Cuvinte în Duminica Lăsatului sec de brânză

Sfântul Luca al Crimeei – Cuvinte în Duminica Izgonirii lui Adam din Rai

Despre post
Mâine începe Postul Mare. Ei bine, ce este postul? Pentru ce a fost el rânduit? Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit nu o dată despre post. În timpul vieţii Lui pământeşti, ucenicii Lui n-au postit, iar când cărturarii şi fariseii au început să-i mustre pentru asta pe ei şi pe însuşi Domnul Iisus Hristos, El le-a răspuns: Puteţi, oare, să faceţi pe fiii nunţii să postească cât timp Mirele este cu ei? (Lc. 5, 34).
Cât timp a fost cu apostolii însuşi Domnul Iisus Hristos, Dumnezeiescul Mire al Bisericii Sale, bucuria le umplea inima şi, bineînţeles, n-aveau nevoie să postească. Domnul a adăugat însă că vor veni zile când Mirele va fi luat de la ei, şi atunci vor posti. Astfel, El le-a poruncit să postească în anumite zile. În pericopa evanghelică de astăzi aţi auzit cuvintele Domnului privitoare la faptul că trebuie să postim. El ne-a prevenit ca nu cumva să postim ca fariseii şi cărturarii, pentru care era important numai să pară postitori, drept care făceau o faţă mohorâtă şi îmbrăcau haine de doliu. Domnul Iisus Hristos ne porunceşte să ne purtăm cu totul altfel în vremea postului: să postim cu feţe vesele, pline de bucurie, ca ascunzând postirea noastră de ochii oamenilor să postim înaintea lui Dumnezeu, Care, văzând taina inimii noastre pline de evlavie şi de frica Lui, ne va răsplăti la arătare (v. Mt. 6, 16-18). Iar cei care postesc doar de ochii lumii şi-au primit deja răsplata prin cinstirea pe care le-o arată oamenii. Aceste pilde sunt îndeajuns ca să vă încredinţaţi de sfinţenia postului, de faptul că el a fost poruncit de către însuşi Domnul Iisus Hristos, drept care trebuie să avem mare evlavie faţă de post, mare luare-aminte şi cinstire adâncă. Postul trebuie să fie pentru noi un lucru extrem de important.
Cât de greu este când vezi că poporul nostru nu mai are aproape nici o idee despre post, că aproape n-au mai rămas oameni care ţin posturile. Cei ce postesc sunt batjocoriţi, sunt numiţi „făţarnici”. Să ne gândim: aşa era pe timpuri în ţara noastră? Postea întreg poporul, începând cu ţarul – şi ţineau nu numai Postul Mare, ci şi toate celelalte posturi, miercurile şi vinerile. Copiii mirenilor erau educaţi în frica lui Dumnezeu, în adânc respect faţă de toate regulile Bisericii, inclusiv faţă de cea privitoare la post. Ei se pătrundeau din copilărie de adâncă cinstire faţă de post şi socoteau că este un păcat greu călcarea lui. Şi era cucernic poporul rus – iar acum cât de puţin a mai rămas din vechea cucernicie!
Ca atare, datoria mea este să vă amintesc marea sfinţenie a postului, să vă lămuresc de ce este nevoie de el – fiindcă oamenii uşuratici spun deseori: „Dar nu-i totuna ce mâncăm, ce, prin mâncare trebuie să plăcem lui Dumnezeu?”, şi dispreţuiesc postul. Dar dacă însuşi Domnul Iisus Hristos ne-a lăsat rânduiala postului, înseamnă că el este un lucru foarte însemnat, indispensabil – şi cel care dispreţuieşte postul, care nu dă două parale pe el, dispreţuieşte cuvintele Domnului Iisus Hristos. Ca să înţelegem mai bine toată însemnătatea postului, trebuie să lămurim pentru început care e scopul lui.
Postul ne învaţă să ne înfrânăm. Prin post ne obişnuim să ne înfrânăm poftele pântecelui, să călcăm în picioare poftele rele ale trupului, care se străduiesc întotdeauna să aibă întâietate asupra duhului, încercând să înăbuşe orice năzuinţă duhovnicească, supunând voinţa cugetării sale. Trupul nu ne duce la bine: el e izvorul celor mai multe păcate şi sminteli, în săvârşirea lucrurilor care plac trupului se află esenţa majorităţii păcatelor – şi dacă noi, conştientizând lucrul acesta, ne silim trupul să postească, dacă îl lipsim de mâncăruri gustoase şi îmbelşugate, dacă ne mulţumim cu strictul necesar, prin asta câştigăm o victorie asupra lui, îndepărtăm ceea ce ne împiedicăm să ducem o viaţă duhovnicească, dăm libertate duhului, îl înaripăm în năzuinţa lui spre tot ce este sfânt, ceresc, înalt. Sarcina noastră e să ne înfrânăm de la toate patimile şi poftele rele, de la tot ce este rău, de la tot ce aduce vătămare aproapelui, de la orice lucru pe care ni-1 dictează egoismul şi adorarea de sine. Aşadar, trebuie să ne educăm voinţa în aşa fel ca ea să fie îndreptată spre lupta cu patimile, ca toate dorinţele noastre să năzuiască nu către satisfacerea imboldurilor trupului, ci către cele de sus, către cele cereşti, ca să avem sus inimile, ca să trăim întotdeauna cu gândul la Dumnezeu, la poruncile lui Hristos.
În acest scop, trebuie să educăm în noi deprinderea înfrânării, fiindcă ştiţi că la orice scop dificil se ajunge pe calea antrenamentului de lungă durată. Adevărul acesta este valabil pentru orice muncă, atât intelectuală cât şi fizică. Scopurile mari se ating doar cu silinţă mare. Ca atare, trebuie să înţelegem că şi scopul atât de înalt al înfrânării trupului nostru, al luptei cu patimile, cere exersare constantă, luptă permanentă.
Postul este tocmai o astfel de şcoală a înfrânării. Omul obişnuit cu postul, care ţine toate posturile, mai ales când a postit toată viaţa, cum făceau marii nevoitori, capătă o putere uriaşă în lupta cu toate ispitele, învaţă să se înfrâneze de la tot păcatul.
Aici este însemnătatea de temelie a postului. Dar postul, mai ales Postul Mare, are şi o altă însemnătate, fiindcă este vreme de pocăinţă, de mărturisire, vreme pentru Sfânta împărtăşire, şi ca atare trebuie să petrecem această vreme în aducere-aminte necontenită de păcate şi de nevoia spovedaniei.
Şi dacă vom posti, însăşi înfrânarea de la mâncare ne va aduce mereu aminte de acest fapt. Când te aşezi la masă şi începi să mănânci gustarea sărăcăcioasă, îţi aminteşti de ce ai nevoie să faci asta: fiindcă suntem apăsaţi de păcate şi în vederea marelui Praznic trebuie să ne curăţim de ele şi de tot răul, ca în Luminata Zi a Paştilor să ne înfăţişăm lui Dumnezeu curaţi, îndreptăţiţi, pocăiţi până în adânc. Vedeţi ce mare este şi această însemnătate a postului?
Doar oamenii stricaţi şi nechibzuiţi dispreţuiesc postul. Din păcate, copiii generaţiei noastre sunt însă educaţi într-o deplină necunoaştere a postului, nu sunt deprinşi cu el, nu-şi pleacă micuţele capete de copil în faţa poruncilor Bisericii. Ar trebui ca ei să se înveţe cu postul de la cea mai fragedă vârstă cu putinţă, ca să crească o nouă generaţie de creştini, care să fie cu totul altfel decât acest tineret desfrânat şi ateu care ne înconjoară. Este nevoie ca copiii creştinilor să lumineze ca nişte stele curate în această societate păcătoasă, care calcă în picioare Sângele lui Hristos. Pătrundeţi-vă de sfântul gând al însemnătăţii postului şi al educării copiilor voştri în păzire neabătută a lui.
Înainte de a vorbi despre post, Domnul Iisus Hristos ne-a spus şi prima condiţie ca postul să ne fie spre mântuire: De nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre (Mt. 6, 15). Vă mai amintesc şi pilda împăratului care a hotărât să încheie socotelile cu toţi datornicii săi. I s-a înfăţişat un om care îi era dator cu o sumă uriaşă de bani. Dat fiind că nu avea de unde să-i înapoieze, împăratul a poruncit să fie vândut el însuşi, împreună cu soţia, copiii şi toată averea lui, pentru acoperirea datoriei. Atunci, datornicul a început să-l roage pe împărat să mai rabde, promiţând că în timp va plăti tot. Făcându-i-se milă de el, împăratul i-a iertat datoria în întregime. Ce credeţi că s-a întâmplat? Îndată ce omul cu pricina a ieşit de la împărat, s-a întâlnit cu cineva care îi era lui dator cu o sumă neînsemnată. A început să pretindă plata neîntârziată a datoriei şi, înhăţându-l, a început să îl sugrume. Văzând asta, slugile împărăteşti s-au tulburat foarte tare şi au povestit totul împăratului. Acesta a poruncit ca datornicul său să fie chemat şi i-a zis: Slugă vicleană! Toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce va plăti toată datoria (Mt. 18, 32-34)
Oare nu era drept să facă aşa? Domnul ne-a poruncit să iertăm aproapelui greşelile faţă de noi, dacă vrem să primim iertare de la Dumnezeu. De asemenea, Domnul Iisus Hristos ne-a învăţat să ne rugăm lui Dumnezeu prin cuvintele următoare: Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri (Mt. 6, 12).
Aşadar, iertaţi-i pe toţi cei care sunt vinovaţi faţă de voi, care v-au făcut să suferiţi, care v-au rănit orgoliul. Aceasta este condiţia dintâi şi de temelie pentru a pune început postului. Doar când îi vom ierta pe toţi vom putea începe postul şi marea taină a pocăinţei. Dar oamenilor, de multe ori, le este greu să ierte. Cu câtă greutate se răsuceşte limba ca să spună nişte cuvinte atât de simple: „Iartă-mă, fratele meu!”, de parcă o leagă cineva! De legat i-o leagă chiar diavolul, şi de asta ne e atât de greu să spunem cuvintele acestea simple.
Dar fiecare om care a biruit măcar o dată piedica aceasta, care a spus pentru prima dată: „Iartă-mă”, simte cum se schimbă fără întârziere inima sa, simte în ea îndată o bucurie lină. A iertat, iar Domnul i-a dat bucurie şi pace în suflet. A doua oară este deja mult mai uşor să spună: „Iartă-mă”, iar a treia oară foarte uşor. Şi omul se învaţă să ceară iertare cu uşurinţă şi repede, şi i se duce apăsarea de pe inimă, şi nu mai zace pe ea piatra duşmăniei, şi în locul urii în inima lui se sălăşluieşte sfânta dragoste. Pentru monahi, cuvântul „iartă-mă” e cel mai însemnat, cea mai mare obligaţie. Bătrânii duhovniceşti, cărora li se încredinţau monahii spre a-i călăuzi în viaţa duhovnicească, îi învăţau în primul rând să răspundă cu acest cuvânt la orice mustrare li s-ar fi făcut, făcând totodată o plecăciune adâncă celui care i-ar fi mustrat.
Au fost şi oameni uimitori, care rosteau acest cuvânt chiar şi atunci când asupra lor cădeau cele mai ruşinoase şi nedrepte învinuiri. Erau monahi învinuiţi de curvie, care nu se dezvinovăţeau şi nu răspundeau la acele clevetiri murdare, ci doar le răspundeau: „Iartă-mă” cu smerenie celor care îi asupreau. După aceea, timp de mulţi ani trăiau înfieraţi cu numele de „curvar”, şi deseori doar înainte de ieşirea din această viaţă Domnul vădea nevinovăţia lor, şi se cutremurau inimile celor care îi socotiseră păcătoşi. Iată cât de mare este puterea sfintei iertări.
Aşadar, să începem postul iertând pe toţi greşiţii noştri: pe toţi cei care ne-au jignit, care ne-au făcut daune, care ne-au amărât cu ceva. Şi în timpul postului să împlinim faţă de toţi vrăjmaşii noştri porunca Sfântului Apostol Pavel pe care am auzit-o în Apostolul de astăzi: Nimănui cu nimic să nu fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de celălalt – că cel care iubeşte pe aproapele a împlinit legea; fiindcă poruncile: „Să nu săvârşeşti preacurvie, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, să nu pofteşti” şi orice altă poruncă ar mai fi se cuprind în acest cuvânt: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iubirea nu face rău aproapelui; iubirea este deci împlinirea legii – şi aceasta, fiindcă ştiţi în ce timp ne găsim, căci este chiar ceasul să vă treziţi din somn (Rom. 13, 8-11).
A venit vremea să ne trezim din somnul nostru nesfârşit, în care nu ne gândim la Dumnezeu, căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut (Rom. 13, 11). Acum, după ce a trecut oarecare vreme în care am slujit Domnului, mântuirea e mai aproape de noi decât atunci când de-abia păşisem pe calea vieţii creştineşti. Noaptea e pe sfârşite, iar ziua s-a apropiat (Rom. 13, 12). A trecut noaptea când trăiam în bezna de nepătruns a necunoaşterii lui Dumnezeu, în mândrie şi egoism. Ziua pocăinţei s-a apropiat. Să lepădăm, dar, lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii; să umblăm cuviincios, ca ziua, nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi pizmă, ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos, şi grija de trup nu o faceţi spre pofte (v. Rom. 13, 12-14). Tocmai asta ne învaţă Marele Post. Amin.

Despre făţărnicie
Mâine purcedem pe marea cale a pocăinţei şi mântuirii, pe calea Postului Mare. Însuşi Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos ne învaţă cum trebuie să postim: Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii, că ei îşi smolesc feţele ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor (Mt. 6, 16). Domnul nostru Iisus Hristos ne-a poruncit, de asemenea, să fugim de făţărnicie nu numai când postim, ci şi când facem milostenie: Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei, altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie întrascuns, şi Tatăl tău, Care vede într-ascuns, va răsplăti ţie (Mt. 6, 1-4).
Cât de însemnate sunt aceste cuvinte ale Domnului! Cât de important este să nu pierdem răsplata de la Dumnezeu pentru faptele noastre bune! Vedeţi, El spune că dacă săvârşim cu făţărnicie aceste fapte bune, ne-am primit deja plata de la oameni, iar de la Dumnezeu nu mai avem ce plată să aşteptăm. Am preferat plata de nimic care e slava de la oameni? Am lepădat plata veşnică, plata cea mai mare: slava de la Tatăl Ceresc.
Domnul a vorbit mult despre făţărnicie, în înfricoşătoarea Sa cuvântare în care-i înfierează pe cărturari şi pe farisei, El le spune de multe ori: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici (v. Mt. 23, 13-29), vestind ca va fi vai de toţi făţarnicii. Făţarnicii nici pentru părutele lor fapte bune nu vor primi de la Dumnezeu plată. Dacă Domnul vorbeşte cu atâta stăruinţă despre vătămarea şi pierzania aduse de făţărnicie, înseamnă că trebuie să cugetăm: ce este făţărnicia, de unde vine ea, unde îşi are rădăcinile şi care îi sunt formele?
Formele ei sunt foarte diferite. O pildă a celei mai cumplite, mai pierzătoare făţărnicii, a făţărniciei de treaptă diavolească, e sărutarea trădătoare dată Domnului Iisus Hristos de către Iuda în grădina Ghetsimani. Acea sărutare n-a fost o mărturie a dragostei, ci semn pentru străjerii pe care-i adusese acolo ca să îl aresteze pe Hristos. Ce poate fi mai cumplit decât această făţărnicie? Sărutul Iudei a devenit simbolul trădării, făţărniciei, al celei mai mari josnicii şi nemernicii omeneşti. În Sfânta Scriptură putem găsi şi alte exemple de făţărnicie. Să vă povestesc despre unul dintre ele. Împăratul David avea o căpetenie de oaste, un general ce se numea Ioav, iar Saul – vrăjmaşul lui, care voia să îl omoare – o altă căpetenie numită Avenir, care după moartea lui Saul s-a supus lui David şi a fost primit de el. Blând fiind, David l-a iertat, însă Ioav, care era plin de răutate, nu a putut să-l ierte, şi odată, când s-a întâlnit cu Avenir, l-a tras spre sine ca şi cum ar fi vrut să îl sărute prieteneşte, şi în timp ce-l săruta i-a înfipt un pumnal în pântece.
Acestea sunt exemple ale făţărniciei celei mai mari, însă făţărnicia cunoaşte numeroase trepte: este şi făţărnicie foarte fină, pe care foarte greu o bagi de seamă. Cu toţi suntem supuşi, mai mult sau mai puţin, acestei boli sufleteşti, cu toţii ne străduim să părem oamenilor mai buni decât suntem de fapt, şi mulţi dintre noi arată o mască de cucernicie fără să aibă cucernicia în suflet. Domnul Iisus Hristos i-a comparat pe farisei cu nişte morminte îngrijite pe dinafară, însă pline pe dinăuntru cu oase moarte (v. Mt. 23, 27), iar Sfinţii Părinţi cu un măr roşu şi frumos la vedere, însă pe dinăuntru ros de viermi cu desăvârşire.
Cât de exactă comparaţie! În sufletul făţarnicului nu este bunătate adevărată, nu este dragoste adevărată, însă pe dinafară el pare şi bun, şi evlavios. Iată că Domnul ne previne cu privire la această nenorocită făţărnicie. El cere ca în toate faptele noastre bune să nu fie amestecată deloc făţărnicia. Dar cum să împlinim această poruncă a lui Hristos? Ei bine, pentru asta trebuie să cunoaştem pricinile şi rădăcinile făţărniciei.
Există patima slavei deşarte, a dorinţei nesăturate de slavă, de laudă şi încuviinţare din partea oamenilor. De această patimă suferim cu toţii: tuturor ne place să fim lăudaţi, toţi năzuim spre slava de la oameni. Dar, oare, trebuie să năzuim spre ea? Cât face slava de la oameni? De ce aleargă oamenii după încuviinţarea gloatei, silindu-se în fel şi chip să fie ridicaţi în slăvi de ea?
Această patimă se vădea foarte puternic la nefericiţii de cărturari şi de farisei, pe care Domnul i-a înfierat pentru făţărnicia şi năzuinţa lor de a fi primit laudele poporului, care erau îmbinate cu dispreţ faţă de acesta: Mulţimea aceasta, care nu cunoaşte Legea, este blestemată (In. 7, 49), spuneau ei. Şi de la cei pe care-i blestemau, de la cei pe care îi socoteau neştiutori, căutau fără saţ proslăvire şi preamărire.
Vedeţi ce lucru josnic? De ce să cauţi încuviinţare de la cei pe care nu-i respecţi, pe a căror părere nu dai doi bani în adâncul inimii? De ce să căutăm laudă şi slavă de la o gloată care poate să-şi arate încuviinţarea, ţipând nebuneşte, chiar şi faţă de curvele vopsite, chiar şi faţă de oamenii lipsiţi de orice valori morale, dar care o cuceresc prin forţa lor fizică sau prin alte calităţi îndoielnice?
De ce să căutăm încuviinţarea unei gloate care, pe deasupra, astăzi te preaînalţă, şi te laudă, şi te proslăveşte, iar mâine te defăima şi necinsteşte? Nu se aseamănă slava de la oameni cu fumul care se risipeşte în aer şi piere fără întârziere? Ea n-are absolut nici o valoare. În plus, trebuie să ştim că slava fuge de cei care o caută şi îi umbreşte deseori pe cei care n-o caută, şi o dispreţuiesc, şi nu îi dau însemnătate.
Spuneţi-mi, slava cui este mai presus de slava marelui ierarh Nicolae, Făcătorul de minuni? Slava cui este mai presus de slava şi mărirea cuvioşilor Antonie şi Teodosie ai Lavrei Peşterilor, Serafim din Sarov, Serghie din Radonej? De la moartea cuvioşilor Antonie şi Teodosie a trecut aproape o mie de ani, de la moartea Făcătorului de minuni Nicolae – o mie şase sute, şi până acum slava lor nu a suferit nici o întunecare, ci pe măsură ce trece timpul ea străluceşte tot mai mult.
Aceştia au căutat vreodată slava şi lauda de la oameni? Oare a fost vreun pic de slavădeşartă în inimile lor sfinte? Nu! Inimile lor erau curate, sfinte, şi de aceea le-a umbrit slava dată nu de oameni, ci de Dumnezeu însuşi. Celor ce caută slava de la oameni, însuşi Domnul Iisus Hristos le vorbeşte precum urmează: Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii? (v. In. 5, 44). Să adâncim înţelesul acestor spuse. Domnul a spus că cel ce caută slava de la oameni nu poate să creadă în Dumnezeu, fiindcă în locul Marelui Dumnezeu, Căruia trebuie să-I slujim, el şi-a făcut un idol – slava omenească, şi acestui idol se închină şi îi slujeşte. Ce poate fi mai cumplit?
Aceste cuvinte ale Domnului s-au împlinit asupra cărturarilor şi a fariseilor, care erau făţarnici până în adâncul fiinţei lor – în inimile lor nu era credinţă, căci dacă ar fi fost credinţă, dacă L-ar fi cinstit pe Dumnezeu şi ar fi avut frica Lui, cum ar mai fi putut să-L răstignească pe Fiul lui Dumnezeu, cum ar mai fi putut să facă această nelegiuire, cea mai groaznică dintre toate – pe care le-a cunoscut neamul omenesc!? Adevărate, adevărate sunt cuvintele lui Hristos: cine caută slava de la oameni, acela nu poate să creadă.
Iar cei ce cred din toată inima în Dumnezeu, care fac binele nu de ochii lumii, ci din dragoste de bine, din dragoste şi milostivire faţă de oameni, din dragoste de Dumnezeu, din închinare adâncă în faţa tuturor poruncilor lui Hristos, sunt străini de orice slavă deşartă. Ei săvârşesc toate faptele lor nu pentru slavă lumească, nu ca să facă pe sfinţii în chip făţarnic, ci fac binele fiindcă nu pot să nu-l facă, fiindcă despre ei a zis Hristos: Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetosează de dreptate, că aceia se vor sătura (Mt. 5, 6). Ei flămânzesc, ei însetează fără saţ de dreptate, de bine, de pace şi de mântuire pentru toţi, şi de aceea împlinesc toată dreptatea. Astfel, credinţa adevărată curăţă inima de orice păcat, iar otrava slavei deşarte, dimpotrivă, este cumplit de pierzătoare. Tocmai din slava deşartă se naşte făţărnicia.
Iar patima slavei deşarte este cea mai subţire, cea mai felurită, cea mai primejdioasă şi cea mai otrăvitoare dintre toate patimile, fiindcă celelalte patimi, dacă ne străduim prin propriile strădanii şi ajutorul harului Dumnezeiesc, ne pot lăsa în pace cu timpul, însă patima slavei deşarte nu ne va părăsi niciodată: ea ne urmăreşte, se foloseşte şi de faptele noastre bune, şi de căldura rugăciunilor noastre, şi de postirea noastră, şi de înfrânarea noastră, ca să ne otrăvească cu otrava ei diavolească. Când nevoitorul ajunge la oarecare sporire pe calea binelui, slava deşartă începe să îi şoptească la ureche: „Uite, acum eşti mai presus de ceilalţi, acum i-ai întrecut pe toţi fraţii”. El poate să nici n-o spună, ci numai s-o gândească, însă otrava slavei deşarte i-a molipsit deja sufletul nefericit.
De această otravă scapă doar cei care au dobândit plânsul neîncetat al inimii, întristarea necurmată pentru păcate, conştiinţa propriei păcătoşenii. Despre aceasta, Cuviosul Varsanufie cel Mare a spus un cuvânt scurt, dar adânc: „Dacă nu ai plânsul inimii, atunci ai slavă deşartă”. Cel ce nu are plâns în inimă, cel care nu trăieşte doar pentru Dumnezeu, care nu caută doar slava Lui, fugind de slava proprie, nu va scăpa de slava deşartă. Slava deşartă este subţire: ea nu ne părăseşte nici când ne rugăm în biserică, fiindcă iată ce spune un alt mare dascăl al Bisericii, Sfântul Ioan Scărarul: „Ia aminte ca nu cumva, aflându-te între fraţi, să te arăţi mai drept decât ei în oarecare privinţă. Dacă vei face asta, două rele vei săvârşi în acelaşi timp: pe fraţi îi vei răni cu râvna ta mincinoasă, iar ţie îţi vei da negreşit prilej de semeaţă cugetare. Fii osârduitor în sufletul tău, fără să dai în vileag asta nici prin mişcarea trupului, nici prin înfăţişare, nici prin cuvânt”.
Vedeţi, aşadar, ce învăţătură adâncă ne-a dat Domnul Iisus Hristos la începutul Postului Mare, la începutul nevoinţei pocăinţei. Amintiţi-vă bine ce a spus Hristos despre făţărnicie; nu faceţi din post prilej pentru făţărnicie, de slavă deşartă. Nu vă rugaţi cu slavă deşartă, fiindcă aşa făceau cărturarii şi fariseii, pentru care au fost osândiţi pe veci de către Domnul Iisus Hristos. Iar pe voi, pe toţi care vă străduiţi să scăpaţi de făţărnicie, care vă temeţi ca de foc de otrava slavei deşarte, să vă păzească Domnul Dumnezeu de robia lor, să vă binecuvânteze pe calea marii pocăinţe în vremea Postului Mare. Amin.

A venit Postul, maica înfrânării
Cât de bine numesc sfintele cântări postul „maică a înfrânării”! Căci, pe de o parte, nimic nu îl împinge pe om atât de mult la încălcarea întregii înţelepciuni ca îmbuibarea şi beţia, adică încălcarea postului, iar pe de alta păzirea postului ne duce la cea mai înaltă formă a întregii înţelepciuni, care e curăţia inimii.
Ştiu cât de grea este postirea în vremurile noastre, ştiu că nu totdeauna puteţi găsi mâncare de post. Ce să vă spun? Important e nu numai ce vă intră în gură, ci în primul rând dispoziţia duhovnicească, atitudinea faţă de post: căci dacă nu aveţi mâncare de post şi sunteţi nevoiţi să mâncaţi ce puteţi găsi, Dumnezeu n-o să vă osândească pentru asta; dar dacă veţi dispreţui postul, dacă nu veţi avea intenţia şi dorinţa de a posti, veţi fi osândiţi de Dumnezeu, fiindcă El preţuieşte nu numai faptele noastre bune, ci şi intenţiile noastre bune. El priveşte inima noastră, şi dacă vede că suntem amărâţi fiindcă nu putem posti, ne socoate această amărăciune întru adevărat post.
De ce suntem datori să nutrim mare evlavie faţă de post? În primul rând, fiindcă postul a fost rânduit de însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, iar ceea ce a rânduit El e sfânt şi cuvintele Lui trebuie păzite din toată inima.
Pe lângă asta, Domnul ne-a dat El însuşi pildă, postind patruzeci de zile în pustie. Şi sfinţii Lui apostoli posteau, în Faptele apostolilor citim că ei, postind şi rugându-se, şi-au pus mâinile peste Saul şi peste Varnava, şi aşa i-au lăsat să plece (v. Fapte 13, 2-3).
Cei care nu vor să postească, cei ce dispreţuiesc postul, care îl resping, de pildă sectanţii sau protestanţii, care postesc numai două-trei zile pe an, spun cu făţărnicie: „Trebuie să plăcem lui Dumnezeu nu prin mâncare, ci prin fapte bune”. Dar faptele lor bune sunt făţărnicie de la un capăt la altul. Ei fac adeseori trimitere la cuvintele Domnului: Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om. (Mt 15, 11) – însă cuvintele acestea au fost spuse mai mult spre înfierarea cugetării deşarte a fariseilor şi a cărturarilor, care dădeau o uriaşă însemnătate curăţiei dinafară, de pildă spălării mâinilor înainte de masă, dar nu se îngrijeau deloc de curăţia inimii. De asemenea, în cugetarea deşartă a potrivnicilor postului este vorba întotdeauna de aspectul lui exterior, ca şi cum postul ar fi regim alimentar!
Mulţi citează cuvintele apostolului Pavel: Pe cel slab în credinţă primiţi-l nu întru îndoirea gândurilor, că unul crede să mănânce de toate, iar cel slab legume mănâncă. Cel ce mănâncă să nu dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă, iar cel ce nu mănâncă să nu osândească pe cel ce mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit. Cine eşti tu ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere ca să-l facă să stea (Rom. 14, 1-3).
Scoase din context, cuvintele acestea nu sunt cu totul limpezi. Apostolul Pavel vorbeşte despre probleme dureroase ale vremii sale: despre păzirea exagerată de către unii a rânduielilor Vechiului Testament, în particular a deosebirii dintre „curat” şi „necurat”, precum şi despre ferirea de mâncărurile jertfite idolilor sau gustarea lor şi smintelile ce apăreau de aici. Ceva mai jos, lucrul acesta devine evident: Ştiu şi sunt încredinţat în Domnul Iisus că nimic nu este întinat prin sine, decât numai pentru cel care gândeşte că e ceva întinat: pentru acela, întinat este… Rău este pentru omul care mănâncă spre poticnire. Bine este să nu mănânci carne, nici să bei vin, nici să faci ceva de care fratele tău se poticneşte, se sminteşte sau slăbeşte (Rom. 14, 14-20). Şi în continuare sfântul apostol trage concluzia că trebuie să facem totul din credinţă şi întru slava lui Dumnezeu. În acest context, cel slab în credinţă este cel care se sminteşte, lăsându-se târât de cugetarea deşartă, nu cel care posteşte crezând în sfinţenia postului. Pe deasupra, noi ne înfrânăm de la mâncarea de dulce nu fiindcă o socotim necurată, fiindcă tot ce a zidit pentru noi Făcătorul este curat, ci datorită poruncii privitoare la înfrânare, spre înfrânarea patimilor şi poftelor noastre, după cuvântul aceluiaşi apostol. Şi, bineînţeles, postim pentru Domnul, întru slava lui Dumnezeu, cum ne-a şi învăţat Domnul. Dar de ce nu vor să postească sectanţii şi ceilalţi ? Să se gândească singuri. Din celelalte Epistole ale apostolului Pavel putem trage concluzia că şi el ţinea post.
Dau numai un exemplu. În a doua Epistolă către corinteni, vorbind despre numeroasele necazuri şi pătimiri prin care a trecut în timp ce propovăduia despre Hristos, arată că s-a aflat în felurite primejdii: în osteneală şi supărare, în privegheri de multe ori, în foame şi în sete, în posturi adeseori, în frig şi în golătate (2 Cor. 11, 27). Şi atunci, cine va cuteza să spună că apostolul nu postea? Cine va cuteza să îi răstălmăcească vorbele, făcând din ele o tăgăduire a postului? Dimpotrivă, el îi chema pe creştini să exerseze postirea, le arăta uriaşa însemnătae a înfrânării. „Dar care este însemnătatea postului?” – veţi întreba. Încă din Vechiul Testament, în cartea prorocului Iona citim că Domnul Dumnezeu a osândit la nimicire străvechiul, uriaşul şi vestitul oraş Ninive – dar înainte de înfăptuirea osândei l-a trimis acolo pe prorocul Iona ca s-o vestească locuitorilor Ninivei şi să îi cheme la pocăinţă.
Ninivitenii au fost cutremuraţi de propovăduirea lui Iona; au căzut îndată pe gânduri, s-au pocăit, au hotărât să-şi schimbe viaţa păcătoasă – şi însuşi regele din Ninive le-a poruncit tuturor locuitorilor să petreacă trei zile în post, punând la post chiar şi animalele. El însuşi s-a îmbrăcat în sac şi şi-a turnat cenuşă în cap, şi tot poporul a făcut la fel: trei zile au postit toţi cu post deplin şi desăvârşit.
Ce credeţi că s-a întâmplat? Pentru acest post, pentru adânca pocăinţă Domnul a miluit oraşul Ninive şi a schimbat cumplita Sa hotărâre. Oraşul a scăpat de nimicire. Fiecare creştin poate, la rândul său, să se mântuiască prin post şi pocăinţă, fiindcă postul naşte aplecarea spre pocăinţă. Mai vreau să vă amintesc că Domnul, când ucenicii Săi nu au putut să vindece un îndrăcit, a zis: Acest neam de draci nu iese decât cu rugăciune şi cu post (Mt. 17, 21). Vedeţi puterea postului? El izgoneşte dracii – dracii fug de post, fiindcă urăsc postul. Nu cumva se află printre noi cineva care urăşte postul, asemănându-se dracilor?
Cine citeşte Vieţile Sfinţilor ştie în ce chip de neurmat pentru noi posteau cuvioşii Părinţi şi cuvioasele Maici: ei posteau mereu, adeseori nu mâncau de dulce, mulţi gustau doar pâine şi apă, dar trăiau o sută de ani şi mai bine, fiindcă îi ţinea harul atotputernic al lui Dumnezeu, în timp ce noi nădăjduim în sprijinul mâncărurilor noastre rafinate, care, fiindcă veni vorba, sunt deseori vătămătoare pentru sănătate, pricinuind numeroase boli de stomac şi de intestine, dureri de cap, podagră şi aşa mai departe.
Aşadar, să nu se îndoiască nimeni de faptul că postul petrecut în chip plăcut lui Dumnezeu nu vătăma, ci, dimpotrivă, dă tărie şi putere trupului şi duhului. Nu puteţi posti cum posteau cuvioşii, dar puteţi păzi posturile rânduite de Biserică.
Dacă, postind, ne vom învăţa să ne înfrânăm pântecele nesăţios, ne va fi mai simplu să ne învăţăm cu înfrânarea tuturor poftelor, tuturor pornirilor trupeşti, din care vin cele mai multe păcate: prin înfrânarea de la mâncarea oprită în timpul postului ne călim voinţa. Şi oare sunt puţine lucrurile de la care trebuie să ne înfrânăm? Oare puţine sunt lucrurile pe care trebuie să ni le interzicem?
Aşadar, să ne binecuvânteze Domnul la nevoinţa postului care ne stă în faţă, să ne dăruiască credinţă, tărie şi răbdare. Amin.

Sfântul Luca al Crimeei – Cuvinte în Duminica Sfintei Maria Egipteanca

Întoarceţi-vă la Mine cu toată inima voastră
Astăzi, Sfânta Biserică le aduce ca pildă tuturor celor care se pocăiesc pe cuvioasa Maria Egipteanca, una dintre cele mai mari sfinte, a cărei viaţă este atât de uimitoare şi plină de învăţături, atât de adânci încât trebuie să ştim tot ce se poate despre ea.
În tinereţe, Maria Egipteanca era de o frumuseţe strălucitoare. Ea locuia în Alexandria, ducând o viaţă desfrânată. Odată, plimbându-se pe malul mării, a văzut o corabie care pleca spre Palestina, ducând pelerini la praznicul Înălţării Crucii Domnului. Pe corabie erau numeroşi tineri, şi i-a venit în gând să meargă împreună cu ei ca să-i ademenească. După sosirea în Palestina, toţi pelerinii au mers la Ierusalim, la biserica ~nvierii lui Hristos. A mers acolo şi Maria – dar când a vrut să intre în biserică laolaltă cu toţi ceilalţi, a simţit că o putere nevăzută o împinge, nelăsând-o să intre.
De trei ori a încercat, şi de trei ori a fost oprită de acea putere tainică. Maria s-a cutremurat până în adânc, neputând pricepe ce înseamnă aceasta: de ce toţi intră în biserică, iar ea nu poate să-i treacă pragul? Intr-o stare de adâncă tulburare sufletească, ea şi-a ridicat ochii şi a văzut icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în acea clipă a început pentru prima dată să se roage fierbinte, cerându-i Maicii Domnului s-o lase în biserică. După această rugăciune fierbinte nimic n-a mai oprit-o, şi a intrat fără împiedicare. A fost adânc cutremurată de slujba praznicului Înălţării Crucii Domnului, şi după ce aceasta s-a sfârşit atrecut Iordanul şi a mers în inima pustiei, unde a trăit nevăzând pe nimeni patruzeci şi şapte de ani.
Ea i-a povestit despre viaţa sa cuviosului Zosima, care din purtarea de grijă a lui Dumnezeu a întâlnit-o în pustie; i-a povestit că în primii şaptesprezece ani de viaţă în pustie suferinţele ei au fost din cale-afară de grele: a suferit de arşiţă şi foame în timp ce i se năluceau mâncăruri şi băuturi alese şi toată viaţa ei desfrânată din Alexandria. Vreme de şaptespreze ani s-a luptat ea cu nălucirile acestea, şi doar în cel de-al optsprezecelea an a dobândit tihnă adâncă, după care a trăit în pustie încă treizeci de ani, devenind un adevărat înger în trup – fiindcă atunci când se ruga se înălţa de pe pământ şi plutea în văzduh. Nu este o legendă. Noi nu ne îndoim de asta, fiindcă şi alţi sfinţi mari s-au învrednicit de asemenea rugăciune. Dar cum se poate explica ea? Cum poate trupul omenesc să se ridice deasupra pământului şi să plutească în văzduh? Singura explicaţie este că duhul omenesc luminat deâ rugăciunea neîncetată şi de postire dobândeşte o uriaşă stăpânire asupra trupului, fiindcă trupul nostru este unealta duhului şi poate fi supus poruncilor acestuia. Trupul poate deveni atât de subţire şi de uşor încât devine în stare să plutească în văzduh.
După ce a terminat de vorbit cu cuviosul Zosima, cuvioasa Maria i-a poruncit să vină la Iordan peste un an şi s-o aştepte acolo cu Sfintele Daruri, ceea ce el a şi făcut, întorcându-se după un an, a văzut-o în depărtare pe cuvioasa Maria, care se apropia de el; a văzut cum aceasta s-a apropiat de râu, l-a însemnat cu semnul crucii şi a venit la el pe apă. Şi a împărtăşit-o monahul Zosima cu frică şi cutremur, iar cuvioasa Măria i-a poruncit să vină iarăşi peste un an în locul unde o văzuse prima dată.
A trecut anul, iar cuviosul Zosima a mers acolo şi a văzut-o pe Sfânta Maria zăcând pe pământ moartă. Pe nisip stătea scris: „Păcătoasa Măria a murit pe întâi aprilie; înmormânteazo”. Cuviosul Zosima a prohodit-o, însă era în încurcătură, neştiind cum s-o înmormânteze, căci nu avea cu ce să sape groapa. Atunci s-a petrecut o nouă minune: a venit un leu, a săpat cu ghearele o groapă adâncă şi a plecat. Aşa a înmormântat-o monahul Zosima pe cuvioasa Maria.
Minunată viaţă, care nu seamănă deloc cu vieţile oamenilor obişnuiţi! În ea uimesc mai ales două lucruri, în primul rând, harul lui Dumnezeu, neasemuita Lui milostivire şi prevedere a faptului că jalnica desfrânată va deveni o sfântă dintre cele mai mari. Al doilea – repeziciunea, neaşteptata adâncime şi hotărâre a întoarcerii cuvioasei Maria de la viaţa sa păcătoasă dinainte la nevoinţa ei neasemuită din pustie. Cuvioasa Măria a împlinit lucrul despre care vorbeşte prorocul: ~!ntoarceţi-vă la Mine din toată inima voastră, cu post, cu plângere şi cu rugăciune, şi sfâşiaţi inimile voastre, iar nu hainele voastre, şi vă întoarceţi la Domnul Dumnezeul vostru, că Milostiv şi îndurat este, Îndelung-Răbdător şi Mult-milostiv, şi Îi pare rău de răutăţi (loil 2, 12-13).
Şi Sfânta Măria şi-a sfâşiat inima şi s-a întors din toată inima, deodată, la Dumnezeu. Ea a împlinit şi lucrul despre care vorbeşte Sfântul Prooroc Iezechiel: Vă veţi aduce aminte acolo de căile voastre, întru care v-ati pângărit, şi veţi bate feţele voastre pentru toate răutăţile voastre (lez. 20, 43). Şi s-au împlinit asupra ei cuvintele lui Dumnezeu, şi a aflat de milostivirea Lui nesfârşită, despre sfinţenia Lui nemărginită, când Domnul a făcut cu ea nu după faptele ei, ci după mila Sa, pentru sfânt numele Său.
Iată cum e adevărata pocăinţă, iată cum trebuie să se poarte toţi cei împovăraţi de păcate grele: să se întoarcă într-o clipă, din toată inima, la Dumnezeu, să se scârbească de viaţa lor dinainte, să se scârbească de ei înşişi, să părăsească fără amânare toate păcatele dinainte şi să se pocăiască toată viaţa, cum s-a pocăit Sfânta Maria Egipteanca. Vedeţi ce adâncime nemăsurată a avut pocăinţa ei, în ce măsură fără seamăn a avut conştiinţa propriei nevrednicii, cât de uimitoare a fost puterea voinţei ei în lupta cu patimile, cât de mult timp a petrecut în sfânta pocăinţă şi în postire. Nu ştim cu ce s-a hrănit cuvioasa Maria în adâncul pustiei patruzeci şi şapte de ani, dar ea a petrecut acolo vreme îndelungată şi a ajuns la sfinţenie mare. Ea le-a arătat tuturor celor ce merg pe calea răului, pe calea propriilor patimi, pildă a felului care trebuie să o rupă cu viaţa păcătoasă, a felului în care trebuie să se pocăiască şi să ceară iertare de la Dumnezeu. Din Vieţile Sfinţilor cunoaştem multe alte pilde ale unei pocăinţe neobişnuit de adânci.
O asemenea pocăinţă este obligatorie pentru toţi creştinii ce se întorc la Dumnezeu. Dar ce să spun despre noi, creştinii de rând, care nu putem fi numiţi „foarte mari” păcătoşi, care n-am trăit în curvie, nu ne-am murdărit în desfrâu, beţie, fărădelegi, hoţie? Oare trebuie să ne pocăim, sau ne putem spune aşa cum spun mulţi dintre noi: „Dar eu ce mari păcate am? Acolo, nişte păcate obişnuite, omeneşti”.
Oare pentru a pune început pocăinţei trebuie să facem păcate drăceşti? Oare aceste păcate omeneşti nu înseamnă nimic? Oare Hristos nu cere să fim desăvârşiţi, pentru că Tatăl nostru Cel Ceresc desăvârşit este (v. Mt. 5, 48)? Oare nu ameninţă El cu pedepse grele chiar şi pentru orice cuvânt rău (v. Mt. 12, 36)? Asta în vreme ce sunt destui care curvesc şi zic liniştiţi: „Şi ce-i cu asta, ce, e vreun păcat mare? Slăbiciune omenească”, nădăjduind în iubirea de oameni a lui Dumnezeu, în faptul că El le va ierta toate păcatele. Dar au ei dreptul la o asemenea nădejde? Bineînţeles că nu. Domnul nu este numai Iubitor de oameni, El e şi Drept Judecător – El iartă doar păcatele pe care le-am conştientizat adânc şi pentru care ne-ampocăit din toată inima, şi atunci iartă cu uşurinţă uimitoare.
În Evanghelia de astăzi aţi ascultat cum Domnul a iertat-o pe curva care a spălat picioarele Lui cu lacrimi şi le-a şters cu părul său. A iertat-o îndată, întrucât ea îl îndrăgise din toată inima. Domnul trebuie iubit din toată inima, trebuie să ne temem chiar de cele mai mici păcate, trebuie să năzuim a fi asemănători cu acei sfinţi nevoitori ce n-au avut păcate grele, dar şi-au petrecut toată viaţa în pocăinţă. Mulţi sfinţi au plâns neîncetat, după cuvântului prorocului Ieremia: Să cercetăm căile noastre, luând aminte şi întorcându-ne la Domnul! Să ridicăm inimile şi mâinile noastre la Domnul din cer: noi am păcătuit şi ne-am răzvrătit (Plângerile 3, 40-42). Ei căutau în inima lor cu mare stăruinţă orice necurăţie, se pocăiau tot timpul şi se mâhneau pentru păcatele lor. Aveau aşezarea sufletească aşa cum porunceşte Sfântul Apostol Iacov: Întristaţi-vă şi jeliţi.
Râsul întoarcă-se în plâns şi bucuria voastră în întristare (Iac. 4, 9). Această poruncă îi priveşte nu numai pe marii păcătoşi, ci ne priveşte pe noi toţi. Într-o astfel de pocăinţă adâncă pentru păcatele lor au vieţuit toţi cei ce s-au întors din toată inima la Domnul Iisus Hristos.
Sfântul Apostol Pavel spune: Întristarea după Dumnezeu pocăinţă spre mântuire fără părere de rău lucrează, iar întristarea lumii moarte lucrează (2 Cor. 7, 10-11). Ce este întristarea după Dumnezeu? Este dorul de Dumnezeu, dorul de curăţie, de sfinţenie, e întristarea care umple inima omului care vede necurăţia şi nevrednicia sa. Această întristare este mântuitoare.
Dar ce e întristarea lumii? Întristarea pentru bunurile lumeşti, pentru toate nereuşitele noastre în lupta pentru o viaţă bogată şi sătulă, pentru toate pierderile pe care le suferim în această goană după bunurile lumeşti. Aşadar, aşezarea de totdeauna a inimii creştinului trebuie să fie întristarea după Dumnezeu. Râsul este departe de cel ce are o asemenea aşezare; el nu va năzui spre veselie.
Atunci, dacă va fi cuprins de o singură năzuinţă – cea către Dumnezeu, către curăţie, către sfinţenie – va deveni înţelept, liniştit şi blând până în adânc. Preaînţeleptul împărat Solomon a spus un cuvânt foarte adânc despre cel ce a dobândit o astfel de înţelepciune: Inima înţelepţilor în casa plângerii, iar inima nebunilor în casa veseliei (Ecl. 7, 5). Locul nostru nu e în casa veseliei – locul nostru este, de-a lungul întregii noastre vieţi, în casa plângerii, în tovărăşia celor ce plâng şi se întristează, în tovărăşia celor ce îşi frâng inimile înaintea lui Dumnezeu, ce îşi dau seama de necurăţia lor.
Iată calea arătată oamenilor obişnuiţi, creştinilor de rând – dar mulţi dintre noi merg pe această cale, mulţi dintre noi realizează atât de adânc însemnătatea pocăinţei? Nicidecum. Cei mai mulţi cred că este de ajuns să te pocăieşti pentru păcatele grele, de care îţi dai seama limpede. Aceasta însă nu este deloc de ajuns, fiindcă păcatele de care ne dăm seama tulbure sunt mult mai multe decât păcatele „grele”, şi totdeauna trebuie să căutăm orice necurăţie din inima noastră, nu trebuie să fim nepăsători în lucrarea mântuirii noastre, fiindcă nepăsarea înseamnă moarte duhovnicească.
Se întâmplă însă ca oamenii să cadă în cealaltă extremă: cei cu păcate grele se deznădăjduiesc de mântuirea lor, de milostivirea lui Dumnezeu. Ei cred că este deja prea târziu ca să se pocăiască, şi satana le şopteşte: „Da, da, aşa e, în zadar te mai pocăieşti, nu pierde vremea cu asta”. Aceşti oameni, căzând în deznădejde, lepădându-se de pocăinţă, nu ştiu ce este scris în cartea prorocului Iezechiel: Şi cel fărădelege, de se va întoarce de la toate fărădelegile sale, pe care le-afăcut, şi va păzi toate poruncile Mele, şi va face dreptate şi milă, viu va fi şi nu va muri. Toate nedreptăţile lui, câte le-a făcut, nu se vor pomeni, ci întru dreptatea sa pe care a făcut-o va fi viu. Au cu vrere voiesc moartea celui fărădelege, zice Domnul, şi nu mai vârtos să se abată el de la calea sa cea rea şi să fie viu ? (Iez. 18, 21-23)? Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci mântuirea lui. A crede că milostivirea lui Dumnezeu este neîndestulătoare pentru iertarea păcatelor grele este totuna cu a spune că dacă arunci în mare un pumn de nisip murdar, ea se va murdări. Nu, ci marea va spăla acel nisip murdar, şi el va pieri în adâncul ei fără fund. Iar milostivirea lui Dumnezeu este fără margini, este nemăsurat mai mare decât oceanul nesfârşit, şi în această milostivire dumnezeiască putem cu uşurinţă îneca toate păcatele grele dacă ne vom pocăi pentru ele din toată inima.
Mulţi oameni lasă pentru bătrâneţe marea lucrare a pocăinţei. „Păi cum, o să mă distrez şi eu cât sunt tânăr, o să mă bucur de viaţă, iar când o să îmbătrânesc o să am timp să mă pocăiesc”, spun ei. Oare este înţelept să faci aşa? Oare ştie vreunul dintre noi când va veni ceasul morţii? Oare te poţi bizui pe faptul că o să ajungi la bătrâneţe? Trebuie să te pocăieşti neîntârziat, îndată ce a fost săvârşit păcatul, fără să amâni nici cu o zi, nici cu un ceas. Trebuie să-ţi aminteşti cuvintele pe care le spunea Sfântul Ioan Botezătorul la Iordan chemând poporul la pocăinţă: Iată, securea stă la rădăcina pomilor, şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc (Mt. 3, 10).
Deci, să ne temem de aceasta şi să ne amintim că la rădăcina pomului stă deja securea: dacă nu vom aduce roadele bunătăţii, iubirii şi curăţiei, vom fi tăiaţi de această secure când nici nu vom gândi. Să se cutremure inima noastră, temându-se de nepăsarea faţă de păcatele neiertate, şi fie ca întotdeauna să stea în faţa noastră uimitorul chip îngeresc al cuvioasei Măria Egipteanca, ce ne-a arătat o asemenea cale minunată, desăvârşită spre pocăinţă. Cu sfintele ei rugăciuni, fie ca Domnul să ne învrednicească de pocăinţă adevărată şi de iertarea păcatelor noastre. Amin.

Lumina lină a cunoaşterii lui Dumnezeu în inimile cuvioase
Iată că se apropie sfârşitul Sfintei Patruzecimi. Să ne adunăm gândurile şi să cercetăm: oare a fost atins scopul sfântului post? Pentru ce a fost rânduit Postul Mare, care este obligatoriu pentru toţi creştinii? Pentru a ne putea pregăti ca să întâmpinăm cu vrednicie cea mai mare zi din istoria omenirii, ziua mântuirii neamului omenesc – a preaslăvitei Învieri a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos după moartea Lui pe Cruce.
Cu trei săptămâni înainte de începutul Postului Mare, Sfânta Biserică începe cu grijă să ne pregătească pentru această întâlnire, amintindu-ne pildele evanghelice şi chemându-ne să pătrundem în tâlcul lor, iar apoi, în duminicile Patruzecimii, amintindu-ne evenimente din istoria Bisericii, legate mai ales de numele unor mari sfinţi.
În cea de-a cincea săptămână se înalţă înaintea noastră uluitorul chip al unei femei care a început ca noian a tot păcatul şi a toată necurăţia, pentru a deveni în cele din urmă înger în trup: chipul cuvioasei Maria Egipteanca, întoarsă fulgerător de Dumnezeu de pe calea cea pierzătoare a vieţii desfrânate, a vieţii de curvie, ea a devenit pentru noi toţi pildă a pocăinţei.
Ea nu ştia Sfânta Scriptură, nu a citit-o niciodată; a intrat în pustie fără cărţi, şi totuşi, cum povesteşte bătrânul Zosima, l-a uimit prin adânca cunoaştere a Scripturii. Dumnezeu însuşi a învăţat-o, fiindcă ea auzea în inima sa cuvintele Sfintei Scripturi. Dumnezeu i-a dat străvedere, pe care nu o au oamenii obişnuiţi: cunoştea numele monahului Zosima, ştia că este preot. Ea ne-a arătat cea mai uluitoare dintre toate pildele de pocăinţă, chemându-ne şi pe noi pe această cale: fiindcă atunci când auzim de ea, de viaţa ei chinuitoare din pustie, trebuie să ne ruşinăm dacă nu ne pocăim deloc, dacă nu ne îngrijim de curăţirea inimii noastre.
Să ne amintim încă o pildă de mare pocăinţă, pe care a săvârşit-o făcătorul de minuni şi marele postitor care a fost sihastrul Iacov. După ce a săvârşit două păcate foarte grele, cumplite, el a căzut în deznădejde, vrând să lase vieţuirea sa şi să plece în lume – dar Domnul l-a repus pe calea pocăinţei, încât a petrecut zece ani într-o peşteră plină de oase omeneşti, plângând cu lacrimi de sânge păcatul său înfricoşător. Şi a fost miluit de Dumnezeu, Care i-a înapoiat darul facerii de minuni.
Aceste pilde strălucitoare de pocăinţă ale cuvioşilor ne îndeamnă şi pe noi să ne pocăim de păcatele noastre. Şi astăzi vreau să vă spun câteva cuvinte despre cuvioşi în general. Cuvioşii sunt sfinţii monahi şi pustnici. Din păcate, demult au început să fie osândiţi cu asprime şi grosolănie toţi monahii, chiar să fie numiţi paraziţi, depravaţi, să se spună cu dispreţ că ei se îngrijesc numai de mântuirea propriului suflet, că nu le pasă de suferinţele şi de răul din lume.
Să fie adevărat? Nicidecum! Este o minciună grosolană, fiindcă cei ce sălăşluiau în mănăstirile Egiptului, Palestinei, iar apoi şi în cele ale Rusiei, s-au ostenit foarte mult în slujirea adusă de ei lui Dumnezeu. Da, într-adevăr, ei se ocupau numai de curăţirea propriei inimi. Da, într-adevăr, ei năzuiau numai să intre în împărtăşirea personală cu Dumnezeu. Oare lucrul acesta nu este însemnat, nu este necesar pentru lume? Ba da, este cât se poate de necesar, fiindcă cei care şi-au închinat viaţa lui Dumnezeu, istovindu-şi trupul în rugăciune şi postire, au devenit cu adevărat mari. Despre ei Sfântul Apostol Pavel spune în Epistola către evrei: De care lumea nu era vrednică (Evr. 11, 38). Şi însuşi Domnul Iisus Hristos spune că ei sunt lumina lumii, ei sunt sarea pământului (v. Mt. 5, 13-14).
Ce adevăr adânc stă în aceste spuse! Prin viaţa lor îngerească ei luminează în întunericul păcatului ca stelele cerului, arătându-ne calea pe care trebuie să mergem. Ei ne-au arătat icoana a ceea ce trebuie să fie, măcar într-o mică măsură, fiecare creştin. Asupra lor sau împlinit uluitoarele cuvinte ale Domnului nostru Iisus Hristos: Amin, amin zic vouă: cel ce crede întru Mine va face şi el lucrurile pe care le fac Eu, şi mai mari decât acestea va face (In. 14, 12).
În cei care citesc pentru întâia dată cuvintele acestea răsare îndoiala: „Cum, poate cineva să facă minuni ca cele ale lui Hristos şi chiar mai mari?” Da, nu vă îndoiţi de asta, fiindcă au fost mari cuvioşi care au făcut lucruri asemenea celor pe care le-a făcut însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. Mulţi cuvioşi au înviat morţi – de pildă, cuviosul Macarie cel Mare, cuviosul Eftimie cel Mare, cuviosul Serghie din Radonej (acesta a înviat un băiat pe care tatăl său îl adusese mort).
Au fost alţi cuvioşi mari care, asemenea Domnului Iisus Hristos, Care a săturat cu puţină pâine patru mii şi cinci mii de oameni, au săturat, fără să aibă mâncare la îndemână, multe sute de oameni flămânzi, care veniseră în mănăstire. Cu rugăciunile lor, magaziile mănăstireşti se umpleau în chip minunat cu grâne şi cu pâine atunci când fraţii flămânzeau şi erau gata să se împrăştie ca să nu moară de foame. Oare nu vă amintiţi de minuni asemănătoare făcute de cuvioşii Serghie din Radonej, Macarie cel Mare, Eftimie cel Mare, Sava cel Sfinţit şi mulţi alţii? Cu rugăciunea lor, ei umpleau deodată hambarele pustii, încât hrăneau nu numai obştea, ci şi pe flămânzii şi pe săracii care veneau în mănăstire. Iar Sfântul Teodosie cel Mare a făcut o minune cu adevărat ca cele ale lui Hristos, saturând poporul în mănăstire când se terminaseră cu desăvârşire proviziile de hrană.
În rai, înainte de cădere, strămoşii noştri, Adam şi Eva, aveau stăpânire asupra tuturor fiarelor. Stăpânirea aceasta a fost pierdută de către ei atunci când neamul omenesc a căzut în stricăciune. S-au aflat însă oameni mari care au recăpătat-o. Cuvioşii Serafim din Sarov şi Serghie din Radonej hrăneau din mână urşi, iar urşii îi ascultau, îi înţelegeau. Cuvioşilor Gherasim şi Chiriac le-au slujit toată viaţa nişte lei, iar cuviosul Zosima, care mai târziu a devenit mucenic, trăia în mijlocul unei haite de fiare sălbatice. Stătea de vorbă cu ele, ele îl înţelegeau, îl iubeau, iar când a sosit ceasul muceniciei lui, din pustie a venit un leu uriaş şi a pus capăt chinurilor. Cuviosul Sava a mers într-o peşteră din pustie, unde trăia un leu, şi s-a sălăşluit acolo. Când leul s-a întors, nu s-a atins de sfânt, ci doar a început să-l tragă de poala dulamei ca să-l scoată din peşteră. Cuviosul Sava i-a propus leului să locuiască împreună. „Dacă nu vrei”, i-a spus, „pleacă tu, fiindcă înaintea lui Dumnezeu eu sunt mai bun ca tine”. Şi leul a plecat. Alt leu s-a tras din drum ca să-i facă loc cuviosului Ioan Sihastrul. Astfel, cuvioşii noştri Părinţi au recăpătat stăpânirea asupra fiarelor, care a fost pierdută de strămoşii Adam şi Eva.
Câte pilde uimitoare a căii pe care trebuie s-o urmăm ne-au arătat alţi cuvioşi! Marele făcător de minuni Macarie Egipteanul, care învia morţii, a fost clevetit de o curvă, care spunea că a rămas însărcinată cu el. Pe atunci era tânăr, şi minciuna a fost crezută. Tot satul, mâniat de păruta nelegiuire, s-a aruncat asupra lui şi l-a bătut până ce l-au lăsat mai mult mort decât viu, fiindcă el nici n-a încercat să se dezvinovăţească. Atunci când a venit vremea să nască, clevetitoarea s-a chinuit cinci zile, până când s-a pocăit pentru învinuirea mincinoasă adusă dreptului. Locuitorii satului s-au speriat şi au mers la cuviosul ca să-şi ceară iertare, însă el a fugit în pustie ca să nu fie lăudat, ca să nu-şi ceară oamenii iertare de la el. Dar cât de mare a fost cuviosul Dula, care întreaga viaţă a răbdat ocări de la fraţii ce nu-l aveau la inimă şi a arătat mare blândeţe fată de toţi cei ce îl duşmăneau!
Iar acelora dintre noi care, suferind din pricina bolilor, se descurajează, să le fie pildă cuvioasa Singlitichia, care până la bătrâneţea cea mai adâncă a dus o viaţă aspră, ascetică, în timp ce suferea de o boală cumplită, de neîndurat: până şi cei din jur simţeau mirosul urât care ieşea din carnea ei putredă. Să ne fie pildă şi cuviosul Pimen din Lavra Peşterilor, care din copilărie zăcea bolnav, dar a fost tuns monah în chip minunat de către îngerii lui Dumnezeu, care i s-au arătat în chipul stareţului şi al fraţilor. Nouă, care ne îngrijim atât de mult de trupul nostru, care îl spălăm şi îl încălzim, îl hrănim peste măsură, îl împodobim cu haine luxoase, să ne fie pildă oamenii minunaţi despre care citim în Vieţile Sfinţilor. Cuviosul Daniil Stâlpnicul nici pe gerul cel mai crunt, când sufla viscolul îngheţat şi troienea, nu s-a coborât de pe stâlpul său, ci a stat două zile în viscol acoperit doar cu nişte zdrenţe şi aproape că a degerat; Procopie din Ustiug, nebunul pentru Hristos, când a fost întrebat cum a petrecut o noapte de iarnă acoperit numai cu nişte zdrenţe, desculţ, a răspuns: „Păi aproape că am murit de frig, dar un înger ceresc s-a atins de mine cu o floricică din rai, şi am simţit căldură în toate mădularele”.
Acum prăznuim pomenirea unui mare ierarh: patriarhul Nichifor al Constantinopolului, iar ieri am prăznuit pomenirea Cuviosului Teofan Mărturisitorul. Ei au trăit pe vremea împăratului Leon, crunt prigonitor al celor care cinsteau icoanele, au fost mărturisitori şi au suferit pedepse foarte grele. Odată, când Teofan dădea învăţătură ucenicilor săi, le-a poruncit pe neaşteptate să aprindă lumânări, să aducă tămâie, şi a început să cădească, după care a făcut o metanie mare. Când ucenicii au întrebat miraţi de ce s-a închinat cu lumânările aprinse, Sfântul Teofan a răspuns: „Iată, pe mare pluteşte spre locul de surghiun Sfântul Patriarh Nichifor. Lui mă închin”. Iar Patriarhul, care se afla atunci pe corabie, a făcut o închinăciune adâncă şi când a fost întrebat de ce se închină a răspuns: „Mă închin Cuviosului Teofan, care m-a heretisit”.
Din Viaţa Cuviosului Serghie din Radonej se ştie că el, prânzind cu fraţii, a făcut pe neaşteptate o închinăciune până la pământ ierarhului Ştefan al Fermului când acesta, în drum spre Moscova, a poposit la treizeci de verste depărtare de Lavra Sfintei Treimi. Cuviosul a răspuns astfel la heretisirea ierarhului. Iată ce străvedere aveau cuvioşii! Ei citeau în inimile oamenilor, ştiau numele celor pe care îi vedeau pentru prima dată. Nu rareori răspundeau la întrebări încă nerostite, cum s-a întâmplat în multe rânduri cu cuviosul nostru Părinte Serafim din Sarov.
Să ne amintim, de asemenea, cât de mişcător îl ruga strămoşul Avraam pe Dumnezeu, Care i Se arătase în chipul celor trei călători, să cruţe cetăţile Sodoma şi Gomora de nimicire dacă s-ar fi găsit în ele cincizeci, patruzeci, treizeci sau măcar zece drepţi (v. Fac. 18, 24 şi următoarele).
Cuvioşii, drepţii, sfinţii sunt cei pentru care Dumnezeu cruţă până acum lumea păcătoasă, care s-a lepădat de El şi de poruncile Lui. Are vreunul dintre oameni o misiune mai înaltă? Şi sfintele noastre mănăstiri – Kievo-Pecerskaia, Troiţe-Serghieva, Sarovskaia, Poceaevskaia, Solovetkaia şi multe altele – au fost mărgăritare de preţ, din care lumina lină a cunoaşterii lui Dumnezeu, ce licărea în inimile marilor nevoitori din ele, lumina Rusia multpătimitoare.
Iată cine sunt cuvioşii. Iată cine sunt monahii şi pustnicii. Să nu cutezăm a repeta cuvintele celor care-i batjocoresc! Să plecăm inimile noastre în faţa acestor mari bineplăcuţi ai lui Dumnezeu! Să ne fie pildă a tot binele pe care-1 putem face şi noi. Iar acum, când vine vremea pocăinţei, să ne fie pildă tuturor cuvioasa noastră Maică Maria Egipteanca, cu ale cărei rugăciuni să ne păzească Domnul nostru Iisus Hristos, a Căruia este slava şi stăpânirea în veci. Amin.

(Sfântul Luca al Crimeei – La porțile Postului Mare, Apologeticum, 2005)