Scurtă istorie a picturii bizantine (XI)

După triumful Ortodoxiei în 843, erezia iconoclastă nu a dispărut imediat, tulburând viaţa Bisericii vreme de încă o jumătate de veac. Din nou, sfinţii s-au ridicat pentru a lupta împotriva iconoclasmului, printre ei numărându-se şi Sfântul Fotie cel Mare. Sub păstorirea sa, icoanele au fost reintroduse în biserici, pictura bizantină a atins apogeul ca artă şi posibilitate de exprimare a învăţăturii Bisericii prin imagine. Ca o încununare a acestor lupte împotriva ereziei iconoclaste, în 879-880, părinţii Bisericii au hotărât recunoaşterea sinodului din 787 ca fiind al VII-lea Sinod Ecumenic.

Secolele XI-XV au reprezentat o perioadă deosebit de grea pentru Imperiul Bizantin, care a cunoscut numeroase tulburări, cauzate de frământările politice interne. La această stare au contribuit, de asemenea, invaziile pecenege, cumane, tătare, turceşti şi cruciadele latinilor. Deşi toate aceste evenimente au fost nefavorabile pentru viaţa bisericească a Răsăritului, perioada se caracterizează printr-o dezvoltare fără precedent a artei creştine. Cu toate că ea nu a mai avut vigoarea şi originalitatea veacurilor anterioare, precum cel al lui Iustinian (527-565), pictura bizantină a atins în aceste secole un apogeu ca artă şi posibilitate de exprimare a învăţăturii Bisericii prin imagine.
Astfel, perioada Sinoadelor Ecumenice a fost numită hristologică, deoarece Biserica a stabilit învăţătura despre Persoana lui Hristos ca Dumnezeu şi Om şi, de asemenea, putinţa reprezentării Sale prin imagine. În timpul acestei epoci, icoana, care reflectă pe deplin teologia hristologică, a mărturisit înainte de orice Întruparea Fiului lui Dumnezeu, iar Biserica şi-a susţinut învăţătura atât prin cuvânt, cât şi prin imagine.
Spre deosebire de aceasta, secolele XI-XV au fost pneumatologice, tratând problema celei de-a treia Persoane a Sfintei Treimi, Sfântul Duh. Această tendinţă a fost cauzată de numeroasele erezii din această perioadă, ce au atins, în principal, învăţătura Bisericii cu privire la Sfântul Duh şi lucrarea Sa sfinţitoare în om şi lume, ca urmare a Întrupării lui Iisus Hristos. Astfel, Biserica a mărturisit că ,,Dumnezeu S-a făcut om” pentru ca ,,omul să devină dumnezeu”, iar icoana, în deplină armonie cu teologia şi liturghia, s-a referit în special la roadele Întrupării Mântuitorului, adică îndumnezeirea omului, prin harul Sfântului Duh.
Prin urmare, icoana a înfăţişat, de-a lungul timpului, din ce în ce mai desăvârşit imaginea omului devenit moştenitor al împărăţiei cerurilor şi fiu al lui Dumnezeu prin har. În aceste secole, se dezvoltă stilul clasic al artei creştine şi se cristalizează ideile picturii din primele veacuri. Mai mult, această perioadă de împlinire a artei bisericeşti şi dezvoltare extraordinară a stilului este caracterizată şi de o înflorire a vieţii duhovniceşti, mai ales a celei monahale, determinată de avântul teologiei. Arhitectura şi pictura lăcaşurilor de cult capătă forme clare şi pe deplin elaborate, cu o temelie dogmatică precisă.
La elaborarea acestui limbaj clasic al artei creştine au contribuit noile popoare creştinate, mai ales slavii. Fiecare dintre acestea a adăugat noi nuanţe viziunii asupra vieţii creştine şi, în consecinţă, modului de a o exprima prin cuvânt şi imagine. Astfel, arta Bisericii în forma ei clasică atinge o foarte mare varietate şi o excepţională bogăţie, păstrând în acelaşi timp un aspect unitar, care reflectă unitatea credinţei.
Victoria asupra iconoclasmului, triumful Ortodoxiei proclamat la sinodul din 843, nu a condus la dispariţia imediată a acestei erezii. Iconoclaştii, care s-au străduit să-şi menţină ideologia şi după moartea ultimului împărat iconoclast, par să fi fost la fel de numeroşi în jumătatea de veac care a urmat restabilirii oficiale a icoanelor în Biserica Universală. În această perioadă, situaţia Bisericii din Constantinopol a fost dificilă, nu doar din pricina încercărilor continue ale iconoclaştilor de a-şi impune ideile eretice, ci şi din cauza disensiunilor existente în sânul Bisericii referitoare la aceştia.
Astfel, în timp ce Patriarhul Meftodie († 847) al Constantinopolului a fost un ierarh conciliant şi îngăduitor faţă de iconoclaşti, o mare parte dintre ortodocşi avea o atitudine destul de intransigentă. Încercarea patriarhului de a atenua disensiunile dintre ortodocşi şi iconoclaşti a avut efecte contrare, agravând şi mai mult conflictul. El a ajuns să îi excomunice pe monahii ortodocşi pentru poziţia lor categorică faţă de erezie, motiv pentru care, după moartea sa, pentru a aplana divergenţele, noul patriarh nu a mai fost ales de sinodul local, ci a fost numit direct de împărăteasa Teodora a Bizanţului.
Următorul patriarh al Constantinopolului, Sfântul Ignatie (847-858, 867-877), a avut o poziţie mult mai categorică faţă de iconoclaşti. El a anulat măsurile luate de Sfântul Meftodie împotriva ortodocşilor, în timp ce iconoclaştii au reluat atacurile împotriva Bisericii. Evenimentele care au urmat au modificat cursul luptei împotriva ereticilor. Împărăteasa Teodora a intrat în cinul monahal, Mihail al III-lea a devenit noul împărat al Imperiului Bizantin, iar Sfântul Ignatie a renunţat la demnitatea patriarhală. El a revenit apoi pe scaunul patriarhal între anii 867-877, ca şi succesorul său, Sfântul Fotie cel Mare (858-867, 877-886), din dorinţa de a aplana conflictele ecleziastice interne, însă fără nici un rezultat.
Odată cu stabilirea dogmelor Bisericii, la cele şapte Sinoade Ecumenice, Biserica a cunoscut o nouă epocă, marcată de încercările ierarhilor din acea vreme de a păstra neschimbată învăţătura creştină. Această luptă s-a concentrat mai ales asupra dogmelor legate de taina pogorârii Sfântului Duh, a harului şi a fiinţei Bisericii. În această perioadă, gândirea teologică şi arta creştină s-au orientat către revelarea iconomiei celui de-al treilea Ipostas dumnezeiesc, Sfântul Duh.
Această evoluţie, hotărâtoare pentru calea pe care avea să păşească Biserica şi arta sa, poartă amprenta marelui ierarh şi mărturisitor Fotie. Personalitatea excepţională şi activitatea lui marchează viaţa, gândirea şi arta Bisericii nu doar în epoca respectivă, ci şi mult timp după aceea.
Aparţinând unei familii de mărturisitori, care fuseseră anatematisiţi de iconoclaşti, el a reorganizat Academia Teologică din Constantinopol pentru a lupta împotriva ereziei, la conducerea ei numindu-l pe Sfântul Chiril, viitorul apostol al slavilor. Pentru a tămădui rănile produse de erezia iconoclastă asupra Bisericii, Sfântul Fotie a reunit în jurul tronului patriarhal numeroşi savanţi şi artişti, pentru a apăra învăţătura ortodoxă despre icoană şi a restaura pictura bisericească. Datorită lucrării sale, de numele Sfântului Fotie se leagă renaşterea artei bizantine din secolul al IX-lea, care a cunoscut un avânt deosebit în cursul celei de-a doua perioade în care a fost patriarh.
Asemenea Părinţilor de la cel de-al şaptelea Sinod Ecumenic, Sfântul Fotie privea icoana ca pe o analogie a Sfintei Scripturi. El a avut o poziţie intransigentă faţă de iconoclasm, văzând în această erezie negarea dogmei centrale a creştinismului. Astfel, el i-a acuzat pe iconoclaşti că ,,zămislesc în duhul lor un război neîmpăcat împotriva lui Hristos, pe care îl poartă nu atât nemijlocit, cât prin mijlocirea icoanei”. Poziţia sa categorică faţă de iconoclaşti reiese şi din scrisoarea sa către regele Mihail al Bulgariei, în care îi numea pe aceştia ,,hristomahi şi mai răi decât evreii”.
Gândirea şi activitatea antiiconoclastă a Sfântului Fotie este reflectată, de asemenea, de orientarea generală a gândirii teologice a acestei epoci şi de deciziile sinoadelor secolului al IX-lea. Primul dintre acestea, Sinodul Unu/Doi (859/861) a fost convocat de sfânt pentru a condamna din nou, în mod solemn, erezia.
Sinodul din 869-870, ce a avut loc în vremea Sfântului Patriarh Ignatie, a condamnat, de asemenea, erezia iconoclastă. Al treilea canon al acestui sinod exprimă gândirea teologică referitoare la icoană, a perioadei post-iconoclaste. ,,Poruncim venerarea sfintei icoane a Domnului nostru Iisus Hristos deopotrivă cu cartea Evangheliilor. Într-adevăr, aşa cum prin silabele ce o alcătuiesc pe aceasta ne aflăm mântuirea, tot astfel cei învăţaţi sau neştiutori sunt părtaşi ai moştenirii, prin culorile icoanelor. Ceea ce cuvintele vestesc prin silabe, se arată prin culorile picturii. Dacă cineva nu venerează icoana Mântuitorului Hristos, nici să nu-I vadă chipul la cea de A Doua Venire. Tot aşa venerăm şi cinstim icoana Prea Curatei Sale Maici, pe cele ale sfinţilor îngeri zugrăviţi aşa cum îi înfăţişează cuvintele Sfintei Scripturi, şi pe deasupra, pe cele ale tuturor sfinţilor. Cine nu face aceasta, să fie anatema”. Canonul reprezintă o reluare prescurtată a principiilor esenţiale expuse în hotărârile celui de-al şaptelea Sinod Ecumenic.
Din nefericire, pe lângă condamnarea iconoclasmului, acest sinod a avut ca scop înlăturarea patriarhului Fotie de pe scaunul patriarhal şi zădărnicirea strădaniilor sale pentru restabilirea şi răspândirea artei bizantine. Astfel, oamenii pe care îi adunase în jurul său au fost nevoiţi să renunţe la misiunea ce le fusese încredinţată.
Revenirea Sfântului Fotie pe scaunul patriarhal, în 877, a însemnat un nou avânt al luptei împotriva iconoclasmului, care a atins apogeul la Sinodul din 879-880. Acesta a recunoscut că cel de-al doilea Sinod de la Niceea din 787 este al VII-lea Sinod Ecumenic. El fusese deja numit astfel de Sinoadele din 867 şi 869-870, Biserica Romei fiind singura Biserică locală care continua să susţină existenţa a doar şase sinoade. La insistenţele patriarhului Fotie, în perioada 879-880, reprezentanţii papei au adoptat fără rezerve hotărârea sinodului, ameninţându-i cu anatema pe cei ce nu ar face acelaşi lucru.
Recunoaşterea celui de-al II-lea Sinod de la Niceea ca al VII-lea Sinod Ecumenic nu a constituit doar un act formal, ci a reprezentat o lovitură decisivă dată iconoclasmului, ce era astfel definitiv şi ireversibil condamnat ca erezie de către întreaga Biserică. Dogma venerării icoanelor era recunoscută ca unul dintre adevărurile fundamentale ale creştinismului, imaginea însăşi fiind confirmată ca mărturie a întrupării, ca mijloc de cunoaştere a lui Dumnezeu şi de comuniune cu El.