.
Şi lucrurile s-au lămurit foarte curând. Atunci când un frate cu care Teofil era mai deschis a mers la el şi l-a întrebat despre pricina purtării sale ciudate din vremea slujbelor bisericeşti, stareţul a răspuns:
− „Dumnezeu vede simplitatea mea. Eu liturghisesc după rânduială, citesc toate rugăciunile cuvenite, pe întâi-stătătorul me îl cinstesc ca pe un mai-mare al meu, însă când mă cufund cu mintea în taina ce se săvârşeşte, uit de mine însumi şi de tot ce mă înconjoară. În vremea Dumnezeieştii Liturghii văd o rază ce se pogoară pogoară dintru înălţime în chip de cruce, adumbrind pe preot şi pe cei care slujesc dimpreună cu dânsul, dar câteodată nu pe toţi. Văd un fel de rouă care pogoară peste Sfintele Daruri şi îngeri prealuminaţi, care plutesc atunci peste Sf. Masă, grăind:Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savot, plin e cerul şi pământul de slava Ta. Şi atunci, întreaga mea fiinţă este cuprinsă de un extaz de negrăit, şi nu mai sunt în stare să mă desprind de vedenie cea desfătată…Frate! Nu mă îndreptăţesc ci spun adevăr curat. Te rog doar să nu descoperi cele spuse de mine ca sa nu se smintească oamenii de mine, păcătosul împuţit”.
Acest răspuns al fericitului a fost adus numaidecât la cunoştinţă mitropolitului. Arhipăstorul interesat, după ce hotărâse ca Teofil să fie mutat în mănăstirea Moşnogorski Voznesenski „ca unul ce nu era de obştea Lavrei”, la chemat imediat pe întâi-stătătorul Lavrei, arhimonahul Ioan şi pe ecleziarhul Lavrei Meletie, începănd să se sfătuiască cu ei.
−”De ce să nu-i dăm pace dreptului?”, a răspuns acleziarhul Meletie care îi luase apărarea lui Teofil. „Lăsaţi-l să ne lumineze…vedeţi, nimeni nu ştie cui i-a rămas mai mult de trăit pe lumea asta: Înalt-PreaSfinţiei Voastre sau lui”.
În ziua următoare fericitul i-a trimis lui Meletie prin ucenicul său de chilie, un pepene mare. Ce voia să prevestească? Iată ce: în Duminica următoare, la Liturghie, mitropolitul Filaret fără sî prevină şi fără aprobarea Sfântului Sinod cu propria-i putere a asezat mitra pe capul ieromonahului Meletie şi l-a înălţat la treapta de arhimandrit.
Vlădica după ce s-a gândit puţin a zis:
−”Da! Ai dreptate. Sub mâna lui Dumnezeu umblăm cu toţii”, şi a trimis poruncă imediat Soborului Duhovnicesc al Lavrei să oprească executarea rezoluţiei date mai înainte cu privire la Filimon până la alte indicaţii. Astfel fericitul a rămas să trăiască în acelaşi loc ca mai înainte.

În curând lucrurile aveau să se potrivească în aşa fel că mitropolitul, care până atunci se îndoise de sfinţenia şi înaite-vederea fericitului avea să-şi schimbe părearea. Precum se ştie, pravila de rugăciune a Vlădicăi era foarte lungă şi împlinirea ei cerea câte 6-7 ore pe zi. Iată această pravilă:

a)seara:
1.Pavecerniţa
2.Închinare Sfintei Treimi
3.Închinarea lui Iisus Hristos din facerile Sfântului Dimitrie al Rostovului
4.Rugăciunea Sf. Eustratie din Miezonoptica de Sâmbătă
5. Acatistul Preadulcelui Iisus
6. Închinarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (Sf. al Rostovului)
7. Acatistul Bunei-Vestiri
8. Pomenirea cu recunoştinţă a patimilor lui Hristos (Sf. Dimitrie al Rostovului)
9. Meditaţie la cele Dumnezeieşti (acelaşi)
10. Rugăciunile celor ce merg spre somn
11. Sărutarea rănilor Domnului nostru Iisus Hristos

b)dimineaţa:
1.Rugăciuni de dimineaţă
2. Închinarea Sfintei Treimi
3. Închinarea lui Iisus Hristos
4. Acatistul Preadulcelui Iisus
5. Închinarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu
6.Acatistul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu
7. Pomenirea cu recunoştinţă a patimilor lui Hristos
8. Canonul Sf. Împărtăşanii
9. Acatistul Sf. Împărtăşanii
10. Rugăciunile dinaintea Sf. Împărtăşanii
11. Meditaţie la cele Dumnezeieşti
12. Sărutarea rănilor lui Hristos
13. Sf. Liturghie, la care nu lipsea niciodată.

„Nu înţeleg cum bătrânii şi mai ales monahii pot să-şi ducă viaţa dacă n- au dobândit deprinderea şi gustul rugăciunii. Trebuie să fie peste măsură de greu şi de plictisitor pentru ei. De aceeea cât de folositor este pentru toţi cei care nu vor să aibă o viaţă lipsită de bucurii, a se obişnui din vreme cu rugăciunea!”, spunea el într-o convorbire personală cu stareţii Lavrei. Şi urmând propriul sfat, el era primul care îl păzea…
Odată vlădica a fost nevoit să ajungă urgent la Kiteiev. Ostenit din ajun de diferitele treburi, mitropolitul s-a sculat cu o jumătate de oră mai târziu decât obişnuia şi a început să se grăbească foarte tare pentru a ajunge la vreme acolo unde era nevoie. Pe când citea pravila de dimineaţă, în camera de rugăciune a intrat ucenicul de chilie, ieromonahul Nazarie şi l-a anunţat pe mitropolit că sunt gata caii. Nedorind să pricinuiască vreo întârziere şi neputând să-şi termine pravila de dimineaţă, mitropolitul a poruncit să i se dea rasa şi a plecat grăbit. După o jumătate de ceas era deja în Pădurea Kitaiev şi deschizând geamul trăsurii a respirat cu lăcomie minunata aromă a aerului proaspăt de primăvară. Deodată privirea i s-a oprit asupra unui copac mare din apropiere. Acolo, căţărat chiar în vârf, stătea cu pace Teofil, ţinând cartea de rugăciuni în mâini.
-„Ce faci aici?”, a strigat uluit vlădica.
-„Citesc pravila de chilie”, a răspuns de sus, liniştit Teofil.
-„Ce, ce-ai zis? Spune mai tare, nu aud!”
-„Pravila de chilie, zic, o termin de citit!”, a ţipat atunci din adâncul bojocilor, fericitul. ”Acasă n-am avut când, călătoria m-a împiedicat, aşa că uite, o termin de citit pe drum!”
-„Da…da…da…De mine vorbeşti, adică?”, a ghicit pe dată vlădica. „Ei bine, îţi mulţumesc ştrengarule că m-ai învăţat minte pe mine, moşneagul. Dă-te jos mai repede…De-acum termin eu singur de citit…”
După întâmplarea asta vlădica a început să se intereseze foarte mult de fericit şi să-l urmărească. Voind să-l cerceteze în chilie pentru a se convinge cât de întemeiate sunt clevetirile împotriva lui, încerca să facă asta adeseori, însă de fiecare dată Teofil se străduia să nu-i îngăduie vlădicăi o astfel de curiozitate deşartă. O dată, înainte ca acesta să intre în chilie, a îndesat vreascuri pe lângă uşă şi a început să o ungă cu glod încât mitropolitul a fost silit, vrând-nevrând să facă drum întors.
Altă dată s-a întâmplat ca vlădica, venind la fericit pe neaşteptate împreună cu ucenicul de chilie, l-a găsit pe Teofil acasă. Fericitul l-a primit pe înaltul oaspete cu multă bucurie, l-a aşezat pe laviţă, iar el s-a apucat să pună ceai în samovar. Când apa a început să fiarbă a mutat samovarul în mijlocul camerei, pe podea şi sub muştiucul samovarului a pus o strachină de lut. După aceea a luat toiagul de lemn al Arhipăstorului şi a început să-l cerceteze pe toate părţile cu luare-aminte.
-„Da’ cât costă băţul ăsta?”, a întrebat fericitul, fără să se uite la vlădica.
-„Nimic nu costă”, a răspuns mitropolitul.
-„Nu”, a zis atunci fericitul, „costă 25 de ruble în cap”.
Astea fiind spuse a pus toiagul pe strachina de lângă samovar iar acestuia din urmă i-a scos muştiucul pe care l-a aruncat într-un colţ. Apa s- a revărsat pe toiag, a dat pe dinafara străchinii şi a început să curgă şiroaie pe podea. Vlădica s-a ridicat şi străbătând podeaua s-a grăbit să iasă în curte…
Au trecut câteva zile. A venit luna iunie. Vremea era senină, plăcută. Vlădica a dorit să se plimbe prin pădure fără să ia cu sine pe ucenicii de chilie. Preasfinţitul aproape că nu se deosebea prin îmbrăcăminte de ceilalţi părinţi de la Goloseev. Purtând întotdeauna un culion obişnuit, o rasă simplă cu un toiag bătrânesc şi cu Apostolul ori Evanghelia în mână. Vlădica semăna mai degrabă cu un simplu bătrân de la schit.
La capătul pădurii Goloseev – acolo unde se află acum livada Orehovatski – era un dâmb iar lângă zapaz se găsea o băncuţă simplă pe care vlădica obişnuia să se odihnească. Era cel mai îndrăgit loc al Înaltului, fiindcă de acolo se deschidea o privelişte măreaţă: oraşul şi Sf. Lavră se vedeau ca în palmă. Folosindu-se de însingurare, mitropolitul şedea aici ore întregi şi înălţându-şi spre cer mâinile arhiereşti se ruga tainic lui Dumnezeu pentru buna sporire a locuitorilor Sf. oraş şi Sf. Lavre Pecerska.
Dorind să-şi facă şi de data asta obişnuita rugăciune, vlădica s-a lăsat în genunchi dar din tufişuri a oeşit un om cu o bâtă. Apropiindu-se de bătrân şi arătându-i băţul, a întrebat:
-„Cât costă băţul ăsta?”
Vlădica a vrut să-l binecuvânteze, însă necunoscutul a mers direct la ţintă:
-„Nu e nevoie…Dă-mi ce ai la tine…”
Mitropolitul a scos liniştit o punguţă în care se aflau 25 de ruble şi înmânându-le a grăit:
-„Ei, frate, îmi pare rău de tine…Cred că aici e cam puţin”
Când şi-a desfăcut haina pentru a scoate banii, necunoscutul a văzut ceasul său de aur cu lanţ şi i-a grăit cu îndrăzneală:
-„Dacă zici că-i puţin, dă şi ceasul pe deasupra”.
Vlădica i-a împlinit cererea cu seninătate.
-„Ehe, se pare că-i de aur…”, a zis necunoscutul.
-„Şi ce? Cu atât mai bine pentru tine, frate…”
-„Cum aşa? Eşti monah şi ai ceas de aur…Sau nu eşti un oarecare?
Eşti iconom poate, sau ce eşti?”
-„Nu, nu sunt iconom”.
-„Da’ ce eşti?”
-„La drept vorbind, mi se spune Mitropolit”.
-„Mitropolit!”, a îngheţat necunoscutul.
-„Ei, da…De ce te-ai înmuiat aşa, iubitule? Domnul cu tine…”
Necunoscutul i-a căzut la picioare.
-„Ei, frate…Scoală-te, hai, condu-mă acasă şi nu te teme de nimic te rog.”
Când s-au apropiat de sihăstrie, vlădica i-a grăit din nou:
-„Uite ce-i, frate…Dă-mi ceasul înapoi…Are numele meu grevat pe el…Nici nu merge bine şi o să dai de necaz atunci când vei încerca să-l vinzi…Mai bine aşteaptă puţin aici şi o să te chem la mine ca pe un pelerin şi o să capeţi nişte bani…”.
Necunoscutul a înapoiat ceasul. Ajuns în pridvor vlădica a poruncit ucenicului de chilie, părintele Serghie să meargă mai degrabă la poartă şi să-l cheme pe pelerinul care stătea acolo şi avusese bunătatea să îl conducă. Părintele a mers la poartă însă necunoscutului i se răciseră de-acum urmele.
-„Ia te uită ce om rău!”, a zis mitropolitul. „Ei, Domnul cu el”.
Aşezându-se pe un scaun şi odihnindu-se puţin, vlădica a poruncit să-i fie adus Teofil, iar când acesta a apărut, a arătat cu mâna către toiagul său şi a grăit zâmbind:
−”Prezicerea ta ,Teofile, s-a împlinit… Băţul ăsta costă nu mai puţin de 25 de ruble…Dar asta încă nu-i nimic, prietene, aici intră şi teama că neprietenul meu ar fi putut să-mi verse tot atât sânge cât apă fiartă ai vărsat tu din samovar…”
-„Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne!”, a răspuns fericitul cu vorba lui îndrăgită…
Drept încheiere vă voi povesti încă o întâmplare ce l-a încredinţat o dată pentru totdeauna pe mitropolit de faptul că fericitul nu era un om obişnuit, ci însuşirile sufletului său erau pline de harul şi Darurile Sf. Duh…
Plimbându-se odată cu trăsura prin pădure vlădica a poruncit vizitiului să mâne la Kitaiev şi oprindu-se pentru un ceas a mers la chilia întâi- stătătorului ca să discute cu acesta o treabă oarecare. Pe drum s-a întâlnit cu fericitul Teofil. Acesta, în loc să ia binecuvântare, a scos de sub rasă un tăciune ars şi l-a aruncat la picioarele Arhipăstorului…Cei din jur au fost cuprinşi de uluire şi au crezut că vlădica se va mânia însă mitropolitul n-a dat acestui fapt nici cea mai mică atenţie şi s-a grăbit mai departe ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Curând după aceasta, vlădica a venit iarăşi la Kitaiev, întâlnindu-l pe Teofil în curtea mănăstirii, l-a oprit şi i-a spus:
-„Ei, ştrengarule, demult n-am mai fost la tine în chilie. Astăzi după Liturghie vin să beau ceai la tine. Vezi numai, să nu mă ospătezi cu ceaiul de data trecută…”
-„Poftiţi, poftiţi, Înalt Preasfinţia Voastră”, a răspuns Teofil cu o închinăciune până la pământ.
Nu se ştie dacă mitropolitul voia doar să stea de vorbă cu fericitul sau dorea să afle ce înţeles avea întâmplarea cu tăciunele: fapt este că după Liturghie vlădica a mers la Teofil…Ce a făcut, fericitul? După ce s-a întors în chilie a poruncit îndată ucenicului să toarne apă într-un butoiaş şi apoi să arunce acolo nisip. După ce „terciul” a fost gata, fericitul a acoperit cu acel glod pereţii locuinţei sale, a uns uşile şi uşorii, a vărsat din belşug şi pe podea dându-şi şi pe faţă până ce a ajuns să semene cu un arab. Şi s-a aşezat pe laviţă în mijlocul odăii aşteptând „sărbătoreşte” pe înaltul oaspete…După o jumătate de oră, uşa chiliei s-a deschis şi a intrat mitropolitul. S-a oprit în prag plin de uimire. Peste tot vedea murdărie şi neorânduială, iar stăpânul chiliei semăna nu cu un monah, ci cu un om ieşit dintr-un horn.
-„Ce înseamnă asta?”, a întrebat mânios Arhipăstorul.
-„Nu vă îndoiţi de nimic, Înalt Preasfinţia Voastră! Poftiţi! Sunt după un incendiu. La mine a fost un incendiu, l-am stins şi m-am murdărit…”
Vlădica mânios i-a aruncat fericitului o privire dispreţuitoare şi a plecat grăbit. Mai înainte însă de a intra el în trăsură, s-a apropiat în fugă Ivan, ucenicul de chilie a lui Teofil şi i-a înmânat 3 sticle cu apă.
-„De la cine? Pentru ce?”, a întrebat mitropolitul.
-„De la părintele Teofil, Înalt Preasfinţia Voastră…A poruncit să vă dau un dar de ospeţie: Spune, a zis, că e bun pentru stins tăciunele.”
-„Pentru stins tăciunele? Ce mai e şi asta?”
-„Cum aţi auzit, Înalt Preasfinţia Voastră”.
-„Dar în sticle ce e ! Ia gustă!”
-„Apă”, a răspuns ucenicul.”Apă chioară, Sfinte Stăpâne”.
-„Apă chioară?”
-„Chiar aşa.”
-„Atunci pune-o la vizitiu în faţă. Se vede că ştrengarul a vrut să proorocească ceva.”
Au trecut câteva săptămâni. De acum era toamnă târzie. La ora 12 noaptea, pe data de 18-19 noiembrie 1844 unul din ascultătorii Lavrei, pe numele său Roman Baranov, a aprins cuptorul în prescurărie şi, împreună cu ceilalţi ascultători a început să pregătească aluatul pentru prescuri. Supraveghetorul prescurăriei, rasoforul Vasilii Titov, împreună cu supraveghetorul brutăriei, rasoforul Leonid Zatvornâi, se pregăteau pentru primirea Sf. Taine. Au mers la utrenie, şi după ce au ieşit din biserică au plecat la chilie, pentru a citi rugăciunile cuvenite. Deodată, la 3 noaptea ascultătorul Iosif Alferov, care era de pază la brutărie, trecând pe coridorul ce despărţea prescurăria de brutărie, a simţit miros de fum înecăcios. Tulburat, Alferov a dat fuga să inspecteze dosul curţii, unde era magazia de lemne şi unele anexe din lemn dar neaflând acolo nimic suspect, a aruncat o privire pe gaura cheii de la uşa ce dădea spre scara dinspre pod, şi a văzut acolo o văpaie puternică. S-a aruncat după cheie de îndată şi când a deschis uşa, fumul l-a împresurat cu atâta putere, încât Alferov s-a dat înapoi speriat…Când s-a cercetat mai în amănunt, s-a dovedit că luase foc un planşeu de lemn din apropierea hornului ce ducea din cuptorul prescurăriei în hornul mare…S-a adunat obştea cu găleţi şi s-au apucat cu toţii să stingă focul, însă din pricina accesului anevoios şi a construcţiei acoperişului din fier, ostenelile lor au fost zadarnice. Focul se înteţea din ce în ce mai tare ajungând să cuprindă brutăria şi prescurăria în întregime. Parcă spre a desăvârşi nenorocirea, în noaptea aceea era o furtună atât de puternică încât tăciunii aprinşi zburau chiar până la mănăstirea înţelege că pentru un asemenea lucru s-au găsit doritori cu atât mai
mult ca fericitul uitase cu desăvârşire de covor…
În fiecare săptămână, în zilele de duminică şi de praznic, veneau la părintele 2 militari care îl aveau la evlavie. Primul dintre ei, ofiţer de stat major a generalului guvernator al Comenduirii Kievului, se numea Mihail Dimitrievici Pozdniak. Celălalt, tovarăşul său, era un ofiţer nu mai puţin strălucit. Aceştia îl cinsteau atât de mult pe fericit încât prânzeau la el în chilie şi petreceau zile întregi în discuţii ziditoare. Odată, cei 2 prieteni s-au vorbit între ei să-i facă fericitului o farsă nevinovată: i-au şterpelit schima veche şi au comandat în oraş una nouă. Fericitul s-a întristat foarte tare şi se tânguia de pierdere. Atunci când vinovaţii i-au adus schimele, el a grăit zâmbind:
-„Poznaşilor! De ce aţi făcut asta? M-aţi băgat în păcat…Mă pregătesc să mă rog la împăratul – ia schima de unde nu-i! Vreau să fac o slujbuliţă în biserică – ia schima de unde nu-i! Slavă lui Dumnezeu că mi-aţi adus-o pe cea veche…”
-„Dar îmbrăcaţi-o pe cea nouă! A dumneavoastră nu mai e bună de nimic!”
-„Farsorilor! Cine se prezintă la paradă înaintea împăratului fără medalii şi fără ordine? În noua schimă încă n-am câştigat nimic, dar în cea veche – ceva mai poţi vedea…”.
Şi fără să îmbrace măcar o dată schima nouă a trimis-o în veşmântăria peşterilor de departe…dar iată şi una din binefacerile ascunse ale fericitului.
Trăia în Lavra ascultătorul N., care avea ascultare la livada Novopasecinâi. Ajungând la vârsta cuvenită, a fost chemat în armată ca recrut, a fost declarat apt şi „i s-a ras fruntea”.Tare s-a mai întristat tânărul nevoitor aşteptând apropiata despărţire de Sf. Mănăstire, dar nu putea să se răscumpere fiindcă nu avea bani. La puţin timp după asta s-a întâlnit cu fericitul, şi acesta din urmă căutând spre el cu stăruinţă i-a zis:
-„De ce te-ai întristat, soldat? Nu vrei să slujeşti împăratului
pământesc? Vrei să rămâi în slujba Împăratului Ceresc?”
-„Of, nu sunt vrednic de mila asta de la Dumnezeu. Eu, păcătosul, n-am loc în Sf. mănăstire a Pecerskăi”, a spus cu tristeţe ascultătorul plângând.
-„Hai, hai, nu plânge, nu fii trist,frate! Vei rămâne să viaţuieşti în Lavră”, i-a răspuns fericitul şi şi-a văzut de drum.
Au trecut 3 zile. A venit pentru închinare la Kiev baroneasa Orlova-Cesmenskaia şi s-a înfăţişat la părintele pentru spovedanie. Nu l-a aflat în chilie dar l-a văzut în curtea mănăstirii şi s-a îndreptat spre el. Ghicindu-i gândul fericitul a vrut să-i pună smerenia la încercare şi a luat-o repede spre pădure, ca şi cum nu ar fi văzut-o. Orlova a pornit pe urmele lui. Fericitul a mărit pasul…Orlova după el…Făcând întoarceri bruşte, abătându-se într-o parte şi în alta – încât Orlova ba îl pierdea din vedere, ba îl vedea iar în depărtare – fericitul a luat-o spre livada Novopasecinâi şi intrând pe portiţă, a pierit din vedere. Emoţionată, baroneasa s-a oprit nehotărâtă, însă spre fericirea ei la poarta grădinii se afla ascultătorul recrut N. S-a apropiat de el întrebându-l:
-„Spuneţi-mi vă rog, părintele Teofil nu a trecut pe aici?”
-„Numai ce a intrat în grădină…”, a răspuns respectuos ascultătorul N., deschizând portiţa Orlovei.
-„Vă rog…”
În culmea fericirii, Orlova a scos din poşetă o pungă de aur şi i-a dat-o recunoscătoare lui N. Aurul ajungea nu doar pentru răscumpărarea din armată ci şi pentru acoperirea celorlalte nevoi ale lui N.Numele fericitului se bucura de atâta slavă în Kiev şi împrejurimi încât nici unul dintre oamenii evlavioşi şi credincioşi – iar pe atunci erau mulţi – nu începea o treabă însemnată fără binecuvântarea lui. Fiecare cuvânt sau sfat al fericitului, oricât de aspru ori greu de împlinit era primit fără şovăială de închinători, ca un glas proorocesc din cer şi era împlinit întocmai.
*
Odată, fericitul mergea pe malul Niprului spre Lavră. Împreună cu el era ucenicul Pantelimon. Era cam 4 după-amiaza şi mai rămăseseră 2 ore până să bată clopotele de vecernie. Ajungând în dreptul locului unde sunt peşterile Lavrei, fericitul a văzut o lotcă bogată şi a zis:
-„Ştii, Pantelimoane, ce m-am gândit?”
-„Ce, batiuşca?”
-„Să trecem de cealaltă parte a Niprului. Acolo n-are cine să se roage lui Dumnezeu, aşa că ne-om ruga noi pentru toţi şi vom citi Sf. Psaltire.”.
-„Cum ştiţi,batiuşca…”
Drumeţii s-au apropiat de mal şi fericitul a dezlegat lotca ce nu avea vâsle şi a grăit către Pantelimon.
-„Şezi…”
-„Da’ cum o să mergem”, a răspuns nedumerit ucenicul. „Că nu avem vâsle, batiuşca…Trebuie să dăm fuga după vâsle”.
-„Nu trebuie…şezi când îţi spun…”
-„Şi de vâslit cum faci? Cu mâinile?”
-„Da’ la ce-ţi trebuie vâsle, nătărăule?”
-„Ca să umblăm pe apă…să cârmuim bărcuţa…”
-„Şezi, şezi…Domnul cârmuieşte întreaga lume, o să cârmuiască şi luntrea noastră…”
Pantelimon s-a aşezat şi se uita să vadă ce-o să se mai întâmple. Fericitul a împins luntrea desprinzând-o de ţărm, s-a aşezat în spatele bărcii şi a deschis Psaltirea.
-„Doamne, binecuvintează”, a grăit el şi s-a afundat în citire. Şi, o minune! Luntrea plutea singură, lin, înainte! Pantelimon stătea mut de uimire şi ţinându-şi răsuflarea nu putea să scoată nici un cuvânt…Valurile legănau barca şubredă…Soarele îşi trimitea din înălţime prietenos razele calde…Un vânticel lin adia în văzduh, mângâind cu gingăşie feşele călătorilor…Deodată, sub ochii ucenicului a strălucit ceva. Din apă au sărit o mulţime de peştişori de aur şi lăsându-se pe fundul bărcii, au început să salte…Pantelimon înlemnit a căutat întrebător spre fericit dar Teofil stătea nemişcat şi încrucişându-şi braţele pe piept, i-a făcut semn să tacă:
-„Linişte…taci… Sunt îngerii lui Dumnezeu… I-a trimis Domnul spre mângăierea noastră…”
Pantelimon a intrat într-o stare de răpire de nedescris şi de tot timpul se uita cu desfătare la peşti; şi atunci când lotca a început să se aproprie de ţărm, peştii au sărit şi s-au ascuns în apă…
Făcând cale întoarsă, s-a întâmplat acelaşi lucru.
-„Pune pază gurii tale”, a grăit fericitul către ucenic. „şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor tale, şi să nu povesteşti nimănui, până la moarte mea, despre ceea ce ai văzut acum…”
Pantelimon a păstrat totul în mare taină până la moartea fericitului şi numai după aceea a povestit minunea multora dintre părinţii Lavrei. Minunat este Domnul, „Care în cer şi pe pământ tot ceea ce voieşte face, pe mări şi în toate adâncurile… A lui este marea şi El a zidit-o pe dânsa…”
Nu mai puţin vrednică de minunată este şi următoarea povestire a ucenicului.
Lucrurile s-au întâmplat în mai 1853, adică la o jumătate de an înainte de moartea fericitului. Stareţ trăia pe atunci în sihăstria Goloseev.
-„Pantelimoane!”, i-a zis o dată, după prânz, ucenicului. „Să mergem în pădure să ne rugăm lui Dumnezeu”.
Au mers. Au umblat prin pădure până ce-au istovit. Fericitul citea pe drum Evanghelia, cânta psalmi şi împletea ciorapi , iar ucenicul tăia cu secera iarba şi o vâra într-o plasă de sfoară, pentru a hrăni, la întoarcere, tăuraşul. Când a venit seara şi soarele a început să apună, drumeţii au plecat spre casă. Trecând pe lângă locul unde unde este acum Sihăstria Preobrajenski, stareţul s-a oprit, zicând:
-„Auzi, Pantelimoane, să ne aşezăm pe dâmb şi să ne uităm la sfânta Lavră.”
Ucenicul obosit atâta aştepta şi, întinzându-se pe iarbă plin de mulţumire a prins să moţăie. Fericitul a scos o bucăţică de gheaţă, a topit-o în apă şi adăugând puţină miere a început să-şi întărească puterile sleite. A trecut jumătate de ceas. Fericitul a strigat :
-„Pantelimoane! Vin drumeţi… Fugi de-i cheamă…”
Ucenicul s-a trezit şi a văzut pe drum o ceată de închinători pe care i-a chemat să vină la fericit.
-„Dumnezeu să vă ajute!”, i-a întâmpinat fericitul.
-„Mulţumim, batiuşca”, au răspuns mujicii.
-„Pesemne că n-aţi mâncat nimic!”
-„De unde, batiuşca…Am mâncat apă cu posmagi, dar mâncare caldă n-am pus în gură de o săptămână întreagă…”
-„Nu-i nimic…Şedeţi, mai staţi puţin de vorbă…Maica Domnului ne va hrăni pe toţi îndată…”
Apoi a scos din coş un ceaun de tuci, a săpat cu cuţitaşul o groapă mică în pământ şi l-a trimis pe ucenic să adune vreascuri.
-„Vreascuri? Da’ ce faceţi cu ele, batiuşca?”, întrebă uimit ucenicul știind că n-are ce să pună pe foc.
-„Tontule! O să fierbem păsat… Nu vezi că trebuie să dăm mîncare la închinători?”
Vreascurile au fost aduse dar nu aveau cu ce aprinde focul.
-„Ei, poftim necaz”, spuse cu supărare Pantelimon. „Nu-i foc, batiușca”.
-„Dar Dumnezeu?!” a răspuns fericitul cu încredințare. Și înălțându-și ochii spre cer începu să se roage: „Doamne! Înaintea Ta merge focul și fulgerele tale luminează lumea… Ci ascultă Doamne glasul rugăciunii mele, când strig către Tine, când ridic mâinile mele spre Biserica Ta cea Sf… Auzi-mă: să mănânce săracii și să se sature și să laude numele Tău cel prea bun!” Spunând asta a făcut o metanie mare către răsărit și a blagoslovit ceaunul:
-„În numele Tatălui și al Fiului și al Sf Duh…”
Dar numai ce a rostit aceste cuvinte, că sub ceaun s-a ridicat un firicel cenușiu de fum și vreascurile s-au aprins cu flacăra strălucitoare… Văzând minunea Pantelimon vroia s-o rupă la fugă, dar fericitul i-a poruncit să rupă iarbăși s-o arunce în ceaun. El a pus câteva pietricele luate din coș și o bucățică de gheață. Când totul a început să fiarbă, fericitul fără a opri rugăciunea, a mai binecuvântat o dată ceaunul și a amestecat:
-„Ei, acum gustă!”, a rostit el întorcându-se spre ucenic.
Pantelimon a luat puțin pe vârful lingurii și a lins neîncrezător; apoi a mai luat o dată și a gustat o lingură întreagă.
-„Batiușca! Păi e terci de griș…”, a strigat în culmea uluirii.
-„Da, toarnă oaspeților mai iute, nătărăule, că se răcește”.
Ucenicul a înșfăcat ceaunul cu bucurie și cu teamă și a început să toarne în străchinele de drum ale închinătorilor; dar o, minune! Oricât ar fi turnat, terciul nu se împuţina. Toţi fuseseră hrăniţi, îndestulaţi, iar ceaunul era parcă plin. Şi aşa cum au fost înmulţite pâinile în pustie pentru a ajunge la o mulţime de popor (Mt. 14, 19-20) aşa şi acum a fost înmulţită hrana prin rugăciunile fericitului…
-„Ei, acum rămâneţi cu Dumnezeu”, a grăit fericitul către pelerini, după ce aceștia au terminat de mâncat. „Mergeți în Sf. Lavră și rugați-vă pentru toți…”
Mujicii au pornit la drum și când au ajuns la Lavră au început cu bucurie și cu teamă să povestească tuturor despre minunea la care fuseseră martori.
Mare este Dumnezeul nostru care a deschis porțile cerului, a plouat mană și a trimis mâncare până la saț și au mâncat și s-au săturat… Căci tot ce veți cere cu credință, rugându-vă veți primi…
*
În ziua de 5 iulie a anului 1853, la ora 8 dimineața, a venit în Lavră igumena Serafima din mănăstirea Kievo-Florovski împreună cu iconoama sa, monahia Agnia, pentru a-l ruga pe mitropolit să slujească Sf. Liturghie cu prilejul praznicului Icoanei Kazanskaia a Maicii Domnului. Vlădica le-a primit cu multă dragoste și a acceptat cererea lor.
-„Bine, bine…”, a grăit el, „vin, vin neapărat… Numai să pregătiți tot ce trebuie pentru slujbă…”
Igumena dădu să-și ia rămas bun însă mitropolitul o opri.
-„Unde pleci, cinstită maică? Acasă, pesemne?”
-„Cred că acasă, Înalt-Presfințite”
-„Nu vrei să vii cu mine la Kitaiev? Avem acolo un paraclis cu hramul Preacuviosului Serghie. Astăzi mă pregătesc să slujesc Sf. Liturghie acolo. Uite, ai să te rogi și tu acolo cu noi.”
-„Blagosloviți, Sf. Stăpâne… Cu mare plăcere…”
Mitropolitul a început să se agite pregătindu-se de drum dar spre marea sa amărăciune nu-ți găsea mătăniile. De obicei îi dispăreau foarte des din scrin felurite lucruri: batiste, brâuri, mătănii… pe care le împărțea de blagoslovenie iar câteodată, neavând bani la îndemână, chiar ca milostenie.
-„Ah, ce necaz… Oare nu cumva am uitat mătăniile la Goloseev?”
L-a chemat pe ucenicul de chilie, părintele Nazarie.
-„Nu le vreți pe ale mele?”, a propus maica Serafima.
-„Pe ale tale? Și tu să rămâi fără metanii? Nu este bine! Se zice că-i semn rău… Ei, oricum ar fi, dă-le pe ale tale…”
Igumena i-a dat metaniile vlădicăi şi au plecat împreună cu Agnia la Kitaiev.
Sihăstria K. era foarte agitată. Totul se scutura, se curăţa, se deretica. Mitropolitul înştiinţase cu mare întârziere despre sosirea sa şi paraclisierii luaţi pe neaşteptate, se agitau şi fugeau prin biserica pregătind odăjdiile, iar veşmântarul şi întâi-stătătorul erau cu totul istoviţi. Pentru a nu scăpa sosirea vlădicăi, încă din zori fusese trimis un stăjer în clopotniţă care să ia aminte la toate trăsurile care treceau. Şi iată staja, văzând echipajul igumenei de la Florovski şi luându-l drept echipajul mitropolitului, a strigat cu zelul propriu ascultătorilor:
-„Vine”
Clopotarul atâta aștepta și a bătut cumâna tare toate clopotele.
Neîntârziat a ieșit din biserică obștea cu prapurii, cu crucea, cu aghiasmă şi în frunte cu întâi-stătătorul s-au rânduit câte 2 la porţi.
Trăsura s-a apropiat, vizitiul a oprit caii însă în locul vlădicăi a ieşit… Serafima, igumena de la Florovski. În curând a sosit şi mitropolitul. Liturghia a fost slujită sărbătoreşte, precum se cuvenea. Biserica şi curtea erau pline ochi de închinători. La Liturghie şi Tedeum a luat parte şi părintele Teofil care, după obiceiul său stătea întors pe jumătate, cu spatele la ceilalţi. După sfârşitul Liturghiei, mitropolitul a început să binecuvinteze poporul iar egumena Serafima împreună cu Agnia s-au îndreptat spre porţi, ca să plece acasă. Teofil le-a tăiat calea şi fără a răspunde la salutul Serafimei a scos din buzunar o sticlă cu nisip şi a presărat-o peste capul ei. Serafima a ţipat speriată şi s-a îndreptat spre porţi în mare tulburare. Când să intre în trăsură s-a apropiat în fugă Ivan, ucenicul părintelui Teofil, şi i-a înmânat Agniei o cămaşă femeiască lungă în care era înfăşurat un snop de secară.
-„Ah, Dumnezeule, ce-i asta?”, s-a tras înapoi Agnia.
-„Nu vă temeţi. Batiuşka Teofil a trimis asta cu mesajul:«Agnia să-şi strângă spicele şi să şi le ia, iar mie să-mi trimită paiele inapoi»”.
Agnia a primit darul foarte tulburată şi l-a pus în trăsură. Ce voia să prezică fericitul? Iată ce: îndată ce au ajuns acasă Seradima s-a simţit rău iar către seară a căzut la pat. De hram, când mitropolitul a venit să slujească Liturghia, Serafima deja nu mai era în stare să se scoale din pat. Vlădica a aflat de la surori despre bolala ei neaşteptată şi s-a întristat peste măsură.
-„Dumnezeu să o păzească. Atât de tânără, înfloritoare, plină de viaţă, şi a slăbănogit…Haideţi să o mângâiem”. Si a plecat cu generalul guvernator, cneazul Vasilcikov ce se afla acolo- o pildă de fiu adevărat şi iubitor de Dumnezeu. Când au intrat în dormitor bolnava zăcea nemişcată. Băgând de seamă venirea înalţilor oaspeţi a dorit să se ridice dar Vlădica a oprit-o.
-„Mătăniile, îţi aminteşti de mătănii? Presimţirea mea s-a îndreptăţit…” Şi i-a dat maicii Serafima blagoslovenia arhierească şi i-a urat grabnică însănătoşire.
Spre seară Serafimei i s-a făcut mai rău iar pe 10 iulie, în ziua pomenirii preacuviosului Antonie de la Pecerska şi-a simţit venirea morţii şi a poruncit să se trimită în Lavră o trăsură pentru a-l aduce pe duhovnicul ei, Ieroschimonahul Partenie. Când părintele a ajuns la ea cu Sf. Daruri era prea târziu: Serafima murise.
În locul răposatei a fost aleasă ca igumenă Agnia, şi în data de 12 iulie, Agnia a intrat în noua sa îndatorire.
*
Pe data de 13 septembrie 1851, într-o zi de vineri, la ora 7 seara împăratul Nikolai Pavloviki (Nikolai I), însoţit de marii duci Nikolai şi Mihail Nikolaieviki, a sosit la Kiev. Fiind deja întuneric şi venind pe un drum neîndemânos, ţarul nu avea timp să treacă prin Lavră, aşa că a mers de-a dreptul la guvernatorul militar acasă.În ziua următoare, 14, cu prilejul praznicului Înălţării Sf. Cruci, călătorii au luat parte la Liturghia săvârşită de mitropolitul Filaret. Ulterior, la ora 11 a avut loc inspecţia trupelor în piaţa Esplanadei de unde Ţarul a mers în Catedrala Sf. Sofia, iar de acolo în mănăstirea Mihailovski; după aceea a inspectat oraşul, fortificaţiile renovate, celelalte anexe şi arsenalul. Pe 15 septembrie, Ţarul a plecat însoţit de duci să inspecteze trupele în Elisavetgrad.
Pe data de 19, la ora 12, Ţarul s-a întors singur la Kiev. La ora 2 după-amiază, însoţit de generalul guvernator şi de inginerii militari a inspectat lucrările de la fortificaţii şi de la porţile noi numite Nikolskie, a trecut pe jos pe lângă grajdurile Lavrei, aflate lângă mănăstirea Nikolskii, până la Catedrala Militară. Cu echipajul a trecut prin Pecerska tăind calea fericitului. Toate strădaniile vizitiului au fost zadarnice: caii se smunceau ba la dreapta, ba la stânga, dar chip să-i mişte nu s-a găsit.
Ţarul era interesat de monahul îmbrăcat într-un caftan zdrenţuros. Cei din suită s-au aruncat fără întârziere asupra lui Teofil şi l-au adus înaintea Ţarului.
-„Ce fel de om eşti tu?”
-„Om a lui Dumnezeu”, i-a răspuns fericitul cu simplitate copilărească.
-„Ştiu că a lui Dumnezeu dar de unde vii şi încotro te duci?”
-„De unde vin, acolo nu mai sunt…Unde sunt acum, vede toată lumea…Unde o să fiu, numai Dumnezeu ştie…”
Ţarul a privit întrebător către însoţitorii săi şi s-au grăbit să-i explice că e vorba de un monah nebun pentru Hristos.
-„Monah nebun pentru Hristos?…Ciudat…”.Şi întorcându-se către Teofil l-a întrebat:
-„Ei, mergi cu Dumnezeu…Urează-mi drum bun”.
-„Nu, împărate…trebuie să treci prin spini”, a răspuns fericitul suindu-se liniştit în teleaga sa.
În acea clipă, caii s-au tras într-o parte iar echipajul împărătesc a pornit înainte. Ţarul a auzit cuvintele prooroceşti ale părintelui şi s-a uitat curios la ciudatul monah.
Pe 20 sept. Dimineaţa, Ţarul a vizitat pe neaşteptate Lavra unde a intrat în biserica mare în timpul Sf. Liturghii când se cânta Axionul. După obişnuitele rugăciuni pentru călătorie, Ţarul cerând să nu fie petrecut cu fast a luat binecuvântare de la mitropolit şi s-a îndreptat spre Sankt- Petersburg.
În anul 1852, Ţarul a vizitat pentru ultima oară Kievul apoi a urmat războiul Crimeii în care a murit – duminica la 5 octombrie, la ora 11 dimineaţa. În dialogul cu mitropolitul Ţarul ar fi vrut să ştie ce soartă aşteaptă Rusia în viitor.
-„Dar asta nu ştie nimeni afară de Dumnezeu”, a suspinat mitropolitul.
-„Ştiu, ştiu, că aşa e…”, a răspuns Ţarul „dar ştiu că sfânta Lavră a fost mereu bogată în monahi evlavioşi ce poartă în sine duhul adevăratei vieţi nevoitoare…Oare nu mai aveţi şi acum părinţi însufleţiţi de har, la care aş putea să cer sfat cu privire la proiectele mele politice?”
-„Este, Împărate”, zise mitropolitul „este un astfel de bărbat… Şi cu toate că felul lui de viaţă nu aduce deloc cu cel al monahilor totuşi pot să vă încredinţez că sub acoperământulu simplităţii şi nebuniei sale se ascunde harul Duhului Sfânt şi darul înaite-vederii”
-„Oare nu este cumva un monah înalt, pe care l-am întâlnit în drum?
Pe cât îmi amintesc, călătorea atunci într-o teleagă trasă de un tăuraş…”
-„Nu te înşeli Împărate. El schimonahul Teofil…Dacă Măria Voastră doreşte îl voi înfăţişa numai decât. Trăieşte în sihăstria Kitaiev şi peste un ceas îl va aduce trasura mea”
-„Nu , nu e nevoie vom merge noi personal la el… Va fi mult mai bine aşa…”După convorbirea aceasta a vizitat catedrala Sf. Sofia şi s-a îndreptat
către sihăstria Kitaievului. În ciuda faptului că mitropolitul a trimis un călăreţ care ducea poruncă de a se face totul ca Teofil să fie reţinut pentru toată ziua în mănăstire, fericitul s-a strecurat pe porţi şi a plecat în pădure. Înainte văzând cu duhul apropierea echipajului imperial, i-a ieşit în întâmpinare în Goloseev, ascunzându-se după un copac mare. Apoi aştepta clipa când echipajul va urca dealul la pas. Şi-a zgârâiat până la sânge mâinile şi faţă şi a scormonit un furnicar şi s-a aşezat pe spate în mijlocul lui.
În acea zi vremea era însorită şi caldă. Ţarul a tăcut tot timpul şi privea locurile cuprins de îngândurare. Deodată privirea sa ageră s-a oprit asupra unei pete negre.
-„Ce-i acolo un cadavru sau ce?”
-„Gavriil !, ia uită-te tu, frate”, s-a ardesat mitropolitul camerierului care şedea pe capră.
-„E un om care zace Î.P-voastre. Atâta doar că nu e mort ci e viu, i se mişcă picioarele…Zace pe un furnicar.”
-„Ciudat”, zice Ţarul şi porunci vizitiului să mâne acolo. Când s-au apropiat de furnicar, Teofil zăcea nemişcat. Mâinile erau încucişate pe piept şi pe tot trupul şi faţa lui roiau grămezi de furnici.
-„E schimonahul Teofil”,i-a şoptit mitropolitul Ţarului.”Este chiar părintele la care mergem. Teofil, de ce zaci aici? Ridică-te, pârlitule! Ţarul vrea să stea de vorbă cu tine…”
Tăcere.
-„Ciudat”, a zis Ţarul şi s-a întors la traăsură.
-„Nu! Lucru are un rost MăriaVoastră. Inima mea simte că năzbâtia lui este cu tâlc”.
Oricât s-a străduit Vlădica să-i tâlcuiască Ţarului fapta n-a putut ajunge la un răspuns limpede.
A trecut câtva timp. Rusia a declarat râzboi Turciei. Pe 2 septembrie 1854 flota aliată (70.000 de englezi, francezi şi turci) a ajuns la ţărmul Crimeii. Armata rusă s-a pregătit pentru o apărare deznădăjduită în frunte cu vitejii amirali Kornilov, Nahimov şi Istomin. În acest război au ajutat la întărirea fortificaţiilor, chiar şi femeile cu copii. Una dintre baterii a fost ridicată numai de către femei drept care s-a şi numit „Bateria fetelor”. Împovărat de amar, Ţarul Nikolai, îmbătrânea pe timp ce trecea; a răcit şi a căzut la pat şi apoi chinuit de întristare a murit.
Mitropolitul a aprimit vestea cu lacrimi în ochi.”nu mai e în Rusia părintele nostru drag. Nu o să-l mai vedem între zidurile mănăstirii noastre…Nu o să-i mai auzim glasul împărătesc…Îţi aduci aminte Gavriile călătoria pe care am făcut-o cu Ţarul la Kitaiev? Ţi-aduci aminte de furnicar? ”
-„Cum să nu-mi amintesc Sfinte Stăpâne, asta a fost acum 3 ani.”
-„Ei bine, să ştii că proorocia lui mie limpede ca lumina zilei…Furnicile sunt vrăjmaţii înverşunaţi ai patriei noastre; mâinile încrucişate şi ochii închişi earau semnul morţii grabnice a iubitului nostru Ţar…”
Într-o omilie rostită cu prilejul Duminicii toturor Sfinţilor, Sf. Ion Maximovici spune: ”Iată acum nu ce mult de vremurile noastre, a venit în Kiev Ţarul Nikolai I. Acolo l-a întâmpinat, aşezat pe podea fericitul Teofil, i-a dat diferite poveţe şi Ţarul, cârmuitorul autocratat, înaintea căruia tremura Europa, lua aminte la glasul lui”.

Cu puţin înainte de sfârşitul său care s-a întâmplat în ziua de 23 aprilie a anului 1853, fericitul Teofil s-a mutat din Kitaiev în Goloseev. N-a făcut asta silit de mai-mari şi nici din voia sa, ci împlinind dorinţa întâi-stătătorului de la Goloseev, care nutrea faţă de fericit sinceră dragoste şi cinstire.
-„Fie după voia ta”, i-a zis fericitul ca răspuns la călduroasa chemare a sa. „O să mă mut la tine, dar ţine minte – mă voi întoarce ca să mor în vechiul cuib”.
Aceste cuvinte s-au dovedit prooroceşti: în ziua de 15 iulie, fericitul Teofil, la porunca mitropolitului s-a întors iar la Kitaiev…
În ultima vreme a vieţii sale pe pământ începuseră să-l slăbească puterile văzând cu ochii; el nu voia să se supună trupului şi se înstrăina de orice odihnă trupească mângâindu-se doar duhovniceşte: cugetarea la Dumnezeu şi rugăciunea. În acestea îşi găsea el mângâierea şi bucuria…În acestea simţea el că se află singurul izvor al tăriei şi puterii sale: căci îndată ce începeau să-l strâmtoreze suferinţele trupeşti, se scula la rugăciune, înnoindu-şi sufletul şi trupul precum „tinereţile vulturului”. Astfel, fără a-şi schimba felul de viaţă şi obiceiurile, fericitul continua să trăiască la fel ca mai înainte: blând cu obiceiurile, tăcut, smerit cu inima, umilit cu duhul, neprihănit cu fapta, osârduitor la toată osteneala, iubitor de mâncare proastă şi pat aspru, zdrenţăros la port, trăind într-o chilie strâmtă, plin de suferinţe trupeşti, izvor al bucuriei sufleteşti, necazuri, lipsuri şi nevoi – de dragul Preaiubitului Hristos Domnul. O, ce mare dragoste neiubitoare de sine! Ce mare nevoinţă întru cugetare şi răbdare ce întrece puterile omeneşti!
Oricine putea să aibă în el o pildă vrednică de cinstire. Faţa lui, luminată de curăţia sufletului, era o icoană a blândeţii, smereniei şi simplităţii evanghelice. Privirea sa adâncă şi fruntea sa îngândurată dădeau mărturie limpede asupra faptului că mintea lui era întotdeauna prinsă cu cele nevăzute. Vieţuind cu oamenii la arătare, fericitul petrecea lăuntric cu Dumnezeu, călătorind cu mintea în cer. Dar numai cei care aveau cunoştinţă de „lucrarea minţii” puteau vedea că el săvărşeşte mereu şi fără încetare rugăciunea în mintea şi inima sa.
Prima stare a vieţii duhovniceşti – calea mult-pătimitoare şi mâhnicioasă a crucii, lupta cu sine însuşi, cu lumea şi cu diavolul era pentru el terminată; venise cea de a doua stare: adânca pace şi tihnă a sufletului care, biruind cu harul lui Hristos patimile omeneşti, era deja curăţit, luminat şi în tainică părtăţie cu Dumnezeu, aflase încă de aici de pe pământ zălogul viitoarei fericiri cereşti…
Noi, oamenii păcătoşi care nu ne-am curăţit inima de patimi, nu putem atinge cu mintea această minunată taină a stării harice a sufletului dreptului, căci în această lume ascunsă pentru noi, domnesc cu totul alte legi care nu se potrivesc cu măsura noastră pământească. Noi nu putem decât să contemplăm cu evlavie câteva raze ale acestei curăţii luminoase, ajunse la asemănarea cu Dumnezeu, dar şi acestea sunt cele mai slabe care împotriva voii purtătorilor acestui har, străbat prin jur cu faptele, cuvintele şi mişcările lor neobişnuite. Lovindu-ne inimile cu căldura harului, ele covârşesc şi smeresc mintea noastră cu neobişnuita strălucire a lucrurilor, atrăgându-ne inimile către aceşti minunaţi aleşi ai lui Dumnezeu.
Felul de viaţă din sihăstriile Kitaiev şi Goloseev, adică din sihăstriile unde a trăit stareţul Teofil, se deosebeau prin caracterul lor patriarhal în duhul cucerniciei monahale. După vecernie aici nu mai putea fi întâlnit nici un mirean: aceasta era parcă vremea rânduită pentru plecarea lor din mănăstire. Obştea avea libertatea să-şi caute loc potrivit pentru rugăciune: fiecare se afla sub „smochinul său”, sau în colţişorul tihnit, în grădiniţa din faţa chiliei sau în livadă. Iată mărturia vestitului nevoitor – fericitul Partenie, căruia îi plăcea să se plimbe prin livadă, atunci când locuia în Goloseev: „Pe aici se poartă duhul Preacuvioşilor părinţi ai Pecerskăi; şi dacă este pe pământ bucurie şi mângâiere, este în liniştea pustiei.Oamenii ne despart de Dumnezeu, iar pustia ne apropie de El…”
De aceeaşi gândire duhovnicească se ţinea şi fericitul Teofil, care stătea cu zilele în pădure. Acolo, în afară de o buturugă mare pe care se ruga în genunchi, mai avea şi o scorbură uriaşă a unui stejar bătrân tăiat în care atârna un crucifix şi ardea candela. Aşa petrecea el nopţi şi zile, rămânând singur cu Cel Singur, fiindcă „împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Lui Iisus Hristos” (I In.1,3).
Câteodată, în zilele fierbinţi de vară, Teofil era văzut în pădure gol, lucru pe care îl făcea ca să-şi lase trupul şi aşa istovit de o neobişnuită înfrânare şi postiri, pradă ţânţarilor şi altor gânganii veninoase. Şi aşa cum Adam cel zidit mai înainte de cădere umbla gol şi nu se ruşina, aşa şi fericitul nu se ruşina de goliciunea sa, „îmbrăcat fiind cu veşmântul nepătimirii”.
În ultimele zile ale vieţii sale era văzut şi în Lavră, unde venea în fiecare zi să slujească un acatistMaicii Domnului înaintea icoanei Sale făcătoare de minuni numită: „Censtohovska”, care se află până acum în brutăria obştii. Aflarea acestei icoane s-a întâmplat în anii 40 ai veacului trecut. Atunci a venit la Lavra o ţărancă bolnavă, din gubernia Voronej, declarând că i s-a arătat în vis Maica Domnului şi i-a poruncit să meargă la Lavră şi să caute icoana Ei cu acest nume, aflată în uitare în brutăria obştii. „Dacă se va face moliftă pentru tine înaintea ei, vei fi sănătoasă”, a spus Împărăteasa Cerurilor şi s-a făcut nevăzută….La rugăminţile stăruitoare ale femeii, monahii Lavrei au căutat cu luare aminte şi au găsit, printre lucrurile vechi din magazie, un tablou făcut sul pe care era înfăţişată Maica Domnului. Bolnava a cerut îndată moliftă înaintea icoanei şi a plecat acasă vindecată. De atunci icoana a fost atârnată cu cinste pe perete şi cei ce se închinau cu credinţă primeau tămăduiri…
Un tânăr din slobozia Kotevna, gubernia Harkov, pe nume Gherghi Krivuşa, suferea de la 5 ani de un reumatism chinuitor. Tatăl său Grigori a făgăduit cu jurământ să facă pentru icoană o îmbrăcăminte de preţ dacă fiul i se va însănătoşi. Aşa s-a întâmplat iar tatăl a dat comandă la Moscova – 1887 – de o îmbrăcăminte din argint, care dovedeşte până azi minunea care s-a săvârşit. Iar chivotul scump, aurit şi sculptat în care se găsea icoana, a fost făcut prin râvna răposatului chelar, arhimandritul Levkie şi a monahului Amfilohie.
Slujba o săvârşea într-un mod original: Înhăţa de la paraclisierii Bisericii Mari primele odăjdii care se nimereau, se înveşmânta şi mergea pe la chiliile fraţilor ca să adune cântăreţi pentru acatist. Dacă se împotrivea cineva era bătut fără cruţare cu toiagul. Slujbele fericitului erau întotdeauna măreţe participând o mulţime de oameni.
În ultimele luni ale vieţii sale fericitul vorbea mai mult cu oamenii dându-le sfaturi şi poveţe şi îndemnându-i să nu uite la rugăciunile lor pe „puturosul” Teofil. Se observa o adâncă cunoaştere a Sf. Scripturi, al cărei tâlc şi duh îl pătrundea cu inima luminată de harul lui Dumnezeu şi călăuzită de experienţa vieţii duhovniceşti.
El repeta adesea:
-„Iubiţi-vă unul pe altul cu dragoste sfântă şi nu ţineţi mânie. Nu vă lăsaţi amăgiţi de nimic; nu vă alipiţi inima de nici un lucru pământesc; toate acestea le vom lăsa aici şi ne vor urma numai faptele cele bune. Bine va fi de trăit în Rai cu Dumnezeu: dar să nu dea Domnul să ajungă careva în iad cu dracii!…Trebuie să vă îngrijiţi de suflet mai mult decât de trup, să vă rugaţi mai des şi să vă plângeţi păcatele, dar nu numai pe ale voastre ci şi pe ale aproapelui vostru; fără asta nici un trup omenesc nu se va mântui…Mulţi credincioşi sunt azi şi mulţi s-au îndepărtat de turma lui Hristos. Vai lor…Păstorul nostru este Domnul. Toate oile Sale merg în urma Lui împlinind poruncile. E drept, sunt şi oi slabe şi bolnave dar şi acestea se ţin de turmă. Cei care şi-au pierdut credinţa însă sunt cu totul despărţiţi de turmă şi lepădaţi spre mâncarea fiarelor. Ei nu ascultă glasul Lui. Oile Mele ascultă de glasul Meu şi Eu le cunosc pe ele şi ele vin după Mine…Nu vă cunosc pre voi; plecaţi de la mine – le va zice în ziua înfricoşatei Judecăţi.”
Cunoscutul pelerin Iv. Ivanov Troiţki, mort în 1897, om ce avuse prilejul să îl vadă pe fericitul Teofil cu puţin timp înainte de moartea sa, stătuse aproape o vară întreagă la Kitaiev. A terminat cursurile Seminarului duhovnicesc din Tveri. A trăit pelerin mai mult de 50 de ani. Înainte de moarte a postit şi s-a împărtăşit în mănăstirea Sofievski din oraşul Rîbinsk. După aceea a plecat la Moscova însoţit de duhovnic şi a rămas la nişte necunoscuţi. Stăpâna casei s-a neliniştit de starea sănătăţii lui însă Ivanov i- a spus: „Nu te tulbura, matuşca, mai apoi o să rămână 6 luni îngerii în casa ta iar după mine o să vină din Bejeţk Feodor Feodorovici – un negustor vestit”. În pofida marii sale slăbiciuni a mers la priveghere de unde a fost adus în stare de nesimţire. S-a trezit dimineaţa la ora 7 şi a întrebat: „Pentru ce Liturghie bat clopotele?”. I s-a răspuns: „Pentru cea de dimineaţă; mai dormiţi până la cea de după-amiază; o să vă trezim noi”.Bolnavul a adormit pentru a doua oară dar nu s-a mai trezit. Negustorul F.F. a anunţat moartea bătrânului. A venit la Moscova şi i-a adus trupul la Bejeţk, unde l-a înmormântat în cimitirul oraşului.
„Nu stăteam mult la el în chilie”, povestea Troiţki lui V.I.Bobkov, monah al Lavrei Kievo-Pecerska, „ci mai degrabă umblam prin pădure. Acolo fericitul mă punea să citesc la Psaltire cu voce tare iar câteodată mă oprea şi tâlcuia din cele citite; iar când oboseam, mă trimitea la Goloseev după lapte, pe care lăptăresele ni-l dădeau cu mare bucurie şi pe care îl beam în pădure. După ce ne întorceam acasă, fericitul îi primea pe pelerini, iar eu fierbeam găluşte cu care-i hrăneam…”
Iată alte impresii ale lui Troiţki, adunate din scrisorile lui către părintele Adrian, stareţ la sihăstria Iugsk-Dorofeev: „Domnul m-a învrednicit să-l slujesc pe fericitul Teofil chiar şi aşa, fără destoinicie. Numai privindu-l pe acest iubitor de Dumnezeu, istovit de nevoinţe, văzând viaţa lui de neprătuns cu mintea, fără prieteni printre oameni, surghiunul lui din lumea mare şi strălucitoare, zdrenţele lui în care umbla şi la biserică şi în mănăstire – fără de voie trezesc mintea mea adormită, făcând-o să se cucernicească. Viaţa lui, pildele lui, observaţiile şi lecţiile ziditoare pe care mi le-a dat vi le voi povesti când ne vom întâlni…I-a părut rău să se despartă de mine. La început a dorit să rămân până la Pocrov (Praznicul Acoperământului Maicii Domnului – în Ucraina o sărbătoare foarte importantă), apoi a vrut să iernez la Kiev drept care m-a şi pus să înaintez cerere la vlădica din Tveri pentru eliberarea paşaportului pentru încă un an. Însă dorul de dumneavoastră m-a oprit de a mă învoi la cererea lui şi gândurile mele erau pline de îndoieli – dar când am primit scrisoarea dumneavoastră care mă chema în chip hotărât, fericitul a prevăzut starea de fapt şi m-a binecuvântat, zicându-mi: Acuma n-am nevoie de tine: mergi unde te cheamă; şi m-am minunat de înaintea lui vedere…”
„Îmi amintesc de parcă ieri s-ar fi întâmplat – îi povestea o doamnă – cum am venit într-o zi la Goloseev cu o ceată întreagă. Mama mea îl cunoştea bine pe fericit şi îmi poruncise să i-au binecuvântare de la părintele. Când am ajuns noi, părintele nu era în mănăstire aşa că am plecat în pădure să-l căutăm. N-aveam pe atunci decât 6 ani iar frăţiorul meu Şura – 5. Pe când ne zbenguiam noi şi ne jucam, văd sub buza unei râpe adânci un stejar uriaş tăiat. Şura, am ţipat eu, acolo e un copac cu o scorbură! Acolo am văzut un monah slab, înalt, stând şi rugându-se. Pe cap avea un fes asemănător cu cel al Sf. Serafim, iar în mâini o carte deschisă. Nu m-am speriat şi am alergat la tovarăşii mei, strigând: Veniţi! Veniţi! Părintele Teofil stă în scorbură!…Fericitul a ieşit înaintea noastră. Faţa lui era atât de luminoasă şi zâmbea sfânt.Ne-a blagoslovit pe noi, copiii. S-a apropiat de Şura şi i-a spus: Tu eşti copil bun, blând, drag, ascultător…Să te blagoslovească Domnul…Ei, dar cei buni şi lui Dumnezeu îi trebuie…
După aceea s-a apropiat de mine, şi-a aşezat mâinile pe capul meu, m- a netezit şi a suspinat adânc: Biet copil…Amară este soarta ta…O viaţă întreagă te vei osteni pe pământ şi n-o să ai parte de recunoştinţă de la nimeni…După asta Şura s-a îmbolnăvit şi după 3 luni a răposat iar eu pătimesc singură de o viaţă: mi-am cheltuit puterile pentru străini şi n-am parte de recunoştinţă…Dar asta nu e totul…S-a apropiat sora mea Pelaghia Grigorievna Ianovskaia iar fericitul s-a aruncat parcă asupra ei: Vezi, proasto, câtă lume ai adus?! Să fi adus doar 2 dar tu ai adus 17 suflete sub blagoslovenie. Ai plănuit să-l smulgi pe părinte de la rugăciune…Dacă eşti aşa de deşteaptă, ia să-i duci înapoi prin râpa aceea…Şi a arătat o râpă mare. Noi am rămas nedumeriţi. Cei mai în vârstă cugetau în sinea lor: dacă trecem prin râpă, acolo e smârc şi o să ne murdărim încălţămintea, ba chiar s-ar putea ca cei mici să răcească. Şi profitând de faptul că fericitul a intrat iar în scorbură, noi, fără a sta mult pe gânduri, am făcut cale întoarsă prin loc uscat…
Nu cu mult timp după această întâmplare, mama mea, Agafia Ivanovna Cernikova a mers la fericitul împreună cu o văduvă, negustoreasă din Kiev – Xenia Ivanovna Mizerinkova. L-au găsit acasă pe fericit. A aşezat-o pe mama pe laviţă şi întorcându-se către negustoreasă a grăit: Ei, Xenia Ivanovna…Îndată ce ajungi acasă să-mi pregăteşti colţunaşi cu varză. Vezi, să iasă gustoşi. O să-l trimit pe ucenicul meu Ivan după ele.
În drum spre casă, Mizernikova i-a spus mamei: Pentru numele Domnului, pregătiţi dumneavoastră ceea ce a comandat părintele Teofil.Drept să vă spun n-am când…o să vă trimit făină şi ulei. Mama s-a învoit şi a pregătit colţunaşii. În ziua rânduită a venit Ivan, aducând cu sine un cozonac uriaş, moale precum şi 2 prescuri: una mare şi una mică.
-De ce ai adus, Ivane, prescurile?, a întrebat mama
-Batiuşca le-a trimis. Dă-i văduvei pasca şi prescura mare iar negustoresei – prescura mică. Văduva s-a ostenit şi a copt pentru mine colţunaşi iar negustoreasa n-a vrut să-şi dea osteneala…Aşa că dă-i prescura mică… Iată cum ghicise înainte-văzătorul cine se ostenise mai mult pentru el…”.
-„Aveam 12 ani atunci când m-am gândit pentru prima dată să cer sfat părintelui Teofil”, povesteşte Eufrosina Mihailova Ţâbulskaia, târgoveaţă din Kiev. Rămânând orfană de ambii părinţi, locuiam tot timpul printre străini suferind nevoi, jigniri şi strâmtorări. Auzind însă de la oameni de bine că în Kitaiev trăieşte un „batiuşca sfânt”, m-am hotărât să ajung la el cu orice preţ. N-am mers singură ci împreună cu 2 femei. Cum treceam noi prin pădure ne iese un monah înalt şi zdrenţăros.
-Tu pe cine cauţi?- a întrebat el, apropiindu-se de mine.
-Pe părintele Teofil, i-am răspuns.
-Ai nevoie de el? Ai nevoie, zici? Ei, dacă ai nevoie, mergi la el în chilioară.
Mergeam plângând amar iar tovarăşele mele râdeau în gura mare – îşi tot băteau joc de bătrân fiindcă le părea caraghios. „Sunt nişte proaste, le- am zis eu, şi nu o dată o să plângeţi cu lacrimi amare fiindcă l-aţi luat în râs pe drept”.
Ne apropiam de chilie şi când ne uităm – bătrânul mergea în urma noastră. Nici o vorbă nu ne-a spus ci doar s-a uitat aspru la tovarăşele mele şi a intrat în chilie. După un minut a ieşit aducând o prescură pentru mine iar pentru tovarăşele mele – coji de cartofi şi rac roşu stricat care reprezentau mare ruşine pentru faptele lor necuviincioase.
-Batiuşca! Eu vreau să intru în mănăstirea Rjişcevsk…i-am zis eu fericitului primind prescura cu lacrimi în ochi.
-Ia uite unde te-ai gândit să mergi…Ia uită-te în ochii mei…
M-am apropiat şi am început să mă uit drept în ochii lui ca un soldat.
-Nu!…- a spus cu hotărâre fericitul, tu n-ai să trăieşti la mănăstire.
-Dar unde, batiuşca?
-Lângă, lângă mănăstire…Acolo ai să trăieşti până la mormânt, însă chiar în mănăstire nu ţi-e dat…
-Da’ de ce, batiuşca?
-De ce? Uite de ce: până la 66 de ani ai să ţipi iar după 48 de ani
Dumnezeu va trimite la tine un preot care te va izbăvi…
N-am priceput atunci tâlcul spuselor lui, însă chiar am păţit un necaz îngrozitor. Când am împlinit 18 ani, oameni răi au prins necaz pe mine şi au trimis asupra mea boala neagră: am început să ţip.
-Cum era asta, boala neagră?
-Of, nici nu vreau să-mi amintesc. Cumplită, chinuitoare boală. La început parcă fără însemnătate: toată săptămâna umblam sănătoşică, munceam, mă osteneam…însă cum venea duminica sau altă zi de praznic – iaca nevoia! Încă de dimineaţă mi se punea ceva în gât, apoi mă înăbuşeam iar în stomac mă ardea ca focul. Duhul necurat parcă se înstăpânea în mine şi de durere ţipam cât mă ţinea gura…orice aş fi făcut, oricum m-aş fi doftoricit, nu ajuta defel. Singura scăpare era să alerg la Biserica Lavrei şi să stau acolo, înaintea icoanei făcătoare de minuni. La început parcă mă uşuram: însă numai ce începea binecuvântarea pâinilor şi Heruvicul, că mă şi apuca! Mă ardea de mă lăsau puterile: de durere m-aş fi sfârtecat cu un cuţit…Cum să mai rămân în biserică? Alergam în curte şi o luam la goană prin Lavră, ţipând de durere din adâncul bojocilor…
-Şi mult timp a ţinut asta?
-Mult, 48 de ani. Cum a prezis părintele Teofil.
-Dar cum v-aţi vindecat?
-Iată cum: mergeam odată în Lavră pentru Liturghie. Mergeam plângând. Deodată, îmi iese în cale un preot cărunt.
-De ce plângi amărâto? -zice.
M-am oprit şi i-am povestit necazul.
-Ei, hai, nu-i nimic. Linişteşte-te, nu mai plânge…Milostiv este Domnul. Apropie-te de mine şi desfă-te la piept.
M-am desfăcut şi mi-a legat foarte strâns grumazul cu şnurul de la cruce apoi şi-a scos de la piept o iconiţă a Sf. Dimitrie de Rostov, mi-a atârnat-o mie, s-a uitat cu milă, m-a binecuvântat şi a plecat.
-Roagă-te lui Dumnezeu, roaba lui Dumnezeu…Roagă-te din tot sufletul!…
A trecut săptămâna şi se apropia un praznic. Ei, de acuma trebuie să mă apuce – mi-am zis eu. Nu s-a întâmplat nimic…Am mers la biserică, am stat până la Heruvic – nimic…S-a citi Crezul, s-a cântat „Tatăl nostru” – nimic…S-a sfârşit Liturghia, m-am întors acasă – nimic. Boala parcă se dusese pe apă, ca şi cum nici n-ar fi fost. Bucuroasă am alergat în biserica mare, am căzut în genunchi în faţa icoanei Ier. Dimitrie de Rostov şi am început să-i mulţumesc, cu lacrimi în ochi pentru vindecarea trimisă.
-Dar de ce n-aţi cerut ajutorul părintelui Teofil?
-L-am cerut …i-am cerut sfintele rugăciuni…Ei bine, mă mângâia, îmi dădea câte o prescurică şi mă trimitea acasă: „mergi”, zicea, „şi rabdă; aşa ţi-e dat…Pentru pătimirile astea, îngerii ţi-or împleti cununi în ceruri…”Pe atunci locuiam cu sora mea în Pecerska – eram amândouă spălătorese şi trăiam într-o sărăcie cumplită. Pe deasupra, sora mea mai era şi bolnavă de ochi, începuse să orbească – ce ajutor mai putem avea de la ea? De n-ar fi fost stareţul Teofil – credeţi-mă – de mult eram cu mâinile pe piept. Numai el, ca un înger păzitor, ne povăţuia şi ne mângâia. Câteodată o mai trimitea la noi pe sora lui bună, care era ascultătoare în mănăstirea Florovski, ca să ne aducă, spre mângâiere, câte o prescurică. Îi zicea : „Să nu treci pe la ele ziua, ci noaptea…Sa le dai ghes, ca să se scoale dimineaţa la utrenie”. Ea venea. „Sculaţi-vă, leneşelor”, zicea. „Fratele meu a poruncit să mergeţi la utrenie în fiecare zi!” O dată a venit însuşi fericitul ca să pună la încercare osârdia noastră noastră. A plecat către Lavră pentru utrenie, şi în drum ne-a certat şi pe noi, care eram deja sculate şi ne pregăteam să mergem la utenie. Ne-a lăudat pentru osârdie. „Aşa, aşa”, a zis „osteniţi-vă, fetiţelor, rugaţi-vă, nu vă leneviţi…”Iar sorei mele Dunia i-a dat dat o trăistuţă cu mazăre, grăind:
-Mergi, Duniaşa, la mănăstire ca să coci acolo şi ochii – totdeaua ai să fii sănătoasă; iar de n-ai să mă asculţi, o să-ţi fie ochii ca mazărea asta.
-Vai, batiuşca, dar cum să merg eu tocmai la mănăstire? Binecuvântaţi să locuiesc cu sora mea.
-Cu sora ta? Care va să zică, nu vrei la mănăstire? Dacă-i pe-aşa, iată ce binecuvântare am pentru tine: o să umbli în întuneric până la sfârşitul vieţii.
Aşa s-a şi întâmplat. După acestă întâmplare, Dunia a orbit cu totul, iar eu, amărâta, trăiesc de 55 de ani chiar lângă Lavră, am fost îndrăcită vreme de 48 de ani, şi acum sunt 12 anişori de când am primit vindecare…
A venit şi luna octombrie a anului 1853 pentru fericitul stareş, deja se apropiase „vremea a face Domnului”. Prevăzând acestea, Teofil a încetat cu desăvârşire. Întocmai cu o lună înainte de adormirea sa, a mai primi hrană, şi se mulţumea doar cu o stare în picioare la rugăciune au început să i se umfle picioarele, dar el nu băga de seamă, şi îşî sporea încă şi mai mult nevoinţele de rugător. Deosebita lui râvnă la rugăciune s-a văzut şi în vremea grelelor încercări prin care a trecut Rusia în timpul războiul Crimeei…Înainte de sosirea fiecărei veşti triste de pe teatrul operaţiunilor militare, stareţul umbla trist, cu capul în pământ, şi plângea neîncetat zile întregi. Dorind, o dată, să le dea de ştire fraţilor despre o sângeroasă bătălie, care se terminase în chip nefericit pentru ai noştri, şi-a rănit cu spini de porumbar faţa şi mâinile şi zăcea în şopron cu sângele şiroind.
-Dumnezeule! Ce s-a întâmplat cu dumneavoastră, batiuşca? – l-a întrebat speriată Agnia, igumenia de la Florovski, care se afla atunci în Kitaiev.
-Nimic, nimic, draga mea…Mi-am pus 100 de lipitori pe trupul
meu păcătos…Mergi!…Mergi!…
-Vai, ce suferinţe! Pentru ce, batiuşca?
-Aşa trebuie, aşa trebuie…Asta este jertfa mea pentru ostaşii ruşi care în noaptea asta şi-au pus viaţa pe câmpul de luptă pentru credinţă, pentru ţar şi patrie…
Fără a băga în seamă, însă, aceste chinuri pricinuite trupului şi starea de istovire în care se afla, fericitul mergea ca şi mai înainte la Liturghie, utrenie şi vecernie, se împărtăşea aproape în fiecare zi cu Sf. lui Hristos Taine, cerceta scrierile Sf. Părinţi, bătea nenumărate metanii, citea Psaltirea şi Evanghelia şi dădea poveţe închinătorilor. Spre sfârşitul iernii, fericitul s-a învrednicit a afla prin descoperire de sus vremea plecării sale la Dumnezeu şi în timp ce-i înştiinţa pe toţi cu privire la apropiatul său sfârşit, l-a chemat o dată pe ucenicul Ivan şi i-a grăit:
-Ivane, la ce te gândeşti tu acuma?
-La nimic – a zis Ivan.
-Uite, eu mă gândesc să înaintez la Împăratul Ceresc cerere ca să iernez iarna asta pe pământ, fiindcă Praskovia (aşa o numea el pe Sf. Muceniţă Parascheva, la care avea deosebită evlavie) nu vrea să sape groapă pentru mine iarna asta. Ivan n-a luat în seamă aceste cuvinte, însă ele s-au împlinit.
Pentru a doua oară, fericitul l-a chemat pe celălalt ucenic, Pantelimon la fereastra chiliei sale şi arătând spre crucea mănăstirii i-a zis:
-Ia uite, Pantelimoane, acolo, deasupra unui mormânt, e o cruce. Vezi?
-Nu, nu văd – a răspuns ucenicul, pentru că, într-adevăr, în locul spre care arăta părintele Teofil nu era nici urmă de cruce ori de mormânt şi numai după adormirea fericitului părinte, ucenicul şi-a amintit de spusele lui: căci a văzut întocmai în locul pe care Teofil i-l arătase mormântul şi crucea lui, pusă cu cheltuiala unuia dintre cinstitorii săi.
Crucea de pe mormântul fericitului a fost pusă îndată după adormirea sa prin râvna negustorului kievean N., iar lespedea de mormânt a fost pusă în anul 1886 de către întâi-stătătorul Sihăstriei Kitaiev, Vitalie, cu cheltuiala igumeniei N. A mănăstirii Nejinsk.
Cu o săptămână înainte de sfârşitul său, stareţul i-a rugat pe ascultătorii din Kitaiev să care pământ de la Nipru şi să-l toarne lângă chilia sa ca pentru mormânt. După aceea a măsurat lungimea movilei cu un băţ de care nu s-a mai despărţit după aceea.
-Demult trebuia să mor, repeta el, însă Praskovia se roagă pentru mine lui Dumnezeu.
Iar ucenicul Ivan, văzând că stareţul nu în glumă prezice apropiata sa plecare din lumea pământească, a început să se mâhnească şi să se îngrijoreze pentru soarta sa viitoare.
-Batiuşca, plângea el, pe noi cui ne lăsaţi?…Pentru Dumnezeu, rugaţi-l pe întâi-stătătorul Lavrei să mă primească în rândul obştei…
-Te vor primi, te vor primi…Nu numai că te vor primi, ci şi monah te vor face.-Pe cine? Pe mine, slugă netrebnică, fostul fugar şi vagabond? O, nu! Aşa ceva n-o să se întâmple…n-o să se întâmple…
-În puţine mi-ai fost credincios, peste multe te va pune Domnul…i-a răspuns fericitul.
Şi într-adevăr, chiar în aceeaşi zi a mers fericitul la întâi-stătător, arhimandritul Ioan şi i-a adus la cunoştinţă o anumită taină neobişnuită privitoare la Ivan, drept care acesta s-a învoit cu bucurie să-l tundă în monahism pe ucenic, dându-i numele Dimitrie.
Atunci frăţia Lavrei a început să-l iscodească pe Ivan de pricina
tunderii sale atât de grabnice în cinul monahal. Acesta a răspuns misterios:
-Nu pot să spun – e taină. Nu ştie decât fericitul Teofil, părintele întâi-stătător şi eu…Iar dacă eu o voi destăinui, fericitul mi-a spus că eu şi cu întâi-stătătorul vom muri pe loc.
Nu numai asupra ucenicului Dimitrie îşi întindea fericitul aripile sale părinteşti. În mănăstirea Kievo-Florovski avea o soră de sânge, ascultătoarea Anna, pentru a cărei tundere în monahism a mers să mijlocească pe lângă egumena Agnia, nu cu mult timp înainte de trecerea sa la cele veşnice. Pe lângă asta, fericitul avea în oraş o mulţime de fii şi fiice duhovniceşti pe care îi cerceta în fiecare zi arătându-se grabnic ajutător în necazuri. Le dădea ultimele poveţe şi îi mângâia pe toţi şi îi întărea cu rugăciunile sale…
Un martor ocular îmi povestea următoarea întâmplare: trăia într- o suburbie a oraşului Şuliavka o văduvă sărmană împreună cu fiica sa iar numele lor de familie era Rudnici. Pe când trăia încă soţul ei, trăiau în îndestulare: ţineau cai de poştă şi făceau negoţ: însă Rudnicica, ajungând văduvă a rămas fără mijloace de trai şi a ajuns în sărăcia cea mai de pe urmă. Cu mari osteneli, adesea fără o bucăţică de pâine: aşa îşi petrecea ea viaţa singuratică. Ca pentru a umple paharul nefericirii ei, fiica i-a căzut la pat şi s-a îmbolnăvit de moarte. Era seara târziu. Bolnava zăcea fără simţire iar inima mamei se frângea de deznădejde: nu avea cum să o ajute. Bani de doctor nu aveau. Nu mai rămânea decât un mijloc: rugăciunea către Doctorul Ceresc. „Doamne, ce nefericită sunt!” – se tânguia mama. „Toţi m-au părăsit, săracă şi sărmană cum sunt. Măcar să fi mers la batiuşca Teofil după sfat; măcar să-i fi spus necazul meu; măcar să-i fi cerut rugăciuni pentru însănătoşirea fetei…”
Dar acest lucru îi era cu neputinţă. Sihăstria Kitaiev se afla la câteva verste şi era primejdios s-o lase pe bolnavă singură. Dar iată: în vreme ce mama speriată se prăpădea de întristare âi îşi frângea mâinile i s-a părut că cineva trece pe la fereastra ei şi intră pe prispă. „Cine să fie la ora asta?” se întrebă Rudnicica. Îndată a deschis uşa şi a muţit de uimire: în prag stătea fericitul Teofil şi o mângâia cu privirea :”Pace ţie…Nu te teme…Eu sunt…Ai vrut să mă vezi şi am venit la tine”. Apoi s-a apropiat de patul muribundei şi a binecuvântat-o. Mama a căzut în genunchi şi a umplut odaia cu tânguiri.
-Încetişor, încetişor, nu plânge…, a mângâiat-o fericitul. Fiica ta nu moare…Îi e doar frig…
Şi scoţându-şi caftanul călduros a acoperit-o pe bolnavă şi a început să se roage. După o jumătate de ceas s-a îmbrăcat şi a ieşit în tăcere. Mama tulburată s-a apropiat de pat şi fiica a privit-o zâmbind.
-Mama! Ce uşurată mă simt, ce bine mi-e acum…Dar cine a fost la noi, adineauri?
-Fericitul Teofil, iubita mea, i-a răspuns mama fericită.
-O, Teofil?…Ah, de ce nu m-ai trezit?
-Dar erai pe moarte, copila mea.
-Pe moarte?…Ei bine, ajută-mă să mă ridic din pat.
S-a sculat şi s-a plimbat prin odaie. După un ceas s-a însănătoşit deplin spre bucuria mamei sale şi spre marea uimire a vecinilor.
Mai rămăseseră 3 zile din viaţa fericitului, zile în care Teofil a vădit o activitate ciudată: lua felurite măsuri. A aşezat laviţa peste pragul chiliei sale şi întinzându-se pe ea i-a zis ucenicului de chilie că pentru prima dată în 38 de ani se odihneşte aşa de bine. După aceea l-a chemat pe Dimitrie şi i-a dat puţină tămâie şi smirnă pentru a le duce la întâi-stătătorul Ioan. Asta se întâmpla luni seara pe 26 octombrie. Până ce a ajuns Dimitrie acolo, începuse deja utrenia. Întâi-stătătorul era în Altarul Bisericii Mari iar când Dimitrie i-a înmânat tămâia şi smirna, a foat din cale afară de uimit. Chinuit de curiozitate, s-a îndreptat după terminarea utreniei către Kitaiev,
să-l cerceteze pe fericit.
-Părinte Teofil, de ce mi-ai trimis tămâie şi smirnă? – a întrebat întâi-stătătorul intrând grăbit în chilia fericitului.
-Miercuri înmormântăm…
-Pe cine?
-Pe cine găseşte Dumnezeu de cuviinţă…Poate că pe mine…
-Pe tine? Domnul cu tine, ce tot vorbeşti?!…
-Cuprinsu-m-au valurile morţii şi laţurile morţii m-au
întâmpinat.-Dacă chiar te pregăteşti să ne părăseşti pe veci, o să poruncesc să ţi se facă un sicriu…De care porunceşti – de pin sau de stejar?
-De nici unul…E gata de mult.
-Da’ unde-i?
-Uite colo, în clopotniţă.
A fost trimis cineva în clopotniţă şi a aflat într-adevăr o ladă lungă asemenea unui sicriu, în care se păstrau cândva lumânările pentru biserică, cu capac pe balamale, asemenea unui cufăr.
-Doar nu vrei să te îngropăm în ăsta? – a întrebat cu uluire întâi-stătătorul.
-În el, în el, învăţătorule…Aceasta e diata mea…Amin.
După plecarea întâi-stătătorului Lavrei, fericitul a trimis la întâi- stătătorul Kitaievului, ieromonahul Anatolie, cu rugăciunea ca miercuri, 28 octombrie, să-i fie aduse la chilie Sf. Daruri. Cu privire la asta a mai stăruit de câteva ori adăugând că este pentru ultima oară şi nu va mai supăra pe nimeni. Dorinţa i-a fost îndeplinită. Primind Sf. Taine de dimineaţă, fericitul s-a liniştit cu desăvârşire şi înainte de vecernie l-a trimis pe unul din ucenicii de chilie la bazar ca să-i cumpere 3 chifle, tămâie şi miere iar lui Dimitrie i-a zis:
-Astăzi să nu ieşi din chilie; vei vedea un lucru neobişnuit. După aceea a cerut să i se cureţe chilia de gunoi spunând: -Astăzi va veni îngerul morţii şi trebuie primit creştineşte.
Apoi i-a cerut ucenicului de chilie să aprindă cuptorul, să pună pe godinul cu cărbuni tămâie şi smirnă şi să aprindă candela la icoane. Atunci când Dimitrie i-a răspuns că e încă devreme şi n-au sunat clopotele de vecernie, Teofil a grăit:
-De data asta aşa trebuie. Împlineşte până la capăt ascultarea.
Candela a fost aprinsă.
-Ei, aşa da…Acum e bine…Vezi să nu se stingă.
După aceea s-a întins pe laviţe pe care el însuşi o aşazase de-a curmezişul pragului, cu capul în antreu; a cerut să fie aprinse şi lipite de uşorii uşii 2 lumânări de ceară, să i se dea crucea cu care binecuvânta pe cei care veneau la el şi după ce i-a însemnat cu ea pe ucenicii de chilie, l-a trimis pe unul dintre ei la întâi-stătătorul sihăstriei, Anatolie, cu porunca de a-l înştiinţa că „Teofil s-a săvârşit şi trebuie bătute clopotele”.
Ucenicul a ascultat şi mergând i-a transmis părintelui Anatolie cererea fericitului; acesta, nepricepând de tulburare cum stau lucrurile, s-a grăbit să-l trimită pe clopotar la clopotniţă pentru a vesti obştii adormirea fericitului, însă după aceea s-a gândit puţin şi a întrebat:
-Dar cine te-a trimis la mine?
-Părintele Teofil…
-Adică el, cu gura lui a cerut asta?
-Cu gura lui…
-Păi atunci de unde ştii că a murit deja?
Şi a grăbit către chilia fericitului ca să afle ce se întâmplase cu acesta.
Între timp Dimitrie, rămânând singur în chilie şi neştiind ce să facă, a început să îndrepte lumânările ca nu cumva să se ardă uşorii şi fără a se depărta de la capul fericitului care murea, plângea încetişor. Greu îi era să se despartă pe vecie de părintele său duhovnicesc sub umbra aripilor căruia trăise aşa de bine. Fără glas şi cu capul în pământ stătea Dimitrie luând aminte cu inimă frântă la cele din urmă poveţe ale iubitului său dascăl; îi săruta la nesfârşit mâinile. Deodată i-a trecut ceva cu repeziciune pe dinaintea ochilor şi în faţă i-a suflat o boare de văzduh răcoros. A privit în sus şi a rămas împietrit: acoperişul chiliei începuse să se ridice încet şi cerul albastru, parcă deschizându-şi braţele, se pregătea să primească sfântul suflet al dreptului care murea.
-Doamne, în mâinile Tale îmi dau duhul , a şoptit fericitul şi peste un minut moartea neînduplecată i-a pecetluit gura cea de Dumnezeu grăitoare.
Dimitrie nu s-a mai putut abţine, a început să tremure şi cu strigăt puternic a fugit în curte. Trecând în goană prin porţile mănăstirii s-a ciocnit cu părintele Anatolie, care se îndrepta spre chilie dimpreună cu celălalt ucenic al fericitului.
Când au intrat toţi 3 în chilie – totul era ca mai înainte: acoperişul se lăsase la locul lui iar fericitul Teofil zăcea pe laviţă nemişcat, cu mâinile încrucişate pe piept. Faţa strălucea de fericire cerească. Odată cu ultimul suspin al său chilia i se umpluse de o bună-mireasmă de nedescris…Astfel în pace şi fără tulburare şi-a încredinţat sufletul în mâna lui Dumnezeu în ziua de 28 octombrie la ora 5 după-amiaza., anul 1853, de prăznuirea Preacuvioasei Muceniţe Parascheva.
Vestea despre sfârşitul fericitului a atras în sihăstria Kitaiev mulţimi de oameni nu numai din vecinătăţi ci şi din oraşele mai îndepărtate. Mulţimea alcătuia un inel strâns în jurul sicriului şi zidurile bisericii răsunau de necurmata cântare a panihidelor pentru odihna sufletului său drept şi multpătimitor. Fiecare dorea să-şi împlinească cea din urmă datorie faţă de fericit, fiecare dorea să se atingă dacă nu de trupul purtător de Dumnezeu, măcar de sicriul lui sau să ia ca amintire şi binecuvântare câta cavea din lucrurile lui. Sicriul era acoperit de lumânările de ceară pe care le lipiseră pe margini oamenii care cinsteau pomenirea lui.
După moartea fericitului au rămas ca valori băneşti 25 de ruble care au fost găsite într-un pachet pe care scria: „Surorii Annuşka, de-o mantie”. Dintre icoane, cea a Sf. Muc. Parascheva a fost dată de către fericit înainte de trecerea sa la cele veşnice, monahiei Vera Golubiova din mănăstirea Kievo- Florovski. Vera a împodobit această icoană cu un veşmânt de preţ şi a dat-o în dar bisericii schitului „Sf. Nicolae din pustie”. Nu ştiu dacă acolo se păstrează şi în ziua de azi.
Oare mulţi erau cei ce plângeau? Nu, nu multă lume plângea: toţi aveau o linişte întipărită pe chip curmată prin adânci suspine de străpungere a inimii pentru nenumăratele lor păcate, linişte plină de evlavie. „Nu cu plângere însoţim moartea sfinţilor,”spune Sf. Vasile cel Mare „ci cu săltări de prăznuire ne veselim lângă mormântul lor, fiindcă pentru drepţi, moartea este un somn – sau mai bine zis, plecarea lor cătrea o viaţă mai bună.”Aşa s-a întâmplat şi atunci. Fiecare simţea că fericitul deşi a murit, deşi a plecat la Împăratul Ceresc, nu i-a lipsit pe cei vii de iubirea sa; deşi a răposat cu trupul, cu duhul a rămas pe pământ, lângă cei apropiaţi lui.
-Stai, priveşte şi învaţă! – vestea tăcut celor ce-i înconjurau trupul fără suflare. Părăseşte deşertăciunea lumească şi puţurile sfărâmate ale , care nu pot ţine în ele apa cea mântuitoare. Ieri, ochii mei vedeau, urechile mele auzeau, gura grăia iar trupul se mişca. Duhul vieţii a plecat, şi ce stă acum înaintea ta?…
Văzându-mă zăcând fără glas şi fără suflare, plângeţi toţi pentru mine, fraţilor şi prietenilor, rudelor şi cunoscuţilor, că ieri vorbeam cu voi şi fără veste mi-a venit înfricoşatul ceas al morţii. Ci veniţi toţi care mă iubiţi şi mă sărutaţi cu sărutarea cea de pe urmă, că de-acum nu voi mai umbla, nici nu voi mai vorbi cu voi: pentru că mă duc la Judecătorul, unde nu este părtinire; că sluga şi stăpânul împreună vor sta; împăratul şi ostaşul, bogatul şi săracul în aceeaşi cinste vor fi; şi fiecare după faptele sale sau se va preamări, sau se va ruşina. ( Aceasta este Slava de la stihirile care se cântă când se dă celui răposat ultima sărutare. Autorul a reprodus o prelucrare versificată care se pare îi plăcea mitropolitului Filaret s-o cânte pentru sine).
…Deci, prietene, aminteşte-ţi de aceasta şi trăieşte cu frica de Dumnezeu, că viaţa noastră pământească nu e decât o moarte de fiecare zi. Azi nu suntem ca ieri iar mâine nu vom mai fi ca azi. În fiecare zi se răpeşte o parte din viaţa noastră şi în timp ce creştem viaţa noastră se cheltuieşte şi se împuţinează. Ieri a murit fratele tău, mâine vei muri tu – toţi urmăm aceeaşi cale. Tot pământul e semănat cu oase ca lanul de grâu, iar cei vii nu află loc în care pot călca fără a răscoli cu pasul ţărâna celor răposaţi…Deci nu căuta desfătarea ochilor şi auzului: mâine, ochiul se va închide iar urechea nu va mai auzi…Nu lăsa în voia lor mâinile şi picioarele: mâine le va lega mâna morţii şi tu însuţi vei fi ţintuit la pat…Nu dori veşminte de mult preţ şi locuinţe luminate: iată în ce haină te vor îmbrăca mâine şi ce casă ţi se găteşte…Nu dori decoraţii şi distincţii; ele nu vor fi bune decât pe sicriul tău ca pentru a batjocori slava deşartă…Nu te lega de pământ: mâine coasa morţii va tăia aceste legături şi vei merge împotriva voinţei tale în ţara cea mai îndepărtată a celeilalte lumi şi nimic nu-ţi va aminti de comorile tale pământeşti. Priveghează şi grăbeşte a te muta acolo cu mintea şi inima, ca în ceasul în care te vor duce să nu te simţi ca într-un loc străin, nedeprins cu obiceiurile de acolo.
Potrivit diatei fericitului, trupul lui a fost înveşmântat în îmbrăcămintea de schimonah şi pus în ciudatul sicriu. Înmormântarea a fost sărbătorească. A slujit întâi-stătătorul Lavrei, arhimandritul Ioan(apoi episcop de Poltava), împreună cu ieromonahul Anatolie şi cu mulţi alţi părinţi duhovniceşti. A cântat corul Lavrei sub conducerea canonarhului ieromonah Modest. Biserica şi curtea erau ticsite de rugători. Înainte de a se da ultima sărutare celui adormit, întâi-stătătorul Lavrei a rostit un cuvânt mişcător, adânc ziditor. După aceasta sicriul a fost scos din biserică în curtea mănăstirii. Vremea era minunată în acea zi. caldă, senină, însorită, limpede. Lumânările rugătorilor ardeau puternic, cu flacăra dreaptă, parcă mărturisind că sufletul fericitului stătea ca o făclie nestinsă înaintea Domnului.
Procesiunea de înmormântare a fost săvârşită în jurul bisericii Sf. Treimi şi după câteva minute sicriul, în sunetul cântării „Sfinte Dumnezeule” şi al tânguirii clopotelor de la Kitaiev, a fost coborât în sânurile pământului…

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul de la Neamţ (5 august)

Acatistul Sfântului Ioan Iacob

Sfântul Preacuviosul Părintele nostru Ioan cel Nou de la Neamţ s-a născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni, comuna Horodiştea, din fostul judeţ Dorohoi, într-o familie de ţărani foarte credincioşi, anume Maxim şi Ecaterina, fiind singurul copil la părinţi. Din botez a primit numele de Ilie şi se dovedea din pruncie un copil ales şi binecuvântat de Dumnezeu.

După şase luni de zile de la naştere, mama sa fiind o fire bolnăvicioasă, îşi dădu sufletul în mâinile Domnului, lăsând copilul în grija bunicii sale, Maria. După doi ani moare şi tatăl său în război, în toamna anului 1916, rămânând copilul cu totul orfan, în grija rudelor apropiate.

Fericitul Ilie avea acum tată în cer pe Dumnezeu, iar mamă duhovnicească avea Biserica şi pe smerita sa bunică, Maria, văduvă, care l-a crescut şi l-a ocrotit cu rugăciunea şi dragostea ei până la vârsta de zece ani.

Spuneau bătrânii din satul său natal că bunica îşi ducea zilnic nepotul să-l alăpteze la mamele tinere din apropiere şi stătea lângă el de veghe ziua şi noaptea, până ce copilul a început să vorbească. Iar vara, când pleca la lucrul câmpului, bătrâna punea copilul într-o traistă, îl aşeza în spate, se însemna cu Sfânta Cruce şi se ducea la muncă, cu rugăciunea pe buze şi cu lacrimi în ochi. Acolo îl adăpostea la umbra unui copac până la apusul soarelui. Apoi îl aşeza iarăşi în traistă şi îl aducea acasă. După ce îl hrănea, îl culca lângă sfintele icoane, iar ea se ostenea cu rugăciuni şi metanii până noaptea târziu.

Primii ani de şcoală i-a făcut în satul natal. Bunica lui îl punea seara să citească din sfintele cărţi şi-l învăţa rugăciuni pe de rost. Odată l-a pus să citească despre patimile Domnului, iar ea plângea şi făcea metanii. Atunci copilul a întrebat-o: „Mamă, de ce plângi aşa mult când citesc patimile Domnului?” Bătrâna îi răspunse suspinând: „Dragul meu, tu nu ştii durerea din casa noastră! Nu sunt eu mama ta! Mama ta a murit când tu aveai numai şase luni, iar tatăl tău a murit în război, când erai de trei ani. Eu sunt bunica ta, iar bunicul tău s-a dus la Domnul de multă vreme. Fiind văduvă, am făgăduit lui Dumnezeu să mă duc la mănăstire. Dar, văzând că ai rămas orfan de părinţi, am renunţat, ca să te cresc pe tine. De aceea plâng, că sunt bătrână şi după moartea mea vei rămâne singur şi orfan pe lume. Dar să ai credinţă în Dumnezeu, să te rogi mereu, să iubeşti Biserica, să fugi de păcat şi să-ţi aduci aminte de noi care te-am crescut. De vei face aşa, te va acoperi Maica Domnului şi vei scăpa de multe primejdii. Eu nu-ţi doresc altceva mai bun în viaţă, decât să ajungi preot şi să slujeşti lui Hristos”.

După moartea bunicii sale, în anul 1923, copilul este luat în grija unchiului său, Alecu Iacob, din Crăiniceni, care mai avea acasă şase copii. Intre anii 1926-1932, tânărul Ilie urmează gimnaziul la Lipcani-Hotin şi liceul la Cozmeni-Cernăuţi, fiind cel mai bun elev din şcoală.

In vara anului 1932, rudele voiau să dea pe fericitul Ilie la facultatea de teologie din Cernăuţi, ca să-l facă preot, dar el, simţindu-se chemat de Dumnezeu la o viaţă mai înaltă, le-a spus: „Nu, eu vreau să mă fac călugăr!”; căci din pruncie era umbrit de harul Duhului Sfânt, fiind întru toate blând ca un miel, smerit, tăcut, râvnitor pentru cele sfinte şi răbdător în ispitele cele dinlăuntru şi cele dinafară.

In anul următor, 1933, tânărul Ilie, având minte de bătrân, pe când lucra la câmp, se ruga cu lacrimi să-i descopere Dumnezeu mai arătat ce cale să urmeze. Deodată a auzit un glas de sus, zicând: „Mănăstirea!” Din clipa aceea nu mai avea odihnă în suflet. Cerând binecuvântarea duhovnicului său, într-o zi de Duminică fericitul Ilie şi-a luat cărţile sfinte, Crucea şi icoana Maicii Domnului din casa natală, şi, călăuzit de Duhul Sfânt, a intrat în obştea Mănăstirii Neamţ.

Stareţul mănăstirii, Episcopul Nicodim, l-a primit cu multă dragoste şi după ce l-a dus să se închine la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din biserica voievodală, i-a rânduit ascultare la infirmerie şi la biblioteca mănăstirii, unde s-a arătat foarte supus, sub povăţuirea monahului Iov, un călugăr desăvârşit.

Intre anii 1934-1935, face serviciul militar la Dorohoi, ca infirmier, având multă milă de cei bolnavi şi fiind iubit de toţi. In toamna anului 1935 se reîntoarce în obştea Mănăstirii Neamţ şi continuă aceeaşi ascultare de bibliotecar şi îngrijitor la bolniţă. Toţi se foloseau de smerenia, de blândeţea şi de dragostea lui şi îl cinsteau ca pe un ales al lui Dumnezeu.

La 8 aprilie 1936, în Miercurea Mare din Săptămâna Sfintelor Patimi, fericitul rasofor Ilie Iacob a fost tuns în îngerescul cin călugăresc de arhiereul Valerie Moglan, noul stareţ al marii lavre, împreună cu alţi treisprezece fraţi, primind în călugărie numele Sfântului Ioan Botezătorul. Amândoi marii prooroci, Ilie şi Ioan, începători ai vieţii pustniceşti din Vechiul şi Noul Testament, aveau să-i fie dascăli şi părinţi ai nevoinţei lui călugăreşti. Amândoi îl îndemnau să le urmeze viaţa, postul, rugăciunea şi fecioria şi îi aminteau de Ţara Sfântă şi de marii sihastri de pe Valea Iordanului.

Dorind o viaţă duhovnicească mai desăvârşită şi arzând cu inima pentru Hristos şi pentru Ţara Sfântă unde S-a născut, a pătimit şi a înviat Domnul, fericitul monah Ioan Iacob s-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine, a sărutat icoana Maicii Domnului din biserică, şi-a cerut iertare şi binecuvântare de la stareţ şi de la toţi, şi a plecat definitiv în Ţara Sfântă, în toamna anului 1936, împreună cu alţi doi monahi din lavră, Claudie şi Damaschin.

După ce s-au închinat la toate sfintele locuri şi au sărutat Golgota mântuirii şi Mormântul Domnului, cei trei călugări s-au retras să ierneze în obştea Mănăstirii Sfântul Sava din pustiul Iordanului. Apoi însoţitorii săi întorcându-se la Mănăstirea Neamţ, Cuviosul Ioan s-a nevoit în continuare în Mănăstirea Sfântul Sava de lângă Betleem timp de zece ani, răbdând grele ispite, boli şi încercări de la oameni şi de la diavoli.

Prima ascultare în obştea Sfântului Sava a fost cea de paraclisier. Cuviosul Ioan avea mare evlavie pentru biserică şi pentru toate sfintele slujbe. Făcea prescuri, menţinea curăţenia, suna clopotul de slujbă şi păstra o atmosferă de iubire, de smerenie şi milă faţă de toţi. El avea ca sfătuitor pe duhovnicul lui, ieroschimonahul Sava, un mare povăţuitor de suflete macedonean, care ştia limba română şi mărturisea pe toţi călugării români nevoitori în Ţara Sfântă.

Avea încă şi ascultarea de infirmier al mănăstirii şi îngrijea cu dragoste, atât pe călugării bătrâni şi bolnavi, cât şi pe numeroşii arabi şi beduini bolnavi sau răniţi în război, care erau aduşi la infirmeria mănăstirii. Pentru aceasta îl iubeau şi-l căutau atât unii cât şi alţii. Astfel, ziua era în slujba obştii şi a bolnavilor, iar noaptea lua parte la sfintele slujbe din biserică, se nevoia singur în chilie cu multe rugăciuni de taină, cu metanii, lacrimi şi citiri din scrierile Sfinţilor Părinţi şi mai ales din Sfânta Evanghelie. Cunoscând bine limba greacă, el îngrijea marea bibliotecă a mănăstirii, traducea unele pagini alese patristice, din care se hrănea sufleteşte atât pe sine, cât şi pe cei ce veneau la el. Avea încă şi darul scrierii de învăţături şi de versuri duhovniceşti, cu caracter moral, pe care le trimitea fraţilor săi din Ţara Sfântă sau le dădea pelerinilor români care veneau spre închinare la Mormântul Domnului.

Intre anii 1939-1940, fericitul sihastru Ioan Iacob s-a nevoit cu un ucenic român în pustiul Qumran şi într-o peşteră aproape de Marea Moartă. Aici a cunoscut pe monahul Ioanichie Pârâială, care apoi i-a rămas ucenic credincios până la obştescul sfârşit. Aici obişnuia să se roage noaptea singur în pustiul Iordanului cu mâinile şi inima înălţate la cer, hrănindu-se doar cu pesmeţi şi puţine fructe şi răbdând multe ispite de la diavoli.

Din cauza războiului, între anii 1940-1941, Cuviosul Ioan a fost închis cu mai mulţi călugări din Ţara Sfântă într-un lagăr pe Muntele Măslinilor, suferind grele ispite şi boală. Apoi, fiind eliberat, se reîntoarce la Mănăstirea Sfântul Sava şi continuă aceleaşi ascultări şi aceeaşi nevoinţă până în anul 1947, când este hirotonit diacon, la 13 mai, în Biserica Sfântului Mormânt, cu aprobarea Patriarhului Nicodim al României, la recomandarea Arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Căminului Românesc din Ierusalim. In acelaşi an, Cuviosul Ioan Iacob este hirotonit preot la Mormântul Domnului, de Mitropolitul Irinarh, şi este numit de Patriarhia Română egumen la Schitul românesc „Sfântul Ioan Botezătorul” de pe Valea Iordanului, aproape de locul unde S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos.

Timp de cinci ani cât a dus această ascultare, Cuviosul Ioan Iacob a săvârşit zilnic toate sfintele slujbe în limba română, a scris numeroase pagini de învăţături pentru călugări şi pelerini, a compus un bogat volum de versuri duhovniceşti, a înnoit chiliile şi biserica schitului şi, mai ales, viaţa duhovnicească, ostenindu-se mult pentru primirea pelerinilor din ţară, pe care îi spovedea, îi împărtăşea şi le dădea sfaturi mântuitoare de suflet. Noaptea însă se nevoia singur, neştiut de nimeni, fie în chilie, fie ieşind ca să se roage pe Valea Iordanului, încercând să urmeze după putere Cuvioasei Maria Egipteanca. Singurul său ucenic statornic era monahul Ioanichie, precum şi câteva maici românce bătrâne: Melania, Natalia, Galinia, Casiana şi Magdalena, care îi erau fiice duhovniceşti şi se aflau sub ascultarea sa.

In luna noiembrie 1952, Cuviosul Ioan Sihastrul se retrage din ascultarea de egumen şi, împreună cu ucenicul său Ioanichie, intră în obştea Mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul, din pustiul Hozeva, pe valea pârâului Cherit, câţiva kilometri mai sus de Ierihon.

Din vara anului 1953, fericitul Ioan se aşează cu ucenicul său în Peştera Sfintei Ana din apropiere, unde, după tradiţie, s-a rugat Sfânta Ana lui Dumnezeu să-i dăruiască o fiică – pe Maica Domnului. Alături de el, într-o altă peşteră, se nevoia un monah cipriot, anume Pavel.

Aici a trăit Sfântul Ioan Sihastrul cu ucenicul său timp de şapte ani de zile, ostenindu-se cu aspre nevoinţe, în rugăciuni neîncetate, în privegheri de toată noaptea, în postiri îndelungate, în lacrimi neştiute, în cugetări şi în doriri duhovniceşti, răbdând tot felul de ispite, suferinţe, lipsuri, lupte cu diavolii şi străinătate desăvârşită, aprinzându-se cu multă râvnă pentru iubitul său Mire, Iisus Hristos, şi slăvind pe Dumnezeu Cel în Treime lăudat.

La peşteră nu primea pe nimeni, căci urcuşul până sus se făcea greu, pe o scară înaltă. Cu cei dinafară comunica mai ales prin rugăciune, prin unele scrieri sfinte şi prin ucenicul său. În sărbători mari şi în posturi, Sfântul Ioan săvârşea Dumnezeiasca Liturghie în paraclisul peşterii Sfânta Ana şi se împărtăşea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate. Iar în timpul zilei, în clipe de răgaz, ieşea în gura peşterii, la lumină, scria versuri religioase şi traducea pagini patristice din limba greacă. Mâncarea lui era o dată pe zi – pesmeţi, măsline, smochine şi apă, iar noaptea dormea câteva ore pe o scândură, având o piatră drept pernă.

In vara anului 1960, Cuviosul Ioan se simţea tare bolnav, dar suferea toate cu multă răbdare, că niciodată nu se tânguia de suferinţa lui, ci tăcea mult şi se ruga neîncetat cu rugăciunea inimii. El ţinea cu tărie la dreapta credinţă, la Tradiţie şi la Sfintele Canoane, având mintea totdeauna aţintită la Iisus Hristos răstignit pe Golgota. Simţindu-şi aproape sfârşitul vieţii, miercuri, 4 august, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, iar joi dimineaţă la orele 5 şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, fiind în vârstă de 47 de ani.

Spunea ucenicul lui că Sfântul Ioan ştia mai dinainte data sfârşitului său, pe care şi-o însemnase pe perete. Cu puţin înainte de a-şi da duhul, s-a ridicat puţin şi a binecuvântat în trei părţi, spunând ceva în taină. Ucenicul, mirându-se de aceasta, zicea că Sfântul Ioan a binecuvântat pe îngerii şi sfinţii care au venit să-i ia sufletul.

După trei zile, adică sâmbătă, 7 august, la orele 10, a venit pentru înmormântare arhimandritul Amfilohie, egumenul Mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul, însoţit de câţiva călugări şi de pustnicii care sihăstreau în peşterile din pustiul Ruva. Urcându-se pe scară în peşteră, ei au început slujba prohodului, dar atunci au venit din pustie multe păsări, cărora Cuviosul Ioan le dădea zilnic pesmeţi să mănânce. Acum însă nu veniseră să primească hrană, ci erau trimise de Dumnezeu spre cinstirea cuviosului, ca să-l petreacă spre mormânt.

Despre aceasta, însuşi egumenul Amfilohie spunea: „Păsările ne incomodau în timpul slujbei. Zburau pe capetele noastre, ne-au stins lumânările, ne-au închis cărţile; băteau din aripi deasupra trupului cuviosului, se aşezau şi pe el, pe cap, pe piept, pe picioare şi fiecare glăsuia după felul ei. Ele nu voiau mâncare, ci pe părintele lor, pe binefăcătorul lor pe care îl pierduseră”. Toţi cei de faţă la înmormântare au considerat aceasta o mărturie pentru sfinţenia vieţii Cuviosului Ioan. Apoi a fost înmormântat în aceeaşi peşteră alături de mormintele înaintaşilor săi.

Timp de douăzeci de ani mormântul Sfântului Ioan era îngrijit în peşteră de ucenicul său, monahul Ioanichie. Apoi, pustnicul Pavel, care se nevoise aproape de dânsul şi care acum era plecat ca şi misionar în America, a dorit să-l revadă pe Sfântul Ioan, despre care nu mai avea nici o veste. Într-o noapte l-a visat pe Cuviosul Ioan, care i-a spus: „Dacă vrei să mă vezi, vino la peştera Sfânta Ana din pustiul Hozeva şi mă vei vedea”.

La începutul lunii august 1980, îndemnat de Duhul Sfânt, ieromonahul Pavel a venit în Ţara Sfântă cu un grup de pelerini, dorind să-l vadă pe Cuviosul Ioan. Auzind însă că acesta este răposat de 20 de ani, s-a dus la peştera Sfânta Ana să se închine la mormântul lui, cu binecuvântarea egumenului Amfilohie. Apoi, dorind să-i sărute osemintele, după multă stăruinţă, a primit îngăduinţă să deschidă mormântul şi, ridicând capacul, a ieşit un miros cu bună mireasmă şi a găsit trupul sfântului împreună cu îmbrăcămintea cu totul întregi şi binecuvântate.

Aceasta a fost o mare minune a zilelor noastre, care s-a petrecut la 8 august 1980.

Cu binecuvântarea Patriarhiei Ierusalimului, egumenul Amfilohie i-a pregătit o raclă sculptată în lemn de chiparos, pe care împodobind-o, a aşezat în ea cu mare cinste moaştele Cuviosului Ioan, iar la 15 august 1980 l-a adus la mănăstire în procesiune, împreună cu câţiva arhierei de la Patriarhia ortodoxă din Ierusalim şi cu mii de pelerini, care veniseră la praznicul Adormirii Maicii Domnului, hramul Mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul. Racla cu sfintele moaşte a fost depusă în biserica cu hramul Sfântul Ştefan, unde se află şi alte sfinte moaşte. Această strămutare a moaştelor Sfântului Ioan s-a făcut cu binecuvântarea patriarhului Benedict al Ierusalimului.

Din acea zi, numeroşi pelerini vin şi se închină la moaştele cuviosului, cerându-i ajutorul, şi mulţi primesc sănătate şi cele de folos. Incă şi alte multe minuni se petrec cu rugăciunile lui, ceea ce face ca marele nostru nevoitor din pustia Hozevei să fie cinstit de toţi ortodocşii ca sfânt, mai ales în România, Grecia, Cipru şi Ţara Sfântă.

La data de 20-21 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerare sfinţenia vieţii lui şi văzând cinstitele sale moaşte ce se păstrează nestricate cu darul lui Dumnezeu, l-a canonizat ca sfânt pe Cuviosul Ioan Iacob, sub numele de „Sfântul Ioan cel Nou de la Neamţ (Hozevitul)”, fixându-i-se zi de prăznuire 5 august, data mutării sale la cele veşnice.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Viaţa Preacuviosului Stareţ Antonie de la Optina (1795-1865) (7 august)

Acatistul Preacuvioşilor Stareţi de la Optina

Cuviosul părintele nostru Antonie (în lume Alexandru Ivanovici Putilov) s-a născut la 9 martie 1795, în oraşul Tutaev (fostul oraş Romanov), din gubernia Iaroslav. Părinţii săi, Ivan Grigorievici şi Ana Ivanovna Putilov, au fost oameni evlavioşi şi ucemici, care şi-au educat copii în frică de Dumnezeu şi în duhul Ortodoxiei. În copilărie şi în adolescentă Alexandru s-a arătat a fi destul de liniştit şi timid. Chemarea către viaţa monahală a simţit-o încă în copilărie, lucru favorizat şi de exemplul rudelor şi fraţilor săi care s-au dedicat vieţii monahale.

În timpul invaziei francezilor din anul 1812, Alexandru era la Moscova şi a avut mult de suferit. A fugit la Rostov, la rudele sale, iar de acolo în scurtă vreme în pădurile de la Roslavsk, unde deja se nevoia de cinci ani fratele său mai mare, Timotei, viitorul egumen al Sihăstriei Optina, preacuviosul Moise. Făcând faţă la patru ani de încercari, la 2 februarie 1820 Alexandru a fost tuns dându-i-se numele de Antonie. Împlinind voia temătorului de Dumnezeu episcop Filaret de Kaluga, în data de 3 iunie 1821 Cuvioşii Moise şi Antonie pornesc spre Sihăstria Optina, pentru a întemeia pe lângă această mânăstire un schit.

Locul a fost ales la 170 de stânjeni înspre răsărit de mânăstire, într-o pădure deasă. Curăţind locul de pădure, pustnicii au construit o chilie mică şi au ridicat biserica în cinstea Sfântului Ioan, Înaintemergătorul Domnului, iar apoi au început să construiască şi clădirile cu chilii pentru fraţi. În anul 1825, după numirea Cuviosului Moise ca proestos al Sihăstriei Optina, Cuviosul Antonie a fost desemnat conducător al schitului. În nou înălţatul schit au început să se adune din diferite părţi părinţi înţelepţi în viaţa monahală şi încercaţi în nevoinţe duhovniceşti…

La ostenelile de bună voie şi nevoinţele monahale ale Cuviosului Antonie s-a adăugat în scurt timp şi crucea grea a bolii îndelungate.

În decembrie 1839, Prea Sfinţitul Nicolae, episcopul de Kaluga, l-a rânduit în mod neaşteptat egumen al Mânăstirii Cemoostrovsk din Maloiaroslav. Conducând obştea în vreme ce era bolnav, Cuviosul Antonie a aşezat o bază solidă pentru bunăstarea mânăstirii. De asemeni, a terminat înfrumuseţarea exterioară a mânăstirii, începută de înaintaşul său. Uneori Cuviosul Antonie mergea cu treburi bisericeşti la Moscova, unde se învrednicea de binecuvântarea arhipăstorului şi atenţia Mitropolitului Filaret. Văzând de fiecare dată înrăutăţirea sănătăţii proestosului de la Iaroslav, Prea Sfinţitul a hotărât să mijlocească pentru el pe lângă episcopul de Kaluga, pentru a fi eliberat de ascultarea mai presus de puterile sale. Şi Cuviosul Antonie s-a întors la Sihăstria Optina.

Stareţul Antonie a început să-şi petreacă în continuare viaţa într-o nevoinţă aspră, din care cauză durerea de picioare i s-a înteţit. Picioarele îi erau acoperite cu răni şi uneori îi sângerau foarte tare. Mulţi, văzându-i faţa mereu luminoasă şi auzind vorbirea sa vioaie, nu realizau ce nevoitor mare au înaintea lor. Ca un mare iubitor al tăcerii, Cuviosul Antonie iubea viaţa retrasă, petrecută în nevoinţe de rugăciune, lectură şi cugetare la Dumnezeu. Însă darurile sale duhovniceşti atrăgeau la dânsul o mulţime de pelerini, care doreau să primească binecuvântare şi îndrumare duhovnicească. Sunt motive temeinice ce ne încredinţează că Stareţul Antonie avea o mare îndrăzneală în rugăciune către Dumnezeu, că s-a învrednicit de vedenii duhovnicesti şi alte vizite binecuvântate.

La 9 martie 1865: când stareţul a împlinit 70 de ani, după o cercare de sine care a durat trei ani, el a primit marea schimă. Din cauza bolii, tunderea s-a săvârşit în chilia sa, de către proestosul mânăstirii, Cuviosul Isaachie.

În iulie boala stareţului s-a dezlăntuit cu toată puterea. Binecuvântându-i pe toţi cu iconiţe, Cuviosul Antonie le spunea: „Primiţi de la cel aflat pe moarte, spre veşnică amintire”. Stareţului i s-a slujit Sfântul Maslu cu şaptesprezece zile înainte de sfârşit, când puterile trupeşti încă nu îl părăsiseră în totalitate.

Cu Sfintele Taine se împărtăşea în ultimul timp zilnic şi petrecea într-o rugăciune neîncetată. Ziua de 7 august 1865 a fost ultima din viaţa sa mult-pătimitoare. Seara, în timpul privegherii de noapte, cel aflat pe moarte a cerut, pe neaşteptate, să vină la dânsul proestosul mânăstirii. Ca un adevărat posluşnic, el nu voia să pornească nici pe ultimul drum fără binecuvântarea mai-marelui său. Împlinind întru totul voia celui care trecea la Domnul, Cuviosul Isaachie l-a binecuvântat şi şi-a luat rămas bun de la dânsul pentru veşnicie. Peste câteva ore, Cuviosul părintele nostru Antonie a suspinat de două ori în linişte şi pace şi, odată cu al treilea suspin, aproape pe neobservate, şi-a dat în pace suflet său curat în mâinile lui Dumnezeu.

Viaţa Preacuviosului Stareţ Isaachie de la Optina (1810-1894) (22 august)

Acatistul Preacuvioşilor Stareţi de la Optina

Cuviosul Isaachie (în lume Ivan Ivanovici Antimonov) s-a născut la Kursk, la 21 mai 1810, într-o veche familie de negustori, care se bucura de o mare stimă din partea orăşenilor, datorită onestităţii şi vieţii creştine, milostivirii faţă de săraci şi a râvnei spre înfrumuseţarea bisericii din oraş.

Viitorul mare stareţ de la Optina a crescut într-o atmosferă plină de dragoste, ascultare faţă de părinţi, respectare strictă a rânduielilor bisericeşti şi acrivie morală. Băiatul era modest şi blând, tăcut şi reţinut, însă nu era morocănos, nu era lipsit de umor, era ager la minte şi simplu în purtări. Gândul despre plecarea la mânăstire s-a copt mult timp în sufletul tânărului evlavios, obligat să-i ajute tatălui în afacerile comerciale. La vârsta de treizeci şi şase de ani gândul s-a maturizat definitiv. Acest fapt a fost influenţat şi de intrarea în monahism a fratelui său mai mare, Mihail.

Şi iată că în anul 1847, fiind deja matur, el părăseşte cu o fermă convingere casa părintească şi intră ca posluşnic la schitul deja renumitei Sihăstrii Optina, în al cărei mod de viaţă era rânduită îndrumarea duhovnicească a fiecărui frate la un stareţ. Posluşnicul Ioan a fost încredintat stareţului Macarie de la Optina, al cărui renume trecuse mult dincolo de hotarele mânăstirii. Anii de ascultare au trecut sub îndrumarea sa duhovnicească: mai întâi la stupărie, apoi la brutărie şi la bucătăria mânăstirii, a cântat la strană, iar în chilie, cu binecuvântarea stareţului Macarie, fratele Ioan a lucrat şi ca legător de cărţi. În acest timp, împlinea fără nici o abatere pravila de rugăciune din chilie cuvenită fiecărui posluşnic, iar mai târziu, după ce a devenit rasofor în anul 1851 şi a fost tuns în mantie în anul 1854, a arătat tot mai multă râvnă fată de desăvârşirea lumii sale duhovniceşti, a vieţii sale lăuntrice, neîngăduindu-şi nici măcar o indulgenţă: era aspru în a se sili pe sine însuşi spre lucrarea minţii, spre participarea la slujbele bisericeşti şi se înfrâna la mâncare şi odihnă.

Fugind de gândurile iubitoare de slavă şi ferindu-se din această pricină de orice înălţare, doar din ascultare faţă de stareţul Macarie, părintele său duhovnicesc, el a primit în anul 1855 hirotonirea în diacon, iar mai apoi, în 1858, a fost hirotonit ieromonah. Şi după primirea demnităţii preoţeşti, Cuviosul a rămas la fel de modest precum era şi mai înainte, însă şi mai sever şi exigent faţă de sine însusi, încrezându-se în toate îndrumării duhovniceşti a stareţului.

Probabil că aşa ar fi trecut toată viaţa sa în mânăstire, în împlinirea ascultărilor şi pravilelor monahale, în respectarea tipicului bisericesc, în desăvârşire duhovnicească şi înălţare treptată „din putere în putere”, dacă Dumnezeu nu ar fi binevoit altfel.

În anul 1860, deja grav bolnav, Cuviosul stareţ Macarie şi-a presimţit apropiatul sfârşit şi l-a binecuvântat pe fiul său duhovnicesc să treacă sub îndrumarea marelui stareţ de la Optina Ambrozie, ucenicul fericitului Macarie. Iar peste alţi doi ani, în 1862, după moartea stareţului Macarie, proestosul Sihăstriei Optina, Cuviosul Isaachie devine succesorul său.

El a condus mânăstirea pe parcursul a mai bine de treizeci de ani, continuând construcţiile începute încă din vremea păstoririi stareţului Macarie. Prin străduinţa sa se duce la bun sfârşit construirea bisericii Tuturor Sfinţilor situată la noul cimitir, se înalţă un iconostas nou in catedrala Kazanskaia şi se reînnoieşte un altul vechi, se execută o nouă pictură a pereţilor, se clădeşte un nou spital mânăstiresc cu farmacie pentru folosinţă gratuită, cu o biserică pe lângă ea în cinstea Sfântului Ilarion cel Mare, apoi un magazin de cărţi; se termină construirea apeductului, se ridică clădirea noului arhondaric şi se restaurează, se reconstruiesc, se reînnoiesc multe alte încăperi. Sub înţeleapta sa îndrumare el hotărăşte cumpărarea păşunilor de lângă moară, se deschide o fabrică de lumânări se susţine dezvoltarea livezilor şi grădinilor mânăstiresti. În acest fel, Sihăstria Optina devine, În a doua jumătate a sec. XIX, una dintre cele mai înfloritoare mânăstiri din Rusia.

Însă activitatea mai-marelui mânăstirii nu s-a limitat doar la grijile gospodăreşti. Cea mai importantă a rămas totuşi grija părintească severă în vederea împlinirii de către fraţi a ascultărilor şi rânduielilor monahale, fără să facă excepţie nici măcar pentru sine.

Fiind deja egumen, iar mai târziu, în anul 1885 arhimandrit, Cuviosul nu săvârşea fără binecuvântarea stareţului nici o muncă mânăstirească şi îi învăţa acelaşi lucru şi pe fraţi. „Părinţi şi fraţi! Trebuie să mergem la stareţ pentru curăţirea conştiinţei”, repeta el adeseori. În acest fel, cu evlavie, aproape până la extenuare, el stătea la rând împreună cu toţi ceilalţi la duhovnicul său, Cuviosul stareţ Ambrozie şi discuta cu el, stând în genunchi, ca un simplu posluşnic.

În ultimii ani de viaţă ai proestosului asupra sa s-au abătut multe suferinţe. Deosebit de greu a suportat plecarea stareţului Ambrozie la Mânăstirea Şamordino, Douăzeci şi nouă de ani am fost proestos pe lângă stareţ şi n-am avut parte de suferinţe, acum însă se pare că binevoieşte Domnul să mă cerceteze pe mine, păcătosul, cu suferinţe”, spunea el.

Sănătatea a început să-i slăbească în mod vădit şi în taină a fost tuns în schimă. În scurt timp a trecut la Domnul stareţul Ambrozie, şi împotriva proestosului Cuviosului Isaachie au început să apară denunţuri despre incapacitatea sa de a conduce mânăstirea, din cauza înaintării în vârstă şi a bolii. Şi cu toate că obştea fraţilor s-a ridicat în unanimitate în apărarea proestosului său, puterile i se stingeau deja. A murit liniştit, înconjurat de fiii săi duhovniceşti înlăcrimaţi, cărora le-a dat ultima îndrumare: „Iubiţi-l pe Dumnezeu şi pe cei din jur, iubiţi Biserica lui Dumnezeu. În slujba bisericească, în rugăciune, să nu căutaţi bunuri pământeşti, ci binele ceresc; aici, în această sfântă mânăstire, unde aţi pus început vieţii monahale, să vă sfârşiţi zilele voastre”.

Preacuviosul părintele nostru Isaachie a trecut la Domnul la 22 august 1894. A fost un adevărat adept al acelei tradiţii a stăreţiei, care deosebea modul de viaţă de la Sihăstria Optina de al altor mânăstiri din Rusia: cel al ascultării stricte a întregii obşti de stareţul-duhovnic, indiferent de demnitate şi rangul ierarhic. Toată viaţa sa a fost o continuare vrednică a nevoinţei începute deja de către predecesorul său, Cuviosul părintele nostru Macarie, şi de alţi mari stareţi ai Optinei.

Viaţa Preacuviosului Stareţ Macarie de la Optina (1788-1860) (7 septembrie)

Acatistul Preacuvioşilor Stareţi de la Optina

Mihail Nicolaevici Ivanov a fost numele din lume al Cuviosului Macarie. El s-a născut la 20 noiembrie 1788, într-o familie de boieri din Orlov. A avut o copilărie liniştită, fiind bolnăvicios. Iubea cărţile, muzica, singurătatea. A rămas de timpuriu fără mama sa, care-l iubea şi-l preferea celorlalţi: „Inima mea simte că din acest copil va ieşi ceva neobişnuit”. După sfârşitul ambilor părinţi, Mihail a împărţit averea între fraţi, a renunţat la serviciul în departamentul de finanţe şi s-a aşezat cu traiul pe proprietatea sa. Însă viaţa din lume nu-l interesa.

În anul 1810, Mihail merge într-un pelerinaj la Sihăstria Ploşciansk, şi nu se va mai întoarce în lume. În această Sihăstrie Cuviosul Macarie face cunoştintă cu stareţul Atanasie, ucenicul stareţului Paisie Velicikovski, dobândind în persoana sa un îndrumător duhovnicesc. Ca cel mai apropiat ucenic al Cuviosului Paisie, stareţul Atanasie era preocupat de cercetarea şi traducerea literaturii patristice. Aducând din Moldova multe texte, el şi l-a alăturat în această lucrare şi pe ucenicul său, Cuviosul Macarie. Mai târziu, fiind deja la Optina, unde Cuviosul Macarie s-a mutat în anul 1834, el a continuat lucrarea începută de învăţătorul său. Îndrumătorul său duhovnicesc la Optina a devenit Cuviosul Leon, căruia Cuviosul Macarie şi-a încredintat deplin voia sa, neîndrăznind să săvârşească nimic fără binecuvântarea stareţului.

Cuviosului stareţ Macarie a iniţiat tipărirea manuscriselor şi traducerilor Cuviosului Paisie Velicikovski, adunate la Optina. De mare ajutor în această muncă i-au fost fiii săi duhovniceşti, soţii Kireevski. Sub influenţa Cuviosului Macarie a apărut un şir de editori şi traducători de literatură duhovnicească, atât de necesară Rusiei ortodoxe, întărind legătura între stareţii de la Optina şi intelectualii ruşi. La spovedanie şi pentru binecuvântarea stareţului Macarie veneau A. K. Tolstoi şi I.S.Homiakov, N.V.Gogol şi A.N.Muraviov.

Timp de şapte ani Cuvioşii stareţi Leon şi Macarie au călăuzit viaţa duhovnicească a fraţilor şi a multor mii de oameni. Se cunoaşte următoarea întâmplare: la Cuviosul Macarie a fost adus un îndrăcit, care nu ştia până atunci nimic despre stareţ şi nu îl mai văzuse niciodată. Îndrăcitul s-a năpustit cu un urlet împotriva stareţului: „Macarie vine, Macarie vine”, lovindu-l peste obraz. Cuviosul a întors imediat şi celălalt obraz, iar bolnavul s-a prăbuşit fără simţire la pământ. S-a trezit vindecat. Dracul n-a putut suporta smerenia stareţului.

Domnul i-a dăruit Cuviosului Macarie şi darul discernământului. Fiecăruia dintre cei care veneau la dânsul pentru a-şi descoperi sufletul, el îi dădea medicamentul potrivit. Cuvântul său smerit era şi cuvânt lucrător, cuvânt cu putere, căci el impune a supunere şi trezea credinţa în cel necredincios. Smerenia sa se vădea şi în cele din afară, în felul cum se îmbrăca, în fiecare mişcare. Din cauza rugăciunii neîncetate a lui Iisus pe care o lucra, faţa îi era luminoasă, strălucind de bucurie duhovnicească şi dragoste către aproapele.

Cu doi ani înainte de sfârşitul său, Cuviosul Macarie a primit schima cea mare. Până la moarte, Cuviosul a primit pe fiii duhovniceşti şi pe pelerini, îndrumându-i şi binecuvântându-i. În data de 7 septembrie 1860, la o oră după împărtăşirea cu Sfintele lui Hristos Taine, Cuviosul Părintele nostru Macarie a trecut în pace la Domnul.