Scurtă istorie a picturii bizantine (XIII)

Cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi a reprezentat o lovitură grea şi pentru arta creştină. Cu toate acestea, a urmat o perioadă de înflorire a artei, numită şi „Renaşterea Paleologilor”, la care a contribuit mult formularea dogmei palamite despre harul dumnezeiesc. Toate elementele filozofiei păgâne şi ştiinţei profane, străine Ortodoxiei, ce pătrunseseră în artă înaintea şi în timpul controversei palamite au fost îndepărtate odată cu victoria învăţăturii isihaste. După căderea Bizanţului, Rusia va prelua rolul principal în arta creştină, care cunoaşte o înflorire deosebită.

Spre sfârşitul secolului al XII-lea, decăderea vieţii politice începe să fie resimţită mai puternic în Imperiul Bizantin; acesta îşi pierde teritoriile din Apus, iar Răsăritul este măcinat de dispute sociale. De asemenea, sporeşte influenţa latină după Schisma de la 1054, iar tentativele repetate ale împăraţilor Comneni de a realiza, din motive politice, unirea Bisericilor, au reprezentat o greşeală diplomatică. Toate acestea au condus la catastrofa ce s-a abătut asupra capitalei imperiale în zorii secolului al XIII-lea.

Astfel, în a doua zi de Paşti a anului 1204, cavalerii participanţi la a patra cruciadă au intrat în Constantinopol. Capitala Bizanţului a fost asediată, monumentele artei clasice şi sfintele moaşte din vremurile apostolice pierind sau fiind risipite în toate colţurile Europei. Constantinopolul nu s-a mai putut ridica niciodată din ruinele provocate de latini, căci Imperiul Bizantin, sărăcit, nu a mai avut tăria de a-şi recupera bogăţiile nepreţuite, adunate încă din secolele al IV-lea şi al V-lea.

Căderea Constantinopolului în faţa mercenarilor cruciaţi a reprezentat o catastrofă hotărâtoare pentru istoria Imperiului Bizantin, catastrofă deopotrivă spirituală şi materială. Profanarea a tot ceea ce era mai sfânt a marcat puternic sufletul bizantinilor şi a trezit ecouri în întreaga lume ortodoxă. Cucerirea Constantinopolului a pus capăt strălucitei renaşteri artistice din secolul al XII-lea, pictorii bizantini refugiindu-se în Balcani, Orient sau Apus.

Câteva decenii mai târziu, arta creştină avea să reînflorească pentru ultima oară în Bizanţ, imperiu în plină descompunere, sfâşiat de războaie civile şi de negocieri ale împăraţilor săi în vederea unirii cu Roma. Această perioadă a fost cunoscută sub numele de „Renaşterea Paleologilor”, având loc în secolele al XIV-lea şi al XV-lea, în timpul domniei împăraţilor din dinastia Paleologilor.

După căderea Constantinopolului, Niceea devine centrul politic şi ecleziastic al Bizanţului, aici fiind concentrate puterile naţionale şi spirituale ale imperiului. Clerul care părăsise Constantinopolul se stabilise în Niceea, unde monahii au întemeiat o Academie de teologie şi filozofie, care a fost păstrătoarea învăţăturii creştine în secolul al XIII-lea.

Renaşterea conştiinţei naţionale s-a împletit cu renaşterea pe plan ecleziastic şi cultural, deoarece imperiul se proclamase ortodox. Păstrătoarea vieţii religioase, Biserica Ortodoxă, a reprezentat elementul cel mai stabil din Bizanţ în această perioadă, reuşind să-şi păstreze unitatea într-un moment foarte greu pentru imperiu. Astfel, lupta împotriva latinismului s-a dovedit a fi nu numai o luptă politică, ci, în primul rând, o luptă pe plan ecleziastic. Mai mult, tentativele de unire a celor două Biserici, Răsăriteană şi de Apus, determinau o reacţie şi mai puternică a Ortodoxiei bizantine împotriva Apusului romano-catolic, ceea ce avea drept consecinţă o conştientizare şi mai adâncă a comorilor duhovniceşti proprii Ortodoxiei.

În domeniul artei, „Renaşterea Paleologilor” s-a manifestat aproape exclusiv în pictura bisericească, rolul principal în arta acestei epoci jucându-l viaţa lăuntrică a Bisericii. În secolul al XIV-lea, în Biserica bizantină apare o nouă controversă dogmatică, ce se referea la esenţa antropologiei creştine, îndumnezeirea omului.

Astfel, viziunii ortodoxe tradiţionale, susţinută de Sfântul Grigorie Palama şi ucenicii săi, călugărul calabrez Varlaam îi opunea o filozofie păgână împletită cu moştenirea greacă. Întemeiată pe tradiţia Părinţilor, înnoirea duhovnicească exprimată dogmatic în scrierile Sfântului Grigorie Palama şi în Sinoadele din secolul al XIV-lea a exercitat o influenţă uriaşă asupra întregii lumi ortodoxe, atât în plan duhovnicesc, cât şi în planul artei creştine.

Controversa a pornit de la o neînţelegere asupra naturii luminii care li s-a arătat apostolilor la Schimbarea la Faţă a Mântuitorului şi a importanţei acestei lumini pentru viaţa duhovnicească. În timp ce adversarii sfântului vedeau în aceasta un fenomen natural, creat, Sfântul Grigorie vedea în lumina taborică „frumuseţea neschimbată a chipului, slava lui Dumnezeu, slava lui Hristos, slava Duhului Sfânt şi raza Dumnezeirii”. Negarea luminii taborice necreate însemna în acelaşi timp negarea putinţei omului de a se sfinţi prin lumina dumnezeiască necreată.

Dimpotrivă, teologia Sfântului Grigorie Palama a ridicat omul la o înălţime deosebită, oferind răspunsul Bisericii la întrebările referitoare la om, exprimate în acea epocă. Era firesc ca sub impulsul acestei controverse să crească atenţia acordată imaginii omului, astfel că reprezentarea sentimentelor şi a emoţiilor, specifică acestei perioade, conferă artei un stil aparte. În secolul al XIV-lea, aceste trăsături sunt exprimate cu o mare intensitate, fiind legate de dezbaterile privitoare la rugăciune. Astfel, comuniunea cu harul dumnezeiesc nu ucide forţele pasionale ale sufletului, ci le transfigurează, le sfinţeşte. Aceste emoţii transfigurate, exprimând cele mai intime mişcări ale sufletului, formează una dintre trăsăturile ce caracterizează arta creştină a epocii.

Nici isihaştii, nici adversarii lor nu au lăsat scrieri consacrate artei, aşa cum s-a petrecut în perioada iconoclastă. Problema imaginii nu s-a pus şi nu a reprezentat obiectul vreunei polemici aparte. Însă arta acestei epoci vădeşte un amestec de tradiţie ortodoxă şi elemente legate de renaşterea umanistă, amalgam ce arată lupta dintre isihasm şi umanism, implicând întoarcerea la vechile tradiţii şi înflorirea vieţii duhovniceşti.

În secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, în timpul controversei palamite, odată cu atacul filozofiei păgâne, se înmulţesc şi împrumuturile din arta antichităţii. Motivele antice se întrepătrund cu elementele creştine, dând naştere unor reprezentări puţin specifice artei bizantine. Pictarea bisericilor îşi pierde unitatea şi concizia ce o caracterizau în perioada anterioară, post-iconoclastă. Astfel, deşi nu se renunţă la principiul dogmatic, slăbeşte legătura dintre pictură şi ahitectură.

Tot în această perioadă se înmulţesc reprezentările de pe catapeteasma bisericilor, a căror tematică este direct legată de taina euharistiei. Pentru a desăvârşi rânduiala icoanelor catapetesmei, se caută un sistem teologic coerent care să dezvăluie prin imagine întreaga iconomie a mântuirii. Acest curent va crea iconostasul, ce îşi va primi forma clasică în Rusia secolului al XV-lea. Pe de altă parte, o serie de icoane revin la reprezentările folosite în primele veacuri creştine, ce utilizau imaginile simbolice. Acest gen de simbolism ajungea uneori până la încălcarea canonului 82 al Sinodului de la Trulan, care interzicea înlocuirea imaginii Mântuitorului întrupat cu simboluri.

Reprezentările simbolice menite să înlocuiască imaginea umană, reflexul vieţii emoţionale în artă, marea varietate a subiectelor iconografice inedite, proliferarea imaginilor din Vechiul Testament, erau roadele unei epoci ce se confrunta cu o mulţime de idei noi, printre care se număra şi controversa isihastă. Tot ca o consecinţă a ideilor vremii, în arta acestei epoci pătrund anumite elemente care diminuează spiritualitatea imaginii. Provenind dintr-o concepţie abstractă despre Dumnezeu, aceste elemente denaturează uneori însăşi noţiunea de icoană, semnificaţia şi rolul ei în Biserică.

În acest context, atitudinea isihaştilor faţă de venerarea icoanei şi a importanţei acesteia în cult şi rugăciune este fidelă învăţăturii ortodoxe. Atunci când Sfântul Grigorie Palama vorbeşte despre icoane, el nu se limitează la exprimarea poziţiei ortodoxe clasice, ci adaugă precizări subliniate de învăţătura isihastă: „Alcătuieşte din iubire pentru El, icoana Celui ce S-a făcut om pentru noi; cu ajutorul acesteia îţi vei aminti de El, prin ea Îl vei slăvi, prin ea îţi vei ridica duhul spre Trupul preacinstit al Mântuitorului ce şade în ceruri de-a dreapta Tatălui. Tot astfel, pictează şi icoanele sfinţilor, cinsteşte-le, dar nu ca pe nişte dumnezei, căci nu se cuvine, ci ca pe o mărturie a cinstirii şi iubitoarei tale comuniuni cu dânşii, înălţându-ţi duhul spre ei, prin icoane”.

Sfântul nu s-a oprit la a apăra icoana bizantină, ci a combătut imaginile din artă care se bazau pe o gândire abstractă şi pe filozofia şi ştiinţele profane, mai ales reprezentările simbolice ale Mântuitorului. După victoria isihasmului, Biserica a înlăturat din artă elementele care negau învăţătura creştină. Astfel, datorită isihasmului, bizantinii au reuşit să păstreze şi să dezvolte temelia dogmatică a artei creştine, nedepăşind nici în imagine hotarele dincolo de care s-ar fi negat învăţătura ortodoxă.

Începând din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, tradiţia vie şi creatoare care produsese renaşterea Paleologilor lasă locul unui anumit conservatorism. După căderea Constantinopolului, în 1453, şi invadarea Balcanilor de către turci, Rusia preia rolul principal în arta creştină. Impulsul isihasmului şi al învăţăturilor ce exprimau antropologia ortodoxă au dat un avânt deosebit vieţii duhovniceşti şi artei ruseşti. Cât despre conservatorism, el s-a dovedit prea slab pentru a rezista influenţelor exterioare venite din Apus, care au făcut mai mult rău picturii bizantine aflate în decădere, decât turcii.

Iustina Andreescu

http://www.catacombeleortodoxiei.ro