Scurtă istorie a picturii bizantine (X)

Sfântul Teodor Studitul (759-826) este unul dintre apărătorii icoanelor din timpul crizei iconoclaste izbucnite după cel de al VII-lea Sinod Ecumenic, perioadă în care el se va opune, direct sau prin scrierile sale, prigoanei declanşate de împăraţii bizantini eretici. În scrierile sale, dintre care cele mai importante sunt cele trei ,,Antiretice împotriva iconomahilor”, el dovedeşte implicaţiile profunde ale acestei erezii dincolo de coontradicţiile superficiale referitoare la reprezentarea iconografică a Mântuitorului. Bazându-se pe teologia formulată de Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Teodor punctează conceptele învăţăturii creştine negate de iconoclaşti.

Restaurarea cultului icoanelor şi deci a Ortodoxiei după prima perioadă iconoclastă (730-787) prin hotărârile celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic de la Niceea (787) a durat doar câteva decenii, deoarece în 814, în Imperiul Bizantin, reizbucneşte în forţă erezia iconoclastă. Deşi sfinţi precum Ioan Damaschin sau Patriarhul Ghermano al Constantinopolului dovediseră că doctrina iconoclastă este eretică şi, în consecinţă, aceasta fusese anatematisită în 787, la Niceea, împăraţii bizantini declanşează o nouă prigoană împotriva creştinilor, bazându-se pe conceptele iconoclaste ale primei perioade fără a adăuga idei noi.
Printre sfinţii care au apărat Biserica în această nouă perioadă iconoclastă se numără Sfântul Teodor Studitul (759-826) şi Patriarhul Nichifor al Constantinopolului. Născut într-o familie aristocrată bizantină, ai cărei membri vor intra ulterior în cinul monahal, întemeind şi o mânăstire, Sfântul Teodor Studitul s-a remarcat încă dinaintea reizbucnirii iconoclasmului ca un apărător neclintit al Ortodoxiei. El a protestat deschis contra unor compromisuri ale ierarhiei bisericeşti faţă de anumite excese şi abuzuri ale membrilor curţii imperiale, fiind trimis, din acest motiv, în exil. Ulterior este numit stareţ al Mânăstirii Studion din capitala bizantină, unde introduce cu stricteţe canoanele Sfinţilor Pahomie şi Vasilie cel Mare referitoare la viaţa monahală, mânăstirea sa devenind un important centru al Ortodoxiei.
După reizbucnirea iconoclasmului, Sfântul Teodor Studitul îşi mărturiseşte opoziţia faţă de această erezie, iar măsurile imperiale nu întârzie să apară. Ca urmare, mânăstirea sa este închisă, iar sfântul exilat în Asia Mică între anii 816 şi 819, perioadă în care îi încurajează pe credincioşi şi monahi prin scrisorile sale. După anul 820, fiindu-i înşelată nădejdea de restabilire a Ortodoxiei şi fiind din nou exilat, de data aceasta alături de întreaga comunitate studită, el redactează tratatele în care îşi expune teologia cu privire la icoană.
Cele mai importante scrieri antiiconoclaste ale sale sunt cele trei ,,Antiretice împotriva iconomahilor”, la care se adaugă ,,15 probleme puse iconomahilor” şi ,,7 capitole împotriva iconomahilor”. ,,Sărac şi lipsit”, dar ,,luând îndrăzneală prin rugăciunile şi îndemnurile părinţilor”, sfântul îşi începe primul Antiretic prezentându-şi intenţiile: ,,cuvântul nostru va proceda prin opunerea dogmei proprii şi a celei străine, astfel încât, prin comparaţie, să se scoată afară, ca la o selecţie, chipul falsificat şi contrafăcut al monezilor lipsei de evlavie din rândul celor ce poartă efigia probată şi sunt făcute din aliajul nealterat al Adevărului”.
Astfel, bazându-se pe dogma ortodoxă formulată la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon (451), sfântul expune teologia icoanei şi dovedeşte implicaţiile profunde ale ereziei iconoclaste, dincolo de o contradicţie superficială cu privire la reprezentarea iconografică a Mântuitorului. Interpretând greşit dogma hristologică, iconoclaştii negau putinţa reprezentării lui Iisus Hristos, susţinând că a fi reprezentabil presupune a fi circumscris, însuşire care nu poate fi atribuită lui Dumnezeu.
Răspunsul sfântului la ideile iconoclaste este construit în jurul perechii circumscris-necircumscris cu privire la Persoana Mântuitorului şi a conceptelor de persoană şi fire sau natură dumnezeiască şi umană. Pornind de la ideea că ,,singură Dumnezeirea este cu totul necircumscrisă şi nu există nici o înţelegere mentală cuprinzătoare a naturii Sale” şi deci nici putinţa de a o reprezenta, sfântul arată că, prin întrupare, Hristos a asumat în Persoana Sa firea umană, care face posibilă reprezentarea: ,,După ce pentru suprema Sa bunătate Unul din Treime S-a pogorât la firea omenească, făcându-Se ca noi şi a avut loc un amestec al celor neamestecate şi o contopire a celor necontopite, adică a necircumscrisului cu circumscrisul, a nonfigurabilului cu figurabilul, Hristos Se reprezintă în icoană şi Cel nevăzut Se vede, căci Cel ce prin natura Sa proprie este necircumscris a luat circumscrierea naturală a trupului nostru”.
Pentru a demonstra caracterul eretic al doctrinei iconoclasmului, sfântul se foloseşte de ,,unele silogisme care nu au înlănţuirea meşteşugită după dialectica aristoteliană, ci de unele cu expresie mai simplă care se sprijină pe puterea adevărului”. Astfel, el enumeră cele două serii de însuşiri, caracteristice celor două naturi, dumnezeiască şi umană, ce sunt prezente deopotrivă în Persoana lui Hristos: ,,O însuşire a Dumnezeirii este caracterul ei necircumscris, necorporal, nonfigurabil. Iar a umanităţii, caracterul ei circumscris, pipăit, tridimensional. Prin urmare, Hristos, care este constituit din amândouă, este cu totul atât circumscris cât şi necircumscris”.
Din negarea iconoclastă a circumscrierii lui Hristos care reprezintă motivul pentru imposibilitatea reprezentării Sale iconografice, decurg o serie de consecinţe care atacă înseşi bazele învăţăturii creştine: negarea naturii umane a lui Hristos – ,,prin suprimarea circumscrierii în trup este împreună suprimată şi natura Lui umană”; negarea vieţii şi pătimirii Sale şi deci a întrupării – ,,dacă Hristos nu este circumscris, atunci nu este nici pătimitor, căci nepătimirea este echivalentă cu necircumscrierea. Dar El a fost pătimitor, precum zic Scripturile, şi prin urmare şi circumscris”; negarea Evangheliei – ,,dar şi dumnezeieştii ucenici, mai întâi au văzut pe Domnul şi abia în al doilea rând au însemnat în scris cuvântul Lui. Prin urmare, cu necesitate, tot cel ce suprimă vederea directă a lui Hristos, suprimă dinainte şi cuvântul scris despre El. Şi dacă cel de-al doilea este fixat în scris, înaintea lui trebuie fixată grafic şi prima”, precum şi negarea mântuirii omului – ,,cum ar putea fi mijlocitor între Dumnezeu şi om cel care nu păstrează neschimbate însuşirile fiecărei naturi pe care le are?”
Pe de altă parte, sfântul combate acuzaţia de idolatrie adusă ortodocşilor de către susţinătorii iconoclasmului, arătând felul în care ortodocşii înţeleg cinstirea icoanelor. Fundamentându-şi poziţia pe conceptul că Hristos, fiind circumscris datorită naturii Sale umane, este ,,prototip (model) al icoanei Sale” – omul, Sfântul Teodor Studitul arată deosebirea dintre natura lui Hristos şi natura icoanei, icoana fiind doar ,,asemănarea Mântuitorului”.
,,Una este Hristos şi alta icoana lui Hristos potrivit naturii lor. Când priveşti natura icoanei n-ai putea numi ceea ce se vede nici numai Hristos, nici icoană a lui Hristos; căci ea este poate lemn sau culoare sau aur sau argint sau altă diversă materie. Iar când priveşti asemănarea prin întipărire a prototipului (modelului) poţi numi ceea ce se vede Hristos”. Iar datorită acestei asemănări ,,există o singură dumnezeiască închinare pentru amândouă şi nu una împărţită din pricina diversităţii naturilor”.
Spre deosebire de idolatri care se închinau chipurilor cioplite, în creştinism închinarea adusă icoanei transcende natura acesteia reprezentată de materie, fiind în realitate îndreptată către Cel reprezentat prin ,,asemănare” cu ajutorul unor ,,materii diverse”. ,,Şi în icoană şi în Evanghelie şi în cruce sau în oricare altul dintre obiectele afierosite apare închinat ,,în duh şi adevăr” Dumnezeu, materiile fiind depăşite prin înălţarea minţii prin ele spre Dumnezeu”. Căci nu rămânem la ele însele, pentru că nici nu ne încredem în ele, cum face rătăcirea idolatrilor, ci prin ele ne înălţăm spre prototipuri”.
De asemenea, sfântul discută diferenţele artificiale de sens pe care iconoclaştii le acordă unor perechi de termeni sinonimi, precum ,,sfânt” şi ,,vrednic de închinare” sau ,,cinste” şi ,,închinare” sau ,,venerare”. Mai mult, el aduce contraargumente şi ideilor diferitelor curente iconoclaste, precum aceea că Hristos poate fi reprezentat numai înainte de înviere: ,,aşa cum Hristos a fost circumscris înainte de Patimă, aşa a primit circumscriere şi după Înviere ca Unul care nu a distrus însuşirile naturii umane”.
Tratatele teologice ale Sfântului Teodor Studitul gravitează în jurul disputei referitoare la icoana Mântuitorului şi abordează sumar problema reprezentării Maicii Domnului şi sfinţilor şi cinstea ce trebuie acordată acestora, considerând că acestea sunt o consecinţă ce decurge din posibilitatea reprezentării lui Iisus Hristos.
Sfântul Teodor Studitul abordează teologia icoanei într-un mod diferit de Sfântul Ioan Damaschin, care a elaborat o teologie completă şi unitară a icoanei, devenită teologia Bisericii. Spre deosebire de el, dar bazându-se pe teologia lui, Sfântul Teodor doar punctează conceptele creştine majore negate de erezia iconoclastă, precum dogma despre Hristos sau cinstirea care trebuie adusă icoanelor. În sprijinul acestora, sfântul formulează raţionamente riguros matematice care nu permit o altă interpretare sau concluzie decât cea corectă.
,,Dacă Hristos este necircumscris, nu numai după Dumnezeire, ci şi după umanitate, urmează că umanitatea este şi Dumnezeire” … ,,Iar dacă este circumscris are, prin urmare, şi o icoană exact asemenea cu El spre evidenţierea asemănării”.