Despre iertare

Sfântul Nicodim Aghioritul despre iertare
Câte şi care sunt semnele adevăratei iertări

Iertarea păcatelor are patru semne, unul mai mare decât celelalte.
Primul semn: când omul urăşte păcatul din toată inima atunci când şi-l aminteşte şi se teme să nu cadă iar, se teme chiar să simtă o oarecare plăcere şi chemare către el.
Al doilea semn, mai mare decât primul, este atunci când omul îşi aminteşte de păcate fără patimă, adică fără plăcere, întristare sau ură.
Al treilea semn, mai mare decât acesta, este atunci când cineva îşi aminteşte păcatele şi se bucură şi dă slavă lui Dumnezeu pentru mulţimea virtuţilor dobândite din pricina păcatelor sale prin harul dumnezeiesc şi prin pocăinţă.
Al patrulea semn, cel mai mare dintre toate, este atunci când omul îşi scoate din inimă toate gândurile pătimaşe şi când le uită cu desăvârşire, încât niciodată nu-l mai pot ispiti.

Despre primul semn a scris Sfântul Vasile cel Mare. întrebat cum află sufletul că Dumnezeu i-a iertat păcatele, a spus: „Sufletul o va cunoaşte, dacă cel pocăit va avea dispoziţia celui ce a zis: Am urât nedreptatea şi m-am scârbit de ea”. Acelaşi răspuns 1-a dat şi awa Isaac, întrebat fiind despre acelaşi lucru. El a răspuns că un om înţelege că i-au fost iertate greşelile „atunci când simte în sufletul său că le urăşte cu desăvârşire, din toată inima” (Cuvântul 84).
Despre cel de-al doilea semn ne încredinţează Sfântul Nichita Iracliteanul Serreul. Comentând Cuvântul la Paşte al Sfântului Grigore Teologul care spune: „Chiar dacă rămâi în urma celorlalţi ucenici, ca Apostolul Toma …să crezi măcar atunci când vezi semnele piroanelor”, Sfântul Nichita scrie: „Dacă nu le crezi pe acestea, atunci să crezi luându-te după amintirea nepătimaşă a vechilor păcate întipărită în minte. Atunci să ştii că a înviat în tine cuvântul virtuţii. Iar amintirea nepătimaşă este întipărirea celor întâmplate, fără plăcere sau durere, când aducerea aminte a rănilor nu mai doare din pricina nepătimirii la care ai ajuns. Cel ce nu are această nepătimire, nu va crede că ar putea avea-o celălalt, întocmai ca Toma. Amintirile păcatelor sunt urmele cuielor, iar păcatele sunt cuiele care-i străpung pe cei ce cad în ele. Când, aşadar, vei putea să ţi le aminteşti fără patimă, atunci să ştii că în tine a înviat un asemenea cuvânt”.
Al treilea semn îl găsim în Lavsaicon, în viaţa lui Macarie cel Tânăr. întrebat dacă simte durere când îşi aminteşte de uciderea fără voie a unui om când era tânăr, a răspuns că nu, ci dimpotrivă, că se bucură, nu pentru păcatul propriu-zis al uciderii, ci pentru că acesta i-a devenit pricină de pocăinţă şi de dobândire a unei mulţimi de virtuţi. A răspuns de asemenea că slăveşte şi mulţumeşte bunătăţii lui Dumnezeu care schimbă în bune cele ce uneori, prin firea lor, sunt rele; aşa cum a schimbat şi omorul făptuit de Moise în Egipt, făcându-1 pricină a binelui, căci Moise, plecând din cauza lui în pustie, s-a învrednicit a-L vedea pe Dumnezeu. De aceea a spus Apostolul: „Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce-L iubesc” (Romani 8,28).
Comentând cu înţelepciune acest verset, Fericitul Augustin a spus că de multe ori şi viciile şi păcatele îi ajută pe cei ce-L iubesc pe Dumnezeu să ajungă la virtute: „Cei scrişi în cartea vieţii nu pot fi nimiciţi. Toate se întorc pentru ei în bine, chiar şi păcatele” (Rugăciunea 28).
Despre al patrulea semn ne vorbeşte Sfântul Teodor al Edessei în Una sută Capete Folositoare (11) : „Toate câte le-am făcut în chip pătimaş ne chinuiesc sufletul prin amintirea lor. Când, însă, gândurile pătimaşe vor dispărea cu totul din sufletul nostru şi nu-l vor mai mai ispiti, atunci apare semnul că ni s-au iertat păcatele de dinainte”.
La fel spune şi Sfântul Maxim: „Profeţi mincinoşi sunt gândurile care ne arată păcatele ca fiind mici şi care profeţesc că ni s-au şi iertat. Aceste gânduri sunt ca nişte lupi prădători îmbrăcaţi în piei de oaie şi îi cunoaştem după roade. Câtă vreme mintea noastră este tulburată de patimi, ne dovedeşte că n-am primit iertarea deplină, că n-am arătat roade vrednice de pocăinţă; rodul pocăinţei este nepătimirea sufletului; nepătimirea este ştergerea păcatului…” (La Evanghelia după Matei, cap.7)
Vezi, frate, cum se dobândeşte pocăinţa adevărată? Vezi cu ce osteneli, cu ce nevoinţe şi sânge se câştigă iertarea adevărată a păcatelor? Cum spui tu „lasă să fac păcate, că tot mă spovedesc şi mă căiesc pe urmă” ca şi cum pocăinţa ar fi un lucru atât de uşor? De aceea, de acum înainte ia aminte, pentru dragostea lui Dumnezeu, iar când cel rău te trage la vreun păcat, în loc să-ţi uşurezi căderea spunând „mă voi spovedi şi mă voi pocăi”, să-ţi faci sufletul o cetate nebiruită zicând „cine ştie dacă mă spovedesc cu adevărat bine? Cine ştie dacă păcatul pe care mă gândesc să-1 fac nu va fi şi ultimul şi dacă Dumnezeu nu-l va mai îngădui şi nu mi-1 va mai ierta? Cine ştie dacă nu va tăia frânghia răbdării Sale lăsându-mă să cad în pierzanie? Cine ştie dacă Dumnezeu îmi va da harisma pocăinţei celei adevărate, harismă pe care n-a dat-o atâtor altor păcătoşi asemenea mie care ard acum în iad? Cine ştie, poate şi eu, care m-am obişnuit să nu mă mai tem de Dumnezeu, mă voi deda treptat unei vieţi neruşinate şi voi cădea în deznădejdea cea mai mare”? „Inima înţeleptului cugetă la spusa înţeleaptă” (înţelepciunea lui Iisus Sirah 3,29).
Tu, dacă eşti cugetat şi înţelept în inima ta, nu-ţi mai primejdui mântuirea nădăjduind la o mărturisire ce nu va avea roade şi la o falsă pocăinţă şi, deşi poţi să-ţi legi mântuirea de o frânghie puternică şi să fii salvat, tu vrei s-o legi de un fir putred care, de se va rupe, te va arunca într-o mare de foc în care vei arde în vecii vecilor. Frânghia puternică este abţinerea de la făptuirea păcatului, lupta de a-ţi smulge din inimă pornirile cele rele prin străpungerea inimii, dobândirea adevăratei pocăinţe şi iertări a păcatelor, prin practicarea virtuţilor şi prin lucrarea poruncilor lui Dumnezeu. A nu te opri de la păcat înseamnă a te lăsa pur şi simplu înghiţit de el şi aceasta te arată cu totul lipsit de minte deoarece, cu bună ştiinţă faci un rău fără margini, spunându-ţi că stă în puterea ta ceea ce stă doar în puterea lui Dumnezeu; tu îţi stabileşti singur când să te pocăieşti şi când să primeşti ajutor de la Dumnezeu ca să te pocăieşti cu vrednicie; aceasta ca şi când Dumnezeu ar fi prietenul păcătoşilor şi nu cel mai mare şi cel mai de temut duşman al lor; de parcă n-ar fi El Cel ce urăşte de moarte orice păcat.

Cum interpretăm „cazi şi ridică-te”.

Să nu te înşele, frate, gândul care-ţi spune aşa: iată, Sfinţii Părinţi zic „cazi şi ridică-te”, adică, de câte ori vei cădea, ridică-te şi vei fi mântuit. Asta să fie pocăinţa, să cazi, să te scoli şi iarăşi să cazi? Rătăcitor şi rău este felul acesta de a le răstălmăci zicala, pentru că Părinţii au spus-o ca să scoată din oameni teama de deznădejde şi nu ca să-o facă să păcătuiască cu speranţa că, mărturisindu-se şi pocăindu-se, oricum vor fi iertaţi. Departe de tine un asemenea gând! De aceea explică Sfântul Isaac: „Curajul pe care Sfinţii Părinţi au voit a ni-l da prin dumnezeieştile lor scrieri …nu trebuie să ne fie ajutor pentru păcat. Ca să avem nădejde în pocăinţă s-au gândit ei să fure din mintea noastră teama de deznădejde” (Cuvântul 70).
Apoi Părinţii au spus „cazi şi ridică-te” şi nu „ridică-te şi cazi”, cum pe dos înţelegi tu. Este o mare diferenţă între una şi cealaltă. Să cazi şi te scoli şi apoi, după ce te ridici de jos să cazi din nou, nu este şi nici nu se numeşte pocăinţă, cum o numeşti tu, ci este şi se numeşte aşa cum o numeşte Sfântul Apostol Petru „Câinele la vărsătura lui se ‘ntoarce şi sacroafa spălată se tăvăleşte în mocirlă” (II Petru 2,22).
Adevăratul înţeles al zicalei părinţilor este acesta: omul trebuie să se ţină, cu toată puterea, departe de păcat şi să se păzească să nu cadă.
Dacă, totuşi, cade, dar din slăbiciune omenească şi nu pentru că aşa a vrut, nu trebuie să deznădăjduiască, ci să se ridice imediat, să-şi mărturisească păcatul şi să se pocăiască sincer fără a mai pierde nici un ceas. Pentru că zice Sfântul Ioan Scărarul: „Este propriu îngerilor să nu cadă. Ba poate nici să poată cădea, cum zic unii. Dar oamenilor le este propriu să cadă şi să se ridice iarăşi de câte ori s-ar întâmpla aceasta. Numai dracilor le este propriu .ca odată căzuţi să nu se mai ridice niciodată” (Cuvântul 4,27 despre Ascultare).
De aceea şi tu, frate, dacă ai căzut din pricina necazurilor sau a slăbiciunii, nu te lăsa înşelat spunându-ţi: am mai căzut şi altă dată, mai cad şi acum, ce înseamnă un păcat mai mult? Am mai căzut o dată în mocirlă, dar nu-i. nimic, mă duc să mă spovedesc, mă pocăiesc pentru toate şi apoi mă depărtez de păcat. Pentru numele Domnului, frate, nu asculta! E limpede ca lumina zilei că vine de la diavolul care caută să te piardă. Dacă ai păcătuit odată, n-o mai face şi a doua oară, nu zăbovi şi nu mai răbda să te vezi în mocirlă, ci fă, cum zice Scriptura: „Nu întârzia să te întorci la Domnul şi nu amâna de pe o zi pe alta” (înţelepciunea lui Iisus Sirah 5,7). Scoală şi du-te la duhovnic să te spovedeşti, căci, cu cât rana este mai proaspătă, cu atât mai uşor se vindecă şi cu cât se învecheşte, cu atât mai. greu se tămăduieşte, cum spune Sfântul Ioan Scărarul: „Rana ta este uşor de tămăduit cât este încă proaspătă şi caldă. Dar cele învechite, neîngrijite şi învârtoşate, sunt greu de vindecat…” (Cuvântul 5,123, Despre Pocăinţă).
Dacă nu găseşti timp acum pentru spovedanie, arată-I lui Dumnezeu că te căieşti fără a mai aştepta vremea spovedaniei şi străduieşte-te să te împaci cu El dovedind străpungere şi zdrobirea inimii şi arătându-I că te căieşti cât poţi. Nu dormi nici o noapte mulţumit dacă n-ai căzut în faţa Lui şi nu I-ai cerut iertare spunându-I cât de tare te căieşti, aceasta până ce vei merge la duhovnic. Este o îndrăzneală de neiertat să n-o faci ştiind că oricând eşti osândit la moarte, să stai chiar şi o clipă într-un păcat de moarte şi să atârni de o aţă, care este viaţa ta, deasupra adâncului tuturor relelor, adică deasupra iadului.
Ah, nefericite, tu nu stai doar o clipă cu păcatul nemărturisit, ci stai luni şi cine ştie cât timp. Ca să te mărturiseşti şi să scapi de o asemenea primejdie tu aştepţi Pastele sau Ziua Apostolilor sau Crăciunul, jucând, râzând sau dormind fără nici o grijă, ca şi când nu ţi-ai fi rănit sufletul cugetător şi nemuritor, ci un tăciune lipsit de simţire. Ascultă o întâmplare cutremurătoare pe care o citim în istoriile Părinţilor.