Cuvânt în Duminica Fiului Curvar
Sfântul Luca al Crimeei – Cuvânt în Duminica a XXXIV-a după Rusalii
Patria noastră este la Dumnezeu
Astăzi am ascultat pilda lui Hristos despre fiul curvar. Această pildă adânc mişcătoare, luminată de dumnezeiasca lumină a dragostei, ne învaţă cât de nemăsurată este milostivirea şi atotiertarea lui Dumnezeu, cât de însemnată, neapărat trebuincioasă, e pocăinţa. Fiul curvar era cel mai tânăr, şi de aceea slujeşte drept chip al tinereţii. Tinerii se abat adeseori de la calea dreaptă – şi iată că pe calea cea grea a pierzării a mers şi acest fiu mezin, care s-a plictisit în casa tatălui său, care a vrut să aibă libertate, a vrut să-şi rânduiască viaţa după bunul său plac. El şi-a rugat tatăl să-i dea partea cuvenită din moştenire, iar după ce-a primit-o a plecat de la el într-o ţară îndepărtată. Acolo, în goana sa după plăceri şi veselie, a căzut grabnic pe calea pierzării; şi-a cheltuit averea cu femeile desfrânate şi cu beţivii, ajungând la deplină sărăcie şi foamete, aşa încât a fost nevoit să se apuce de păscut porcii. Flămânzind greu, s-ar fi bucurat să mănânce nutreţul porcilor, dar nici acela nu i se dădea, în privinţa duhovnicească a căzut cum nu se poate mai jos, ajungând la starea dobitocească, şi a început a trăi cu porcii în cel mai nemijlocit înţeles al cuvântului. Pentru tineret este foarte firească năzuinţa spre plăceri şi veselie, fiindcă el nu cunoaşte viaţa, nu înţelege toată asprimea ei.
Mulţi tineri am văzut care, în goana lor după desfătări după o viaţă veselă şi îndestulată au zburat ca fluturii la lumină, la foc, şi şi-au ars aripioarele, şi au căzut în păcat, iar apoi şi în deznădejde. Această deznădejde îi face pe mulţi să nu mai întrezărească nici o lumină, nici un rost în viaţă, căci înainte vreme rostul vieţii era pentru ei restrâns la plăceri şi bucurii – aşa încât, simţind viaţa ca pe o povară, îi pun capăt sinucigându-se.
Alţii, coborându-se mult moralmente şi duhovniceşte, la fel ca fiul curvar, îşi târăsc viaţa – o viaţă adânc pătimaşă, nevrednică, dispreţuindu-se şi necinstindu-se pe ei înşişi. Aceştia sunt gata de orice josnicie, numai să-şi prelungească jalnica şi ruşinoasa lor existenţă: căci dacă omul îşi îndreaptă toate gândurile, toate năzuinţele, numai către distracţii şi bucurii, el uită nu doar de datoria sa înaintea oamenilor, înaintea părinţilor, ci – lucrul cel mai cumplit – uită cu desăvârşire de Dumnezeu: iar cel ce uită de Dumnezeu este uitat şi el de Dumnezeu, cade sub stăpânirea patimilor, sub stăpânirea dracilor, şi în acest vifor al patimilor se coboară din ce în ce mai mult, ajungând tot mai aproape de starea dobitocească şi nimerind în tovărăşia unor oameni care pot fi asemuiţi doar cu turma de porci a fiului curvar, oameni care n-au nimic sfânt, oameni deşerţi, împovăraţi de toate patimile, ce nu dau înapoi dinaintea nici unei fărădelegi, care trăiesc doar ca să-şi umple burta, iar apoi, săturându-se, să se tăvălească în mocirlă şi să doarmă – şi ajunge la fel ca ei, vrednic să fie în rândul lor. În pilda despre fiul curvar, Domnul Iisus Hristos arată acestor tineri căzuţi în deznădejde calea pe care se cuvine lor să se mântuiască. Fiul curvar, ajungând într-o atare stare jalnică, s-a trezit, şi-a venit în fire şi şi-a zis: „Ce fac eu, nebunul de mine? Doar pier de foame aici, în vreme ce la tatăl meu orişice slugă are pâine. Voi merge, mă voi întoarce la tata, mă voi pocăi şi îi voi spune: nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău, fiindcă sunt fiu curvar; primeşte-mă în rândul argaţilor tăi” (Lc. l, 19). Aşadar, fiul curvar a intrat în calea pocăinţei – şi luaţi aminte cum l-a primit tatăl lui, cu ce bucurie şi dragoste mare. Văzându-l din depărtare, i-a alergat în întâmpinare, a poruncit robilor să aducă haina şi încălţămintea cea mai bună, şi să pună inel în degetul lui, şi să facă pentru el ospăţ. Şi toţi beau, şi mâncau, şi se veseleau cu bucurie mare. Tatăl fiului curvar închipuie pe însuşi Dumnezeu. Această pildă este ceea ce ne-a descoperit Domnul Iisus Hristos despre Tatăl Său; ea înfăţişează nemăsurata, nemărginita milostivire a lui Dumnezeu faţă de păcătoşii care se pocăiesc. Domnul a spus că în împărăţia Cerurilor va fi bucurie mare chiar şi pentru un singur păcătos care se pocăieşte (Lc. 15, 7) – la Dumnezeu este bucuria care a fost la tatăl fiului curvar. El primeşte pe orice păcătos care se pocăieşte, care a părăsit calea pierzării, calea cea largă şi bătută, despre care a zis: Largă este uşa şi lată este calea ce duce în pierzare (Mt. 7, 13).
O mulţime de oameni aleargă pe această cale largă după bunătăţile acestei vieţi, după plăcerile şi mângâierile lumeşti. Pentru cei care nu vor să meargă pe această cale, Domnul a arătat o alta: Strâmtă este uşa şi îngustă calea care duce în împărăţia lui Dumnezeu (Mt. 7, 14). Doar pentru cel ce va străbate această cale plină de spini, presărată cu pietre, calea pătimirilor şi prigoanelor, este deschisă intrarea în împărăţia lui Dumnezeu. Domnul însuşi ne preîntâmpină cu privire la faptul că viaţa în această lume este o viaţă în necaz; El le-a spus ucenicilor Săi, iar prin ei şi nouă, tuturor creştinilor: În lume necazuri veţi avea; ci îndrăzniţi, Eu am biruit lumea (In. 16, 33). Sunt printre tineri şi unii evlavioşi din fragedă pruncie, pătrunşi de năzuinţe înalte, care iubesc biserica şi cunosc Sfintele Scripturi. Aşa au fost numeroşi sfinţi – cuvioşi, mărturisitori şi mucenici. Iată, aşadar, ce trebuie să cunoască tinerii. Iar voi, taţi şi mame ce aţi păzit credinţa şi aţi dus-o fără de întinare prin anii grei ai lepădării poporului de Hristos, trebuie să pătrundeţi tâlcul a ceea ce Domnul Iisus Hristos a spus în pilda sa despre fiul cel mare, şi nicidecum să nu vă asemănaţi lui: căci luaţi seama cât de lipsit de inimă şi mândru s-a arătat.
El nu era acasă când s-a întors mezinul, întorcându-se, a auzit cântare de ospăţ şi a întrebat o slugă ce înseamnă aceasta. Sluga a răspuns că s-a întors fratele lui şi tatăl l-a primit cu bucurie mare, iar acum se veseleşte de el. Atunci fiul cel mare i-a spus tatălui său cu dojana grea: „De atâţia ani îţi slujesc şi n-am călcat vreodată porunca ta, dar nu mi-ai dat nicicând măcar un ied ca să mă veselesc cu prietenii mei; în schimb, când a venit fratele meu cel păcătos, ai făcut ospăţ”. Ce i-a răspuns tatăl? „Fiul meu! Tu eşti cu mine întotdeauna şi tot ce e al meu este şi al tău; iar fratele tău cel păcătos mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat: cum să nu mă bucur de asta?” (Lc. 15, 31-32). Deci, nimeni dintre noi să nu fie aspru şi necruţător cu păcătosul care se pocăieşte. Iată deci tâlcul pildei despre fiul curvar, care se citeşte în cea de-a doua dintre duminicile pregătitoare pentru Marele Post. Ea ne aminteşte că oricât de primejdios ne-am rătăci, oricât de departe ne-am abate de la calea dreptăţii, întotdeauna ne rămâne calea pocăinţei, întotdeauna sunt deschise braţele Tatălui nostru Ceresc. Doar să ne pocăim, doar să ne întoarcem la El, şi Tatăl nostru Cel Ceresc ne va primi cu mare bucurie şi va face ospăţ pentru cei care erau morţi şi au înviat, care erau pierduţi şi s-au aflat. Iar acum aş vrea să vă lămuresc psalmul 136, pe care l-aţi ascultat ieri la priveghere: La râul Babilonului… Pe mulţi îi smintesc ultimele cuvinte ale acestui psalm: Fiica Babilonului, ticăloasă! Fericit carele va răsplăti ţie răsplătirea ta, care ai răsplătit nouă, fericit carele va apuca şi va zdrobi pe pruncii tăi de piatră (Ps. 136, 11). Să pătrundem, aşadar, în noima acestui psalm, şi atunci veţi cunoaşte ce însemnătate are el pentru noi şi pentru ce se cântă în aceste săptămâni premergătoare Postului Mare.
La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion. Cu câteva sute de ani înaintea naşterii Domnului Iisus Hristos, împăratul babilonian Nabucodonosor a pustiit toată ţara iudeilor, a dărâmat templul din Ierusalim şi a dus în robie întreg poporul iudeu. Aceasta a fost pedeapsa lui Dumnezeu pentru apostazia de la Adevăratul Dumnezeu şi închinarea la idoli. Şi acolo, la râul Babilonului, au şezut evreii şi au plâns, amintindu-şi de Sion. Sionul este muntele pe care se afla templul din Ierusalim.
În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat organele noastre; că acolo ne-au întrebat pe noi cei ce ne-au robit pe noi cuvinte de cântări, şi cei ce ne-au dus pe noi – „cântare cântaţi nouă din cântările Sionului”. Cum vom cânta cântarea Domnului în pământ străin ? De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea; să se lipească limba mea de grumazul meu de nu-mi voi aminti de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul în capul veseliei mele. Adu-ţi aminte, Doamne, de fiii Edomului, în ziua Ierusalimului, care ziceau: „Stricaţi-l, stricaţi-l până în temeliile lui”. Fiii Edomului erau un popor vrăjmaş evreilor, care locuia în vecinătatea lor. În ziua adâncului necaz al Ierusalimului, vrăjmaşii lui spuneau: Stricaţi-l, stricaţi-l până în temeliile lui – şi de aceea fiica Babilonului, ticăloasă! Fericit carele va răsplăti ţie răsplătirea ta, care ai răsplătit nouă, fericit carele va apuca şi va zdrobi pe pruncii tăi de piatră.
Acesta este înţelesul nemijlocit al psalmului despre care vorbim: adânca suferinţă a poporului părăsit de Dumnezeu, popor care visa la răzbunare, care spunea: Fericit carele va apuca şi va zdrobi pe pruncii tăi de piatră.
Pe lângă înţelesul nemijlocit, cuvintele Sfintei Scripturi au însă deseori şi un alt înţeles – un înţeles tainic, ascuns. Tot ce a scris în psalmi Sfântul Proroc David este în fapt scris nu de el, ci de Duhul Sfânt prin el. Toţi psalmii lui David au pe lângă înţelesul nemijlocit, istoric, un înţeles veşnic, care priveşte neîndoielnic tot neamul omenesc. Iată, deci, care este înţelesul acestui psalm pentru noi şi de ce se cântă el în zilele pregătitoare pentru Marele Post.
În robie la păgâni, în robie la un popor necredincios şi crud a căzut poporul iudeu – iar noi, care uităm de Dumnezeu, ne aflăm toţi într-o robie: robie mult mai grea, robie la vrăjmaşul neamului omenesc, ce năzuieşte să ne ducă la pierzare. Noi toţi ne aflăm în grea atârnare de el, suntem supuşi unor grele ispite de către el. În minţile noastre se învolburează patimile, stârnite de vrăjmaşul lui Hristos. Noi toţi suntem în aceeaşi stare grea în care era poporul evreiesc în robia babiloniană, şi toţi suntem datori ca, plecându-ne capetele, să plângem şi să ne tânguim după Patria noastră pierdută şi să ne amintim de ea, fiindcă Patria noastră este la Dumnezeu, iar noi am plecat de la El cum a plecat fiul curvar de la tatăl său.
Avem nevoie să ne amintim cuvintele Domnului Iisus Hristos: Nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor (Mt. 7, 6) şi să nu cântăm cântările sfinte înaintea oamenilor care se află pe de-a-ntregul în stăpânirea vrăjmaşului. Avem nevoie să cugetăm cu întristare la faptul că e stricată viaţa noastră creştinească, la faptul că îl părăsim de bunăvoie pe Dumnezeu, că părăsim de bunăvoie poruncile lui Hristos. Avem nevoie să ridicăm război asupra vrăjmaşului nostru. Evreii chemau răzbunare cruntă asupra celor ce îi robiseră, ei fericeau pe cei ce ar fi zdrobit de piatră pruncii lor.
Noi însă de care prunci suntem datori să ne amintim? Şi iadul are odraslele sale, pruncii săi. Sunt o mulţime de draci care ne duc la pierzare, care ne sfâşie. Aceste odrasle ale iadului, aceşti prunci ai satanei sunt pruncii pe care trebuie să îi zdrobim de piatră, ca să nu mai fie lângă noi. Este vorba de lupta noastră cu dracii, cu răul, cu necredinţa, cu nedreptatea. Din toate puterile noastre suntem datori să ne oştim împotriva lor. Iată, aşadar, cum ni se reaminteşte nouă, care păşim pe calea Postului Mare, că suntem datori să rămânem întotdeauna în luptă cu odraslele iadului, să nimicim tot ce împiedică mântuirea noastră, şi anume patimile noastre, necurăţia noastră. Suntem datori să ne amintim ceea ce am auzit în Apostolul de astăzi: suntem datori să ne amintim că trupurile noastre sunt temple ale Duhului Sfânt, încât să nu cutezăm a pângări templul acesta cu patimi grosolane, şi în primul rând cu patima curviei. Acestea sunt lucrurile pe care ni le reamintesc şi pilda despre fiul curvar, şi Apostolul, şi psalmul La râul Babilonului… Amintiţi-vi-le, amintiţi-vi-le întotdeauna, şi să nu le uitaţi nicicând. Amin.
Mort era, şi a înviat
Astăzi aţi auzit măreaţa pildă a lui Hristos despre fiul curvar. Zic: „Aţi ascultat”, dar chiar aţi ascultat? Fiindcă, în primul rând, mulţi dintre voi au obiceiul foarte rău de a întârzia la slujbă. Unii vin la Liturghie chiar după citirea Evangheliei – lucru adânc lipsit de cucernicie – şi ca atare nu ajung deloc să asculte pericopa zilei. Ceilalţi, deşi ascultă, însă ascultă rău: unul nu ia aminte pe deplin, altul nu înţelege limba bisericească, altul chiar îndrăzneşte să stea de vorbă în timp ce se citeşte Evanghelia. De ascultat trebuie să ascultaţi cu luare-aminte, ca această pildă să se întipărească adânc în minte şi în inimă, ca să înţelegeţi ce s-a citit în Sfânta Evanghelie.
Nemăsurat de bogat este cuprinsul acestei pilde. Multe s-ar putea spune despre ea, dar în anul ce a trecut am spus deja mult şi n-aş dori să mă repet. Astăzi vreau să mă opresc numai asupra următoarelor cuvinte din această pildă: venindu-şi întru sine. Ce înseamnă venindu-şi întru sine, venindu-şi în fire (Lc. 15, 17)? Ştim că această expresie este folosită cu privire la oameni grav bolnavi, care delirau sau îşi pierduseră cunoştinţa, apoi şi-au revenit. Dar ce, fiul curvar delira sau îşi pierduse cunoştinţa? Nu, starea creierului şi a întregului trup îi era normală – însă de vreme ce se spune că şi-a venit întru sine, înseamnă că înainte nu era „întru sine”.
De ce nu era „întru sine”? Fiindcă duhul lui nu era aşa cum trebuie să fie duhul omenesc cu întreagă înţelepciune. Fiindcă atât cu trupul cât şi cu duhul era în rând cu porcii, se tăvălea în păcate, nu era nicidecum aşa cum se cuvine să fie omul, ce are o vrednicie mai înaltă decât dobitoacele. El era grav bolnav din pricina păcatului, ducea o viaţă dezmăţată, era afundat în curvie şi în beţie. Oare aceasta e o stare normală, vrednică de un om? Nu, ci e o stare dobitocească, neomenească.
Starea normală a creştinului trebuie să fie cu totul alta: nu poftelor sale dobitoceşti trebuie el să fie slujitor, nu viaţă dezmăţată, deşartă, păcătoasă trebuie să ducă, ci trebuie să fie vas curat al Duhului Sfânt, purtător al acelor roade ale Duhului despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel în Epistola către galateni: Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţele, înfrânarea poftelor, împotriva acestora nu este lege (Gal. 5, 22-23), adică unii ca aceştia au împlinit legea, devenind temple ale Duhului Celui Sfânt. Dacă omul este departe de aceasta, dacă roadele pe care le aduce sunt potrivnice celor numite „roade ale Duhului”, atunci are nevoie să-şi „vină întru sine” la fel ca un bolnav grav; trebuie să se oprească, să cadă pe gânduri, plecându-şi adânc capul, şi să îşi pună întrebarea: „Oare trăiesc aşa cum trebuie? Nu merg cumva pe calea pierzării, nu umblu cumva împreună cu cei lepădaţi?”
Toţi au nevoie să-şi „vină întru sine”, însă mulţi dintre noi s-au rătăcit, trăiesc în aiurarea păcatului în afară de sine, în cârtire împotriva lui Dumnezeu. Bine este dacă omul se opreşte singur şi începe să cugete la căile vieţii sale – dar rareori se întâmplă ca cel împotmolit în păcate să se oprească singur. Cel mai des îl opreşte Dumnezeu, Care nu voieşte moartea păcătosului, ci vrea ca toţi să se mântuiască. Dumnezeu îi opreşte pe cei care par că s-au rătăcit fără îndreptare pe căile vieţii. Dumnezeu l-a oprit şi pe fiul curvar, trimiţându-i foamete, punându-l în rând cu porcii. El ne opreşte şi pe noi toţi, fiindcă aproape toţi trăim nechibzuit, trăim în deşertăciune, ca la talcioc, gândindu-ne doar la lucrurile cele mai josnice, la cele care n-au valoare morală înaltă. Domnul ne opreşte în fel şi chip, curmând faptele cu care ne-am obişnuit, răpindu-ne deodată bunurile acestei vieţi, trimiţând necazuri, batjocuri, înjosiri prin oameni. Deci, să primim aceste învăţături de minte dumnezeieşti aşa cum se cuvine. Să nu întrebăm cum obişnuiesc oamenii să întrebe: „De ce mă pedepseşte Dumnezeu?”
Trebuie să pricepem că nu e vorba de pedeapsă, ci de învăţătură de minte. Ca atare, să nu cârtim, ci să ne oprim, să ascultăm glasul lui Dumnezeu, glasul propriei conştiinţe, şi să dăm mulţumită lui Dumnezeu pentru că ne-a oprit, ne-a dat putinţa să ne întoarcem de pe calea pierzării.
Domnul opreşte astfel chiar şi popoare întregi. Când poporul israelit a căzut înâ închinare la idoli întunecată, neascultând de marii proroci, Domnul l-a oprit, dându-l în robie împăratului Babilonului. Şi tot poporul a fost dus în robia babilonică, unde a rămas şaptezeci de ani. Când în robie s-au dezmeticit, Domnul i-a readus în Iudeea, în ţara lor. Dar ce înseamnă cuvintele pe care i le-a spus fiului curvar tatăl său când l-a primit în braţe cu bucurie negrăită? Cum să înţelegem spusele lui către fiul mai mare, care se tulburase de praznicul dat în cinstea întoarcerii fiului curvar? Tatăl i-a răspuns: Se cădea a ne veseli şi a ne bucura, căci acest frate al tău mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat (Lc. 15, 32).
De ce tatăl l-a numit mort, că doar nu era mort, ci umbla, se mişca, vorbea? Vedeţi voi, era viu cu trupul, dar mort cu duhul. Şi nu puţini sunt între noi cei pe care îi privesc spusele acestea, cei pe care ar trebui să îi numim „morţi”. Cum se pierd oile rătăcite de turma lui Hristos în munţi, în codri şi hăţişuri, aşa se pierd şi unii dintre noi, iar Domnul îi găseşte şi-i readuce la viaţa duhovnicească. Ce este moartea duhovnicească? De unde vine viaţa? De unde vine moartea? Unde este izvorul vieţii? La aceste întrebări ne răspunde limpede însuşi Domnul Iisus Hristos, zicând: Eu sunt învierea şi viaţa (In. 11, 25). Iar Sfântul Evanghelist Ioan Teologul, în primul capitol al Evangheliei sale, scrie aşa: Întru Dânsul viaţă era, şi viaţa era lumina oamenilor (In. l, 4). Aşadar, numai în El, numai în Hristos este viaţa cea adevărată – viaţa duhovnicească, viaţa vrednică de om. Numai în El şi nicăieri altundeva. Şi cine nu va primi această viaţă de la El sau, după ce o va fi primit, nu se va îngriji de acest mare dar, ci va uita de Hristos, acela va deveni mort duhovniceşte.
Nu numai între noi, ci şi între episcopii pe care în Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul Domnul îi numeşte îngeri ai Bisericilor şi care, prin urmare, erau puşi peste oile turmei lui Hristos, se aflau unii morţi cu duhul. Ascultaţi ce-i spune Domnul Iisus Hristos lui Ioan în vedenia acestuia: Îngerului Bisericii din Sardes scrie-i: „Acestea zice Cel Ce are cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: ştiu faptele tale, că ai nume că trăieşti, dar eşti mort” (Apoc. 3, 1). Îngerul unei Biserici este mort. Nu este înfricoşător lucrul acesta? Aşadar, mort poate fi şi cel ce are cea mai înaltă stăpânire duhovnicească, îngerul Bisericii este episcopul. Mort poate fi şi preotul, şi diaconul. Şi mai mulţi morţi sunt printre noi. Suntem morţi când trăim fără Hristos, când călcăm legea lui Hristos, când nu ne amintim uimitoarele cuvinte ale sfântului apostol Pavel: Precum aţi făcut mădularele voastre roabe necurăţiei şi fărădelegii spre fărădelege, aşa acum să faceţi mădularele voastre roabe dreptăţii spre sfinţenie (Rom. 6, 19).
În ce fel facem mădularele noastre roabe necurăţiei? În ziua de astăzi, mulţi trăiesc sub o înrâurire nelegiuită – mâinile lor sunt mereu întinse spre buzunarele aproapelui. Oare aceştia nu şi-au făcut mădularele – mâinile şi picioarele – roabe necurăţiei? Să se gândească fiecare la sine: oare nu vă faceţi deseori organul cel mai mişcător limba, rob necurăţiei, rob fărădelegii? Oare puţine lucruri necurate – înjurături, vorbe spurcate, denunţuri, clevetiri, batjocoriri ale aproapelui – ies din gurile voastre?
Deci, să facem mădularele noastre roabe dreptăţii spre sfinţenie: să îndreptăm pe calea dreptăţii, pe calea binelui, mâinile, care au făcut tot felul de fărădelegi, picioarele, care au alergat pe calea necredinţei, pe calea păcatului şi fărădelegii; să ne înfrânăm limba cea rea, s-o facem să nu blesteme, ci să binecuvânteze, s-o silim să nu mai verse nimic rău, ci să vorbească numai ce este spre folosul fraţilor noştri.
Numai şi numai atunci vom împlini cuvintele de mai sus ale apostolului Pavel. Atunci vom împlini şi alte cuvinte ale lui – cele privitoare la faptul că trebuie să părăsim felul de viaţă dinainte, care este al omului celui vechi, ce putrezeşte în pofte amăgitoare, şi să ne înnoim cu duhul minţii noastre, şi să ne îmbrăcăm în omul nou, care este zidit după Dumnezeu, întru dreptate şi întru sfinţenia adevărului (v. Efes. 4, 22-24). Iată sarcina noastră: să ne îmbrăcăm în omul nou, cel zidit după Dumnezeu întru dreptate şi întru sfinţenia adevărului. Dacă vom împlini această sarcină, nimeni nu va spune despre noi că suntem morţi, nimeni nu va spune că suntem rătăciţi. Mergeţi în aşa fel încât să nu vă pierdeţi, încât să nu vă rătăciţi niciodată. Mergeţi în aşa fel încât să împrăştiaţi nu mirosul de putreziciune al morţii, ci bine să înmiresmaţi cu viaţa voastră întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia este şi slava, dimpreună cu Cel fără de început al Său Părinte şi cu Preasfântul Duh. Amin.
Nu iubiţi lumea
Pilda despre fiul curvar este una dintre cele mai preţioase pilde ale lui Hristos, dintre cele mai însemnate pentru noi, fiindcă în ea Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos ne învaţă lucrul cel mai important, mai bine zis ce trebuie să socotim noi ca lucrul cel mai important, cel mai preţios, cel mai necesar din viaţa noastră.
De ce fiul curvar a plecat din casa părintească, unde domnea cucernicia, unde totul era curat şi sfânt, unde atât tatăl cât şi fiul mai mare erau fericiţi? Fiului mai mic nu i-a plăcut aşa, n-a vrut cucernicie, n-a vrut să-şi închine viaţa lui Dumnezeu, ci a tins către desfătări, căci nu putea suferi gândul că trebuie să slujească lui Dumnezeu în neîncetată rugăciune şi în postire. Aşadar, iată că a plecat, şi a trăit aşa cum voia trupul lui: a trăit în dezmăţ, şi-a tocat tot avutul. Şi când a început o foamete cumplită, a început să flămânzească amarnic şi a decăzut cu desăvârşire: a început să pască porcii şi să trăiască în tovărăşia lor. Ar fi fost bucuros să mănânce din hrana porcilor, dar nici aceea nu i se dădea. Iată unde l-a dus slujirea trupului, năzuinţa spre bucuriile şi mângâierile lui. Aceasta este pentru noi o lecţie şi un avertisment: să nu trăim pentru trup, pentru desfătările şi plăcerile pământeşti, să nu slujim poftelor şi patimilor. Altfel nu vom scăpa de o cădere adâncă şi de viaţa între oameni asemănători porcilor: desfrânaţi, hoţi, curve, mitarnici, clevetitori, călcători de jurământ, ucigaşi.
Această pildă ne aminteşte şi cuvintele lui Hristos privitoare la faptul că nu putem sluji şi lui Dumnezeu, şi mamonei (v. Mt. 6, 24). Trebuie să alegem una din două: fie slujim lui Dumnezeu, fie slujim mamonei, adică bogăţiei, trupului, patimilor şi poftelor lui. Cale de mijloc nu există. Despre asta citim şi la marele apostol al lui Hristos, Ioan Teologul: Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. De iubeşte cineva lumea, nu este dragostea Tatălui întru dânsul (l In. 2, 15).
Nu iubiţi lumea, nu iubiţi bucuriile lumeşti, nu iubiţi plăcerile trupului, fiindcă tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume este (l In. 2, 16). Ochii noştri ne smintesc prin ceea ce vedem – dacă vedem, de pildă, vreun lucru de ruşine sau amăgitor, care ne trage la păcat, dacă vedem cum trăiesc bogaţii străini de Dumnezeu şi începem să-i pizmuim. Iată în ce stă pofta ochilor. Ne molipsim de dragostea de averi, care este rădăcina tuturor relelor (l Tim. 6, 10), fiindcă ea ne împinge la multe fapte rele şi nelegiuite, şi în cele din urmă, când ajungem la bunăstare lumească, duce la patima cea mai grea – la trufie, care este pierzare duhovnicească. Aşa spune Sfântul Apostol Ioan. Ascultaţi acum cuvintele cuviosului Antonie cel Mare: „Să urăşti tot ce este lumesc şi odihna trupească, fiindcă ele te-au făcut vrăjmaş al lui Dumnezeu. Omul care are vrăjmaş duce cu el luptă: aşa şi noi trebuie să ducem luptă cu trupul, ca să nu-l odihnim”. Altundeva, cuviosul Antonie spune: „Nu umblaţi în urma poftelor ochilor voştri şi nu vă moleşiţi cu inimile voastre, fiindcă pofta rea strică inima şi întunecă mintea. Depărtaţi-vă de ea, ca să nu mâniaţi pe Duhul lui Dumnezeu, Care locuieşte în voi. Să ne nevoim pentru curăţie până la moarte şi să ne păzim în tot chipul de poftele spurcate”.
Aşa vorbea marele sfânt, care şi-a închinat întreaga viaţă numai lui Dumnezeu, aşa vorbesc toţi nenumăraţii nevoitori ai bunei cinstiri, pustnici, monahi. Ei şi-au urât trupul, au urât toate înşelările, toate smintelile lumii. Ei îşi mânau trupul ca pe un animal de povară, ca pe un rob leneş şi neascultător, şi-l istoveau prin post şi priveghere, ajungând astfel la stăpânirea duhului asupra trupului, la lucrul despre care vorbeşte apostolul Pavel în Epistola către galateni: Cu duhul să umblaţi, şi pofta trupului nu o veţi săvârşi; că trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului, şi aceştia se împotrivesc unul altuia, încât nu faceţi cele ce aţi voi… Faptele trupului arătate sunt, şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, destrăbălarea, slujirea idolilor, fermecătoriile, vrajbele, sfezile, zavistiile, mâniile, gâlcevile, dezbinările, eresurile, pizmele, uciderile, beţiile, chefurile şi cele asemenea acestora, despre care dinainte vă spun vouă, precum am mai şi spus, că cei ce fac unele ca acestea împărăţia lui Dumnezeu nu o vor moşteni (Gal. 5, 16-18).
Sunt oameni care, spre deosebire de sfinţi, pentru plăcerea trupească nu se dau în lături de la nimic, nici măcar de la uciderea aproapelui, între aceşti doi poli se află însă o masă uriaşă de oameni care, deşi nu săvârşesc nici un fel de fărădelegi şi crime, slujesc poftelor trupului, nu imboldurilor înalte ale duhului, între aceştia sunt o mulţime de necredincioşi, care preferă să trăiască după raţiunea proprie, să meargă pe calea lor – pe calea largă şi bătută, nu pe calea strâmtă şi necăjită a lui Hristos.
Să ne uităm acum la cei ce umplu bisericile. Ce să spunem despre ei? Vom spune că şi mulţi dintre ei slujesc, de asemenea, în mult mai mare măsură trupului decât duhului lor, săvârşesc mai mult faptele trupului decât pe cele ale duhului, în numele unora ca aceştia spune apostolul: Pentru că ceea ce fac nu ştiu, căci săvârşesc nu ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc… fiindcă a voi binele este în mine, dar a face binele nu aflu, căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-i voiesc, pe acela îl săvârşesc (Rom. 7, 15, 18, 19).
Ei ar vrea să slujească binelui, dar trupul îi trage în jos; ar vrea să trăiască cu duhul, dar poftele şi patimile precumpănesc, ca nişte greutăţi din fontă. Drept urmare, aceştia trăiesc într-o adâncă schizofrenizare a conştiinţei: şi spre împlinirea poruncilor năzuiesc, şi la împărăţia lui Dumnezeu se gândesc, şi ar vrea să slujească duhului, nu trupului, însă duhul le este slab, trupul puternic şi nu îi lasă să se înalţe la cer, nu-i lasă să trăiască potrivit poruncilor lui Hristos. Iată, Domnul Iisus Hristos arată în pilda Sa tocmai, această împărţire a neamului omenesc.
Cu toţii ne asemănăm fiului curvar, cu toţii năzuim spre plăceri, tuturor ne vine greu să slujim duhului. Nu vrem să postim, nu vrem să ne rugăm vreme îndelungată, nu vrem să ne concentrăm gândurile asupra poruncilor lui Hristos. În faţa ochilor noştri nu stă tot timpul Crucea lui Hristos. Nu îl vedem mereu înaintea noastră pe Dumnezeiescul Pătimitor, Care pentru a noastră mântuire şi-a vărsat Sângele în chinuri groaznice pe Cruce. Ne rugăm lui Dumnezeu cât ne rugăm, ne amintim de El, după care îl uităm iarăşi. Fiul mai mic trăia cu porcii – trăia între oameni decăzuţi, cu desăvârşire străini de slujirea duhului. Nu s-ar cuveni oare ca noi să trăim cu cei care sunt mai aproape de Dumnezeu, nu s-ar cuveni să ne dezmeticim la fel ca fiul curvar, să părăsim slujirea trupului şi să ne întoarcem din toată inima la Tatăl Ceresc, zicând: „Părinte! Am păcătuit înaintea Ta, iar acum am venit cu pocăinţă. Primeşte-mă nu ca pe un moştenitor, ci ca pe un rob al Tău!” Şi de vom face asta, se va petrece ceea ce s-a petrecut în pildă: Tatăl Ceresc Se va grăbi să ne întâmpine pe noi, cei ce ne pocăim, ne va îmbrăţişa pe noi, curvarii şi păcătoşii, ne va ierta totul şi va face ospăţ de bucurie.
Deci, să fim asemenea păcătoşilor care se pocăiesc, şi Dumnezeu, Care este Dragostea şi Atotiertarea, ne va deschide braţele Sale. Spre El să năzuiască toate gândurile noastre. Lui să îi închinăm toată viaţa noastră! Amin.
Opriţi-vă în căile voastre
„Glasul curvarului aduc ţie, Doamne: greşit-am înaintea ochilor Tăi, Bunule, risipitam bogăţia dăruirilor. Ci primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc, Mântuitorule, şi mă mântuieşte”.
Am ascultat astăzi împreună pilda despre fiul curvar. În persoana fiului curvar ne-a fost arătată toată istoria păcatului omenesc, începând cu zămislirea sa (neascultarea), trecând prin creştere (dezmăţul), sfârşind cu pocăinţa (venirea întru sine) şi întoarcerea la Tatăl Ceresc.
De ce fiul mai mic a vrut să plece de sub stăpânirea tatălui său, de ce i-a pretins partea sa din moştenire? De ce a plecat într-o ţară îndepărtată? Fiindcă era neascultător, cum neascultători sunt mulţi dintre noi, nu voia şi nu ştia să se supună. El voia „libertate”, voia să trăiască după bunul plac, nu aşa cum îi arăta tatăl său.
Şi cine nu caută libertate? Dar cât de des, căutând libertate nelimitată, oamenii uită de marea datorie pe care o au faţă de aproapele, faţă de părinţi, faţă de stat şi societate! Ei nu vor să aibă nici un fel de îndatoriri, vor libertate deplină în năzuinţa lor egoistă spre plăceri, spre distracţii. Nu vor să se supună nimănui, nu vor să depindă de nimeni. Tocmai această năzuinţă îl mâna pe fiul curvar când s-a hotărât să plece de la tatăl său.
Tatăl era înţelept şi bun: nu a vrut să-l silească, fiindcă punea preţ numai pe dragostea de bunăvoie, pe supunerea de bunăvoie, nu silită. Şi a împlinit cererea fiului mai mic, i-a dat partea sa din moştenire şi a zis: „Mergi unde vrei, dacă nu vrei să mi te supui şi să trăieşti cum îţi arăt eu”.
Şi a plecat fiul curvar şi nesupus, care a lepădat toate bunătăţile iubirii părinteşti şi purtării de grijă părinteşti – a plecat într-o ţară îndepărtată şi acolo şi-a cheltuit averea în scurtă vreme. A căzut în puterea dracilor lăcomiei pântecelui, beţiei, curviei; aceştia au pus stăpânire pe el cu desăvârşire: tatăl nu îl mai apăra de aceşti draci, iar el nu ştia şi nu putea să se apere de ei. Ca atare, a ajuns la foametea cea mai mare, a ajuns să trăiască în tovărăşia porcilor.
Aceeaşi soartă îi aşteaptă şi pe tinerii care năzuiesc numai spre plăceri şi nu vor să trăiască după voia părinţilor, îi aşteaptă şi pe acei răi creştini ce nu vor să trăiască după voia Tatălui lor Ceresc şi trăiesc nu potrivit poruncilor lui Hristos, ci după voia proprie. Câţi oameni de acest fel nu pier, la fel cum pierea nefericitul fiu curvar! Dar Domnul nu vrea pierzarea păcătosului, ci vrea ca toţi să se mântuiască – şi de aceea Atotbunul Dumnezeu nu rareori ne face să ne dezmeticim, să cădem pe gânduri, să ne oprim din căderea noastră. Aşa a cercetat Domnul şi inima fiului curvar, şi acesta s-a dezmeticit, s-a pocăit şi s-a întors la tatăl său.
A căzut pe gânduri, când mâna Domnului l-a oprit cu puterea Sa. El vrusese să fugă de Dumnezeu, dar Dumnezeu este întotdeauna aproape. Iată, El stă şi la uşa inimii noastre şi bate, zicând: „Stai! Gândeşte-te încotro te îndrepţi; gândeşte că eşti deja în tovărăşia porcilor; gândeşte-te şi pocăieşte-te, opreşte-te din calea desfrâului tău!”
Fiul curvar a luat aminte la acest glas şi, speriindu-se, s-a oprit: „Ticălosul de mine, ce am făcut!! De ce am dispreţuit viaţa după voia tatălui meu, care îmi voia binele!? De ce flămânzesc eu, când la tatăl meu ultima slugă are pâine cu prisosinţă! Iată, voi merge, voi cădea la picioarele tatei, voi cere iertare şi voi spune: „Nu sunt vrednic să mă mai numesc fiul tău; primeşte-mă între argaţii tăi”. Iată cum se săvârşeşte întorsătura mântuitoare în sufletul păcătosului.
Cât de mult trebuie să dorim ca şi pe cei ce merg pe calea curviei să îi oprească mâna lui Dumnezeu! Suntem datori să trăim pentru Domnul, nu să slujim trupului şi poftelor lui. Şi cuvintele pe care le-am ascultat în Apostolul de astăzi ne amintesc încă o dată faptul că trupul nostru nu ne aparţine, că el a fost zidit de Făcătorul nostru nu pentru curvie: Trupul nu e pentru curvie, ci pentru Domnul, şi Domnul e pentru trup (l Cor. 6, 13).
Să cadă pe gânduri cei vinovaţi de acest greu păcat, să se pocăiască şi să vină la spovedanie în Postul Mare. Atunci se va împlini asupra noastră ceea ce s-a întâmplat cu fiul curvar: Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă, si, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta, şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău”. Şi a zis tatăl către slugile sale: „Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi, şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui” (Lc. 15, 20- 22).
Nemăsurată este dragostea tatălui, nemăsurată atotiertarea lui! Suntem datori să ştim şi să credem, cu adâncă nădejde să credem că dacă ne vom întoarce aşa cum s-a întors fiul curvar, dacă ne vom dezmetici, dacă ne vom opri, de ne vom pocăi din toată inima şi, plecându-ne adânc capul şi lovindu-ne în piept, vom cere iertare de la Tatăl Ceresc, oricât de mult ar fi cineva întinat cu păcatul necurăţiei trupeşti, Dumnezeu Tatăl Se va grăbi să ne întâmpine, ne va deschide braţele Sale, ne va cădea de grumaz, ne va primi cu bucurie mare.
Va fi ospăţ, va fi bucurie, va fi săltare şi pentru un singur păcătos care se pocăieşte. Pentru fiecare se va face ospăţ, şi dacă vor fi mulţi asemenea păcătoşi, în cer va fi ospăţ necontenit. Ştiind aceasta, oare nu ne vom îmbărbăta şi nu ne vom pune nădejdea cu neclintire în mila lui Dumnezeu faţă de cei ce se pocăiesc?
Vine Postul, vreme de pocăinţă, vreme de mântuire. Ascultaţi-mă cu toţii, voi, fii şi fiice care aţi curvit! Vă chem la pocăinţă: cutremuraţivă de mulţimea păcatelor voastre în inimile voastre şi veniţi la spovedanie cu aceleaşi simţăminte şi cu aceeaşi hotărâre cu care a venit la tatăl său fiul risipitor. Veniţi, pocăiţi-vă, spălaţi-vă păcatele cu lacrimi, şi veţi primi iertare de la Atotbunul şi Atotmilostivul nostru Dumnezeu! Amin.
Calea întoarcerii la Tatăl Ceresc
În pericopa evanghelică de astăzi, fraţilor şi surorilor, am ascultat pilda despre fiul curvar. Un oarecare tată avea doi fii. Familia lor trăia în fericire, aveau multă îmbelşugare.
Membrii familiei erau uniţi cu legătura duhovnicească, era unire a sufletelor şi a inimilor. Iată însă că fiului mai mic i-a venit cheful să trăiască după bunul plac. Şi a cerut să i se dea partea cuvenită din averea tatălui său. Primind-o, a plecat din casa părintească. Tatăl nu l-a oprit, ştiind că omului i-a fost dată libertatea voinţei şi că fiul poate singur să se pună la încercare şi să se cunoască prin experienţa vieţii personale. Aşadar, fiul a plecat într-o ţară îndepărtată şi acolo, trăind în curvie, a tocat repede tot ce primise de la tatăl său. În ţara aceea s-a lăsat mare foamete, şi fiul a căzut în mare nevoie. Ca să scape de moartea prin înfometare, a intrat în slujba cuiva ca păstor la porci, nădăjduind să facă rost de ceva mâncare pe lângă acele animale – dar nici din mâncarea porcilor nu-i dădea nimeni! Şi a ajuns în aşa hal că era în primejdie să moară de foame.
Ei bine, atunci şi-a venit întru sine şi şi-a adus aminte de tatăl său şi de argaţii lui, care mâncau pe săturate la el în casă. Dar îşi jignise tatăl, aşa încât nu mai era vrednic să se numească fiu al lui: simţământul vinovăţiei şi al căinţei l-a cuprins pe fiul curvar. Acest simţământ i-a arătat ieşirea din necaz: i-a spus să meargă la tatăl său şi să se supună lui. Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi îi voi spune: „Tată! Am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul dintre argaţii tăi” (Lc. 15, 18- 19). Astfel, în sufletul lui a luat naştere cuvântarea, mai bine zis mărturisirea, pe care avea s-o spună tatălui, îndată ce s-a hotărât să meargă la tatăl său, a prins putere, s-a sculat şi a plecat.
Luaţi aminte: el nu numai că şi-a dat seama de păcatele sale, ci s-a şi pocăit în sufletul său înaintea tatălui şi a pregătit mărturisirea pe care avea să i-o facă. Toate acestea i le-a dat harul lui Dumnezeu, care îl cheamă pe om; el i-a dat şi puterea de a ridica şi a pleca. Aşadar, fiul curvar a plecat la tatăl său, iar tatăl l-a întâmpinat cu braţele deschise. Ce întâlnire plină de bucurie a avut loc! Tatăl de-abia o aştepta.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Tatăl nu l-a mustrat pe fiu pentru trecut”. Nici măcar nu l-a lăsat să se dezvinovăţească până la capăt. Totul s-a înecat în dragostea tatălui, dragostea de părinte a acoperit totul. Ce bucurie: fiul se pierduse şi a fost aflat, pierise şi a înviat! Iată cât de mare este dragostea părintească faţă de fiul care se pocăieşte. După cum vedem, această pildă nu vorbeşte doar de fiul curvar, ci şi de nemărginita, preamilostiva dragoste a Tatălui Ceresc faţă de noi, păcătoşii. Iubiţi fraţi şi surori! Cu toţii suntem fii curvari ai Tatălui Ceresc. Suntem curvari, fiindcă prin neascultarea noastră încălcăm voia Tatălui, facem ceea ce vrem, ne îngăduim orice, năzuim să ne rupem de Tatăl Ceresc, pierdem legătura cu El, plecăm în ţara păcatului şi a stricăciunii.
De asemenea, păcătuim prin faptul că pierdem legătura cu oamenii, vrem să ne rupem de ceilalţi, nu ne cinstim unii pe alţii: soţia nu-şi cinsteşte soţul, copiii nu-şi cinstesc părinţii, părinţii nu-şi cinstesc, la rândul lor, părinţii bătrâni şi aşa mai departe. Pretutindeni neascultare şi egoism, pretutindeni dorinţă de a face ziduri ce ne despart, de a fugi unii de alţii în colţuri cât mai îndepărtate. Aşa pierdem noi legătura cu aproapele.
În fine, cel mai cumplit păcat al nostru stă în iubirea noastră de plăceri, în dragostea de trup şi de poftele lui, despre care în Apostolul de astăzi se spune: Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi? Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu (l Cor. 6, 19, 20).
Dar noi nu-L proslăvim cu trupul nostru pe Dumnezeu, ci îl mâniem; nu facem din trupul nostru biserică, ci îl stricăm, îl stricăm îmbuibându-l, împodobindu-l, făcându-i prea mult pe plac şi, în primul rând, îl stricăm prin curvie şi îl spurcăm prin gânduri de curvie.
Socotiţi, poate, că în curvie trăiesc doar cei care, făcând pe plac trupului, şi-l desfrânează şi îl strică prin gânduri şi fapte de curvie? Nu. Trebuie să ne amintim că nu este îngăduit să ne facem idol din trup – şi asta e curvie. Nu este îngăduit să ne îndepărtăm de Dumnezeu prin necredinţă sau prin puţinătatea de credinţă, prin neascultare – şi asta e curvie. Cel ce rupe legătura cu oamenii, care nu trăieşte acasă în pace, înţelegere şi iubire, care se ceartă, face scandal, duşmăneşte – şi acesta trăieşte în curvie. Aşadar, aproape toţi ne asemănăm fiului curvar, şi iată pentru ce este atât de însemnată pentru noi această pildă.
Cum să ne luptăm cu păcatul curviei? Ne-o arată pilda. În primul rând, este nevoie de căinţă – căinţă atât faţă de propria conştiinţă, cât şi faţă de Dumnezeu, pentru păcatele săvârşite. Căinţa, părerea de rău, nu ajunge însă: Iuda Iscarioteanul s-a căit, dar a sfârşit prin a se spânzura. De ce? Fiindcă n-a dus căinţa până la capăt, adică până la pocăinţă. Ar fi trebuit să vină la Hristos şi să se pocăiască. Pentru asta nu a avut îndeajuns nici credinţă în Hristos, nici nădejde în milostivirea lui Dumnezeu.
Dar fiul curvar ce face? Şi el s-a căit, însă nu s-a oprit. El s-a hotărât să facă pocăinţă înaintea tatălui şi chiar şi-a pregătit mărturisirea de pocăinţă. Mergând la tatăl său, a început să se mărturisească. Dragostea Tatălui Ceresc a împlinit restul. Iată, aşa trebuie să ne întoarcem şi noi la Tatăl Ceresc ca să primim de la El iertare şi dragoste.
Şi noi trebuie să mergem pe aceeaşi cale: la început să ne recunoaştem păcătoşenia şi vinovăţia faţă de Dumnezeu şi să trăim aceasta în simţământul adânc al căinţei şi mustrării de sine. Aici trebuie să-şi spună cuvântul conştiinţa noastră, arătând toate felurile şi concretizările păcătoşeniei noastre. Cu cât va fi căinţa mai adâncă, cu atât mai puternică va fi nevoia de pocăinţă şi de mărturisire ce se va naşte.
Marele Post se apropie. El bate deja la uşa inimii noastre. El ne cheamă la marea pocăinţă şi ne făgăduieşte marea bucurie a împărtăşirii cu Tatăl Ceresc. Aşadar, să începem să ne pregătim pentru Postul Mare! „Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă!”. Amin.
(Sfântul Luca al Crimeei – La porțile Postului Mare, Apologeticum, 2005)
