Despre îngrozirea zidirii la moartea lui Hristos

Sfântul Nicolae Velimirovici despre îngrozirea zidirii la moartea lui Hristos
Şi iată, catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, şi pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat; Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat (Matei 27: 51-52).

O grozavă mustrare a viilor! Căci până şi zidirea cea nesimţitoare L-a cunoscut şi recunoscut pe El ca Dumnezeu, în timp ce oamenii nu au voit să-L cunoască! Toate cele fără grai au strigat cu glas tare, fiecare în modul ei, şi pe limba sa! Căci pământul se cutremură – iată graiul lui! Soarele şi acoperă lumina – iată graiul şi al lui. Toată zidirea strigă de mânie în graiul fiecărui element al ei. Toată zidirea se supune Lui, precum oarecând lui Adam în Rai, căci toată zidirea îl recunoaşte pe El drept Stăpân, aşa cum l-a recunoscut odinioară pe Adam în Rai. Cum anume L-a cunoscut zidirea, şi cum anume s-a făcut că I s-a supus, nu ştim, căci aceasta este o taină de nepătruns pentru noi. Credem că este vreun instinct interior al zidirii necugetătoare, care se află în ea de la Cuvântul lui Dumnezeu Care a creat-o. Căci iată, acest instinct al zidirii iraţionale este de mii de ori mai raţional decât raţiunea omului când aceasta este întunecată de păcat! Căci dintre toate lucrurile care există nimic nu este mai orb decât mintea omului care este ntunecată de păcat. Căci nu numai că omul nu vede lucrurile care au fost create anume ca el să le vadă, dar în mod pervers, el vede tocmai ceea ce este contrar firii, contrar lui Dumnezeu, contrar adevărului. Acestea se pot numi trepte ale orbirii de dincolo de orbire; acestea sunt numerele de sub nivelul lui zero. Acesta este omul care se află mai jos decât zidirea, mai jos decât regnurile animal, vegetal sau mineral. Căci atunci când mai marii preoţilor din Israil nu L-au recunoscut pe El ca Dumnezeu, furtunile şi vânturile L-au recunoscut; plantele şi animalele L-au recunoscut; mările, râurile, pământul, pietrele, stelele, soarele, şi chiar diavolii din iad L-au recunoscut pe El! O cu câtă ruşine se acoperă omenirea!

Pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat, soarele şi-a oprit razele lui, toate arătându-şi prin aceasta şi tristeţea, şi mânia. Toată zidirea a plâns de durerea Fiului lui Dumnezeu, de ale Cărui dureri bătrânii, căpeteniile lui Israil, se bucurau. Mânie, durere şi spaimă! întreaga zidire s-a nspăimntat să vadă moartea Celui Care i-a zis: Ridică-te din nimic, trăieşte, şi te bucură! Parcă ar fi voit să zică această zidire, cu plânsul ei: „Cu cine vom mai rămne noi acum, cine ne va mai susţine, dacă Ziditorul nostru Şi-a dat Sfântul Lui suflet?”

O, fraţilor, să ne ruşinăm de mustrarea zidirii, de durerea ei şi de spaima ei când a văzut moartea Mntuitorului! Cu pocăinţă să strigăm înaintea Domnului, a Biruitorului: Iartă-ne Doamne, Dumnezeul nostru Multmilostive, căci în adevăr pururi păcătuim înaintea Ta şi Te mâniem pe Tine, niciodată cunoscând ceea ce facem! Căci numai Ţie se cuvine toată slava şi mulţumită în veci, Amin.
(din Vieţile Sfinţilor însoţite de Cântări, Cugetări, Luări aminte şi Predici pentru fiecare zi a anului)