Despre pocăinţă

Sfântul Nicodim Aghioritul despre pocăinţă
Durerea inimii trebuie să fie necurmată

Neîncetată trebuie să fie durerea inimii, fiindcă neîncetată este şi pocăinţa. De aceea, frate, şi tu trebuie să ai mereu durere in inimă. Cu cât o ai mai mult, cu atât ai şi mai multă pocăinţă. Cum dispare durerea, cum se depărtează de la tine şi pocăinţa, cum spune şi Gheorghios Karessios dimpreună cu ceilalţi teologi. De aceea Sfântul Isaac zice că: “Nici o virtute nu este mai înaltă decât pocăinţa, pentru că pocăinţa nu se sfârşeşte nicicând” (Cuvântul 55).
De ce durerea inimii trebuie să fie necurmată?
Pentru trei pricini străpungerea inimii şi pocăinţa trebuie să fie neîntrerupte:
1) Păcatul se numeşte păcat de moarte pentru că îndată ce-1 săvârşeşte, omul este socotit vrednic de către Dumnezeu de moartea trupească şi trebuie să părăsească această viaţă (aşa cum şi legea cea veche pedepsea păcatele de moarte cu moartea trupească) şi să fie azvârlit pe vecie în iad. Dumnezeu, însă, în marea Sa iubire de oameni, nu-i omoară trupul, ci îl lasă să trăiască ca să se pocăiască toată viaţa pentru păcatele săvârşite, cum spune Sfântul Marcu Ascetul. Astfel, omul, după ce cade o dată în păcat, în păcat de moarte, nu mai poate fi nepăsător, ci va trebui să sufere, să încerce durere şi să aibă grijă să nu se mai apropie de păcat în nici o zi a vieţii sale, chiar dacă a fost iertat de duhovnic. De aceea David, deşi Dumnezeu 1-a iertat prin profetul Natan pentru cele două mari păcate şi deşi a primit un mare canon prin întoarcerea împotriva sa a fiului său Abesalom pe care 1-a alungat din regat, n-a încetat toată viaţa să se îngrijească să nu mai păcătuiască, să se pocăiască şi să-şi plângă păcatele, căci a zis: “Că fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi îngriji pentru păcatul meu” (Psalmul 37,18). Sau, în altă parte: “Ostenit-am întru suspinul meu, spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda” (Psalmul 6,6). Iar pat numeşte locul unde a comis adulterul şi aşternut locul unde a pus la cale uciderea nevinovatului Urie, cum interpretează unii învăţători ai Bisericii.
Apostolul Petru, de câte ori auzea cocoşul cântând, îşi amintea că se lepădase de Hristos, se pocăia şi plângea, cum ne povesteşte ucenicul său, Sfântul Clement.
De aceea Sfântul loan Gură de Aur spune: “Suspină când păcătuieşt … fii îndurerat, plângi cu zdrobire de sine, căci a spus Domnul nostru Iisus Hristos – Fericiţi cei ce plâng – (Matei ,5,4). Plângi mereu, ia seama la tine însuţi şi petrece-ţi toată viaţa în zdrobirea inimii, aşa cum plânge cel ce şi-a pierdut fiul legiuit ” (La Epistola a Il-a către Corinteni, Cuvântul V).

Pocăinţa nu şterge urmele şi semnele lăsate de păcat

2) A doua pricină pentru care durerea inimii şi pocăinţa trebuie să fie veşnice este aceea că păcatul este ca o rană, adică, chiar dacă se vindecă, lasă urme şi semne în suflet cu neputinţă de şters în această viaţă, cum spun cei mai mulţi Părinţi cuvântători de Dumnezeu. Unul care a furat o dată sau s-a desfrânat sau a ucis nu poate deveni, după ce se pocăieşte, cu totul nevinovat şi tot atât de curat ca şi când niciodată n-ar fi furat sau nu s-ar fi desfrânat sau n-ar fi ucis.
De aceea ori de câte ori un păcătos îşi aminteşte de păcatele sale şi vede urmele de neşters pe care i le-au lăsat, nu poate să nu se întristeze, să nu le plângă şi să nu se căiască, chiar dacă, presupunem, rănile i s-au vindecat.
Urmele şi semnele tuturor păcatelor rămân neşterse în suflet, precum am spus şi mai cu seamă cele ale păcatelor trupeşti. Sfântul Vasile cel Mare, în Cuvântul său Despre Feciorie, spune că prin pocăinţă un bărbat sau o femeie care şi-au pierdut fecioria şi s-au desfrânat pot căpăta iertarea păcatului, dar că pocăinţa nu-i poate face feciorelnici şi neprihăniţi cum au fost. Iar la sfârşitul Cuvântului său despre Pocăinţă spune: “O rană se poate vindeca, dar semnul ei rămâne”. Sfântul Grigore Teologul zice: “Nu ne putem întoarce la starea de dinainte, chiar dacă o dorim mai mult decât orice şi suspinăm amar şi vărsăm lacrimi care fac ca rana să se închidă greu. Rana se închide şi credem. Cum n-aş vrea să se şteargă urmele păcatului, fiindcă şi eu am nevoie de iubirea de oameni” (Cuvânt la Botezul Domnului).
Când rana se închide se cheamă că se cicatrizează, iar Dumnezeu făgăduieşte să ne închidă rănile prin profetul Ieremia: “Iată Eu aduc asupra ei leac şi vindecare… şi o voi vindeca” (Ieremia 33,6). Sfântul Atanasie cel Mare spune şi dânsul: “Cel ce se pocăieşte se opreşte de la păcat, dar poartă semnele rănilor făcute de păcat”. Sfântul Chirii al Ierusalimului spune deasemenea:
“Petele de la păcate rămân pe trup. Aşa cum se întâmplă atunci când o rană trece şi se vindecă, dar trupul rămâne însemnat în locul unde a fost rana, tot aşa păcatul răneşte şi sufletul şi trupul pe care rămân urmele cuielor” (Cateheze 18). La fel spune şi Isidor Pilusiotul: “Să nu faci aşa dacă auzi de pocăinţa fără teamă de păcat cu nădejdea de tămăduire. Să ştii că mulţi nici n-au avut vreme să se pocăiască, pedepsiţi fiind chiar în clipa în care săvârşeau păcatul. Apoi pocăinţa vindecă patimile şi după mult timp, aşa că ai nevoie de multă osteneală, de post, de priveghere, de milostenie şi de rugăciune. Şi mai ales de rugăciune ca să te poţi vindeca de rănile vechi”.
In al treilea rând să ştii că, şi dacă te vindeci, semnul păcatului care ţi-a rămas tot îţi dovedeşte patima. Nu este acelaşi lucru un trup neatins de păcat cu unul care s-a vindecat, aşa cum nu este acelaşi lucru o haină ruptă şi cârpită cu una nouă, chiar dacă cea reparată, dacă este cusută bine, arată cum arăta şi înainte (Epistola 157 către Cassius).
Sfântul Ioan Gură de Aur, deşi spune “Când Dumnezeu şterge păcatele nu lasă nici urme, şi nici nu îngăduie să rămână semne, ci dimpreună cu sănătatea dăruieşte şi frumuseţea” (Cuvânt despre Pocăinţă), o spune pentru a arăta negrăita iubire de oameni a lui Dumnezeu şi nu pentru pocăinţa în sine, căci continuă ca şi cum ar explica ce a voit să zică: “Nu numai pentru că pocăinţa poate şterge prin sine păcatele, ci pentru că în pocăinţă sunt unite iubirea negrăită de oameni a lui Dumnezeu şi bunătatea Lui nesfârşită”. In deplin acord cu Sfinţii Părinţi mai înainte pomeniţi grăieşte şi Sfântul Ioan Postitorul în Canonul 19: “Nu este îngăduit unui tânăr atras în păcat înainte de vreme a se face preot. Chiar dacă nu se consideră că a păcătuit, din pricina vârstei sale mici, totuşi vasul, adică trupul său, a crăpat şi s-a făcut nefolositor pentru slujirea lui Dumnezeu “.
Chiar acest lucru Dumnezeu voieşte să ni-1 arate prin cuvântul profetului Amos: “Fecioara lui Israel a căzut şi nu se va mai ridica; trântită-i pe pământul ei şi nimeni nu va fi să o ridice” (Amos 5,2). De aceea citim şi în Pateric că Sfântul Macarie cel Mare mereu plângea şi se văita că atunci când fusese copil furase câţiva castraveţi dintr-o grădină.
3) A treia pricină pentru care durerea şi pocăinţa noastră trebuie să fie veşnice este aceea că orice om, fie el drept, fie păcătos, nu poate rămâne neatins de păcate de moarte sau de păcate ce pot fi iertate. “Cine se poate lăuda că are inima curată? S-au cine va cuteza să spună că e curat de păcate?” (Pilde 20,9). Aceasta pentru că în fiecare zi şi în fiecare noapte păcătuim, toţi oamenii, când cu cuvântul, când cu gânduri viclene, gânduri de hulă şi ruşinoase, mâniindu-L pe Dumnezeu. De aceea trebuie noi toţi să avem inima îndurerată şi zilnic să ne căim pentru aceste păcate şi să cerem iertare de la Dumnezeu, nu numai pentru păcatele noastre trecute, ci şi pentru cele de acum şi pentru cele de fiecare zi. Sfântul Isaac Şirul întăreşte prin cuvântul său: “Trebuie să ştim că în orice vreme, în aceste douăzeci şi patru de ceasuri cât ţin ziua şi noaptea, avem nevoie de pocăinţă” (Cuvântul 20).

Cât bine ne face zdrobirea inimii

Frate, dacă veşnic ai în inimă această tristeţe sfâşietoare, să ştii că mult bine face sufletului, pogorând şi adunând mintea în inimă şi nelăsând-o să-şi mai amintească de rele şi de păcate, căci se ştie că dacă ne doare vreo parte a corpului, mintea noastră este acolo.
Această străpungere va face inima să verse otrava şi cârligul păcatului pe care le-a înghiţit. O va înmuia, o va smeri şi o va face să se dezlipească repede de patimile şi de înclinaţiile pe care le dobândise prin păcat. Inima păcătosului este împietrită şi nesmerită şi fără străpungere nu se poate smeri şi nici înmuia, cum se spune: “Inima îndărătnică sfârşeşte rău” (înţelepciunea lui Isus Sirah 3,26). Această străpungere va urca în faţa Domnului Savaot şi aproape că-L va sili să-ţi ierte păcatele, cum se spune: “Judecata mea este la Domnul şi durerea mea este în faţa lui Dumnezeu” (Isaia).

Una trebuie să fie viaţa şi unul felul de a trăi al celor ce se pocăiesc şi sunt vinovaţi şi răspunzători de faptele lor şi alta viaţa celor nevinovaţi.

Sfântul Prooroc David spune: „Vezi smerenia mea şi osteneala mea şi-mi iartă toate păcatele mele” (Psalmul 24,19) şi iarăşi: „… inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalmul 50,18).
Această străpungere te va face să mănânci şi să bei altceva decât mâncai şi beai înainte de a te pocăi, să te îmbraci şi să dormi cu totul altfel şi să-ţi schimbi felul de viaţă. Astfel trebuie să trăiască cei ce s-au pocăit, în smerenie, adică plângând, în puţinătate şi în sărăcie. Aşa cum bolnavii nu au acelaşi fel de viaţă cu cei sănătoşi, cum zice Sfântul Grigore de Nissa în Cuvântul său despre Pocăinţă: „Nu trebuie ca unul care spune că este bolnav să trăiască ca cei sănătoşi, pentru că într-un fel trăieşte un bolnav şi altfel un om cu sănătatea neştirbită”. Şi zice tot el în altă parte: „făgăduim lui Dumnezeu să ne pocăim, dar faptele noastre nu arată că ne ostenim şi că suferim, ci că trăim la fel cum trăiam pe când păcătuiam (…) Ne pocăim numai cu numele şi nu cu fapta şi căinţa noastră nu dă roade”.
Cei aflaţi sub canon pentru păcate de moarte nu se cuvine să se bucure şi să ducă aceeaşi viaţă tihnită ca cei curaţi şi nevinovaţi, cum zice profetul Osea: „Nu te bucura, Israele, şi nu sălta de bucurie ca păgânii, că te-ai ticăloşit, părăsind pe Dumnezeul tău” (Osea 9,1). Acelaşi lucru îl spune şi Sfântul Ioan Scărarul: „Una este , înfrănarea care se potriveşte celor ce au a da socoteală pentru păcatele lor şi alta înfrănarea celor nevinovaţi. Primii ţin seama de mişcările trupului, în vreme ce ceilalţi până la moarte se poartă cu trupul lor fără blândeţe şi fără îndurare” (Cuvânt despre Lăcomie).
Această străpungere de care vorbeam te va face să devii monah sau, cel puţin, să trăieşti ca un monah chiar vieţuind în lume. Această suferinţă nu este atât de amară încât să te ducă în pragul disperării, pentru că o durere care duce la deznădejde trebuie alungată ca una ce vine de la diavol. Străpungerea aceasta este dulce şi aduce bucurie, fiind unită cu speranţa mântuirii, cu o preadulce cucernicie şi smerenie, cu lacrimi şi cu uşurarea cugetului. De aceea Sfântul Ioan Scărarul spune în altă parte: „Eu, atunci când mă gândesc la smerenie sunt mirat. Cum de se împletesc suferinţa şi durerea cu bucuria şi cu fericirea, ca mierea cu ceara? Ce învăţăm de aici? Că smerenia şi cucernicia sunţ darul Domnului şi că sufletul smerit şi cucernic simte o bucurie adevărată, pentru că Dumnezeu însuşi, în chip tainic, îi mângîie pe cei cu inimă zdrobită” (Cuvântul 7 Despre întristare).
În sfârşit străpungerea îţi va smulge din inimă deprinderile rele şi obiceiul de a păcătui şi îţi va aduce adevărata pocăinţă de care vorbeşte Sfântul Grigore de Nissa. Va face să dispară cu totul nu numai păcatul în fapte, ci şi dispoziţia şi pornirile inimii spre păcat, gândurile păcătoase, ispitele şi atacurile vrăjmaşului asupra cugetului. „Pocăinţa este dezlegarea şi ştergerea celor ce erau înainte, făptuite sau cugetate” (Cuvânt despre Pocăinţă).
O, întristare atât de dulce ce vine din căinţa cea adevărată prin Harul dumnezeiesc! întristare ce aduce bucurie şi-1 face pe om neispitit sau greu de mişcat spre păcat. Fericită întristare ce vine din fericirea neîntristată!
Ai învăţat, frate:
1) Cum să tai vlăstarii şi ramurile păcatului, înfrânându-te cu hotărâre de la păcat.
2) Cum să-ţi smulgi din inimă rădăcinile păcatului având inima veşnic întristată
3) Învaţă acum cum trebuie să-ţi sădeşti în inimă în locul copacilor neroditori , şi sălbatici, pomi buni şi roditori, să sădeşti adică virtuţi în locul păcatelor. Să sădeşti smerenie în locul trufiei, înfrânare în locul lăcomiei, milostenie în locul iubirii de arginţi, blândeţe în locul răutăţii şi cruzimii, feciorie şi cuminţenie în locul patimilor cărnii, dreptate în locul nedreptăţii şi al prădălniciei, adică să dai şi ce este al tău.
Să sădeşti iubirea şi dragostea frăţească în locul pizmei şi al urii, păzirea şi lucrarea poruncilor lui Dumnezeu în locul călcării lor. Căci nu este de ajuns pentru mântuire, frate, şi nici pentru dobândirea căinţei adevărate numai să-ţi smulgi din inimă rădăcinile păcatului şi să laşi apoi locul sterp, ci trebuie să sădeşti acolo unde a fost păcat copacii şi florile virtuţilor. Dacă-ţi laşi inima necultivată, o vor năpădi iarăşi spinii şi copacii sălbatici ai păcatului. Aşa te îndeamnă Duhul Sfânt prin gura psalmistului David. Aşadar trebuie să ocoleşti relele şi să faci cele bune. „Fereşte-te de rău şi fă bine” (Psalmul 33,13).
4) In ultimul rând, după ce-ţi sădeşti aceste virtuţi în inimă, trebuie să le îngrijeşti cât de mult poţi, până ce vor prinde bine rădăcini, adică până ce vor deveni obiceiuri, practicându-le neîntrerupt, aşa cum mai înainte obiceiuri îţi deveniseră patimile şi păcatele. Să le îngrijeşti până ce vor înflori şi vor rodi mântuirea, căinţa adevărată şi iertarea păcatelor tale. Dacă nu le îngrijeşti, vine sămânţa neghinei, diavolul, şi, în timp ce dormi şi n-ai habar de nimic, ţi le smulge din inimă şi-ţi pune în locul lor răutăţile lui, cum spune parabola din Evanghelie: „Asemănatu-s-a împărăţia cerului cu omul care a semănat sămânţa bună în ţarina sa. Dar pe când oamenii dormeau, a venit vrăjmaşul şi a semănat neghină printre grâu şi s-a dus” (Matei 13,24-25).
Iarăşi, dacă nu sădeşti aceste virtuţi cu toată grija, se întorc patimile. De aceea Părinţii au numit patimile “cele care se întorc uşor”. Şi când se întorc şi găsesc ţarina inimii cultivată şi lucrată, prind rădăcini mai uşor decât cele dintâi şi astfel „şi stare de pe urmă a omului aceluia se face mai rea decât cea dintâi” (Matei 12,45), lucra care iubite, să nu ţi se întâmple niciodată.
Acestea patru alcătuiesc, frate, adevărata pocăinţa. Prin ele o poti dobândi. Biserica 11 roagă pe Dumnezeu in câteva rugăciuni anume rânduite, să ne dea acest dar: „Binevoieşte a ne aduce la pocăinţa cea adevărată”. Acestea sunt roadele ei. Ele sunt dovada că Dumnezeu ţi-a iertat cu adevărat păcatele şi S-a împăcat cu tine.