Adevărata pocăinţă

Sfântul Nicodim Aghioritul despre adevărata pocăinţă
Adevărata pocăinţă are nevoie de patru lucruri

Să ştii că cine doreşte să-şi facă livadă într-un loc sălbatic are nevoie de patru lucruri:
• să taie lăstarii şi crengile copacilor neroditori.
• să-i taie şi le scoată rădăcinile, pentru că, dacă rădăcinile rămân, răsar apoi alţi lăstari.
• în locul copacilor sălbatici să sădească pomi roditori.
• să-i păzească de animale şi de vitregii până le cresc rădăcinile, se fac mari şi dau roade.
Şi tu, frate, ca să dobândeşti căinţa adevărată ai nevoie de patru lucruri:
1) să tai lăstarii şi crengile păcatului, adică să fii hotărât şi să vrei din toată inima să nu mai păcătuieşti niciodată şi să te ţii departe de orice faptă şi lucrare a păcatului, aşa cum te-ai ţine departe de moarte şi de iad, pentru că lăstarii şi crengile sunt faptele noi ale păcatului. Te va ţine departe de păcat vorbirea neîntreruptă cu Dumnezeu, amintirea morţii, amintirea judecăţii lui Dumnezeu şi a iadului, deasa mărturisire şi deasa împărtăşire cu Sfintele Taine, dacă nu eşti oprit. Mai cu seamă Sfânta împărtăşanie te va ajuta să ocoleşti toate prilejurile de a greşi. Te va ajuta deasemenea foarte mult dacă vei evita tovărăşiile rele şi persoanele cu care ai păcătuit şi, mai ales, acele tovărăşii şi prietenii care-ţi fac rău sufletului.
2) Nu ajunge să te ţii departe de păcat, ci trebuie să-i tai ramurile şi mai ales să-i smulgi rădăcinile, care sunt: relele înclinaţii şi deprinderi, ispitele, patimile, poftele şi dorinţele care rămân înrădăcinate adânc în inimă chiar şi după ce te îndepărtezi de păcat. Ca să-ţi smulgi din inimă rădăcinile tuturor acestor porniri, ispite şi amintiri ale păcatului, trebuie să lupţi, frate. Iar dacă nu vei scoate rădăcinile, există primejdia ca alte păcate să răsară şi să odrăslească. Şi spune Sfântul Vasile cel Mare: “Aşa cum, atunci când vrei să tai o plantă dar îi laşi rădăcinile, ea va răsări din nou, tot aşa şi cel ce voieşte a se curăţa de păcate, trebuie mai întâi să lepede pricinile păcatului, aceasta fiindcă păcatele se nasc unele din altele şi nu sunt despărţite”’.
De aceea îi vedem pe mulţi care se căiesc şi care, deşi au hotărât să nu mai păcătuiască niciodată cu fapta, chiar dacă au tăiat ramurile păcatului şi s-au depărtat cu totul de el, rădăcinile nu i le-au tăiat. în inima lor tot mai înclină spre păcate, le doresc şi le amintesc şi le păstrează în minte. Aşa cum israeliţii trupeşte ieşiseră din Egipt, dar cu sufletul şi cu inima rămăseseră acolo, amintindu-şi şi poftind la usturoiul, ceapa şi prazul Egiptului (Numerii 11,4), tot aşa şi cei ce se căiesc; ei părăsesc păcatul, dar nu şi înclinaţia spre păcat, nu şi amintirea şi dorirea lui. îşi iartă vrăjmaşul, îi fac metanie şi nu se răzbună, dar numai cu gura şi în afară, căci în inimă ţin minte răul şi nu-1 iubesc pe vrăjmaş aşa cum s-ar cuveni. Ba chiar, atunci când dă peste el vreo nenorocire, se bucură, iar când are vreo reuşită, se întristează. Sau, hotărăsc să nu mai păcătuiască cu o persoană, dar o poartă mereu în minte şi simt faţă de ea o atracţie ascunsă şi afecţiune. Şi-o imaginează mereu şi o văd cu ochii minţii, o dezmiardă cu vorba şi când sunt treji şi când dorm. De aceea ochii lor trupeşti sunt mereu întorşi spre ea, o privesc, sunt fericiţi să-i vorbească când e de faţă şi să vorbească despre ea când lipseşte. Ei fac precum a făcut femeia lui Lot care, cu trupul s-a despărţit de Sodoma, dar nu şi cu inima, întorcându-se ca să privească: “Femeia lui Lot însă s-a uitat înapoi şi s-a prefăcut în stâlp de sare” (Facerea 19,26).

Câte lucruri trebuie să facem după spovedanie?

Află, frate, că după spovedania făcută cum se cuvine, cu smerenie şi cucernicie, trebuie:
1) Să împlineşti canonul şi pedeapsa pe care ţi-a dat-o duhovnicul tău, fie că este post, fie că sunt metanii, fie rugăciune sau orice altceva.
2) Trebuie să-ţi faci cu mulţumire, cu răbdare şi fără să te plângi canonul şi să nu respingi lecţia pe care Dumnezeu ţi-o va da ca să te vindece de păcate, fie că este vorba de boală, de nedreptate, de pierderea averii, de moartea înainte de vreme a celor dragi şi a rudelor, fie de vorbe urâte ce se spun despre tine şi de necinstea care ţi se face, fie de alte ispite care vin de la demoni, de la oameni sau de la firea atinsă de stricăciune. Toate acestea, mai ales vorbele urâte şi necinstirea, nasc în inima ta suferinţă şi smerenie şi de aceea Dumnezeu îngăduie să ţi se întâmple. De aceea a spus un Părinte: “Atunci când suferi foarte mult din pricina vreunei vorbe urâte sau a necinstei să ştii că ţi-a fost de mult folos”. Altul zicea atunci când i se întâmpla vreo întristare: “Este cuptorul lui Iisus”. Dumnezeu l-a pedepsit pe David după ce i-a iertat păcatul uciderii şi pe cel al adulterului. Pentru că Dumnezeu este cel mai înţelept Duhovnic şi El ştie cum să-i îndrepte pe păcătoşi mai bine decât orice duhovnic, dându-le canonul potrivit.
Dreptatea lui Dumnezeu, chiar dacă iartă greşeala şi ridică pedeapsa veşnică, totuşi n-o iartă pur şi simplu şi la întâmplare, ci cu o deplină înţelegere a canonului şi a pedepsei din partea celui ce se pocăieşte. Am spus înţelegere, pentru că deşi canonul dat păcătosului ajută la iertarea păcatelor sale, iertarea tuturor păcatelor se datorează milei nesfârşite a lui Dumnezeu şi nepreţuitei răscumpărări prin Fiul Său, prin patimile şi moartea Sa, cum spun sfinţii teologi. Ba, mai mult, Dumnezeu îi pedepseşte pe păcătoşi, fie treji fiind, prin mustrarea conştiinţei, topindu-i şi uscându-i ca pe păienjeni, cum spune şi David: “Cu mustrări pentru fărădelege ai pedepsit pe om şi ai subţiat ca pânza de păianjen sufletul său” (Psalmul 38,14), fie în somn, trimiţându-le vedenii înspăimântătoare, cum îi spune Elihu lui Iov: “Vezi că Dumnezeu vorbeşte când într-un fel, când într-altfel, dar omul nu ia aminte. Şi anume, El vorbeşte în vis, în vedeniile nopţii, atunci când somnul se lasă peste oameni şi când ei dorm în aşternutul lor. Atunci El dă înştiinţări oamenilor şi îi cutremură cu arătările Sale” (Iov 33,14-16). Explicaţia este următoarea: dacă Dumnezeu nu-1 va pedepsi pe păcătos în viaţa aceasta, cu un canon şi o mustrare vremelnică, îl va pedepsi sigur în cealaltă viaţă cu osânda veşnică. Astfel dreptul Iov spunea că se temea pentru toate lucrările lui, fiindcă ştia că Dumnezeu nu iartă toată datoria unui păcătos fără pedeapsă: “… Ştiind că fără vină Tu nu mă vei lăsa” (Iov 9,28).