Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul de la Voroneț (18 decembrie)

Acatistul Sfântului Daniil Sihastrul

Unul din cei mai populari sfinţi moldoveni din toate timpurile a fost Daniil Sihastrul, cunoscut şi sub numele de Sfântul „Daniil schimonahul” sau „Sfântul Daniil cel Nou”, spre al deosebi de proorocul din Vechiul Testament sau de Daniil Stâlpnicul. Amintirea lui s-a transmis din neam în neam, din timpul vieţii lui, din a doua jumătate a veacului al XV-lea, până în zilele noastre. Una din tradiţiile păstrate în popor despre Daniil Sihastrul a fost fixată în scris mult mai târziu, de marele cronicar moldovean Ion Neculce (1672-1745), în lucrarea lui „O samă de cuvinte”. Alte tradiţii despre el se păstrează şi azi în satele şi mănăstirile Bucovinei.

Potrivit acestora, el s-ar fi născut într-o casă de ţărani într-un sat care aparţinea de Episcopia din Rădăuţi. Cunoscând mai mulţi călugări, s-a hotărât el însuşi să-şi închine viaţa lui Dumnezeu şi astfel, tânărul Dumitru, cum se numea din botez, a intrat în cinstita stepenă a călugăriei, la mănăstirea-catedrală din Rădăuţi, primind, potrivit rânduielilor monahale, numele de David. A trăit în preajma acestui sfânt lăcaş de închinare, cu hramul Sfântul Nicolae, ctitoria lui Bogdan Vodă întemeietorul. Aici a învăţat carte, a deprins pravila vieţii călugăreşti şi a lucrat în gospodăria mănăstirii, alături de ceilalţi vieţuitori. Dorind o viaţă cu adevărat „pustnicească”, departe de lume şi de frământările ei, tânărul monah părăseşte târgul şi Episcopia de Rădăuţi şi se retrage la schitul Sfântul Lavrentie (Laurenţiu), în hotarul satului Laura (înglobat acum în comuna Vicovul de Sus, jud. Suceava), numit aşa după „lavra” de călugări care fuseseră odată în aceste locuri. A dus acum o viaţă şi mai aspră, de post şi rugăciune, împreunate cu munca în gospodăria schitului. Aici a îmbrăcat „schima cea mare”, adică ultima treaptă a călugăriei, primind un nume nou, cel de Daniil. Noul ieroschimonah Daniil s-a retras apoi într-un loc tăinuit, înspre munte, pe malul pârâului Viţeul, azi în satul Putna. Acolo a găsit o stâncă, unde, după spusele tradiţiei, a dăltuit cu multă osteneală un paraclis, la care se mai vede şi azi pridvorul, naosul şi altarul, iar dedesubt o încăpere, săpată tot în piatră, care îi slujea drept chilie, după ostenelile zilei.

Vestea despre acest evlavios sihastru s-a răspândit curând, mai ales în satele din părţile de nord ale Moldovei. Era căutat de mulţime de credincioşi, cărora le citea rugăciuni pentru izbăvirea de boli şi suferinţe. A auzit despre el şi tânărul Ştefan, feciorul lui Bogdan al II-lea, cel ucis la Reuseni, din porunca fratelui său Petru Aron în octombrie 1451. Se spune că tânărul Ştefan, scăpat atunci ca prin minune, şi-a găsit adăpost tocmai în chilia sihastrului Daniil, care l-a întărit şi încurajat, prin cuvinte părinteşti de mângâiere. Şi tot atunci, cuviosul Daniil ar fi prezis tânărului copleşit de durere şi deznădejde, că nu peste multă vreme va urca pe tronul tatălui său Bogdan II şi al bunicului său Alexandru cel Bun. Şi cuvântul sihastrului s-a împlinit, în aprilie 1457, când vrednicul de pomenire mitropolitul Teoctist „l-a pomăzuit spre domnie” pe Ştefan cel Mare, „la locul ce să chiamă Direptatea”, cum scria bătrânul cronicar Grigore Ureche.

Ajuns pe tronul Moldovei, Ştefan Vodă l-a cercetat pe sihastrul Daniil şi în anii lui de domnie, atât în vremuri de pace, cât şi în vremuri de cumpănă pentru ţară. Tot tradiţia spune că el l-ar fi îndemnat pe domn să ridice mănăstirea Putna, în apropiere de chilia în care trăia. Noua mănăstire a fost sfinţită la 10 septembrie 1470 de mitropolitul ţării, Teoctist, de episcopul Tarasie de la Roman, înconjuraţi de un ales sobor de arhimandriţi, ieromonahi şi preoţi de mir, 64 la număr. Mai târziu, biserica mănăstirii a devenit gropniţa lui Ştefan cel Mare şi a familiei sale. Tot tradiţia ne spune că domnitorul şi ierarhii ţării aveau de gând să rânduiască în slujba de egumen pe Daniil, dar el n-a primit, ci a rămas pe mai departe la chilia lui, continuând să fie cercetat de tot mai mulţi credincioşi, între timp, a murit mitropolitul Teoctist al Moldovei, la 18 noiembrie 1478. Şi de data aceasta, domnul şi boierii din Sfatul ţării s-au gândit să ridice la această înaltă vrednicie tot pe sihastrul Daniil. Auzind de aceasta, el şi-a părăsit chilia şi s- a îndreptat spre locuri mai retrase, oprindu-se undeva pe apa râului Voroneţ (numit şi Corbul), unde şi-a făcut o nouă chilie sub stânca numită Şoimul. Împovărat de ani, a început aici o nouă perioadă a vieţii lui. Ca şi la Rădăuţi sau în chilia lui de la Viţeul, el priveghea şi se ruga fără încetare, povăţuind pe toţi aceia care se îndreptau spre chilia lui de sihastru. A pregătit şi aici ucenici în ale călugăriei, între care şi pe Grigorie Roşea, viitor egumen la Probota, apoi mitropolit al Moldovei şi nou ctitor la Voroneţ.

Între cei care se îndreptau şi acum spre chilia lui, spre a-i cere cuvânt de învăţătură şi de mângâiere, s-a numărat din nou Ştefan cel Mare. în vara anului 1476 a intrat în Moldova o puternică şi pustiitoare armată turcească, comandată de însuşi sultanul Mahomed II, cuceritorul Constantinopolului. în lupta de la Valea Albă – Războieni, din ţinutul Neamţului, din 26 iulie 1476, oastea lui Ştefan cel Mare a fost înfrântă, iar domnul, cu puţini oşteni s-a retras în nordul ţării, din faţa invadatorilor, în aceste împrejurări dramatice, domnitorul îl caută din nou pe Daniil şi-i cere cuvânt de încurajare, în acele ceasuri de restrişte pentru ţara Moldovei, întâlnirea lor este descrisă în cuvinte emoţionante de cronicarul Ion Neculce, în lucrarea sa „O samă de cuvinte”, pe baza mărturiilor culese de el însuşi din tradiţia păstrată pe atunci în popor.

Iată ce scria învăţatul cronicar: „Iară Ştefan Vodă, mergând de la Cetatea Neamţului în sus pre Moldova, au mărsu pe la Voroneţ, unde trăia un părinte sihastru pre nume Daniil. Şi bătând Ştefan Vodă în uşa sihastrului să-i descuie, au răspunsu sihastrul să aştepte Ştefan Vodă afară până s-a istovi ruga. Şi după ce ş-au istovit sihastrul ruga, l-au chiemat în chilie pre Ştefan Vodă. Şi s-au ispoveduit Ştefan Vodă la dânsul. Şi au întrebat Ştefan vodă pre sihastru ce va mai face, că nu poate să să mai bată cu turcii; închina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul au zis să nu o închine, că războiul iaste a lui. Numai, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghe, să fie hramul bisericii. Decii au şi purces Ştefan Vodă în sus pe la Cernăuţi şi pre la Hotin şi au strânsu oastea, feliuri de feliuri de oameni. Şi au purces în gios. Iar turcii, înţălegând că va să vie Ştefan Vodă cu oaste în gios, au lăsat şi ei Cetatea Niamţului de a o mai bate şi au început a fugi spre Dunăre. Iar Ştefan Vodă au început a-i goni în urmă şi a-i bate, până i-au trecut de Dunăre. Şi întorcându-să înapoi Ştefan Vodă, s-au apucat de au făcut mănăstirea Voroneţul. Şi au pus hramul bisericii Sfântul Gheorghe”.

Aşadar, cuviosul Daniil este cel care l-a îndemnat pe Ştefan Vodă să continue lupta împotriva turcilor, pentru a izbăvi ţara Moldovei. Şi tot de la el a venit şi îndemnul de a zidi o mănăstire nouă la Voroneţ, în apropierea chiliei sale. Noua ctitorie a lui Ştefan cu hramul Sfântul Gheorghe purtătorul de biruinţă, a fost ridicată în vara anului 1488, din 26 mai până la 14 septembrie, după cum spune pisania, deci la 12 ani după luptele pustiitoare pe care le-a avut cu turcii. Nu ştim când a trecut Daniil la cele veşnice. A fost îngropat în partea sudică a pronaosului bisericii de la Voroneţ. Pe mormântul său a fost aşezată o lespede de gresie, pe care se află o inscripţie în limba slavonă: „Acesta este mormântul părintelui nostru David, schimnicul Daniil”, fără nici o lămurire cu privire la data mutării sale la Domnul. Tot tradiţia spune că, la înmormântarea lui ar fi luat parte şi domnitorul Ştefan cel Mare, care a rânduit să i se aşeze pe mormânt acea piatră funerară, în mănăstirea Putna se păstrează până azi un deget arătător, îmbrăcat în ferecătură de argint şi împodobit cu mărgăritare, din 1749, care, după tradiţie, ar fi al Cuviosului Daniil; cu acest deget ar fi arătat lui Ştefan cel Mare locul potrivit pentru zidirea mănăstirii Putna.

După adormirea sa întru Domnul, la mormântul lui au venit mulţi credincioşi spre a se ruga aici şi a cere vindecarea de boli şi neputinţe, încă din timpul vieţii, poporul care îi cunoştea viaţa şi faptele minunate, l-a cinstit ca „sfânt”, iar după moarte această cinstire a sporit şi mai mult, deşi nu i s-a făcut o canonizare oficială din partea Bisericii. El apare cu acest nume în mai multe documente din veacul al XVI-lea. De pildă, la 21 martie 1551, mitropolitul Grigorie Roşea, ucenicul lui Daniil, făcea o danie mănăstirii Voroneţ „unde-i hramul Sfântului Mare Mucenic al lui Hristos şi purtător de biruinţă Gheorghe, unde se odihneşte sfântul stareţ Daniil”, danie întărită de Iliaş Vodă Rareş. Printr-un act de la Alexandru Vodă Lăpuşneanu, din 5 aprilie 1558, se întărea dania satului Drăgoeşti, făcută de un monah cu numele Teodosie, mănăstirii Voroneţ, „unde este hramul sfântului marelui mucenic Gheorghe şi al sfântului stareţ Daniil”. Acelaşi Teodosie mai dăruia Voroneţului două sate, dania lui fiind întărită de Petru Vodă Şchiopul, la 16 iulie 1575, când se făcea din nou amintire de „moaştele sfântului stareţ Daniil”. în sfârşit, printr-un act de la Ieremia Vodă Movilă din 17 decembrie 1599, se întărea dania câtorva sate de dincolo de Prut hărăzite mănăstirii Voroneţ, „unde se odihnesc sfintele moaştii a preacuviosului şi purtătorului de Dumnezeu părintelui nostru Daniil cel Nou”. Notăm aici că prin cuvântul „stareţ” nu trebuie să înţelegem un egumen, ci un călugăr încărcat de ani cu o viaţă îmbunătăţită, un bun povăţuitor şi îndrumător al călugărilor şi credincioşilor. De asemenea, numele acestui cuvios apare şi într-o însemnare din 1550, pe un manuscris slavon, dăruit de un monah cu numele Ioan, mănăstirii Voroneţ, „unde din fragedă tinereţe şi din copilărie m-am făgăduit lui Dumnezeu, cu rugăciunile Sfântului Părintelui nostru Daniil cel Nou şi unde am primit mântuitorul şi îngerescul cin…”. Mai târziu, teologul ucrainean Zaharia Kopistenski, în cartea sa Palinodia, alcătuită în anii 1621-1622, amintea pe „Daniil, sfântul făcător de minuni”, de la Voroneţ. După şase decenii, mitropolitul Dosoftei, în cartea sa Viaţa şi petrecerea sfinţilor (vol. II, Iaşi, 1686, fila 152), îl aşează în fruntea unui şir de nouă sfinţi, notând că a şi văzut moaştele sale şi pe ale lui Rafail de la Agapia. După cartea lui Dosoftei, numele celor nouă sfinţi moldoveni au mai fost trecute şi în alte Vieţi de sfinţi care au apărut în româneşte. Mai mulţi învăţaţi români din veacul trecut şi din vremea noastră notează, în lucrările lor, unele din tradiţiile legate de viaţa lui Daniil, subliniind cu toţii faptul că tradiţia populară îl socoteşte ca „sfânt”. Marele cărturar Nicolae lorga, de pildă,
îl numea „sfântul românesc din vremea lui Ştefan Vodă” sau „sfânt ţărănesc târziu pe care l-a dat Moldova noastră”.

Chipul Sfântului Daniil apare şi în două picturi din secolul al XVI-lea. în 1547 s-a terminat minunata pictură exterioară a bisericii lui Ştefan cel Mare de la Voroneţ, prin purtarea de grijă a mitropolitului Grigorie Roşea. Pe faţada de miazăzi a pridvorului, lângă uşa de intrare, apar chipurile mitropolitului Grigorie şi al lui Daniil Sihastrul. Acesta este zugrăvit ca un om bătrân cu barbă lungă şi albă şi în veşminte de sihastru; în jurul capului, cu plete albe, apare aureola de sfânt, precum şi inscripţia „Sfântul Daniil”. în mâna stângă are un toiag, iar în dreapta ţine un sul de pergament, cu o inscripţie slavonă: „Veniţi fraţilor, de mă ascultaţi. Învăţa-vă-voi frica Domnului, cine este omul…”. Un alt chip al sfântului apare întrun Tetraevanghel, dăruit de mitropolitul Grigorie Roşea mănăstirii Voroneţ. Sfântul este înfăţişat stând în picioare, cu o cruce în mâna dreaptă şi un toiag în stânga; este îmbrăcat în veşminte scumpe şi bogate, având barbă şi plete albe. Faţa îi străluceşte de bunătate şi de evlavie, o faţă spiritualizată de schimnic care a trăit toată viaţă în post şi rugăciune, în jurul capului apare aureola sfinţeniei, precum şi inscripţia „Sfântul Daniil”.

Iată deci atâtea mărturii din care reiese că acest cuvios Daniil de la Voroneţ s-a bucurat de aleasă cinstire din partea credincioşilor moldoveni încă din timpul vieţii, iar după moarte l-au socotit ca „sfânt”. O hotărâre sinodală de „canonizare” s-a luat abia la 20 iulie 1992, rânduindu-se ca el să fie prăznuit pe întreg cuprinsul Patriarhiei Române în fiecare an la 18 decembrie. Să-l cinstim şi noi, cei de astăzi şi să-i cântăm: „ Viaţă îngerească ai petrecut pe pământ, chip şi pildă făcându-te ucenicilor tăi. Prin rugăciuni, posturi îndelungate şi privegheri, te-ai învrednicit a te sălăşlui în pământul celor blânzi, Sfinte Daniil, de Dumnezeu cinstitorule, podoaba sihastrilor şi lauda călugărilor” (Condacul Sfântului, glas 3).