Scurtă istorie a picturii bizantine (VIII)

Mărturii ale Sfinţilor Părinţi, adunate de Sfântul Ioan Damaschin, în apărarea sfintelor icoane

În sprijinul teologiei icoanei, formulată ca răspuns la erezia iconoclastă, Sfântul Ioan Damaschin aduce cuvinte ale Sfinţilor Părinţi din primele veacuri creştine. În omiliile şi scrierile lor, ei au încercat să lămurească diferite aspecte referitoare la icoană, precum felul în care trebuie privită icoana în Biserică şi cum trebuie cinstită ca pe cel pe care îl reprezintă. Astfel, Sfântul Anastasie din Muntele Sinai spunea în omilia sa la Duminica Tomei: ,,Când vedem chipul cel dumnezeiesc al Mântuitorului zugrăvit, socotim că ne priveşte din cer şi ne închinăm şi cădem în faţa Lui”.
În tratatele sale apologetice ,,contra celor care atacă sfintele icoane”, Sfântul Ioan Damaschin alătură expunerii dogmatice cu privire la icoană, cuvinte ale Sfinţilor Părinţi şi scriitori ai Bisericii, precum Sfinţii Ioan Gură de Aur, Vasilie cel Mare, Grigorie de Nyssa, Grigorie de Nazianz, Atanasie cel Mare, Sofronie al Ierusalimului, Ambrozie al Milanului, Leontie al Neapolei, Chiril al Ierusalimului, Anastasie din Sinai.
Aceste învăţături ale Părinţilor primelor veacuri creştine vin să întregească imaginea pe care Sfântul Ioan Damaschin a zugrăvit-o cu privire la icoană, în istoria Bisericii. De exemplu, pentru a lămuri diferite aspecte referitoare la icoană, Sfinţii Părinţi foloseau adesea comparaţii, precum cea între icoană ca imagine a lui Dumnezeu, Împăratul Împăraţilor, şi imaginea sau chipul împăratului pământesc. Ei au scris despre cinstirea icoanelor lui Dumnezeu, ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor, precum şi despre rolul imaginii în înţelegerea învăţăturii Bisericii şi în viaţa duhovnicească.
Astfel, în ,,Cele treizeci de capitole despre Sfântul Duh”, Sfântul Vasilie cel Mare scrie: ,,Icoana împăratului se numeşte împărat, cu toate acestea nu sunt doi împăraţi. Puterea nu se scindează şi nici slava nu se împarte. În felul în care stăpânirea şi puterea, care domneşte peste noi, este una, tot astfel şi slava pe care o dăm noi este una, şi nu mai multe, pentru că cinstea adusă icoanei se îndreaptă spre cel înfăţişat în icoană”.
În omiliile sale, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,După cum atunci când chipurile şi icoanele împăraţilor sunt trimise şi purtate în cetate, căpeteniile şi noroadele le întâmpină cu strigăte de bucurie şi frică – nu cinstesc scândura, nici icoana făcută din ceară, ci chipul împăratului – tot astfel şi zidirea” Îl cinsteşte pe Dumnezeu, văzându-I chipul reprezentat în icoană.
Sfântul Leontie, episcopul Neapolei din insula Cipru, nota în lucrarea sa ,,Contra iudeilor”: ,,Dacă cineva care iubeşte în mod sincer pe prieten sau pe împărat şi mai ales pe binefăcător, dacă va vedea fie pe fiul lui, fie toiagul, fie tronul, fie cununa, fie casa, fie robul, îmbrăţişează, sărută şi cinsteşte pe împăratul binefăcător, cu cât mai mult pe Dumnezeu ? Spun iarăşi: Dea Dumnezeu să fi făcut şi tu icoane potrivit celor legiuite de Moise şi de prooroci şi să te fi închinat în fiecare zi lui Dumnezeu, Stăpânul acestora. Aşadar când vei vedea pe creştini închinându-se crucii, cunoaşte că aduc închinăciunea lui Hristos cel răstignit şi nu lemnului. Pentru că, dacă ar cinsti firea lemnului, negreşit ar trebui să se închine şi pădurilor şi copacilor, după cum tu, Israel, te-ai închinat acestora altădată, zicând arborelui şi pietrei că ,,Tu eşti Dumnezeul meu şi tu m-ai născut”. Dar noi nu spunem aşa crucii, nici chipurilor sfinţilor, căci nu sunt dumnezeii noştri, ci cărţi deschise spre aducerea-aminte de Dumnezeu şi cinstirea Lui, aşezate în biserici în văzul tuturor şi venerate. Cel care cinsteşte pe mucenic, cinsteşte pe Dumnezeu, pentru Care mucenicul a suferit mucenicia. Cel care se închină Apostolului lui Hristos se închină Celui ce l-a trimis. Cel care cade până la pământ în faţa Maicii lui Hristos, este evident că aduce cinstire Fiului ei, căci nu este alt Dumnezeu decât unul singur, Cel cunoscut şi adorat în Treime”.
Sfântul Atanasie cel Mare scrie, la rândul său, în ,,Cartea a treia contra arienilor”: ,,Noi, cei credincioşi, nu ne închinăm icoanelor ca unor dumnezei, ca păgânii – să nu fie ! – ci scoatem la iveală numai caracterul şi dorul dragostei noastre faţă de figura persoanei din icoană”.
Sfântul Leontie arată de ce creştinii obişnuiesc să împodobească bisericile şi casele cu icoane: ,,imprim şi pictez pe Hristos şi patimile lui Hristos în biserici, în case, în pieţe, pe icoane, pe giulgiu, în locuinţe, pe haine şi în orice loc, pentru ca văzându-le continuu să-mi amintesc şi să nu uit, după cum tu ai uitat totdeauna pe Domnul Dumnezeul tău”.
Sfântul Ioan Gură de Aur se foloseşte de imagine şi de noţiunea de icoană pentru a tâlcui Scriptura, scriind în interpretarea ,,Epistolei către Evrei” că: ,,În primul loc a fost o icoană a celui de al doilea, adică Melchisedec a fost icoana lui Hristos, după cum s-ar spune că schiţa făcută de un pictor, înainte de a face pictura, este o umbră a picturii în culori. Pentru aceasta Legea se numeşte umbră, şi harul, adevăr; iar cele ce vor fi, lucruri. În felul acesta, Legea şi Melchisedec sunt o schiţă a unei picturi în culori; harul şi adevărul constituie pictura făcută în culori; lucrurile însă aparţin veacului ce va să fie. Astfel Legea veche este figura unei figuri, iar Legea nouă este figura lucrurilor”.
În ,,Cele cinci cuvântări teologice” referitoare la Sfânta Treime, în ,,cuvântul al doilea despre Fiul”, Sfântul Grigorie de Nazianz scrie: ,,Aceasta este natura icoanei: să fie o imitare a originalului a cărui icoană se zice că este”.
Sfântul Ioan Damaschin aduce astfel, în apărarea sfintelor icoane, însăşi glasul Bisericii, al Sfinţilor Părinţi, arătând unitatea de nezdruncinat a Trupului lui Hristos – Biserica, pe care ,,porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18).