Scurtă istorie a picturii bizantine (V)

Imaginea, ca întrupare a cuvintelor Sfintei Scripturi, s-a dezvoltat treptat, odată cu Biserica şi în timp ce aceasta îşi stabilea dogmele. Iconoclasmul secolelor al VIII-lea şi al IX-lea reprezintă o însumare a ereziilor cu care s-a confruntat Biserica în primele secole, săpând la însăşi temelia credinţei. Al VII-lea Sinod Ecumenic pune bazele dogmatice ale iconografiei, restabilind cultul icoanelor. Ca urmare a traducerii eronate a actelor Sinodului, iconoclasmul pătrunde în Biserica Apuseană, adăugând o nouă fisură în mărturisirea de credinţă a Bisericii.

Al VII-lea Sinod Ecumenic s-a ţinut la Niceea şi a început la 24 septembrie 787. Actele acestui Sinod poartă 307 semnături ale reprezentanţilor întregii Biserici. Episcopul Romei, Adrian I, a trimis doi delegaţi, Patriarhii Alexandriei şi Antiohiei şi-au trimis şi ei reprezentanţii care au adus şi un mesaj din partea Patriarhului Ierusalimului, prin care acesta îşi exprima adeziunea faţă de restaurarea cultului icoanelor.
Sinodul a început prin primirea în Biserică a celor unsprezece episcopi iconoclaşti care-şi exprimaseră public penitenţa. La a doua reuniune, au fost citite mesajele Papei Adrian I către Patriarhul Constantinopolului, Sfântul Nichifor, şi către împăratul Constantin şi mama sa, împărăteasa Irina, prin care el subscria la cinstirea icoanelor, insistând asupra necesităţii lor în Biserică. Mărturisirea sa ortodoxă cuprinde, în primul rând, respingerea acuzaţiei de idolatrie şi referiri la Sfânta Scriptură şi scrierile unor părinţi greci şi latini.
Al VII-lea Sinod Ecumenic (Niceea, 787)
Mai departe, Părinţii au stabilit adevărata dogmă despre cinstirea icoanelor. Hotărârile lor se întemeiază, în primul rând, pe Scriptură, ei citând din Vechiul Testament porunca dumnezeiască ca imaginile Heruvimilor să fie aşezate deasupra tabernacolului (Ieşirea 25, 1 şi 17-22) de unde Dumnezeu îi vorbeşte lui Moisi (Numerii 7, 89) şi viziunea proorocului Iezechiil despre Heruvimii din Templu (Iezechiil 10, 1-22) şi din Noul Testament epistola Sfântului Apostol Pavel către evrei. În al doilea rând, au fost aduse mărturiile patristice ale Sfinţilor Ioan Gură de Aur, Grigorie de Nyssa, Vasilie cel Mare, Nil Sinaitul, precum şi canoanele celui de al VI-lea Sinod Ecumenic.
S-a ridicat următoarea problemă: cum se cuvine să fie cinstite icoanele? Opiniile au fost împărţite: unii, precum Sfântul Nichifor, Patriarhul Constantinopolului, considerau că icoanele trebuie cinstite la fel ca sfintele vase, în timp ce alţii, precum reprezentanţii Patriarhilor Alexandriei şi Antiohiei, credeau că icoanele au aceeaşi semnificaţie ca sfânta Cruce. Sinodul le-a dat dreptate celor din urmă.
Iconoclasmul a fost judecat ca erezie, Părinţii ajungând la concluzia că, atât în teorie, cât şi în practică, el recapitula toate greşelile şi ereziile din trecut, fiind o însumare a acestora. Asupra iconoclaştilor a fost aruncată anatema, iar Sinodul iconoclast convocat de Constantin Copronim a fost declarat neecumenic deoarece celelalte Biserici locale nu aderaseră la el şi pentru că era în dezacord cu primele şase Sinoade.
Ultimele două sesiuni ale Sinodului au fost dedicate hotărârilor finale, incluse în aşa-numitul horos care formulează dogma cinstirii icoanelor:
,,Păstrăm, fără a introduce ceva nou, toate predaniile bisericeşti scrise sau nescrise, care ne-au fost încredinţate. Una dintre ele priveşte reprezentarea imaginilor pictate întrucât corespunde istoriei propovăduirii evanghelice, spre credinţa în adevărata şi nemincinoasa Întrupare a lui Dumnezeu Cuvântul şi spre al nostru folos. Căci cele ce se arată una pe alta, se înseamnă neîndoielnic reciproc.
Aşa fiind, umblând noi pe calea împărătească şi urmând dumnezeiasca învăţătură inspirată de Sfinţii noştri Părinţi şi de Tradiţia Bisericii Soborniceşti – despre care ştim că este lăcaş al Sfântului Duh – hotărâm cu toată ştiinţa şi cu întreaga cercetare că, precum sfânta şi de viaţă făcătoarea cruce, la fel sfintele şi cuvioasele icoane pictate în culori, făcute din mozaic sau din orice alt material potrivit acestui scop trebuie postate în sfintele lăcaşuri ale lui Dumnezeu, pe vasele şi pe veşmintele sacre, pe ziduri şi pe lemn, în case şi pe drumuri, fie că este vorba de icoanele Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fie de cele ale neprihănitei Împărătese, Sfânta Maică a Domnului, fie de cele ale sfinţilor îngeri sau ale oamenilor sfinţi şi venerabili. Căci, ori de câte ori îi vedem înfăţişaţi în imagini, suntem înclinaţi, prin contemplaţie, să ne aducem aminte de prototipuri, câştigăm mai multă iubire pentru ei şi suntem mai degrabă chemaţi să-i mărim sărutându-i şi arătându-le cinstire, dar nu pe măsura adoraţiei care, potrivit credinţei noastre, nu este cuvenită decât naturii dumnezeieşti, ci în acelaşi fel în care cinstim chipul sfintei şi de viaţă făcătoarei cruci, al Sfintei Evanghelii sau al altor obiecte sfinte, cărora le arătăm cinstire prin tămâie sau lumânări, potrivit cucernicului obicei al celor vechi. Căci cinstea arătată imaginii urcă spre prototipul acesteia, iar cel care venerează icoana cinsteşte de fapt persoana înfăţişată de ea. Aceasta este, într-adevăr, învăţătura Sfinţilor noştri Părinţi, aceasta este Tradiţia Sfintei Biserici Soborniceşti care a răspândit Evanghelia până la marginile lumii. Urmăm astfel lui Pavel, cel ce a vorbit în Hristos, dumnezeiescului sobor al Sfinţilor Apostoli şi Părinţi, care au ţinut predaniile pe care le avem în vedere. Aşa putem cânta în chip profetic imnele Bisericii învingătoare: ,,Bucură-te, fiica Sionului, saltă de veselie, Israile; căci Domnul a înlăturat judecăţile rostite împotriva ta şi a întors pe vrăjmaşii tăi. Domnul, împăratul lui Israil este în mijlocul tău; tu nu vei mai vedea nici o nenorocire.” (Sofonie 3, 14-15)
De aceea, hotărâm că aceia care, urmând pilda ereticilor netrebnici, îndrăznesc să gândească altfel, să dispreţuiască tradiţiile bisericeşti, să născocească noutăţi sau să respingă ceva din cele ce au fost sfinţite de Biserică – fie Evanghelia, fie înfăţişarea crucii, fie pictarea icoanelor, fie sfintele moaşte; sau aceia care nutresc gânduri rele, duşmănoase şi pierzătoare faţă de tradiţiile Bisericii Soborniceşti, aceia, în sfârşit, care îndrăznesc să folosească în chip profan sfintele vase sau cinstitele mânăstiri – hotărâm ca toţi aceştia, de vor fi episcopi sau clerici, să fie caterisiţi, iar de vor fi călugări sau laici, să fie afurisiţi.”
În această hotărâre sinodală, Sfinţii Părinţi se referă în mai multe rânduri la Tradiţia şi la tradiţiile Bisericii; când vorbesc despre tradiţiile Bisericii, ei se referă la regulile de credinţă transmise de Părinţi şi păstrate de Biserică, feluritele forme de transmitere exterioară ale revelaţiei dumnezeieşti: cuvântul, imaginea, gestul, obiceiul sau tradiţia liturgică etc; iar atunci când vorbesc despre Tradiţia Sfintei Biserici, ei se referă la transmiterea efectivă, dar nevăzută, a harului şi a sfinţeniei, la însăşi viaţa Bisericii în Sfântul Duh.
Prin aceasta, Sinodul arată că existenţa icoanelor are ca temei nu Sfânta Scriptură – a cărei lipsă de indicaţii asupra acestui subiect era invocată de iconoclaşti – ci Sfânta Tradiţie; Scriptura însăşi a fost redactată potrivit Tradiţiei. Iconografia face parte din tradiţiile Bisericii, iar adevărata Tradiţie nu este posibilă decât în Biserica înţeleasă ca prelungire a Cincizecimii, adică numai în locul unde harul Sfântului Duh – care descoperă adevărul şi zideşte în el – curge într-o revărsare neîntreruptă. Inspirat de Duhul Sfânt care trăieşte în Biserică, Sinodul stabileşte dogma cinstirii icoanelor: icoana trebuie să fie obiectul cinstirii noastre, nu al adevăratei adoraţii care nu I se cuvine decât lui Dumnezeu, ci doar al cinstirii pe care o dăm crucii şi Evangheliei, adică imaginea vizuală să fie venerată la fel ca cea verbală.
Cinstirea Evangheliei şi a crucii nu a fost niciodată formulată dogmatic pentru că nu a fost nicicând pusă la îndoială nici în Biserică, nici chiar de eretici, dar în ceea ce priveşte imaginea – ameninţată de iconoclasm – Biserica a trebuit să confirme dogmatic atât justificarea existenţei, cât şi cea a cinstirii acesteia.
Sinodul afirmă că Sfânta Scriptură şi icoana se ,,arată” şi se ,,explică” reciproc, aşa cum cuvântul Scripturii este o imagine, imaginea pictată este un cuvânt. ,,Ceea ce cuvântul comunică prin auz, pictura arată în chip tăcut, prin reprezentare”, spun Sfinţii Părinţi. Prin icoană, conţinutul Sfintei Scripturi nu este transmis sub forma unei dogme teoretice, ci în chip liturgic – într-un mod viu care se adresează tuturor facultăţilor umane. Prin liturghie şi icoană, Scriptura trăieşte în Biserică şi, de aceea, unitatea dintre imaginea liturgică şi cuvântul liturgic are o importanţă capitală, fiindcă aceste două moduri de expresie se susţin reciproc: ele trăiesc aceeaşi existenţă şi au, în cult, o acţiune ziditoare comună. Renunţarea la unul dintre aceste moduri de expresie antrenează decăderea celuilalt, ceea ce s-a şi petrecut cu iconoclaştii din secolele VIII-IX care, renunţând la sfintele icoane, au sfârşit prin a declasa şi viaţa liturgică şi, implicit viaţa spirituală.
Pentru a înlocui icoanele, iconoclaştii au întărit în cadrul liturghiei muzica, predica şi poezia religioasă. Papa Grigorie al II-lea scria împăratului Leon al III-lea: ,,Ai ocupat poporul cu vorbiri deşarte, cu vorbe inutile, cu chimvale, castaniete, flauturi şi prostii; în loc de rugăciuni şi de laude l-ai îmbiat cu poveşti.”
În Apus, iconoclasmul a izbucnit mai târziu, ca urmare a greşelilor strecurate la traducerea actelor Sinodului în latină, dispusă de Papa Adrian I. Traducând cuvântul grec cinstire prin adorare, deşi Sinodul specifica clar că icoanele trebuie cinstite ,,dar nu pe măsura adoraţiei care, potrivit credinţei noastre, nu este cuvenită decât lui Dumnezeu”, teologii franci au luat poziţie faţă de cel de al VII-lea Sinod Ecumenic, considerând în final că atât iconoclaştii cât şi Biserica Răsăriteană greşesc în privinţa icoanelor: ,,Nu dorim nici să interzicem imaginile, cum a făcut-o Sinodul iconoclast, nici să le venerăm, asemenea celuilalt, drept care respingem scrierile acelor adunări ridicole.”
Cu toate că susţinuse, împotriva iconoclaştilor, raţiunea de a fi a icoanelor, dar pornind de la principiul că ,,icoana nu se poate pune la acelaşi rang cu crucea, sfintele vase sau Sfânta Scriptură pentru că imaginile sunt produsul fanteziei artiştilor”, Biserica Apuseană nu a înţeles semnificaţia pe care Răsăritul o acorda iconografiei. Ceea ce pentru Bizanţ a reprezentat o mărturisire de credinţă, pentru Roma a trecut neobservat. Urmarea acestor neînţelegeri s-a materializat în convocarea Conciliului de la Frankfurt, la care delegaţii aceluiaşi Papă Adrian I, care semnaseră hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic, au semnat şi deciziile Conciliului, care îşi exprima indignarea faţă de cinstirea icoanelor.
Iconoclasmul apusean a atins apogeul atunci când Episcopul Claudiu de Torino, care iniţial s-a arătat împotriva icoanelor, s-a declarat duşman al crucii, ceea ce nici cei mai înverşunaţi iconoclaşti din Bizanţ nu îndrăzniseră să facă.
Aşadar, Conciliul de la Frankfurt considera icoanele drept ,,ornament în biserici” şi ,,o amintire a întâmplărilor trecute”. Deşi Biserica Romei a recunoscut cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic, ea a rămas practic pe poziţiile Conciliului de la Frankfurt, ceea ce explică de ce imaginea nu a avut niciodată un asemenea rol în Biserica Apuseană.