Sfântul Cuvios Ioan Casian (29 februarie)
Străvechiul pământ al Dobrogei – Scythia Minor de altădată – evanghelizat de Andrei „cel întâi chemat”, a odrăslit nu numai atâţia martiri care şi-au jertfit viaţa pentru Hristos, ci şi câţiva teologi de mare faimă, între aceştia îl pomenim cu cinste şi pe Sfântul Părinte Ioan Casian, trăitor în veacurile IV şi V.
Unul din cei ce i-au cercetat viaţa şi nevoinţele, preotul Ghenadie din Marsilia, care i-a fost fiu duhovnicesc, scria despre el că era „de neam scit”, deci un daco-roman, născut în provincia romană Sciţia Mică. Aceasta era „patria lui”, la Pontul Euxin sau Marea Neagră, unde locuiau mai ales daco-romani, precum şi greci, în 1912, învăţatul arheolog Vasile Pârvan a descoperit în pădurea satului Şeremet (numit azi Casian, pe valea râului Casimcea), două inscripţii care pomeneau de „hotarele Cassienilor”. înseamnă că învăţatul călugăr purta numele locului natal.
Născut pe la anul 360, într-o familie de oameni de frunte, a primit o educaţie aleasă într-una din renumitele cetăţi greceşti de pe ţărmul apusean al Pontului Euxin, poate la Tomis; cunoştea bine cultura greacă şi latină. Se pare că a intrat de tânăr într-o aşezare monahală din regiune, unde a dobândit şi o pregătire teologică. În jurul anului 380, însoţit de sora sa şi de un prieten cu numele Gherman, – pe care mai târziu îl va numi „sfânt” – porneşte într-o lungă călătorie în Răsărit, pentru a cunoaşte Locurile Sfinte, în care a trăit şi a învăţat Mântuitorul Iisus Hristos. Cei doi tineri dacoromani, Ioan şi Gherman, s-au aşezat într-o mănăstire lângă Betleem, nu departe de peştera în care s-a născut Mântuitorul. După cinci ani, deci prin 385, dorind să dobândească noi cunoştinţe şi a se întări în virtute, cei doi monahi se îndreaptă spre pustiurile Egiptului, acolo unde trăiseră marii „părinţi ai pustiei”: Pavel din Teba, Antonie cel Mare, Pahomie cel Mare, alcătuitorii primelor rânduieli de viaţă monahală, unde au rămas şapte ani. A urmat o scurtă reîntoarcere la Betleem, după care au mai stat câţiva ani în Egipt, în continuă căutare a izvoarelor desăvârşirii duhovniceşti. Siliţi de anumite tulburări ivite printre călugări, în jurul anului 400 cei doi prieteni, Ioan şi Gherman, vin la Constantinopol, unde păstorea atunci, ca arhiepiscop, marele dascăl şi cuvântător, Sfântul Ioan Gură de Aur. Acesta l-a şi hirotonit pe Ioan Casian întru diacon, fapt pentru care mărturisea mai târziu că i se socoteşte „ucenic”. Nici aici n-a avut parte de liniştea la care râvnea, pentru că în anul 404 marele său părinte duhovnicesc a fost arestat şi trimis în exil în Armenia, unde a şi murit (t 407). întristat de cele întâmplate, în anul 405 Casian şi Gherman au plecat la Roma, prezentând papei Inocenţiu I rugămintea clerului şi a credincioşilor din Constantinopol de a-l ajuta pe Sfântul Ioan Gură de Aur. Mijlocirea lor n-a avut însă nici o urmare, în această situaţie, cei doi daco-romani rămân un timp la Roma. Dupăşederea lor aici, nu mai avem nici o ştire despre Gherman. Probabil a murit aici, în fosta capitală a imperiului roman.
Ioan Casian a plecat apoi singur la Massilia, în sudul Galici (azi Marsilia), unde a fost hirotonit preot şi a întemeiat două mănăstiri, una de călugări şi alta de călugăriţe, în jurul anului 415. Le-a dat aceleaşi rânduieli de viaţă pe care le cunoscuse el însuşi la Betleem şi în pustiurile Egiptului. Acolo a şi murit, probabil în anul 435. Curând a fost cinstit ca sfânt, la început în Marsilia şi în sudul Franţei, la 23 iulie, în Biserica răsăriteană (ortodoxă) este prăznuit la 29 februarie, când este an bisect, iar în anii nebisecţi slujba i se cântă în ziua de 28 februarie, la Pavecerniţă.
Ca teolog, Sfântul Ioan Casian a combătut erezia nestoriană, precum şi unele învăţături greşite ale Fericitului Augustin, stabilind adevărurile Ortodoxiei. Opera sa teologică este formată din trei lucrări. Prima se intitula :Despre aşezămintele mănăstireşti cu viaţă de obşte şi despre remediile (leacurile) celor opt păcate principale”, în 12 cărţi. Era scrisă la rugămintea episcopului Castor de Apta lulia, în Gallia, care înfiinţase o mănăstire în eparhia sa. în primele patru cărţi, autorul prezintă regulile monahale propriu-zise, iar în ultimele opt învăţa pe monah cum să lupte împotriva a opt păcate: lăcomia, desfrânarea, iubirea de arginţi, mânia, tristeţea, trândăvia, slava deşartă şi mândria. Iată, de pildă, ce spunea el în cartea a patra, despre mânie: „Leacul desăvârşit al acestei boale este ca să credem că nu ne este îngăduit să ne stârnim mânia nici pentru pricini drepte, nici nedrepte. Căci duhul mâniei, întunecându-ne mintea, nu se va mai afla întru noi nici lumina care ne ajută să deosebim lucrurile, nici tăria statului drept, nici cârma dreptăţii. Dar nici templu al Duhului Sfânt nu ni se mai poate face sufletul, câtă vreme ne va stăpâni duhul mâniei, întunecându-ne mintea. Iar la urma tuturor, având în fiecare zi în faţă icoana morţii, care nu ştim când poate veni, să ne păzim pe noi înşine de mânie şi să ştim că n-avem nici un folos nici de neprihănire, nici de lepădarea de cele pământeşti, nici de posturi şi privegheri, căci de vom fi stăpâniţi de mânie şi ură, vinovaţi vom fi judecăţii”.
A doua carte – şi cea mai însemnată – purta titlul „Convorbiri cu părinţii”, în 24 de cărţi, în care se ocupa de menirea monahului şi de lupta sa spre desăvârşire. Sunt prezentate aici întrebările pe care el însuşi şi mai ales Sfântul Gherman le-au pus celor mai vestiţi monahi ai Egiptului – şi răspunsurile acestora, deci un pateric.
Ultima lucrare era „Despre întruparea Domnului”, în şapte cărţi, în care combătea pe ereticul Nestorie. El aducea mărturii din Sfânta Scriptură şi din scrierile unor Sfinţi Părinţi că Hristos – Dumnezeu s-a născut din Sfânta Fecioară Maria, care trebuie să fie astfel socotită ca „Născătoare de Dumnezeu” sau „Maica Domnului”. Presupunem că unele copii după lucrările sale au ajuns şi la ierarhii dacoromâni de la Tomis şi la teologii din Sciţia Mică. în veacurile mai apropiate de noi, călugări români cu învăţătură i-au tradus opera în româneşte, numindu-l
„Casian Râmleamil”, răspândind-o apoi prin diferite copii, spre a fi citită de cât mai mulţi. Deşi a trăit departe de patria sa, Biserica Ortodoxă Română îl revendică pe Sfântul Ioan Casian, atât pentru originea sa daco-roma-nă, cât şi pentru bogata sa moştenire culturală şi spirituală, cu toate că aceasta aparţine întregii Biserici creştine. De altfel, întreaga tradiţie bisericească de pretutindeni îl cunoaşte şi sub numele de „Casian Romanul”.
Să-l cinstim mai ales noi, credincioşii români, şi să-i aducem cântare de laudă zicând: „încuviinţăndu-te, tu lui Dumnezeu te-ai dăruit şi luminându-te cu feluri de bunătăţi Casiene, ai strălucit ca soarele, luminând neîncetat inimile tuturor celor ce te cinstesc, cu lumina dumnezeieştilor tale învăţături. Roagă-te lui Dumnezeu neîncetat pentru cei ce cu dragoste fierbinte te laudă” (Sedelna de la Utrenie, 29 februarie).
