Scurtă istorie a Bisericii – după veacul al XV-lea
Ieromonah Aidan Keller
Moscova – a „Treia Romă”
Lucrurile au luat o altă turnură în Rusia unde se năştea un popor ortodox puternic. Aici a izbucnit în veacul al XV-lea o controversă monastică între cei care susţineau posesiunile, care accentuau rolul public şi naţional al Bisericii, care credeau că Biserica trebuie să deţină mari proprietăţi, să-şi păstreze frumuseţea în închinare şi să distribuie ajutoare la scară mare, şi cei care se opuneau posesiunilor, accentuând orientarea duhovnicească şi interioară a Bisericii, chemând la o întoarcere la idealurile monastice ale sărăciei şi retragerii, fiind totodată împotriva colaborării cu Statul. Sf. Iosif de Volotsk era în fruntea taberei posesorilor, iar Sf. Nil de Sora în fruntea anti-posesorilor. Deşi idealurile anti-posesorilor au rămas ca un aluat activ în viaţa bisericii ruse, posesorii au avut câştig de cauză timp de mai multe secole. Monahul Filoteu de Pskov a formulat în acea perioadă ideea celei de-a treia Rome. El i-a spus ţarului Vasile III că prima Romă căzuse din cauza ereziei, a doua Romă (Constantinopol) din cauza păcatului. Moscova, spunea el, este a treia Romă, sau centrul Creştinătăţii şi nu are să mai fie altul. Nu numai ortodocşii slavi, dar şi cei greci au început să vadă în Rusia un mare apărător al Ortodoxiei.
Vulcanul apusean erupe
După ce Papa Eugen IV a eliminat mişcarea conciliară, care i-ar fi putut aşeza pe episcopii apuseni mai presus de Papă, au apărut destul de repede alte ameninţări la adresa puterii papale. Monarhii seculari din Apus, învingând opoziţia nobilimii, şi-au unificat regatele în jurul lor. A început să se dezvolte un sentiment nou de identitate naţională, urmarea naturală fiind slăbirea influenţei trans-naţionale a Papei. Au apărut multe mişcări dizidente. Cea mai reprezentativă a fost mişcarea lui Jan Hus din Moravia (Cehoslovacia). Hus punea în discuţie autoritatea papală şi insista ca vinul euharistic să fie dat la mesă şi poporului (aşa cum se făcea în Ortodoxie şi în vechea tradiţie apuseană). Conciliul de la Constanţa interzisese laicilor să primească paharul, iar Hus a fost prins şi ars pe rug. Inchiziţia, care fusese creată în veacul al XIII-lea şi ale cărei drepturi de a tortura şi omorî oponenţi ai catolicismului se întemeiau din punct de vedere teologic pe Toma d’Aquino, şi-a amplificat activităţile, întărind astfel Papalitatea. În acelaşi timp a început să se desfăşoare o revoluţie culturală – umaniştii îmbrăţişau idealurile estetice ale romanilor şi grecilor păgâni, cultura păgână ajungând din nou la modă. Papii şi prinţii patronau artişti umanişti care, abandonând principiile iconografice ale Creştinismului, promovau realismul, nuditatea şi sentimentalismul. Ierarhia catolică era extrem de coruptă, iar Papalitatea nu făcea excepţie. Papa Iuliu II a plecat la război îmbrăcat în armură; apucăturile Papei Alexandru VI erau prea şocante pentru a fi descrise într-un text creştin. Creştinii de rând din Apus vedeau că indulgenţele se vând la loterie, episcopii îi apăsau pe cei de jos prin biruri pentru a-şi plăti stilul de viaţă destrăbălat, iar Papi hidoşi declarau, asemenea lui Bonifaciu VIII în 1302: „Declarăm, afirmăm, întărim şi spunem că mântuirea fiecărui om stă în supunerea faţă de Pontiful Roman”. Era inevitabilă o revoltă generală, iar prima scânteie este identificată în data de 31 octombrie 1517, când Martin Luther, un călugăr german, bate în cuie 95 de teze ale sale pe uşa bisericii din Wittenberg, în semn de protest la adresa abuzurilor. Ulterior el a părăsit biserica catolică, s-a căsătorit şi a fondat religia luterană. Luther şi mulţi dintre primii reformatori nu erau protestanţi de felul celor pe care îi vedem astăzi. În catehismul său, Luther învăţa că creştinii trebuie să-şi facă zilnic semnul Crucii, să creadă că prin Euharistie primesc însuşi trupul şi sângele lui Hristos şi că Maica Domnului trebuie cinstită.
Mişcările protestante
În Anglia, regele Henry VIII, neputând obţine de la Papă divorţul de prima dintre cele opt neveste ale sale, s-a auto-intitulat cap al Bisericii din Anglia. Noua Biserică Anglicană a început să fie mai mult o necesitate politică decât o nouă religie. Închinarea şi teologia ei au rămas practic neschimbate pentru o vreme, luând însă o formă protestantă sub domnia lui Edward VI. Henry VIII, asemenea lui Luther, nu era ceea ce reprezintă astăzi cuvântul „protestant”. El a redactat texte prin care apăra cele şapte taine ale Catolicismului şi a continuat să-i ardă pe rug pe luterani, ca eretici, până când a fost răpus de sifilis. La Geneva, în Elveţia, s-a ridicat Jean Calvin, care promova o credinţă cu o închinare golită de orice simbolism sau artă. Calvin învăţa că tainele nu sunt decât nişte simboluri folosite de Biserică pentru a confirma credinţa oamenilor. El apăra însă categoric botezul copiilor (o practică în privinţa căreia protestanţii sunt încă divizaţi) dar nu credea, ca Luther, că Euharistia le oferă creştinilor trupul şi sângele adevărat al lui Hristos. Ideile lui Calvin, printre care şi predestinarea absolută de către Dumnezeu a oamenilor pentru rai sau iad, indiferent de voinţa sau faptele lor bune, a pătruns ca unui foc în Franţa, Elveţia şi Scoţia, ducând la apariţia bisericilor reformată şi prezbiteriană. Aparent, ortodocşii nu erau afectaţi de aceste evoluţii, dar valurile făcute de mişcările protestante au ajuns în cele din urmă să tulbure şi apele ortodoxe, nu numai pe cele romano-catolice.
Revolta protestantă a avut un efect de durată care de fapt i-a ajutat pe creştinii de Apus să-şi reamintească de rădăcinile lor ortodoxe. Reformatorii promovau studierea Părinţilor Bisericii, dat fiind că găsiseră diferenţe între vechile scrieri creştine şi învăţăturile şi practicile romano-catolice. De la apariţia sistemului scolastic, studierea Părinţilor se redusese foarte mult. Acum ambele tabere, protestantă şi catolică, deveniseră interesate de domeniul Patristicii. Au fost publicaţi numeroşi autori creştini vechi. Totuşi, prea adesea şi unii şi alţii scăpau din vedere esenţa cuvintelor patristice, dat fiind că fiecare voia să câştige, nu să înveţe. De asemenea, protestanţii încurajau studierea Bibliei, lucru respins iniţial de autorităţile catolice, dar recomandat ulterior de către acestea.
Contra-Reforma – Conciliul de la Trent
Revolta protestantă a răvăşit romano-catolicismul medieval. Majoritatea ţărilor din nordul Europei au devenit protestante; din punct de vedere geografic, biserica romană s-a redus la jumătate. Autorităţile papale au reacţionat în două feluri: mai întâi, au fost cuprinse de o disperare care le-a făcut să încerce cu adevărat să reformeze Biserica; apoi, şi-au agăţat speranţele de extinderea în Lumea Nouă, Africa, Asia şi Europa răsăriteană. Eforturile de reformare au primit numele de Contra-Reformă, care a reprezentat, în mare, un succes moral. Totuşi, în locul unei întoarceri la Ortodoxia iniţială a Bisericii apusene, instinctul veacului al XVI-lea a fost acela de alipire şi mai mare de Papalitate. Se spera că o Papalitate mai puţin scandaloasă şi mai centralizată ar fi un factor unificator pentru catolicismul anti-Reformă. Marele triumf al acestei şcoli de gândire a fost reprezentat de Conciliul de la Trent, considerat de catolici ca fiind un alt sinod ecumenic. În principal, acest conciliu a rearanjat lucrurile în jurul Romei. A condamnat ereziile protestante, reafirmând catolicismul de după Schismă, cu tot cu supremaţia papală, indulgenţe, purgatoriu, merite exagerate ale Sfinţilor şi cu toate celelalte aspecte care încă reprezintă un zid între Roma şi Ortodoxie. Pentru întâia oară s-a legiferat combinaţia scolastică de dogme, filozofie şi ştiinţă, care a dus în practică la dogmatizarea ştiinţelor medievale. Conciliul de la Trent a încercat să stabilească cu o exactitate ştiinţifică sursa, natura şi modul de lucru al Tainelor. A fost creat un nou rit de închinare în cadrul bisericii romane – ritul tridentin – întocmit de Papa Pius V, un fost inchizitor. Acesta se baza pe tradiţiile iniţiale ale Bisericii apusene, dar multe dintre ele erau prescurtate. Pentru a putea concura cu grupurile protestante care cereau mai puţine, închinarea a început să fie scurtată şi tot mai adesea vorbită, în loc să fie cântată; pentru prima oară în istoria creştină, bisericile s-au umplut de bănci, care au înlocuit naosul deschis al bisericii unde oamenii stăteau în picioare şi se mişcau liber; cântările vechi au fost înlocuite cu o muzică seculară cântată la felurite instrumente, alături de voce. Serviciul divin, ciclul de rugăciuni care pe vremuri uniseră comunităţile creştine în jurul bisericii locale, au devenit acum o cerinţă legalistă pentru cler şi călugări, care trebuiau să le împlinească în viaţa privată. Prerogativele papale au crescut atât de mult, încât Carol V de Spania, totodată împărat al Sfântului Imperiu Roman, s-a plâns că episcopii săi s-au dus la Trent ca episcopi şi s-au întors ca preoţi parohi. Vechile rituri apusene, cum ar fi Sarum, York şi Hereford din Anglia au căzut în uitare odată cu promovarea ritului tridentin. Numai anumite ordine monastice şi anumite lăcaşuri din Lyons, Milano şi Toledo şi-au putut păstra vechile rituri liturgice.
Un om renascentist al lui Dumnezeu
Există un om care a reunit în experienţa sa toate curentele creştine ale veacului al XVI-lea. Sf. Maxim Grecul a studiat la Florenţa, în Italia, leagănul Renaşterii (renaşterea culturii păgâne) şi a urmărit cu toată inima idealurile umaniste. Umanismul este un curent de gândire care îl aşează pe om în fruntea societăţii, în locul lui Dumnezeu. A ascultat apoi predicile înfocate ale călugărului Savonarola, care vorbea împotriva umanismului şi a corupţiei papale. Maxim a devenit, pentru doi ani, călugăr dominican. Totuşi, catolicismul nu l-a putut mulţumi şi, în 1504, acest învăţat se întoarce în Grecia şi totodată la Ortodoxie, devenind călugăr în Sfântul Munte Athos. În 1517 este invitat în Rusia pentru a-l ajuta pe ţar să traducă literatura patristică din limba greacă şi pentru a îndrepta greşelile din cărţile de cult ruseşti. După sosirea în Rusia, unii dintre clericii moscoviţi îl acuză de crime şi este întemniţat vreme de 26 de ani ca prieten al anti-posesorilor.
Credinţa – o operă de artă?
Pentru a înţelege diferenţa din Ortodoxie şi formele catolică şi protestantă ale Creştinismului, credinţa este deseori comparată cu o capodoperă pictată de un mare maestru (Hristos). Romano-catolicismul, dorind să îmbunătăţească pictura, a adăugat câteva tuşe proprii (înnoirile doctrinare). Protestantismul, considerând că s-a pierdut frumuseţea iniţială, a încercat să îndepărteze straturi întregi ale picturii, stricând însă mult din lucrarea iniţială.
Ortodoxia în perioada Renaşterii
Ortodoxia nu a adăugat nimic la această operă de artă care este religia lui Hristos, nici nu a scos ceva, ci a păstrat „pictura” aşa cum era, dorind numai s-o îmbrace într-o ramă potrivită şi complementară (tot ce este mai frumos şi mai bun în artă, muzică şi gândire). Slăbiciunile Ortodoxiei în vremea Reformei s-au manifestat sub forma unui accent exagerat pus pe ritualul exterior; o educaţie deficitară şi necunoaşterea surselor Ortodoxiei; o prea mare identificare a naţiunii cu credinţa şi, în multe locuri, o lipsă desăvârşită a activităţii misionare. În anul 1589, mitropolitul Moscovei a primit rangul de Patriarh al Bisericii. Între luteranii de la Tübingen şi Patriarhul de Constantinopol a fost iniţiată o corespondenţă aparte. Tendinţele apusene – din metodologie şi terminologie – au influenţat felul de predare din Biserică, deseori în detrimentul Ortodoxiei, iar în această perioadă nu exista nici o liturghie apuseană în Ortodoxie şi nici vreo comunitate ortodoxă în regiunile apusene. Până în secolul XX, Ortodoxia a reprezentat ceva misterios şi inaccesibil celor din Apus, deşi au existat anumite contact în secolul al XIX-lea, care au declanşat interesul acelor apuseni obosiţi de răfuielile ideologice dintre Roma şi Protestantism.
Transformarea lumii apusene
În veacurile al XVI-lea şi al XVII-lea, întreaga concepţie despre lume a creştinismului apusean s-a schimbat. Monopolul religios al catolicismului medieval nu mai exista; explorările şi experimentele ştiinţifice reprezentau o serioasă ameninţare la adresa sistemului scolastic, inspirându-i pe oameni nu către cele duhovniceşti, ci către noi frontiere ale cunoaşterii lumeşti. Impactul pozitiv a fost acela că acest spirit cercetător a alimentat şi primele studii istorice ale Liturghiei. A apărut capitalismul, cu ale sale priorităţi lumeşti; identităţile naţionale au devenit mai puternice. Grupurile protestante, multe afectate de idealurile capitaliste, s-au înmulţit rapid. În anul 1582, Papa Grigore XIII a schimbat calendarul creştin, o schimbare respinsă atât de protestanţi, cât şi de ortodocşi. Calendarul gregorian este astăzi calendarul civil în uz în majoritatea ţărilor lumii, calendarul creştin iniţial fiind folosit acum numai de către creştinii de stil vechi.
Iezuiţii şi uniaţii
Biserica romană s-a extins în Lumea Nouă, în Africa şi în Extremul Orient, în special prin eforturile ordinului Iezuiţilor. Ordinul a fost fondat de un soldat spaniol, Ignaţiu de Loyola, în 1540; până la 1600, ordinul avea deja 10.000 de membri. Iezuiţii erau un nou tip de ordin: promovau închinarea individuală, în locul celei comunitare; au abandonat orice ideal în ceea ce privea retragerea şi juraseră credinţă absolută Papei. Lucrând peste limitele diocezelor tradiţionale, ei se suprapuneau peste autorităţile locale şi serveau drept „trupe de şoc” ale Romei. Tehnicile lor educaţionale erau foarte admirate, dar reputaţia lor legată de asasinarea oponenţilor le-a atras dictonul „Când sunt buni, nu e nimeni mai bun; când sunt răi, nu e nimeni mai rău”. Din punct de vedere teologic, Iezuiţii promovau adorarea Sfintei Inimi, naşterea Fecioarei Maria din fecioară, venerarea Papei, metode formale de „meditaţie”, toleranţa în locul standardelor morale înalte şi o viaţă activă în locul cele contemplative.
Romano-catolicii s-au extins în America, Africa şi Asia, în locuri unde numele lui Hristos nu era cunoscut, dar în acelaşi timp au dus şi o luptă susţinută pentru sufletele ortodocşilor din Europa de răsărit. Strategia lor s-a numit Mişcarea de Uniaţie: permiţându-le răsăritenilor să-şi păstreze forma de închinare şi anumite tradiţii, cum ar fi dreptul preoţilor de a se căsători, conducătorii Uniaţilor au reuşit să-şi aducă supuşii sub stăpânirea Romei. Mulţi dintre oamenii de rând nu au înţeles ce se petrece; unii credeau că Papa s-a întors la Biserica Ortodoxă. În anul 1596, când regatul polon (situat chiar pe linia de demarcaţie Răsărit-Apus) se afla la apogeul său, Uniunea de la Brest i-a forţat pe zeci de mii de credincioşi ortodocşi din Polonia să se unească cu Roma, prin cele mai sângeroase metode. Unul dintre promotorii Uniaţiei, episcopul Iosafat Kunţevici, supranumit de credincioşi Măcelarul, a fost canonizat ca sfânt de către Roma, pentru eforturile depuse. Mâinile ortodocşilor şi ale catolicilor erau pătate de sângele fraţilor lor. Rănile Uniaţiei nu s-au uitat până în ziua de astăzi, iar schimbările politice din Europa de Răsărit nu au făcut decât să predispună la reaprinderea conflictului.
Sinodul de la Betleem (anul 1672)
În această perioadă, gândirea ortodoxă a început să fie influenţată de o fascinaţie intelectuală faţă de Apus. Ca răspuns la acest fenomen, patriarhii răsăriteni s-au reunit într-o serie de sinoade pan-ortodoxe. Aceste sinoade nu au fost considerate ca ecumenice, dar totuşi de mare importanţă. Trei dintre ele au condamnat schimbarea calendarului făcută de Papa Grigore XIII şi au apărat calendarul iulian, sau ortodox. Unul dintre ele, Sinodul de la Betleem (numit şi Sinodul de la Ierusalim) a fost de o importanţă deosebită; în cadrul lui s-a scris o Mărturisire de Credinţă, semnată de patriarhul Dositei al Ierusalimului, care a reprezentat un răspuns puternic dat ideilor protestante. Toate aceste sinoade au respins atât Catolicismul, cât şi Protestantismul, afirmând decisiv Credinţa Apostolică.
Sfântul Munte
Probabil că cel mai important bastion al credinţei noastre în această perioadă a fost Muntele Athos – Sfântul Munte – o peninsulă din Grecia care reuneşte mai multe mănăstiri locuite de monahi din toate ţările ortodoxe. În timp ce popoarele ortodoxe îşi schimbau bogata moştenire culturală pe mărgelele de sticlă ale Apusului, Muntele Athos afirma cultura şi credinţa Creştinismului răsăritean, alături de cele mai înalte idealuri ale vieţii ascetice şi contemplative creştine aşa cum fusese aceasta descrisă de Sfinţii Părinţi.
Schisma din Rusia
În Rusia imperială, o schismă avea să dezvelească cele mai rele susceptibilităţi ale Ortodoxiei din cea de-a treia Romă. Pe la anul 1650, patriarhul Nikon, un om deosebit, cu o dragoste faţă de cele rânduielile greceşti, a schimbat slujbele şi obiceiurile ruseşti potrivit cu ceea ce considera el că reprezintă o normă în celelalte patriarhii, ceea ce a dus la o considerabilă tulburare printre credincioşi. Patriarhii l-au destituit pe Nikon, dar au păstrat schimbările introduse de acesta; credincioşii de rit vechi au refuzat să primească schimbările şi aşa a apărut o schismă. Pe motiv că făceau semnul Crucii puţin altfel, că ocoleau biserica în altă direcţie decât ceilalţi, credincioşii de rit vechi au fost prigoniţi şi omorâţi. Ierarhia Bisericii a arătat că nu permite nici o opoziţie, iar opoziţia credea că adevărata Ortodoxie există numai în Rusia şi că este reprezentată de ei. La un an după moartea lui Nikon, ţarul Petru I a desfiinţat Patriarhia Moscovei.
Mişcarea de uniaţie rezistă
În veacul al XVII-lea, Uniaţia era încă în picioare – mulţi credincioşi ortodocşi se uniseră cu biserica romană. Încă din anul 1588, Patriarhul Ieremia din Constantinopol binecuvântase diferite asociaţii de laici pentru apărarea credinţei împotriva catolicismului. Ajutaţi de maşina de tipărit a lui Ivan Fedorov (care fusese alungat din Moscova împreună cu „invenţia lui diavolească”), credincioşii de rând şi monahii din Ucraina şi Galiţia au înregistrat numeroase succese în păstrarea învăţăturii ortodoxe împotriva influenţelor Uniaţiei.
Un patriarh protestant?!
Tendinţele apusele au afectat deseori nu numai învăţăturile Bisericii răsăritene, dar şi felul în care erau afirmate acestea. Cu toate acestea, Creştinătatea ortodoxă a reacţionat vehement atunci când Patriarhul de Constantinopol, Chiril Lukaris, a scris o Mărturisire de Credinţă. Aceasta era evident calvinistă şi a fost condamnată categoric de sinoadele ortodoxe întrunite la Kiev, Iaşi şi Ierusalim. În 1638, Chiril a fost omorât de turci prin înec.
Jansenismul
În sânul romano-catolicismului, teologia morală laxă a iezuiţilor a fost atacată de episcopul Cornelius Jansen din Ypres, care îl cita, asemenea lui Calvin, pe Fericitul Augustin în opiniile sale despre Har şi despre liberul arbitru. Jansen afirma că Iezuitismul este incompatibil cu Fericitul Augustin (lucru adevărat). A apărut un conflict în care fiecare tabără solicita autorităţilor romane să o condamne pe cealaltă. Jean du Vergier de Hauranne, paroh la Sf. Cyran în France, a adus idealurile lui Augustin la faimoasa mănăstire Port Royal de lângă Paris şi a încurajat apariţia mai multor publicaţii augustiniene. O serie de persoane cu influenţă s-au apropiat şi ele de Port Royal, pentru călăuzire spirituală; Blaise Pascal, tatăl informaticii moderne, şi-a scris Scrisorile Provinciale în care condamna Iezuitismul cu elocvenţă şi şarm. Papa Inocenţiu X a dat o bulă în care condamna cinci afirmaţii ale lui Augustin; janseniştii au fost de acord, dar au arătat că acele afirmaţii nu se găsesc în carte.
Port Royal a fost închisă
Iezuiţii au iniţiat o închinare cu totul nouă până atunci – închinarea faţă de inima de carne a lui Iisus (Sfânta Inimă), o pietate imaginativă şi emoţională care accentua natura umană a lui Hristos în dauna celei dumnezeieşti. Această devoţiune a reprezentat de fapt o reînviere a vechii erezii a nestorianismului, care identifica umanitatea lui Hristos pentru o închinare separată. De la amvon şi din scaunul de spovedanie, iezuiţii au răspândit această învăţătură, alături de celelalte idei ale lor, în tot romano-catolicismul.
Biserica din Utrecht
În Ţările de Jos, sfâşiate de conflictul dintre protestanţi şi catolici, clerul roman avea tendinţe puternic janseniste. Ei încercau să recupereze din terenul pierdut în favoarea calvinilor, dar succesul lor i-a pus în gardă pe iezuiţi care au început să denunţe ca eretici pe mulţi reprezentanţi de seamă ai clerului olandez. Pieter Codde, vicar apostolic în Utrecht, a fost demis de Roma în 1704 anume pentru că nu a vrut să semneze un document împotriva janseniştilor. Clerul din catedrală l-a ales pe Cornelius Steenoven ca episcop, iar în 1724 acesta a fost hirotonit de către un episcop roman care călătorea în ascuns prin oraş. Acesta a fost începutul Bisericii romano-catolice a clerului vechi episcopal, sau „Mica Biserică din Utrecht.” În 1763, la Conciliul de la Utrecht, această structură, sămânţă a viitoarelor mişcări ale Vetero-Catolicilor, şi-a afirmat susţinerea faţă de toate dogmele catolice şi a declarat că credinţa ortodoxă este falsă şi schismatică. Înfiinţarea ei a reprezentat nu o reapropiere de Ortodoxie, ci o îndepărtare şi mai mare, împreună cu întreaga biserică romană.
Rusia sinodală
În cea mai puternică ţara ortodoxă a vremii, Rusia, viaţa tradiţională a Bisericii întâmpina necazuri din cauza Regulii Duhovniceşti emise de ţarul Petru cel Mare. Întocmită de un laic, Regula abolea patriarhia şi înfiinţa un Sinod Episcopal condus de un „supraintendent” laic, numit de Stat. Conducerea Bisericii ruse a fost reorganizată după modelul protestant din Apus. Domnia ţarinei Ecaterina, germană prin naştere şi educaţie, a fost şi mai dezastruoasă pentru Ortodoxia rusă. Ea a închis jumătate din mănăstirile din ţară şi în 1773, când Ordinul Iezuiţilor a fost desfiinţat de Papă (spre uşurarea capetelor cu coroană şi mitră din Europa), Ecaterina i-a invitat pe iezuiţi în Rusia, Ordinul lor supravieţuind în această ţară. Acestea au fost vremuri grele pentru Ortodoxie, însă Domnul, care ne-a promis că va fi cu noi „până la sfârşitul zilelor”, a păzit Sfânta Lui Biserică.
Trezirea ortodoxă
În faţa prigoanei şi a piedicilor, dar şi a influenţelor străine, Dumnezeu a dat Ortodoxiei Sfinţi pentru întărirea Bisericii Sale. Sf. Nicodim de la Muntele Athos (+1809) a adunat Filocalia, care cuprinde învăţăturile Sfinţilor Părinţi despre rugăciunea interioară a inimii. Sf. Paisie, care a trăit la Athos şi apoi în Moldova, a înfiinţat mănăstiri în care a înflorit rugăciunea contemplativă. Reînvierea isihastă iniţiată de el s-a resimţit în Rusia, dând mari sfinţi cum ar fi Serafim de Sarov şi stareţii de la Optina – o succesiune de mari duhovnici care au mers din veacul al optsprezecelea până în cel de-al douăzecilea, înconjuraţi de o sfinţenie ce amintea de primele zile ale Creştinismului.
Evanghelizarea
Sfârşitul veacului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea au fost vremuri de mare râvnă misionară în Biserică. În anul 1794, anul în care adormea Sf. Paisie, primii misionari ruşi ajungeau în Alaska. Câştigaţi prin lucrarea unor mari învăţători cum ar fi Sf. Gherman şi Sf. Inochentie de Alaska, un mare număr dintre eschimoşi şi aleutini au devenit creştini ortodocşi plini de râvnă. În Japonia, ţară care nu avea nici un ortodox nativ, Sf. Nicolae de Tokyo (+1912) a convertit mii de japonezi şi a înfiinţat o biserică ortodoxă naţională independentă. În Rusia, seminarul din Kazan era inima misionarismului din ţară, în această regiune Liturghia fiind slujită în peste 20 de limbi diferite. Misionarii ortodocşi aduceau roade anume pentru că nu foloseau tacticile coercitive ale altor creştini, unele prea adesea folosite. Pe pământul nord-american, prima biserică a credinţei noastre a fost ridicată la Fort Ross, în California, în 1812. Sf. Juvenal de Alaska a fost primul mucenic american pentru Ortodoxie. În anul 1879 a fost înfiinţată o arhiepiscopie în oraşul San Francisco şi, în 1898, Sf. Tihon a fost numit arhiepiscop pentru America de Nord (ulterior el avea să pătimească pentru credinţă, ca Patriarh al Moscovei). Tot în San Francisco şi-a aflat sfârşitul un alt mucenic pentru Hristos, un indian care a sfinţit Lumea Nouă cu sângele său. Sf. Petru Aleutinul a călătorit pe mare din Alaska în California. Când a refuzat să treacă la religia romano-catolică, călugării franciscani din regiune l-au omorât tăindu-i degetele unul câte unul, până ce a murit din cauza sângerărilor.
Căderea jugului musulman
După căderea Levantului şi a Bizanţului în mâinile arabilor şi ale turcilor, creştinii răsăriteni (cu excepţia ruşilor) trăiseră în general sub jugul sarazinilor sau al catolicilor. În anul 1821, creştinii greci i-au alungat pe stăpâni turci în urma unui masacru sângeros. Ei doreau să înfiinţeze un regat ortodox, dar puterile europene aveau alte planuri pentru tânăra naţiune. Regatul Greciei a fost forţat să primească un monarh catolic, lucru care a condus la o dificultăţi pentru Biserica Greciei. În Serbia, Bulgaria şi România, credincioşii au scuturat jugul otoman, aceste ţări reînvigorându-şi bisericile naţionale, fiecare cu patriarhul ei. Aceasta a avut urmări multiple, pentru că, sub jugul turcesc, creştinii fuseseră rupţi de restul lumii iar prigoana îi determinase să ţină la tradiţiile lor. Acum, când dominaţia turcă nu mai exista, vântul umanismului şi al modernismului a început să sufle şi în Biserică, la început încet, apoi cu puterea unei furtuni.
Două dogme noi de la Roma
În 1854, Papa Pius IX a declarat ca dogmă naşterea din fecioară a Fecioarei Maria (în ciuda faptului că învăţătorii catolici, cum ar fi Bernard de Clairvaux, Toma d’Aquino şi alte autorităţi romano-catolice învăţau contrariul). Acelaşi Papă îndrăzneţ, care se numea pe sine „calea, adevărul şi viaţa”, i-a chemat pe episcopii catolici din întreaga lume în Primul Conciliu de la Vatican, unde, în 1870, cu toţii au hotărât că Papa este infailibil ori de câte ori învaţă despre credinţă şi morală în Biserică. Lumea creştină a fost surprinsă. Protestanţi primiseră satisfacţie; aceasta reprezenta împlinirea avertismentelor lansate de ei. Ortodocşii s-au înspăimântat. Aşteptându-se ca unii catolici să treacă la credinţa ortodoxă, Biserica Rusă a hotărât un rit apusean pentru ei (au fost puţini care au acceptat oferta). În America, arhidioceza catolică de St. Louis tocmai publicase un catehism în care afirma că infailibilitatea papală este o invenţie de-a protestanţilor pentru a-i denigra pe catolici. În urma Conciliului a fost scoasă în grabă mare o a doua ediţie.
Vechiul Catolicism (vetero-catolicismul)
Reacţia catolicilor împotriva Papei a fost mai serioasă şi de durată într-un singur loc din lume. În Germania, o serie de învăţaţi şi preoţi, cu riscul de a-şi pierde poziţiile, s-au ridicat împotriva infailibilităţii papale şi au fost daţi afară din Biserica Romei. În 1873, aceşti preoţi s-au adunat şi, cu sprijinul multor simpatizanţi laici, au înfiinţat Biserica Vetero-Catolică, care s-a unit în scurt timp cu Biserica Romană Veche de la Utrecht. Vechii catolici şi-au exprimat dorinţa de a se întoarce la credinţa şi practica creştinilor din vechime, dar pentru că nu aveau nici o tradiţie vie, continuă, care să-i lege de strămoşii lor ortodocşi (aşa cum aveau ortodocşii răsăriteni), nu s-au putut înţelege care anume erau credinţa şi practica celor din vechime. Singura lor legătură cu Creştinismul apusean fusese prin romano-catolicism iar acum, când erau independenţi de Roma, totul mergea după păreri personale. Nevrând să se inspire de la Roma şi sceptici în privinţa tradiţiei ortodoxe, biserica vetero-catolică a încercat să capete o direcţie printr-o serie de congrese laice – acţiuni care au generat ceva interes pe continentul european, prin participarea unor observatori protestanţi, catolici şi ortodocşi. În cele din urmă, vetero-catolicii au ajuns la concluzia că se simt cel mai bine alături de Biserica Anglicană. În numai zece ani, denominaţia asimilase multe învăţături protestante, deşi păstra încă elemente din catolicism şi rostea Crezul, asemenea ortodocşilor, fără filioque.
Despărţiri şi dezbinări
Veacul al XX-lea a fost martorul unui fenomen unic şi foarte nefericit. Ca niciodată până atunci în istoria creştină, în veacul al XX-lea asistăm la o proliferare fantastică a denominaţiilor. Înainte de anul 1900, cele mai cunoscute denominaţii, moravienii, luteranii, calvinii, anabaptiştii, anglicanii, prezbiterienii, baptiştii şi metodiştii, care au şi apărut în această ordine, erau grupările care influenţaseră cel mai mult viaţa europenilor şi a americanilor. În America au apărut noi religii: mormonismul (fondat în 1830), adventiştii de ziua a şaptea (1844), Ştiinţa Creştină (1879) şi Martorii lui Iehova (1884), care au început să răspândească învăţături foarte diferite de cele istorice. În grupările protestante mai tradiţionale au apărut numeroase diviziuni cauzate de interpretări ale Scripturii, de felul de organizare a bisericii şi de interese pur politice.
Bisericile „sacramentale” se înmulţesc
Această explozie a denominaţiilor nu a fost limitată doar la lumea protestantă; mulţi clerici catolici şi ortodocşi s-au separat de bisericile lor pentru a forma grupări noi. Putem înţelege acţiunile acestor oameni şi sciziunile provocate dacă înţelegem felul în care vedeau ei Sfintele Taine şi felul de hirotonire a clerului.
Părinţii Bisericii ne învaţă că Harul din Sfintele Taine, dat de Dumnezeu, se află în Sfânta Sa Biserică. Acest Har se revarsă asupra celor credincioşi prin preoţii hirotoniţi în Biserică în acest scop. Această putere tainică stă deci nu în persoanele individuale care săvârşesc Tainele, ci în Trupul unic al Bisericii, de la care primesc autoritate preoţii şi episcopii. Dacă un cleric se separă de Biserică, fie prin propovăduirea unor învăţături false (erezie), fie prin ruperea unităţii Bisericii (schismă), atunci orice „taine” pe care le va săvârşi el sunt nule şi neavenite, întrucât „el devine laic” (Sf. Vasile). El se aseamănă cu o lampă deconectată de la sursă sau cu o ramură tăiată dintr-un copac; prima nu mai poate da lumină, a doua nu mai poate susţine viaţa.
Cu toate acestea, învăţătura romano-catolică, oficializată prin Conciliul de la Trent, afirmă că autoritatea sacramentală rezidă în persoana clericului ca efect al hirotonirii lui; astfel, dacă el se rupe de Biserică, el poate continua să liturghisească sau să hirotonească, deşi va săvârşi păcat prin aceasta, iar tainele sale sunt valabile, dar incorecte. Această învăţătură a devenit temelia pentru mii de grupări independente numite catolice sau ortodoxe sau ambele, care pretind că au o succesiune apostolică şi taine, însă au pierdut ceea ce era esenţial pentru ele, anume caracteristicile unităţii Bisericii aşa cum a fost înţeleasă aceasta de primii Părinţi ai Creştinismului. Deseori, aceste grupări au preoţi şi episcopi, dar nu au oameni care să participe la slujbe.
O mare de sânge
În anul 1917 lumea creştină a fost lovită de o nenorocire cumplită. Revoluţia bolşevică l-a alungat pe ţarul ortodox al Rusiei, iar a Treia Romă a căzut în mâinile comuniştilor atei. În multe feluri, acest eveniment a reprezentat sfârşitul Epocii lui Constantin şi o întoarcere la perioada mucenicilor. Peste 20 de milioane de oameni au pierit, mulţi dintre ei ca mucenici pentru numele lui Hristos. Cu adevărat, numărul lor îl întrece chiar şi pe cel al primilor mucenici care au suferit în catacombele şi amfiteatrele lumii romane. Deşi comuniştii s-au străduit vreme de 70 de ani să înăbuşe credinţa prin chinuri şi moarte, aceasta a rămas în picioare.
Diaspora ortodoxă
Această nenorocire a dat naştere la un aflux de emigranţi ortodocşi în fiecare colţ al lumii. Acest lucru este foarte important, întrucât se ştie că sfârşitul lumii nu va veni până ce Evanghelia nu este propovăduită pretutindeni. Potrivit Sfântului Ioan Maximovici, această propovăduire nu înseamnă propovăduire de către oricine şi oricum, ci acea propovăduire potrivită cu deplinătatea credinţei ortodoxe. Diaspora creştină ortodoxă a transformat această imposibilitate virtuală în realitate. Am asistat în veacul al XX-lea la o reînviere a credinţei ortodoxe în Apus, după o înstrăinare de 900 de ani, şi la o răspândire a Credinţei în lumea întreagă, mult dincolo de graniţele ei istorice.
„Jurisdicţiile” sosesc în America
Activitatea misionară ortodoxă din America a început de-a lungul coastei de răsărit prin episcopii monastici sosiţi din Norvegia la anul 956. Totuşi, o lucrare misionară de durată a fost începută de Biserica Ortodoxă Rusă în anul 1794, în Alaska. Astfel, toţi creştinii ortodocşi din America, indiferent de etnie, se aflau sub episcopi ruşi. După anul 1917, prin încălcarea legii canonice, mai multe biserici naţionale şi-au trimis proprii episcopi în America, pentru a-i păstori pe ortodocşii de un neam cu ei. Aceasta a creat un anume haos, însă trebuie avut în vedere că nevoile imigranţilor ortodocşi erau neobişnuită şi presante. Aceste suprapuneri ale diferitelor biserici ortodoxe naţionale din Lumea Veche se numesc jurisdicţii, între ele apărând şi numeroase rivalităţi care nu pot decât să discrediteze credinţa în aceste ţinuturi.
Mijlocul secolului XX
După sfârşitul celui de-al doilea război mondial, numărul de ortodocşi răsăriteni care au emigrat în America a crescut. Slujind printre ei se afla şi Sf. Nicolae Velimirovici, episcop sârb de talia Apostolilor (+1956) şi episcopul Teodor Irtel, călugăr de la mănăstirile Peşterilor Pskov şi Valaam din Rusia, care a slujit o vreme alături cu Sf. Nicolae în Canada. În această perioadă au luat fiinţă pe pământ american importante seminarii ortodoxe.
Roma se depărtează de moştenirea ei
În anul 1962, Biserica romano-catolică a convocat cel de-al doilea Conciliu de la Vatican, sub conducerea Papei Ioan XXIII. Vatican II, considerat ca „ecumenic” de către catolici, a fost unic în sensul că nu a emis decrete dogmatice, ci s-a ocupa numai de aspecte social, structurale şi liturgice. Rezultatele au fost variate – în unele cazuri în sistemul romano-catolic au fost introduse anumite idei creştine primare, în alte cazuri au fost îndepărtate şi ultimele urme de Ortodoxie. Schimbarea cea mai notabilă a avut loc în închinarea romano-catolică, unde ritul tridentin (cu rămăşiţele sale de Ortodoxie apuseană) a fost înlocuit de nişte forme de închinare atât de terne şi banale, încât milioane de romano-catolici, din dezgust şi dezamăgire, au încetat să mai participe la slujbe. Mulţi dintre ei au plecat la bisericile Episcopale, unde exista încă o anumită reverenţă şi ceremonial; în alte cazuri, unii au plecat la Iudaism. Ţinând cont de noua situaţie, s-a crezut că mulţi ar putea reveni în Biserica Ortodoxă, această întoarcere putând fi ajutată prin oferirea unor forme de închinare apuseană, mai familiare. Acest program din Biserica Ortodoxă, numit Ortodoxia de Rit Apusean, nu s-a putut realiza însă într-o manieră extensivă din mai multe motive. Greutăţi ale Ortodoxiei apusene:
1) Numărul locurilor unde se slujea ritul apusean era foarte mic;
2) Ortodocşii răsăriteni erau şi sunt în general suspicioşi şi chiar ostili faţă de orice expresia creştină apuseană;
3) Au existat prea puţini conducători duhovniceşti de talia necesară pentru a conduce misiunile de rit apusean, şi practic nici un călugăr (în Ortodoxie, episcopii se aleg numai dintre călugări);
4) Ortodoxia le cerea eventualilor convertiţi să-şi reconsidere credinţa mai mult decât le cerea obişnuiţilor care veneau la slujbă duminica;
5) Odată convertiţi, catolicii sau episcopalienii, văzând că ritul bizantin este mai frumos, mai vechi şi mai impunător decât ritul tridentin sau decât Cartea de Rugăciuni Comune, au trecut cu bucurie la ritul bizantin;
6) Catolicii crescuţi în acea generaţie nu au putut trece peste ideea că, părăsindu-l pe Papă, îşi primejduiesc mântuirea. Mai bine un romano-catolic nepracticant, decât un ortodox activ.
Sf. Ioan de San Francisco (+1966)
Unul dintre cei mai mari Sfinţi ai Americii a fost arhiepiscopul Ioan Maximovici. Născut în Rusia, dar hirotonit de tânăr ca preot în Serbia, el a fost uns episcop pentru a păstori comunitatea ortodoxă rusă din China. Aici, în Shanghai, el a construit o mare catedrală şi un orfelinat. După câţiva ani ca episcop în Europa apuseană, unde a susţinut Ortodoxia de rit apusean ca mijloc de a readuce credinţa ortodoxă în Europa, Sf. Ioan a fost numit arhiepiscop de San Francisco, unde a rezolvat o aprigă dispută şi a construit Catedrala Sfânta Maria, Bucuria Celor Care Plâng. A fost un mare învăţător şi teolog ortodox, un păstor plin de iubire, un ascetic desăvârşit şi un sfânt lucrător de minuni. A fost canonizat ca Sfânt al Bisericii în anul 1994, iar moaştele sale nestricate se odihnesc astăzi în Catedrala sa din San Francisco. Nenumărate tămăduiri duhovniceşti şi trupeşti au avut loc prin moaştele sale şi prin rugăciunile sale neîncetate.
Râul de lacrimi al Ortodoxiei
Poate că cele mai amare cuvinte, dar şi necesare, sunt cele despre Biserica Ortodoxă a veacului XX. Ca autor al acestei prezentări istorice, mă rog bunului Dumnezeu pentru obiectivitate şi smerenie în discutarea acestor lucruri tulburi. Evitarea lor ar fi o nesinceritate.
La începutul veacului XX, creştinii ortodocşi din Răsărit erau uniţi întru vechea credinţă creştină. În anii 1920 a apărut o erezie numită Ecumenism, care a început să strice această unitate. Ecumeniştii cred că majoritatea sau toate bisericile numite „creştine” fac parte din una Biserică, atotcuprinzătoare şi nevăzută. Unitatea despre care vorbea Hristos – cred ei – s-a pierdut undeva în istorie. Ecumeniştii afirmă că o unire a tuturor denominaţiilor ar reface această unitate. Şi ortodocşii tradiţionalişti nădăjduiesc în unirea tuturor grupărilor creştine, dar o unire adevărată se poate face numai atunci când acei creştini care s-au depărtat de Ortodoxie din varii motive se reunesc cu ea şi se închină din nou credinţei dintru început a Părinţilor lor. De exemplu, un ecumenist ar spune că, de dragul unificării, fiecare denominaţie ar trebui să-şi adapteze acele învăţături care o individualizează printre celelalte denominaţii – să le reducă sau pur şi simplu să ignore incompatibilitatea lor cu celelalte învăţături. Ecumenismul vorbeşte despre iubire, dar în dauna Adevărului care este însăşi temelia iubirii creştine. Adevărata unitate nu are nevoie să fie programată; ea a existat din totdeauna în Biserica Ortodoxă ca urmare a împărtăşirii aceleiaşi credinţe creştine autentice şi nestricate.
Ecumenismul a luat avânt în anul 1923, când Meletie IV, un francmason numit Patriarh de Constantinopol de către britanici şi francezi, a convocat un „congres inter-ortodox” în care a recomandat calendarul papal, căsătoria episcopilor şi înlăturarea postirii. Au participat numai şase episcopi şi câţiva preoţi şi, în mare, congresul a fost un eşec. Totuşi, el a reuşit introducerea noului calendar (papal) în România şi Grecia. Acei credincioşi care au păstrat calendarul ortodox (ţinându-şi praznicele cu 13 zile mai târziu decât Roma) au fost excomunicaţi şi prigoniţi. Urmaşul lui Meletie, Grigore VII, a susţinut mişcarea „Biserica Vie” din Rusia, un fel de Ortodoxie diluată făurită de regimul comunist. Meletie a devenit Patriarh de Alexandria în 1925 şi şi-a introdus programele inovatoare şi acolo. De atunci încoace, calendarul romano-catolic a fost adoptat de mai multe biserici ortodoxe locale. Din fericire, în ciuda diviziunii pe tema calendarului, toţi ortodocşii răsăriteni prăznuiesc Paştele după calendarul Iulian (cu excepţia ortodocşilor din Finlanda).
În 1966, Patriarhul Athenagoras de Constantinopol şi sinodul său au declarat că au ridicat anatema dată în 1054 împotriva Papei. Deşi Papalitatea este astăzi mult mai departe de Ortodoxie decât era în 1054, Athenagoras a introdus numele Papei în diptih (lista de pomenire a patriarhilor ortodocşi). A susţinut împărtăşirea comună din partea celor „care nu cunosc deosebirile din credinţa lor şi nici nu se preocupă de acestea”. Urmaşul său, Dimitrie, a slujit o parte de mesă alături de Papa Ioan Paul II, în 1987, arătându-şi pe faţă gândirea ecumenistă. În 1990, reprezentanţii tuturor Patriarhiilor, cu excepţia celei de Ierusalim, au semnat Acordul de la Chambesy, chemând bisericile ortodoxe să se unească cu cele monofizite, prin ignorarea Sinodului Ecumenic IV.
Toate prefacerile de mai sus sunt nu doar împotriva Tradiţiei ortodoxe, dar conduc şi la formarea unei „Ortodoxii răsăritene” care nu se bazează nici pe cele şapte Sinoade Ecumenice, nici pe învăţăturile primilor Părinţi creştini şi nici pe Tradiţia ortodoxă. Conducătorii acestui curent se ascund în spatele respectului primit din partea societăţii contemporane, care îi recunoaşte drept conducători ai poporului. În multe cazuri, ei sunt necruţători cu cei care se ţin de credinţa şi obiceiurile ortodoxe străvechi. Aceşti tradiţionalişti sunt deseori numiţi „schismatici”, „fanatici” sau „eretici”, împotriva lor recurgându-se chiar la mijloace violente de represiune. În fruntea luptei împotriva inovaţiilor din Ortodoxie se află sinoadele vechi-calendariste ale episcopilor ruşi, români, bulgari şi greci. În sânul Bisericilor Georgiei, Rusiei şi Serbiei există o mişcare de respingere a exceselor falsului ecumenism, prin declaraţii de susţinere a credinţei ortodoxe şi prin retragerea din Consiliul Mondial al Bisericilor.
Navigare în ape tulburi
Tabloul tulbure descris mai sus este descurajator şi poate reprezenta ultima şi cea mai mare ispită cu care se întâlneşte Biserica lui Hristos. Cu toate acestea, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a spus că „porţile locuinţei morţilor nu o vor birui” [pe Biserică]. Poate cel mai încurajator lucru este să vezi felul în care a rezolvat Biserica asemenea situaţii şi înainte. Să aruncăm o privire în veacul al patrulea, în perioada vieţii Sfântului Vasile cel Mare: viaţa creştină era tulburată de o aprigă luptă între arieni şi ortodocşi. Erezia pătrunsese în structura Bisericii în multe feluri şi forme, rezultatul fiind acela că multor episcopi drept-credincioşi le era teamă să slujească alături de alţi episcopi care, în dreptul lor, erau la fel de drept-credincioşi. Sf. Vasile şi-a petrecut o mare parte din viaţă pentru refacerea unităţii dintre episcopii ortodocşi, folosindu-se ca temelie de Crezul de la Niceea. Se părea, atunci ca şi acum, că corabia credinţei apostolice se va desface în bucăţi, dar episcopii ei, întru ascultare de credinţă, au reuşit în cele din urmă să-şi afirme unitatea de duh şi unitatea organică.
Ce trebuie să facă un ortodox?
Mulţi ortodocşi sinceri, îngrijoraţi de orientarea unor episcopi şi patriarhi, cred că ei sunt chemaţi „să salveze” sau „să apere” Biserica. O asemenea atitudine poate degenera repede în fanatism şi „corectitudine” plină de mândrei. Sf. Isaac Sirul (veacul al şaptelea) spunea aşa: „Cel care este văzut printre oameni ca râvnitor pentru adevăr nu a aflat încă ce este adevărul: odată ce a aflat, el se va opri din acea râvnă.” Este datoria personală a fiecărui credincios să rămână ferm în credinţa ortodoxă. Cei care vor să plece, să plece; dacă ocupă scaunul de episcop, este sarcina noastră să căutăm episcopi care învaţă adevărul şi să ne supunem lor. Nu este de trebuinţă pentru noi să ştim cum va arăta Biserica dacă mulţi dintre cei de sus vor cădea, şi nici nu este treaba noastră.
Biserica Ortodoxă astăzi
Credinţa ortodoxă, sfântă Maica noastră, a cărei mare şi sfântă moştenire este la fel de nepreţuită ca şi sufletul nostru, se află astăzi la o mare şi decisivă răscruce. Pe partea bună, avem în faţă numeroase posibilităţi de misionarism, pe fiecare continent, dar şi în ţara noastră. Cu ajutorul mijloacelor moderne de comunicare, mulţi oameni pot ajunge să cunoască Ortodoxia şi ce învaţă ea. Iconografia bizantină este tot mai cunoscută şi mai respectată în lume; în acest fel, sfintele noastre icoane fac minunata lucrare a unei propovăduiri tăcute. Odată cu căderea Cortinei de Fier, credincioşii din fostele ţări comuniste (85% dintre toţi ortodocşii) se bucură de libertatea de a vorbi şi a trăi Credinţa, trezirile duhovniceşti din Rusia, România şi din alte state fiind încurajatoare. În alte ţări, ca Australia, Uganda, Sicilia şi State Unite înfloresc comunităţi ortodoxe, existând o revărsare a harului şi milei lui Dumnezeu în viaţa personală a credincioşilor. Mai mult, diferite grupări creştine cercetează acum Creştinismul istoric şi se apropie tot mai mult de Ortodoxie.
Pe partea rea a lucrurilor, nu se poate nega faptul că duhul veacului nostru este unul al materialismului, hedonismului, egoismului şi rătăcirilor religioase fără ţintă – o antiteză a renaşterii duhovniceşti. Exclusivitatea etnică şi conflictele dintre jurisdicţii ameninţă integritatea mărturiei ortodoxe. În America există o mare lipsă de monahi şi monahii şi, atât timp cât ţintele duhovniceşti sunt înăbuşite de preocupări seculare şi băneşti în multe biserici, puterea Ortodoxiei şi mărturia ei către lume vor fi afectate. Sufletele noastre şi ale copiilor noştri sunt primejduite de o cultură materialistă, falită din punct de vedere moral şi seacă din punct de vedere religios, care pătrunde tot mai mult în ţările ortodoxe.
Liniile de luptă sunt deja stabilite, iar răspunsul nostru către Hristos are de-a face cu viitorul Bisericii şi al lumii în care trăim. Nu e vreme să ne eschivăm sau să deznădăjduim. Atunci când un teolog i s-a plâns Sf. Nicolae Velimirovici (†1956) în legătură cu lipsa credinţei din ziua de azi, el a primit următorul răspuns: „Există un adevăr amar în scrisoarea ta. Totuşi, piară de la noi deznădejdea. Dezn%C
