Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop (13 septembrie)
La aproximativ 15 km de oraşele Hunedoara şi Haţeg şi la vreo 20 km de fosta Sarmizegetusa romană, în mijlocul unor păduri de mesteacăn, într-un cadru natural de o rară frumuseţe, se află străvechea mănăstire Prislop, sau a Silvaşului, ctitorie a Sfântului Nicodim de la Tismana, sau a ucenicilor săi, ridicată – se pare – pe locul unei aşezări sihăstreşti şi mai vechi. Actuala biserică a mănăstirii are o arhitectură specifică bisericilor din Muntenia şi Moldova, a fost ctitorită şi înzestrată de domniţa Zamfira, fiica lui Moise Basarab al Ţării Româneşti, care, după trei căsătorii nefericite în Transilvania, şi-a sfârşit zilele aici, la Prislop, în anul 1580.
În decursul existenţei sale de şase veacuri, mănăstirea Prislop a îndeplinit un însemnat rol cultural-bisericesc în viaţa românilor transilvăneni. Aici se pare că s-a retras, spre sfârşitul vieţii, însuşi Sfântul Nicodim de la Tismana şi a copiat cunoscutul Tetraevanghel slavon din 1404 – 1405, unul din marile valori ale patrimoniului cultural artistic al ţării noastre. De aici s-au ridicat doi vrednici ierarhi ai Transilvaniei: mitropolitul Ioan din Alba Iulia – fost egumen – care a păstorit în zilele de glorie ale lui Mihai Viteazul, şi episcopul Teofil de la Vad, dar poate şi alţii, pe care nu îi cunoaştem, în veacurile XVII-XVIII, Prislopul avea o şcoală, în care se pregăteau „dieci”, candidaţi la treapta preoţiei. Iar pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, tot din obştea Prislopului s-au ridicat unii apărători ai credinţei ortodoxe, în faţa încercărilor de atragere a călugărilor de aici la uniaţie. Mai presus de toate însă, Prislopul a îndeplinit, de la începuturile sale şi până azi, un rol de seamă în întărirea vieţii duhovniceşti din Ţara Haţegului, de pe valea Streiului şi din „ţara pădurenilor”, situate în apropierea ei.
Dar, de trecutul mănăstirii se leagă şi amintirea unui „sfânt”, necanonizat oficial, dar socotit ca atare de obştea dreptcredincioşilor creştini din zonele amintite, până în ziua de azi. Se spune că un tânăr cu numele Ioan, din satul Silvaşul de Sus – în hotarul căruia se află şi mănăstirea -, şi-a părăsit casa părintească, s-a închinoviat în obştea călugărilor de la Prislop, ducând o viaţă aleasă de rugăciune, împletită cu munca şi săvârşirea de fapte bune. După un număr de ani, dorind să ducă o viaţă şi mai liniştită, retrasă cu totul de lume, şi-a găsit un loc, ca la 500 m de mănăstire, pe malul prăpăstios al râului Slivuţ (Silvuţ), unde şi-a săpat singur, cu mari nevoinţe, o „chilie” în piatră, cunoscută până azi sub numele de „chilia” sau „casa sfântului”. Aici şi-a trăit restul zilelor, în neîncetate rugăciuni şi ajunări, întocmai ca marii nevoitori întru cele duhovniceşti din primele veacuri creştine. Dar a fost voia lui Dumnezeu ca viaţa lui îmbunătăţită să se sfârşească prea devreme.
Spune tradiţia populară că, pe când îşi făcea o fereastră la chilia lui, doi vânători de pe versantul celălalt al prăpastiei, l-au împuşcat, fără să ştie cine era. Aşa s-a săvârşit din viaţă cuviosul sihastru sau „sfântul” Ioan de la Prislop. Poporul dreptcredincios l-a socotit „sfânt” încă din timpul vieţii sale, iar după uciderea lui, această credinţă s-a întărit şi mai mult. Vestea despre viaţa sa aleasă şi mai ales despre moartea lui tragică a ajuns până peste munţi, în Ţara Românească, de unde au venit câţiva cuvioşi călugări, care i-au cerut trupul de la rude, ducându-l într-una din mănăstirile de acolo.
Tradiţia pe care am consemnat-o mai sus, cunoscută până azi în regiunea respectivă, era menţionată încă din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea de acea cronică în versuri intitulată Plângerea sfintei mănăstiri a Silvaşului, din eparhia Haţegului, din Prislop, scrisă de ieromonahul Efrem. Presupunem că acest cuvios a trăit în veacul al XV-lea sau în prima jumătate a celui de al XVI-lea. în orice caz, el nu trebuie confundat cu egumenul Ioan, care a cârmuit mănăstirea în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, iar în 1585 a fost ales mitropolit al Transilvaniei, cu scaunul în Alba Iulia, păstorind până către anul 1605.
„Sfântul” Ioan de la Prislop a fost, este şi va fi – pentru credincioşii din părţile Haţegului şi Hunedoarei – o pildă vie de sfinţenie, iar „chilia” sau „casa” lui rămâne mereu un loc de pelerinaj şi de reculegere sufletească pentru toţi cei ce caută cuvânt de mângâiere şi de întărire în locurile de mare frumuseţe naturală ale Prislopului, în care au trăit atâţia cuvioşi călugări cu viaţă aleasă şi bineplăcută lui Dumnezeu.
Acestea au fost motivele pentru care a fost „canonizat” oficial prin hotărâre sinodală din 20 iunie 1992. Pomenirea lui se va face în ziua de 13 septembrie, el fiind înscris în sinaxar şi în calendarele noastre bisericeşti. „Îngerul nevoinţelor pe umeri luându-l, lui Hristos ai urmat Cuvioase Ioane, în peşteră nevoindu-te, cu răceala pietrei te-ai împrietenit şi podoaba pustniciei ai dobândit. Pentru aceasta în cântări te lăudăm zicând: Bucură-te, Preacuvioase Părinte Ioane, lauda Prislopului” (Condacul sfântului).
