Scurtă istorie a picturii bizantine (XII)

Curăţirea şi desăvârşirea limbajului artei creştine, care au avut loc în urma luptei Bisericii împotriva iconoclasmului, au condus la „înduhovnicirea” artei, ce a atins apogeul în a doua jumătate a secolului al XI-lea. În această perioadă a avut loc, de asemenea, înlocuirea principiului cronologic cu cel dogmatic în pictarea bisericilor. Imaginea urmează îndeaproape avântul duhovnicesc al acestui secol, exprimând înalta frumuseţe teologică a scrierilor Sfântului Simeon Noul Teolog

Lupta împotriva iconoclasmului şi victoria asupra ereziei au contribuit în mod deosebit la evoluţia artei creştine. Abia la sfârşitul acestei lupte, s-a reuşit eliminarea din iconografie a elementelor preluate din antichitatea păgână, pentru ca aceasta să exprime cât mai fidel învăţătura creştină. Acest proces nu a fost nu numai o consecinţă a luptei împotriva iconoclasmului, ci şi urmarea unei înţelegeri mai profunde a semnificaţiei imaginii pe care această luptă a declanşat-o.

Pentru a combate iconoclasmul, Biserica a formulat temelia hristologică a icoanei şi a stabilit conceptul ei teologic. Închegarea acestei temelii a avut drept roade curăţirea şi desăvârşirea limbajului artei creştine. Acest proces a condus la „înduhovnicirea” artei, care a atins apogeul în a doua jumătate a secolului al XI-lea, marcând toate genurile artei creştine şi chiar arta profană. Cu alte cuvinte, ideile şi formele elaborate în arta pre-iconoclastă şi ale căror principii fuseseră exprimate în canonul 82 al Sinodului Ecumenic de la Trulan, s-au desăvârşit în perioada post-iconoclastă.

Cinstirea icoanelor nu a fost restabilită imediat după înfrângerea iconoclasmului, acestea fiind readuse, treptat, în biserici. Astfel, după Triumful Ortodoxiei, în timpul Patriarhului Meftodie al Constantinopolului sau al Sfântului Ignatie au fost repuse mozaicurile din absida Sfintei Sofia care o reprezentau pe Maica Domnului tronând (843-845), precum şi icoana lui Hristos de deasupra intrării în palatul imperial.

Aşa cum lupta împotriva iconoclasmului a avut importanţă pentru întreaga Biserică, tot astfel, regulile şi canoanele elaborate în epoca post-iconoclastă au influenţat arta ortodoxă în întregime, slujind ca principii călăuzitoare pentru dezvoltarea acesteia. În această perioadă a fost elaborat canonul artei creştine, ca şi forma deplin conturată a ciclului liturgic şi a slujbelor bisericeşti. După Triumful Ortodoxiei, Biserica a dat o formă definitivă ritului bizantin. A luat astfel naştere un ansamblu armonios, care cuprindea arhitectura, poezia, pictura, muzica, creat din dorinţa de a exprima esenţa Ortodoxiei.

În restabilirea artei creştine după criza iconoclastă, un rol important l-au jucat curentele artistice din secolul al IX-lea, arta acelei vremi caracterizându-se printr-o mare varietate de stiluri şi tehnici. În ceea ce priveşte subiectele reprezentate, din această varietate s-au impus două curente principale. Primul exprima învăţătura ortodoxă pe plan dogmatic, remarcându-se tendinţa spre un stil iconografic mai elevat, către „înduhovnicirea” artei. Cel de-al doilea curent dezvăluia iconografic lupta împotriva ereziei, reflectându-se în mod special în ilustraţiile la Psaltire.

Tot în acest secol, în timpul patriarhului Fotie, modul de pictare al bisericilor a suferit modificări radicale. Alegerea subiectelor conform principiului cronologic, care precumpănise până atunci în decorarea bisericilor, a cedat în faţa principiului dogmatic. Noul sistem a fost adoptat în perioada răspândirii bisericii în formă de cruce, cu cupolă, care este expresia arhitectonică perfectă a principiilor gândirii liturgice ortodoxe. Îmbinarea acestei forme arhitectonice a bisericii cu pictarea dogmatică a interiorului şi exteriorului ei a reprezentat manifestarea cea mai clară şi reliefată a semnificaţiei ei simbolice şi a învăţăturii ortodoxe.

Iată cum descria Sfântul Ioan Damaschin noul stil al artei bizantine: „În cupolă imaginea lui Hristos. Ai zice că cuprinde din priviri pământul, cugetând la buna lui întocmire şi guvernare. Aşa a vrut pictura ca, prin forme şi culori, să exprime grija Creatorului faţă de noi. În pandantivi, o mulţime de îngeri alcătuiesc garda împăratului lor. În absidă, deasupra altarului, străluceşte Maica Domnului, care îşi înalţă pentru noi preacuratele mâini ca o apărătoare. O mulţime de apostoli şi mucenici, de prooroci şi patriarhi umplu şi decorează întreaga biserică cu chipurile lor”.

În jurul Mântuitorului, reprezentat în cupolă, şi a Maicii Sale, reprezentată în absidă, se adună toată făptura cerească şi pământească chemată să se înnoiască întru Iisus Hristos. Puterile cereşti, neamul omenesc, făpturile lumii, astrele se adună pentru a alcătui un singur lăcaş de închinăciune lui Dumnezeu. Universul adăpostit sub bolţile bisericii reprezintă imaginea unităţii creaţiei sfărâmată de căderea omului şi refăcută de venirea Mântuitorului. Spre deosebire de pictura iconoclastă, unde lumea animală şi vegetală aveau doar rol decorativ, în Biserica Ortodoxă, acestea nu reprezintă doar un complement ornamental, ci un mijloc de a exprima participarea întregii lumi create la împărăţia lui Dumnezeu.

Prin urmare, pictura bizantină corespunde realităţii duhovniceşti, în liturghie realizându-se deplin sensul unei biserici creştine. Arhitectura şi pictura ei dobândesc întreaga lor semnificaţie, se văd în adevărata lor strălucire prin unirea cerului cu pământul în taina euharistiei.

Este cert faptul că pictura murală se poate îndepărta de modul ideal, ea putând fi sau nu completă, dar temelia dogmatică şi canonică rămâne aceeaşi. Aceasta nu înseamnă că elementele decorative au rămas neschimbate de-a lungul secolelor, ci ele au fost pictate în moduri diferite, dezvoltându-se chiar anumite stiluri. Însă regulile generale ale picturii bisericeşti, stabilite în perioada post-iconoclastă, au rămas neschimbate în Biserica Ortodoxă până în secolul al XVIII-lea.

Lucrarea Sfântului Fotie în domeniul artei creştine a dus la un nou avânt al acesteia în secolul al XI-lea. Constantinopolul a unit într-un ansamblu strădaniile creatoare ale popoarelor din Răsăritul creştin, imprimându-le o amprentă comună. Astfel, secolele XI-XII au reprezentat o perioadă plină de evenimente, atât în viaţa politică, cât şi în cea ecleziastică. Dar, spre deosebire de domeniul politic, în care statul a intrat într-o perioadă de decădere, în domeniul teologiei şi culturii, aceste două secole au reprezentat o epocă de înflorire şi maturizare.

Secolul al X-lea a însemnat o renaştere a vieţii duhovniceşti, prin scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog şi prin numeroasele traduceri ale lucrărilor Sfântului Isaac Sirul. Alături de Constantinopol, Sfântul Munte capătă o importanţă aparte în viaţa duhovnicească. În Balcani şi în Rusia se desfăşoară o activitate intensă de traducere a operelor duhovniceşti şi sunt întemeiate numeroase mânăstiri. Această înflorire a vieţii monahale a reprezentat o temelie favorabilă pentru evoluţia artei creştine.
În secolele XI-XII, lupta dogmatică a fost principalul bastion al Bisericii Ortodoxe. Avântul vieţii duhovniceşti şi polemica împotriva ereziilor sau a greşelilor dogmatice s-a manifestat pregnant în artă prin „spiritualizarea” acesteia. Înflorirea deosebită din secolul al XII-lea a continuat-o pe cea din secolul al XI-lea, aceasta devenind regula şi canonul secolelor următoare.

În această perioadă, arta creştină primeşte o formă care reflectă pe deplin viaţa în duhul Ortodoxiei. Imaginea atinge culmea unei expresii adecvate atât prin limpezimea ei, cât şi prin precizia sa: arta creştină nu poate fi separată de realitatea creştină. Forma este concepută şi realizată pentru a transmite cât mai complet şi mai convingător conţinutul şi mesajul acesteia. Tot în aceste secole, arta descoperă mijloacele care îi permit să exprime frumuseţea viziunii duhovniceşti a Sfântului Simeon Noul Teolog şi a ucenicilor săi. Limbajul artei este schimbător, formele lui ca expresie a vieţii în duh variază mereu, fiind în acelaşi timp constant, ca expresie a esenţei credinţei.

Iustina Andreescu

http://www.catacombeleortodoxiei.ro