Scurtă istorie a Bisericii – Sinoadele Ecumenice

Ieromonah Aidan Keller

Primul Sinod — Niceea, anul 325

Această răsturnare de situaţia a fost urmată de biruinţa asupra ereziilor. Împăratul Constantin a convocat un sinod al tuturor episcopilor creştini, pentru a hotărî oficial în ce anume consta credinţa creştină, dat fiind că un preot pe nume Arie învăţa că Hristos nu este Dumnezeu, ci doar un om desăvârşit, şi câştiga pe mulţi de partea lui. Sinodul s-a întrunit la Niceea şi a respins această învăţătură, redactând un sumar al dreptei credinţei, care este astăzi prima parte a Crezului rostit la Liturghie. În acelaşi timp, Părinţii de la Niceea au stabilit cum se va calcula data Paştelui, au hotărât că toţi creştinii vor sta în picioare, nu în genunchi, la închinarea de duminică, şi au lămurit anumite chestiuni administrative. Aceste hotărâri sunt respectate până astăzi de creştinii ortodocşi din răsărit şi din apus.

Sunt necesare câteva observaţii. Mai întâi, după Niceea creştinii arieni au devenit mai numeroşi decât cei drept-credincioşi, ceea ce arată că nu cifrele dictează care este Biserica adevărată. Apoi, deşi a fost necesară definirea credinţei în cuvinte omeneşti, pentru apărarea Adevărului, acest lucru a fost foarte greu de făcut de către Părinţii de la Niceea. Ei considerau că credinţa în Hristos este ceva ce trebuie păstrat în inimă, nu fixat prin formule. Noi suntem urmaşii lor dacă avem această credinţă în faptele noastre, nu doar în Crezul nostru.

Perioada lui Constantin

După ce împăratul Constantin a legalizat credinţa creştină, care a fost stabilită ferm la Sinodul de la Niceea, au avut loc anumite schimbări în Biserică, nu toate fiind pozitive. În general, creştinismul nu era prea atrăgător pentru cei mândri; aceştia căutau acum să fie numiţi preoţi şi episcopi, lucru care s-a şi petrecut. A existat un mare număr de convertiţi, nu toţi la fel de sinceri şi nevoitori ca primii creştini. În locul catacombelor şi a locuinţelor private s-au construit biserici publice, ca loc pentru săvârşirea Sfintelor Taine. Această nouă libertate a permis cultivarea şi îmbunătăţirea muzicii liturgice, precum şi o înflorire a artei liturgice ca bază pentru imnologia şi iconografia bisericească care împodobesc şi înalţă închinarea din ziua de azi.

Perioada lui Constantin este numele dat epocii de după domnia lui Constantin, când scopurile creştinismului şi cele ale statului secular se suprapuneau în mare măsură, când experienţa şi resursele societăţii erau folosite spre slava lui Dumnezeu. Aceasta a ajutat Biserica în mai multe feluri. De exemplu, se ştie că episcopii nu lucrează întotdeauna bine împreună şi probabil că fără intervenţia împărătească nu ar fi avut loc nici un sinod ecumenic. Toate cele şapte Sinoade Ecumenice care au apărat credinţa au fost convocate la iniţiativa unui împărat sau împărătese. În cel mai bun caz, această politică a simfoniei între Biserică şi Stat a fost în avantajul credinţei. Reversul a fost acela că uneori în Sfânta Sfintelor a pătruns influenţa lumească, acesta fiind un motiv de îngrijorare pentru mulţi creştini sinceri. De fapt, ori de câte ori autorităţile seculare au încercat să intervină direct în învăţăturile Bisericii, sfinţii episcopi au fost acolo ca să apere Adevărul chiar cu preţul vieţii lor. Calendarul este plin de numele lor.

Monahismul

Una dintre reacţiile la lumesc a apărut în pustia Egiptului, acolo unde pruncul Iisus fugise ca să scape de mânia unui despot. Un tânăr pe nume Antonie s-a retras în pustie pentru a-i sluji lui Dumnezeu în singurătate şi rugăciune. Cu vremea, Sf. Antonie a atras un mare număr de ucenici, pe care i-a organizat ca monahi creştini. Cuvântul monah vine de la grecescul monos, care înseamnă singur, şi la început reprezenta un sihastru. Monahii se lepădau de activităţile seculare, de hrana de dulce, de căsătorie şi de proprietăţile personale. Pe scurt, scopul lor era acela de a îndeplini nu numai poruncile lui Hristos, ci şi sfaturile Lui date în Sfintele Evanghelii, cum ar fi sărăcia voluntară, fecioria, ascultarea şi viaţa ascetică (ascetismul înseamnă lipsirea voluntară şi nevoirea pentru Dumnezeu). Sf. Pahomie a înfiinţat prima mănăstire, unde nevoitorii putea locui şi se puteau întrajutora, în cadrul unor reguli bine stabilite. Aceste idealuri, care au încălzit inima multor bărbaţi şi femei pe care astăzi îi numim Sfinţi, s-au întins din Egipt în Palestina, în Siria şi în tot Răsăritul. Ele au ajuns şi în Apus prin Sf. Ioan Casian, unde au strălucit la fel ca în Răsărit.

Al doilea Sinod – Bizanţ „Noua Romă”, anul 381

Împăratul Constantin a schimbat într-o manieră deosebită istoria atunci când a mutat capitala Imperiului Roman de la Roma la Bizanţ, un sat obscur din Grecia, nu departe de Niceea. Acesta a devenit repede cunoscut ca şi Constantinopol sau Noua Romă, şi a fost locul unde s-a ţinut al doilea Sinod Ecumenic al Bisericii, în anul 381. La primul Sinod, principalul subiect fusese dumnezeirea lui Hristos; la acest al doilea Sinod s-a discutat despre dumnezeirea Sfântului Duh. Părinţii sinodali au întărit învăţătura iniţială că Sfântul Duh este Dumnezeu, prin afirmaţii care alcătuiesc astăzi a doua parte a Crezului rostit duminica la Sfânta Liturghie.

Un alt mod prin care este întărită această învăţătură a fost pus în practică de Sf. Chiril din Ierusalim. În cadrul Liturghiei el a adăugat o invocare explică a Sfântului Duh asupra Darurilor, pentru prefacerea lor în Trupul şi Sângele lui Hristos. Această invocare se mai numeşte epicleză, fiind adoptată de toate bisericile în cultul lor.

Uniformizarea Liturghiei

În preajma anului 450 a avut loc o importantă transformare în felul în care era săvârşită Liturghia la Roma. Iniţial, aceasta se săvârşea în limba greacă, până când Papa Sf. Victor a început să folosească latina. La un moment dat, moment pe care istoricii nu îl pot identifica precis, rugăciunile au fost reformulate şi a apărut Canonul Roman. După aceea, schimbările în ritul roman au fost minore, cel puţin după ce Sf. Grigore a introdus Tatăl Nostru şi Kyrie (pe la anul 600). Ritul roman era prezent în Spania în veacul al cincilea şi s-a dezvoltat independent, fiind numit ritul mozarabic. În Galia, se folosea ritul galic, un rit latin cu caracteristici orientale. La Milano s-a dezvoltat în mod independent un rit similar celui roman, numit ritul ambrozian. În Răsărit, Sf. Vasile a formulat Liturghia din care Sf. Ioan Gură de Aur (veacul al cincilea) a realizat o formă prescurtată. Aceste două Liturghii, împreună cu Ceasurile de rugăciune ale Mănăstirii Sf. Sava de lângă Ierusalim, au constituit temelia ritului bizantin. Alte Liturghii răsăritene importante sunt cele ale Sfântului Marcu (Cultul Copt) şi ale Sfântului Iacob (Liturghia Siriacă). Aproape toate riturile răsăritene şi apusene menţionate mai sus sunt folosite şi astăzi în Biserica Ortodoxă, dar numai ocazional. Ritul care reprezintă însă moştenirea spirituală a marii majorităţi a ortodocşilor de astăzi este cel bizantin.

„Ortodoxia”

Chiar de la primele patru Sinoade, termenul cel mai frecvent folosit pentru a denumi credinţa noastră a fost acela de „ortodox”. El vine de la grecescul orthos, „corect, drept” şi de la doxa, „slavă, închinare”. Astfel, ortodocşii sunt cei care se închină lui Dumnezeu aşa cum trebuie, cu dreapta credinţă. Acest cuvânt avea un înţeles special în primele zile, desemnându-l pe „cel care acceptă toate Sinoadele” (în Răsărit şi în Apus, termenul „catolic” a continuat să fie folosit pentru a descrie Biserica, deşi, aşa cum vom vedea, „catolic” şi „ortodox” denumesc astăzi două credinţe diferite)

Cei patru Părinţi

În veacul al patrulea, Biserica a strălucit prin patru mari şi sfinţi bărbaţi. Sf. Atanasie a fost (aproape) singur responsabil pentru succesul Sinodului de la Niceea, câştigându-şi titlul de Stâlp al Ortodoxiei. Fiind doar un diacon, el l-a combătut pe preotul Arie şi, atunci când s-a întors de la Niceea, a fost numit Papa la Alexandria. La scurt timp, el a fost alungat din scaun şi a călătorit în răsărit şi apus, scăpând cu greu din mâna ereticilor. De-a lungul a cinci exiluri separate, el a scris scrisori, şi-a păstorit turma de departe şi şi-a păstrat un anumit simţ al umorului, care era una din armele din arsenalul său duhovnicesc. Sf. Atanasie a adormit întru Domnul la anul 373.

Sf. Ioan Hrisostomul („Gură de Aur”) era un umil sihastru din Siria. El şi-a câştigat renumele ca preot şi predicator în Antiohia, fiind apoi silit să accepte slujba de arhiepiscop în Noua Romă, Constantinopol. Râvna sa pentru virtute (un domeniu în care familia împărătească avea serioase probleme) i-a atras ura împăratului. Ioan a fost exilat în mai multe rânduri din Noua Romă. Când a murit în exil în anul 407, el a lăsat o uriaşă moştenire constând din scrisori, predici şi comentarii. El este astăzi apreciat cel mai mult pentru faptul că a lăsat Bisericii Liturghia cea mai des folosită pentru Euharistie.

În aceeaşi perioadă, un alt Sfânt care a cuprins atât Răsăritul, cât şi Apusul, a pornit din Iugoslavia de astăzi (Sidonium). Sf. Ieronim s-a mutat din Vechea Romă la Betleem şi a trăit ca ieromonah pentru tot restul vieţii sale la locurile unde s-a născut Hristos. El a tradus cărţile Bibliei din greacă, ebraică şi aramaică în latină, folosind manuscrise vechi care nu mai există astăzi. Lucrarea sa cea mai cunoscută se numeşte Latina Vulgata, care este o versiune a Scripturii. Până la anul 400, Biserica hotărâse deja care erau scrierile care trebuie incluse în Biblie, iar lista lor nu s-a schimbat până astăzi.

Un mare bărbat al Apusului a fost Augustin din Africa, un om care a venit la Hristos nu foarte de tânăr. După mulţi ani petrecuţi în erezia maniheistă, Augustin s-a convertit cu ajutorul Noului Testament, prin predicile prietenului său, Sf. Ambrozie, episcop de Milano. El a devenit episcop de Hippo, în Africa, unde a combătut erezii de multe feluri. El rămâne o figură controversată, deoarece scrierile şi speculaţiile sale logice, deşi provenite dintr-o inimă iubitoare de Dumnezeu, au fost folosite ulterior pentru dezvoltarea anumitor învăţături romano-catolice şi protestante, pe care le vom discuta mai târziu în această carte. Cu toate acestea, la sfârşitul vieţii sale închinate lui Dumnezeu, Augustin a scris o întreagă carte de retractări, a supus judecăţii Bisericii tot ce a scris şi a adormit întru sfinţenie, lăsându-ne o moştenire la fel de mare ca şi cea a Sfântului Ioan Gură de Aur.

Al treilea Sinod – Efes, anul 431

În anul în care a adormit Augustin, s-a întrunit al treilea Sinod Ecumenic al Bisericii, la Efes, locul unde locuiseră Apostolul Ioan şi Fecioara Maria. Nestorie, patriarh de Constantinopol, făcea o distincţie între natura umană şi cea dumnezeiască ale lui Hristos, afirmând într-o predică de Crăciun că, pentru el, este degradant să se închine unui Dumnezeu într-un leagăn de copil! Sinodul l-a combătut şi a arătat că, dat fiind că Hristos este Dumnezeu şi om în acelaşi timp, Fecioara Maria este cu adevărat Theotokos, Născătoare de Dumnezeu. Nestorie a plecat în Răsărit, a numit mai mulţi preoţi şi a înfiinţat biserici care s-a rupt de Ortodoxie şi care îl denumesc „Sfântul Nestorie”. Următorul Sinod avea însă să se lupte cu o erezie şi mai teribilă.

Al patrulea Sinod – Calcedon, anul 451

Au fost unii care au mers atât de departe în evitarea nestorianismului, încât au dat naştere unei alte rătăciri – monofizismul (de la cuvântul grecesc care înseamnă „o singură fire”). Aceştia învăţau că firea umană şi cea dumnezeiască ale lui Hristos fuseseră atât de întrepătrunse, încât formaseră o singură fire divino-umană (care, astfel, nu a fi fost nici umană întru totul, nici divină). Disputa s-a încins. Împărăteasa Pulcheria a convocat un Sinod general la Calcedon pentru a rezolva dilema şi, în urma unei minuni care a avut loc la mormântul muceniţei Eufemia, Părinţii au hotărât împotriva monofiziţilor. Din nefericire, din motive religioase şi politice, s-a format o numeroasă denominaţiune dizidentă, care i-a inclus pe copţii egipteni, pe iacobiţii sirieni şi pe susţinătorii acestora din India. Acest grup a respins al patrulea Sinod (şi pe cele ulterioare). Ortodoxia învaţă că au existat două firi în Hristos, una dumnezeiască şi una umană, distincte, neamestecate şi indivizibile. Recent, această învăţătură a fost din nou pusă în discuţie prin intermediul unor ortodocşi care afirmă acum că monofiziţii de astăzi nu cred în monofizismul clasic şi că Ortodoxia ar trebui să se unească cu aceştia. Monofiziţii au răspuns nuanţându-şi în mare măsură poziţia istorică. Totuşi, ortodocşii tradiţionalişti au fost alarmaţi de un plan de unire alcătuit la Chambesy, în Elveţia, în anul 1990, plan semnat de reprezentanţi majorităţii patriarhiilor ortodoxe. Acest plan nu le cere monofiziţilor să accepte al patrulea Sinod şi următoarele. Condamnarea planului de la Chambesy a pornit din Muntele Athos, de la Patriarhia Georgiei şi din partea clerului tradiţionalist de pretutindeni. Ortodocşii consideră că au mai multe în comun cu monofiziţii decât cu orice alte ramuri creştine, dar atât timp cât jumătate dintre Sinoadele Ecumenice sunt respinse, nu poate exista o unitate adevărată.

Căderea Romei

Slăbită de decăderea morală, răvăşită de conflicte interne şi resimţindu-se după lovitura economică şi ideologică primită în momentul în care Constantin a mutat capitala la Constantinopol, în veacul al cincilea Vechea Romă este zguduită de atacurile repetate ale barbarilor. În cele din urmă, la anul 476, ea cade definitiv în mâna invadatorilor. Mulţi au văzut în căderea Cetăţii – centrul învăţăturii, civilizaţiei şi ordinii occidentale – sfârşitul lumii. Implicaţiile pentru Biserica lui Hristos au fost mari, în special pe termen lung. Odată dezintegrată ordinea publică din Italia, Papii Romei au fost nevoiţi să-şi asume un rol cvasi-guvernamental. Ei au început să se ocupe de grija cetăţii, să medieze şi chiar să conducă în probleme publice. Deja scaunul Romei devenise un guvern în sine. Atât timp cât existaseră bărbaţi drepţi şi capabili în biserica Romei, acest sistem funcţionase, dar cu timpul expresia „puterea corupe” a început să se vadă din practică. Încet-încet, de-a lungul următorilor 300 de ani, atitudinea Papilor care voiau să conducă întreaga Biserică a început să îngrijoreze celelalte Biserici locale.

Un trimis al Domnului

La doar patru ani de la căderea Romei, Sf. Benedict cel Mare se năştea în Norcia, Italia. Şcolit la Roma, el a plecat de tânăr să-l caute pe Hristos, ca pustnic într-o peşteră din pustie. Şi-a făcut mulţi ucenici şi a redactat o Regulă după care să se conducă în viaţa monahală. Sfânta Regulă a făcut din Benedict un om al smereniei şi măsurii. El a adaptat severitatea ascetismului călugărilor orientali la caracterul apusean, insistând mai mult pe ascultare şi pe lucrarea internă şi mai puţin pe post şi pe lucrări mari. Sf. Benedict este cunoscut ca Părinte al civilizaţiei apusene pentru că mănăstirile au fost mult timp singurele oaze de stabilitate şi cultură într-o lume barbară. Ele îi hrăneau pe săraci, salvau cărţile, îi învăţau pe oameni să citească şi propovăduiau o nouă morală, arătând lumii că munca manuală trebuia respectată (anterior, munca manuală era considerată demnă pentru săraci şi sclavi).

Mulţi oameni din ziua de azi resping creştinismul pe motiv că nimeni nu mai face ce făceau primii creştini: punerea laolaltă a posesiunilor individuale, renunţarea la proprietatea privată, traiul în comunităţi, rugăciune zilnică, lucrul manual şi alte lucruri menţionate în Faptele Sfinţilor Apostoli din Scriptură. Cel puţin în mănăstirile din Biserica Ortodoxă, acest stil de viaţă încă există, spre slava lui Iisus Hristos.

Al cincilea Sinod – anul 553

Al cincilea Sinod Ecumenic al Creştinătăţii a fost convocat din cauza unor scrisori care circulau sub numele de Cele Trei Capitole şi care deformau mărturisirea de credinţă formulată la Calcedon. La început, Papa Vigiliu a încercat să liniştească disputa, decretând că, în esenţă, scrisorile erau acceptabile, el oferind în fapt o interpretare personală pentru ele. Episcopii din Africa au rupt comuniunea cu Papa, cerându-i să retracteze. Împăratul Teodosie a convocat un Sinod împotriva dorinţei Papei, iar Părinţii adunaţi la Constantinopol au hotărât că Cele Trei Capitole nu erau ortodoxe, Papa Vigiliu devenind implicit eretic. Acest Sinod l-a anatemizat pe Origen (mort în 254), un învăţător strălucit care învăţase că sufletele există spiritual înainte de a veni în trup, urmare a păcatului, şi că toţi îngerii căzuţi şi păcătoşii vor intra într-o bună zi în Cer, după o curăţare.

Cele cinci Patriarhii

În veacul al cincilea s-a fixat structura generală a Bisericii sub forma unei pentarhii. Au fost investiţi cinci patriarhi – episcopi peste principalele zone ale lumii creştine – care erau egali între ei şi care exercitau o funcţie arhipăstorească. Aceşti episcopi au fost denumiţi „cele cinci simţuri” ale Bisericii. Putem vedea că esenţa Bisericii stătea încă în unitatea credinţei, nu într-o structură comandată, dat fiind că în anumite momente, unii patriarhi, cum este exemplul Papei Vigiliu al Romei, s-au abătut de la credinţă şi au fost daţi afară din Biserică. Patriarhiile erau, în ordinea descrescătoare a cinstirii, Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Pentarhia încă reprezintă un ideal al Bisericii, dar anumite motive au făcut imposibilă realizarea lui, cel puţin după anul 1054. Ulterior au apărut noi patriarhii – cele ale Serbiei, Moscovei, Bulgariei, României şi Georgiei.

Dezvoltarea papalităţii

Începând de la anul 600, problema rolului papalităţii în Biserică a devenit tot mai spinoasă. În pragul noului secol a apărut un om cu totul deosebit, care a ocupat scaunul Romei. Sf. Grigore cel Mare şi-a condus patriarhia într-un mod cu totul deosebit. Întâi de toate, el era concentrat pe misiune. A trimis un grup de monahi de la mănăstirea pe care o înfiinţase în Roma, să meargă în Anglia şi să convertească triburile germanice care se stabiliseră acolo şi care re-păgânizaseră ţara. Sf. Grigore este cinstit ca Părinte al ritului roman al Bisericii. El este cunoscut şi pentru că a popularizat termenul mesă pentru a descrie Liturghia.

Inspirându-se din liturghiile greceşti, el a aşezat Tatăl Nostru acolo unde este cântat astăzi şi a adăugat rugăciuni la Mesa Romană. A îmbunătăţit şi a transcris imnele care erau atunci încă la începuturile lor, rezultând stilul de muzică ce îi poartă numele: muzica gregoriană. Sfântul a considerat că este obligaţia lui ca nici un om sărac să nu moară din neglijenţă în cetatea Romei. Vremurile erau grele, dar ori de câte ori Grigore auzea că a mai murit un om fără casă, se socotea nevrednic să slujească Liturghia în acea zi. A apărut o dispută între Grigore şi episcopul de Constantinopol, Sf. Ioan Postitorul. Toate funcţiile deţinute la Constantinopol, care era capitala Imperiului Roman, erau considerate ecumenice (bibliotecarul Noii Rome, de pildă, era bibliotecarul ecumenic sau „universal”), iar acest titlu era acordat de Împărat şi patriarhului cetăţii. Din cauza barierelor de limbă, Sf. Grigore a înţeles că Ioan se consideră episcop cu autoritate peste ceilalţi episcopi. Reacţia lui a fost promptă. În cel mai amabil limbaj cu putinţă, el l-a acuzat pe Sf. Ioan de mândrie deşartă, declarând în ceea ce-l priveşte că renunţă la orice titlu şi că adoptă titlul de „rob al robilor lui Dumnezeu”. Cererea Sfântului Grigore era ca „toţi creştinii să respingă acest titlu blasfemitor [Episcop Universal] — acest titlu care ia cinstea preoţească de la fiecare preot, din moment ce este uzurpat în mod nesăbuit de unul!” Unitatea Bisericii nu a fost afectată de această neînţelegere.

Un şarpe în grădina Bisericii

În timpul vieţii lui Grigore a avut loc în Spania un eveniment minor, dar care a dus în timp la o ruptură permanentă. În anul 589, la sinodul de la Toledo, a fost introdus în Crez termenul filioque, mărturisirea sunând acum „…şi întru Duhul Sfânt… care de la Tatăl şi de la Fiul purcede”. Completarea a fost făcută pentru a sublinia dumnezeirea Fiului, dat fiind că Spania era dominată de arieni care respingeau egalitatea Tatălui şi a Fiului. Fraza modificată la Toledo era însă un pasaj din Scriptură, iar Scriptura nu poate fi modificată. Acest sinod local nu a ascultat de Sinodul Ecumenic de la Constantinopol, care declarase că nu se pot face schimbări la Crezul de la Niceea. Pătrunzând încet în Europa centrală şi în restul apusului, filioque a fost o bombă cu ceas vreme de patru secole şi jumătate.

Al şaselea Sinod Ecumenic – anul 680

Schisma monofiziţilor, care nu acceptaseră al patrulea Sinod, a redus cu mult mărimea şi influenţa Bisericii în zona de răsărit, aşa că pentru a-i aduce înapoi Împăratul a promulgat o învăţătură numit monotelism, care afirma că deşi cele două firi ale lui Hristos – divină şi umană – fuseseră distincte, El posedase una singură, anume una divină. Monofiziţilor le-a plăcut ideea, care a fost susţinută şi de trei patriarhi de Constantinopol alături de Papa Honoriu al Romei. Sf. Maxim, în răsărit, şi urmaşul lui Honoriu în apus, Sf. Martin, au atacat vehement această învăţătură, stricând planurile împăratului. Dacă Hristos nu a avut o voie omenească, arătau ei, atunci El nu a fost om cu adevărat, pentru că nici un om fără o voie omenească nu este un om adevărat. Ambii Sfinţi au avut de suferit mânia împăratului. Papa Martin a fost prins şi condamnat la muncă asemenea unui criminal, el murind în cele din urmă de epuizare la malul Mării Negre.

Din cauza disputei, împăratul Constantin Pogonat a convocat cel de-al şaselea Sinod Ecumenic al Bisericii, în anul 680 la Noua Romă. Monotelismul a fost condamnat, iar Papa Honoriu a fost anatemizat ca eretic. Papa Agaton şi patriarhul Sf. Gheorghe de Constantinopol au sprijinit întru totul acest Sinod. Trebuie amintit că în vremea respectivă Papii romani erau respectaţi în toată Biserica, în răsărit şi în apus, ei ocupând cel mai ortodox scaun dintre toate scaunele apostolice străvechi. Roma nu fusese atinsă decât într-o foarte mică măsură de arianism, monofizism, monotelism, pelagianism sau nestorianism. Papii romani respingeau şi adăugarea filioque la Crezul creştin.

Sinodul cinci-şase – anul 692

Sinoadele Ecumenice al cincilea şi al şaselea abordaseră exclusiv chestiuni de dogmatică, fără a emite canoane privind aspectele practice din Biserică. Astfel, a fost convocat un alt Sinod, la Constantinopol, pentru a emite canoane. Acesta este deseori numit Sinodul al Cinci-Şaselea şi este privit ca o prelungire a celor două Sinoade anterioare. Printre hotărârile luate s-au numărat: episcopii nu se pot căsători, diaconii şi preoţii trebuie să se căsătorească înainte de hirotonire şi nu se mai pot căsători după aceea. Obiceiul roman de a posti sâmbăta – lucru diferit de tradiţia apostolică – a fost respins. De asemenea, clerul Bisericii nu avea voie să se implice în chestiunile politice, militare şi economice ale acestei lumi. Deşi Roma avea reguli locale potrivit diaconii şi preoţii nu se puteau căsători, iar romanii posteau sâmbăta, canoanele care opreau aceste practici au fost recunoscute oficial şi la Roma, cel puţin pentru o perioadă, iar bisericile răsăriteană şi romană au rămas unite.

Misiunile

De-a lungul veacurilor al şaptelea şi al optulea, Evanghelia a fost primită încet de o zonă tot mai mare din Europa, dar trebuie amintit că mare parte din Europa era încă păgână. Multe triburi europene erau atât de feroce, încât acceptarea de către ei a umilului Iisus din Nazaret este considerată de către unii istorici drept cea mai mare minune din istoria Creştinismului. Evanghelizarea era făcută în principal de către monahi, iar principiile lor foarte ferme pot fi admirate şi astăzi. Ei obişnuiau să întemeieze o mănăstire într-o zonă îndepărtată, departe de aşezări omeneşti, dar într-o zonă păgână. Unii dintre ei le propovăduiau oamenilor, dar numai dacă aveau un dar special pentru această lucrare. Ceilalţi fraţi pur şi simplu trăiau Evanghelia. Cu timpul, cei din zonă descopereau adevărata natură a trăirii creştine şi, când le plăcea ceea ce vedeau, cereau să fie botezaţi. Tipicul şi frumuseţea îngrijită a slujbelor bisericeşti încălzea inima oamenilor şi contribuia la convertire la fel de mult ca discuţiile sau explicaţiile. În Europa apuseană, călugării irlandezi erau cei mai activi misionari; în Europa centrală, călugării şi călugăriţele benedictine din Anglia au fost cei care au creştinat pământurile germanilor.

Spărgătorii de icoane

În general, pentru bisericile apusene, veacul al optulea a fost unul de stabilitate şi armonie doctrinară, dar de mari frământări pentru cele din răsărit. O succesiune de împăraţi bizantini, numiţi iconoclaşti sau „spărgători de icoane” au condamnat practica generală a creştinilor de cinstire a icoanelor lui Hristos, Fecioarei Maria şi ale Sfinţilor, pornind o sângeroasă persecuţie împotriva acelor care nu predau icoanele pentru a fi distruse. Iconoclaştii citau chiar din Scriptură – oare nu oprise Dumnezeu pe poporul Său să se închine la chipuri cioplite? Cinstitorii icoanelor, în mare parte femei pioase şi călugări, au persistat chiar în faţa chinurilor şi a morţii.

Al şaptelea Sinod Ecumenic – Niceea, anul 787

În cele din urmă, împărăteasa Irina a convocat un Sinod Ecumenic, la Niceea în anul 787. Acesta a fost cel de-al şaptelea şi ultimul Sinod Ecumenic al Bisericii (Niceea II). Sfinţii Părinţi au hotărât că cinstirea icoanelor nu este doar permisă, ci şi importantă pentru credinţa creştinilor. Ei au văzut întreaga dispută ca fiind una hristologică, în sensul că obiecţia că Dumnezeu nu poate fi reprezentat reprezenta o negare a faptului că Dumnezeu se întrupase. Nici un om nu-l poate vedea pe Dumnezeul cel nevăzut. Totuşi, în Iisus Hristos, Cel Nevăzut a voit să se facă văzut, după cum i-a spus Hristos lui Filip la Cina cea de Taină: „Filipe, cel ce mă vede pe Mine, pe Tatăl îl vede”. Părinţii au arătat cu grijă că noi nu cinstim icoanele în sine, care sunt lemn şi vopsea, ci, prin ele, pe prototipul reprezentat în ele. De exemplu, noi nu cinstim drapelul ţării de dragul pânzei, ci pentru ceea ce reprezintă drapelul respectiv. Sinodul a hotărât că icoanele sunt „Evanghelia zugrăvită” şi că sunt necesare pentru învăţarea Scripturii de către cei care nu ştiu să citească.

Revenirea iconoclaştilor

În ciuda celor hotărâte la Niceea, conflictul legat de icoane a continuat. În anul 792, Charlemagne şi-a trimis oştile la Papă pentru a obţine condamnarea cinstirii icoanelor aşa cum fusese ea aprobată la Niceea. Ei au criticat Răsăritul şi pentru „scoaterea” (!) lui filioque din Crez. Planul lui Charlemagne era de a de-legitimiza Imperiul Roman de Răsărit, pentru a-şi putea făuri propriul Imperiu Roman. Planurile lui politice au avut succes, nu însă şi atacul la adresa Crezului şi a sfintelor icoane. Îngrijorat de pretenţiile lui teologice, Papa Leon III, acelaşi om care îl încoronase cu opt ani în urmă, a gravat Crezul iniţial (fără filioque), pe două plăci de aur şi argint, în greacă şi latină, pe care le-a aşezat de-a stânga şi de-a dreapta mormântului Sfântului Petru.

Împărăteasa Irina a murit în 802, moment în care tronul Bizanţului este ocupat de un aprig iconoclast. Abia la anul 843 sunt readuse definitiv icoanele în Răsărit, de data aceasta de către o altă împărăteasă, Sf. Teodora. Ca soţie a împăratului iconoclast, ea reuşise să-şi păstreze icoanele, numindu-le „păpuşile” ei. După moartea lui, ea a preluat tronul şi a reînnoit ascultarea Constantinopolului faţă de al şaptelea Sinod. În ciuda tuturor răsturnărilor de situaţia din perioada patristică, Constantinopolul s-a dovedit pe atât de ortodox după al şaptelea Sinod, pe cât se dovedise Roma până atunci.

Răsăritul şi Apusul se depărtează

Cele două jumătăţi ale Bisericii – cea răsăriteană şi cea apuseană – au început să se depărteze una de alta destul de timpuriu. În Răsărit predomina limba greacă; în Apus, cea latină. În Răsărit predomina liturghia bizantină, în Apus, cea romană. Răsăritenii aveau o înclinaţie către mistică, pe când apusenii erau mai înclinaţi către practică. Când vorbeau despre Dumnezeu, latinii porneau de la Unitate şi ajungeau la Treime; grecii începeau cu treimea şi apoi ajungeau la Unitate. Vorbind despre Răstignire, latinii accentuau Jertfa lui Hristos, pe când grecii vedeau în El un Biruitor. Apusenii vorbeau mai mult de mântuire, răsăritenii mai mult de îndumnezeire, şi aşa mai departe. Nu a fost greu să apară neînţelegeri, dar a fost greu să fie lămurite. Totuşi, s-a păstrat unitatea Bisericii şi s-a evitat ca accentul individual pus pe un anumit domeniu al credinţei să tulbure echilibrul general. Idealul era unitatea în diversitate, deşi în practică credincioşii din Răsărit şi cei din Apus se priveau tot mai des ca străini.

Jocuri de putere

Ştim că în Apus, începând din veacul al cincilea, Papii romani începuseră să joace un rol mai monarhic şi mai unilateral decât colegii lor din Răsărit. Încă de când credincioşii primiseră libertatea de credinţă dată de autorităţile Imperiului Roman, episcopul din Roma, capitala Imperiului, se bucurase de o cinste deosebită din partea celorlalţi episcopi. Disputele între episcopi erau aduse în faţa mitropolitului (episcop peste un oraş mare), iar disputele între mitropoliţi, precum şi cazurile delicate, erau aduse înaintea Papei de la Roma, deşi hotărârile acestuia nu erau absolut obligatorii. De fapt, datorită Ortodoxiei Romei, chiar şi disputele religioase erau judecate aici. Desigur, în absenţa unei stabilităţi politice în Italia, Papii au fost nevoiţi să devină, de bună voie, conducători într-o manieră destul de seculară. Mulţi Papi au îndeplinit acest rol într-un mod deosebit, dar alţii, uitând de îndemnul Sfântului Ieronim – Să piară pofta pentru puterea romană – au dus o luptă permanentă pentru a-şi spori autoritatea. Deja la anul 850, Papa nu mai era un frate mai mare, ci un stăpân. Desigur, asemenea lucru îl făcuse pe Papa Sf. Grigore, în urmă cu 250 de ani, să-l certe pe Patriarhul Ioan.

Unitatea Bisericii este întreruptă

În anul 858, la 15 ani după ce Teodora readusese icoanele, chestiunea prerogativelor papale a izbucnit din nou. În acel an, Sf. Ignatie, patriarhul de Constantinopol, a fost urmat de Sf. Fotie cel Mare. Papa Nicolae I a văzut în aceasta o ocazie de a-şi spori influenţa. El a afirmat că Sf. Ignatie, care era de fapt prietenul lui Fotie, fusese depus din funcţie în mod nedrept, numindu-l pe Fotie impostor şi trimiţând trei reprezentanţi la Noua Romă pentru a judeca „cazul” lui Fotie. Sf. Fotie i-a primit pe delegaţi cu cinstea cuvenită şi i-a invitat să prezideze audierile. Rezultatul a fost acela că ei au întărit legitimitatea lui Fotie fără nici o rezervă. Când ei s-au întors la Roma, Nicolae a nesocotit hotărârea lor, depunându-l din funcţie pe Fotie. Hotărârea sa a fost ignorat de toţi cei din Răsărit, însă astfel a apărut o ruptură în comuniunea Romei cu Constantinopolul pe toată durata cât a fost papă Nicolae.

Lupta dintre Crezuri

Conflictul între Răsărit şi Apus a căpătat o dimensiune teologică în momentul în care misionarii germani (care incluseseră pe filioque în Crez) şi cei greci (care ţineau Crezul iniţial) s-au întâlnit în timpul evanghelizării Bulgariei, în chiar coasta Constantinopolului. Roma nu folosea termenul filioque, dar Papa Nicolae le-a acordat tot sprijinul său germanilor, promulgând noul Crez. Bulgaria a oscilat între Vechea şi Noua Romă. Sf. Fotie a scris o lucrare despre filioque, arătând că nu aceasta era învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Disputa nu a fost rezolvată, dat fiind că nu fuseseră fixaţi termenii teologi în care să fie discutată. Bulgaria a optat pentru Răsărit iar succesorul lui Nicolae, Ioan VIII, a reluat comuniunea cu Constantinopolul. Totuşi, lucrurile nu au fost întru totul rezolvate; nici una dintre problemele în dispută – supremaţia papală şi filioque – nu fuseseră soluţionate. Ele au fost mai degrabă amânate, în timp ce umbra ce afecta relaţiile între Răsărit şi Apus s-a amplificat şi adâncit.

Închinarea

Întrucât chiar numele de Ortodoxie arată că credinţa Bisericii este întreţesută cu cultul închinării ei (doxa implică atât dreapta credinţă, cât şi dreapta închinare), trebuie dată o scurtă explicaţie legată de felul în care ne închinăm lui Dumnezeu. Trupul viu al lui Hristos, Sfânta Biserică, a crescut şi s-a format asemenea unui trup omenesc. În copilăria Bisericii, numai cei din Iudeea făceau parte din acest trup. Crescând şi fiind mereu condusă de Sfântul Duh, Biserica a dobândit experienţa şi înţelepciunea pe care Părinţii au prins-o în scrierile lor şi în sfintele canoane transmise din neam în neam. Biserica s-a maturizat şi în ceea ce priveşte viaţa ei liturgică, făurind o Liturghie care pune laolaltă elemente din Scriptură, Tainele învăţate de Apostoli, poezia religioasă şi arta şi muzica sacră – pentru a oferi sufletului şi trupului, omului complet, tot ce se poate oferi la o slujbă. Aşa cum Hristos, copil fiind, le cunoştea pe toate, în ciuda unui trup de copil, aşa şi nou-născuta Biserică cunoştea pe deplin credinţa şi avea părtăşie cu Sfântul Duh, deşi liturghia ei era neformată încă iar arta liturgică era încă la început. La fel, asemenea lui Hristos, când viaţa Bisericii pe pământ se va încheia, ea va continua în Cer pentru veşnicie. Deşi aici nu este perfectă, ea va fi „fără pată sau zbârcitură sau ceva asemenea” în Împărăţia care va să vină (Efes. 5:27).

Anume în închinarea Bisericii ne pregătim pe noi înşine şi înainte-vedem cu bucurie acel festin ceresc, şi în închinarea Bisericii găsim adevăratul centru şi adevărata inimă a Bisericii – nu într-un conducător sau într-o structură organizaţională.

Diversitatea liturgică – argumente pro şi contra

Am văzut deja că, după ce Apostolii ne-au învăţat lucrurile de bază, în următorii 200 de ani au avut loc adaptări considerabile ale felului de închinare al creştinilor. Până în veacul al zecelea, în Creştinism se stabilise deja un rit definitiv al închinării; totuşi, acesta nu era nicidecum uniform, ci în diferite regiuni existau tradiţii distincte, în cadrul unor regiuni mari existând astfel variaţii de ritual. În Răsărit, ritul predominant era cel bizantin, dar erau răspândite şi alte rituri orientale. În Egipt exista Liturghia Sfântului Marcu, în Siria Liturghia Sfântului Iacob şi altele. Până la anul 1200, datorită presiunilor curţii împărăteşti, ritul bizantin înlocuise aproape complet celelalte rituri orientale din cadrul imperiului. Această uniformizare forţată a închinării a fost lăudată în capitală ca o victorie a civilizaţiei, dar ea a reprezentat o catastrofă pentru Biserica lui Hristos, pentru că în final creştinii nativi din Egipt, Etiopia şi Siria s-au simţit înstrăinaţi de Biserica „străină”, dorind să se adune în jurul unei biserici „a lor”, anume în jurul conducătorilor monofiziţi care păstraseră ritualurile vechi ale popoarelor locale. În Apus, Liturghia Sfântului Grigore, ritul roman, a fost şi el transmis în mod considerabil şi altora. Charlemagne a poruncit ca acesta să înlocuiască ritul galican în toate posesiunile sale, în jurul anului 1060 acelaşi rit fiind impus cu forţa de către Papă creştinilor din Spania care foloseau un rit mozarabic sau vizigot. Atât în Apus, cât şi în Răsărit, noua modă a uniformizării liturgice a rodit poame amare; identitatea diferitelor biserici naţionale din Apus a slăbit în cele din urmă, până într-acolo încât ele au devenit incapabile de a mai acţiona independent de Roma.

Importanţa dată aspectelor liturgice în istoria Creştinismului, dar şi în Ortodoxia de astăzi, poate să pară exagerată în ochii celui crescut în cultura seculară din ziua de azi. Totuşi, aceasta ne spune un lucru: credinţa creştinilor din primele veacuri şi-a găsit o puternică expresie atât în viaţa lor cotidiană, cât şi în piatra de temelie a vieţii cotidiene, liturghia. Credinţa lor nu era una limitată la aspectele vieţii, ci o credinţă cântată şi rostită în rugăciuni, o credinţă trăită zi de zi. Simbolurile liturghiei erau îndeaproape identificate cu învăţăturile pe care le exprimau, atât de aproape încât dacă se observa că un ceremonial sau o rugăciune de o anumită importanţă lipseşte sau este vădit diferită într-un alt rit, atunci era pusă în discuţie însăşi ortodoxia celor care oficiau acel rit. Această dinamică trebuie avută în vedere atunci când cercetăm vicisitudinile din istoria Bisericii.

Cea mai mare tragedie a Creştinătăţii

Secole de-a rândul, între cele două ramuri ale Bisericii s-au acumulat tensiuni care aveau să ducă la o ruptură catastrofală între creştinii din Răsărit şi cei din Apus. Nădăjduiesc că paginile anterioare au arătat suficient de bine premizele, pentru a putea înţelege cum trebuie aceste momente dramatice şi decisive.

La anul 800, în ciuda diferenţelor culturale şi lingvistice, arta, închinarea şi rânduiala din Bisericile Răsăriteană şi apuseană erau remarcabil de similare, dacă e să le comparăm cu diferenţele care separă astăzi romano-catolicismul de Ortodoxia răsăriteană. Două atitudini negative – adăugarea lui filioque la Crez şi expansiunea puterii papale – ameninţau această unitate, ceea se s-a şi petrecut pentru o scurtă perioadă în anii 800. În anii 900, bizantinii erau îngrijoraţi de expansiunea musulmană şi au avut tendinţa să se refugieze într-o lume îngustă, clasicistă, a unor standarde culturale înalte şi a rafinamentelor de curte. În acelaşi timp, papii Romei prezentau o atare decrepitudine morală şi imagine slabă din punct de vedere administrativ, încât în mod obiectiv nu puteau face nici o mişcare majoră care să influenţeze bisericile din Răsărit.