Sfântul Cuvios Nicodim de la Tismana (26 decembrie)

Acatistul Sfântului Nicodim cel Sfințit de la Tismana

Viaţă monahală la români începe încă din primele veacuri creştine, în alte pagini ale acestei cărţi, am înfăţişat strădaniile duhovniceşti ale cuvioşilor monahi daco-romani Ioan Casian şi Cuviosul Gherman, care s-au născut şi s-au călugărit în fosta provincie Sciţia Mică în secolul IV. Mulţi arheologi şi teologi socotesc că la Basarabi (Murfatlar), lângă Constanţa, ar fi fost o aşezare sihăstrească, ale cărei începuturi le aşează în aceeaşi perioadă. In jurul anului 1000 se ridicase o mănăstire de rit răsăritean în cetatea Morisena de pe Mureş (azi Cenad, jud. Timiş), în părţile Sălajului, Buzăului şi Argeşului s-au descoperit urmele unor străvechi aşezări monahale, cu bisericuţe şi chilii săpate în stâncă. Multe numiri de localităţi de pe întreg cuprinsul ţării (Călugăreni, Valea Călugărească, Poiana Călugăriţei, Chilia, Chilii, Mănăstirea, Mănăstioara, Schitu şi altele), arată că acolo existau aşezări călugăreşti, de multe ori dinainte de întemeierea statelor medievale româneşti.

În veacul al XlV-lea a apărut în Biserica Ortodoxă – îndeosebi la Muntele Athos, în Grecia de azi – o mişcare de renaştere teologi-că-spirituală, numită isihasm (de la cuvântul grecesc isihia = linişte), care cerea retragerea totală a călugărului de lume, meditaţie în tăcere şi rostirea neîncetată a „rugăciunii lui Iisus” sau „a inimii”: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Cei mai de seamă reprezentanţi ai acestei mişcări au fost Grigorie Palama, Nicolae Cabasila şi Simeon, toţi trei arhiepiscopi ai Tesalonicului, Grigorie Sinaitul şi alţii. De la Muntele Athos, spiritualitatea isihastă s-a răspândit şi în mănăstirile din Bulgaria, Serbia, Rusia şi ţările româneşti. Unul din reprezentanţii de frunte ai isihasmului pe pământul românesc a fost Sfântul Nicodim de la Tismana.

Cine a fost acesta? Ştirile care le avem în legătură cu originea, copilăria, tinereţea şi întreaga viaţă a lui Nicodim până la venirea lui în Ţara Românească sunt foarte sărace. Mulţi istorici l-au socotit ca fiind grec de neam, sau grec după tată şi sârb după mamă, chiar înrudit cu cneazul Lazăr al Serbiei. Alţii, între care şi marele cărturar Nicolae lorga, susţin că se trăgea dintr-o familie de macedoromâni din jurul oraşului Prilep, din Macedonia. Aşa se explică de ce a venit în părţile noastre şi s-a arătat atât de mult legat sufleteşte de poporul român. Cunoscând câţiva călugări de la Muntele Athos, a plecat cu ei în ascuns, renunţând la toate bogăţiile şi măririle care l-ar
fi aşteptat în ţara lui. S-a oprit la mănăstirea Hilandar, unde egumenul l-a primit ca „frate”. Noul ucenic al Athosului învaţă aici temeinic limbile greacă şi slavonă, dar culege şi multe învăţături din scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale scriitorilor bisericeşti. Credinţa lui jertfelnică, dragostea lui faţă de toţi, râvna spre cele bune şi folositoare, smerenia, posturile şi rugăciunea neîncetată, l-au făcut cunoscut tuturor, încât la vremea cuvenită, după trei ani de ucenicie, a primit îngerescul chip al călugăriei, primind numele Nicodim. A fost hirotonit ierodiacon, iar la scurt timp preot-ieromonah. Preţuit de toţi, după trecerea la cele veşnice a egumenului, soborul mănăstirii l-a ales în fruntea obştii călugăreşti de la Hilandar. S-a dovedit şi în această slujire un neîntrecut gospodar şi bun îndrumător al călugărilor, ostenind zi şi noapte alături de ei, în posturi şi rugăciuni, în copierea de manuscrise şi alte îndeletniciri potrivite cinului călugăresc.

Dorind însă o viaţă mai liniştită, cuviosul Nicodim a plecat în ascuns de la Muntele Athos şi a venit în regiunea Cladova, la locul numit Şaina, în apropiere de Dunăre (în faţa oraşului Drobeta, Turnu Severin de azi), împreună cu ucenicii care s-au strâns în jurul lui, a ridicat acolo o bisericuţă cu hramul Sfânta Treime. Tradiţia populară sârbească îi atribuie şi întemeierea mănăstirilor Vratna şi Manastiriţa, în regiunea Craina. Dar la scurt timp, această regiune a fost ocupată, pentru câţiva ani, de regele Ungariei Ludovic cel Mare, începându-se de îndată şi o puternică lucrare de răspândire a catolicismului, dusă de călugări franciscani, în aceste împrejurări, cuviosul Nicodim a trecut în ţinuturile învecinate din nordul Dunării, pe pământ românesc. Aici a ridicat o altă mănăstire, la Vodiţa, probabil pe locul unei aşezări sihăstreşti mai vechi, ca un centru de apărare ortodoxă la frontiera cu statul maghiar catolic. Cea mai veche menţiune despre prezenţa lui Nicodim în Ţara Românească se face intr-un hrisov al domnitorului Vladislav (Vlaicu) Vodă din anul 1372, prin care oferea o seamă de danii mănăstirii Vodiţa, zidită şi zugrăvită din îndemnul lui Nicodim, „cu munca sa şi a fraţilor” şi cu cheltuiala domnitorului. Prin acest hrisov, mănăstirea era înzestrată cu mai nuilte sate, vesminte şi vase liturgice, scutită de anumite dări către domnie.

Se rânduia apoi ca mănăstirea să devină o „samovlastie”, adică o ctitorie de sine stătătoare, scoasă de sub orice putere din afară,fiind condusă numai prin propriul ei sobor, rânduială folosită la^Athos, pe care cuviosul Nicodim a adus-o şi în Ţara Românească, în timpul şederii la Vodiţa, Nicodim a făcut parte dintr-o solie trimisă la Constantinopol pentru a mijloci o împăcare între Biserica Ortodoxă Sârbă şi Patriarhia ecumenică, între care existau anumite neînţelegeri. Patriarhul Pilotei a acordat atunci cuviosului Nicodim rangul de arhimandrit, cu dreptul de a sfinţi biserici, precum şi părticele din moaştele Sfinţilor Ignatie Teoforul, Ioan Gură de Aur şi ale mucenicului Teofil, care se păstrează până azi, ca odoare de mare preţ, la mănăstirea Tismana.

Cuviosul Nicodjm nu a putut rămâne prea mult în liniştea mănăstirii Vodiţa. încă înainte de anul 1376, ţinutul Severinului, în care era situată şi mănăstirea, a fost ocupat de regatul maghiar, în aceste împrejurări, a pornit în căutarea unui loc mai potrivit pentru a ridica un nou aşezământ de viaţă călugărească. Acest loc a fost găsit în părţile de nord ale Olteniei, pe valea râului Tismana, la poalele munţilor. Se pare că, datorită felului în care şi-a îndeplinit misiunea încredinţată la Constantinopol, s-a bucurat acum şi de anumite ajutoare materiale din partea cneazului Lazăr al Serbiei. Lucrările de zidire au durat mai mulţi ani, sub domnitorii Radu I (c. 1377-c. 1383) şi Dan I (c. 1383-1386), care au şi oferit o seamă de danii. Un fapt îmbucurător a fost acela că prin anii 1383-1384 Severinul a reintrat în stăpânirea Ţării Româneşti. Cuviosul Nicodim a putut astfel să preia şi conducerea mănăstirii Vodiţa. în felul acesta, a cârmuit cu vrednicie amândouă mănăstirile, până la moarte. Tradiţia îi mai atribuie şi ridicarea primelor aşezări mănăstireşti de la Topolniţa (lângă Vodiţa), Coşuştea – Crivelnic, Gura Motrului şi Vişina, toate în Oltenia, precum şi Prislopul, în Ţara Haţegului. Adevărul este că acestea au fost ctitorite de ucenici de-ai săi, dar în ele s-au ţinut aceleaşi rânduieli de viaţă monahală pe care le-a introdus el la Vodiţa şi Tismana. Cuviosul Nicodim a fost un sfetnic devotat al domnitorului Mircea cel Bătrân (1386- 1418), care a făcut mai multe danii în bani şi moşii celor două mănăstiri. Avem şi câteva ştiri privitoare la activitatea culturală-teologică a lui Nicodim. Este vorba de o corespondenţă pe care a purtat-o cu ultimul patriarh de la Târnovo, din Bulgaria, Sfântul Eftimie, pe care unii istorici îl socotesc „vlah” sud-dunărean. Era un teolog cunoscut şi foarte apreciat în ţările ortodoxe, încât mulţi ierarhi şi teologi îi cereau lămuriri în felurite probleme dogmatice şi morale. S-au păstrat două scrisori ale acestui patriarh către Nicodim de la Tismana: în prima îi răspundea la şase întrebări pe care i le-a pus în legătură cu îngerii, iar în a doua îi dădea lămuriri cu privire la curăţia morală a celor ce doreau să primească Taina Preoţiei. Din cercetarea întrebărilor puse de cuviosul Nicodim reiese că el n-a fost numai un bun organizator al vieţii călugăreşti, ci şi un temeinic cunoscător al Sfintei Scripturi, un călugăr dornic să cunoască şi să adâncească felurite probleme teologice. Prin anii 1404-1405, cuviosul Nicodim a caligrafiat pe pergament un frumos Tetraevanghel în limba slavă bisericească, fiind primul manuscris cu dată sigură scris pe teritoriul ţării noastre. Este un manuscris de o mare frumuseţe artistică, cu multe podoabe (frontispicii, iniţiale, titluri cu litere aurite), cu o ferecătură în aVgint, pe care sunt redate Răstignirea şi învierea Domnului. Se crede că acest frumos manuscris a fost copiat la mănăstirea Prislop, din părţile Haţegului, unde se retrăsese, în dorinţa de a trăi în şi mai mare singurătate.

Încă din timpul vieţii, cuviosul Nicodim a fost învrednicit de Dumnezeu cu darul facerii de minuni. Se ştie de trecerea lui şi a ierodiaco-nului său, îmbrăcaţi în odăjdii, prin foc, fără ca acesta să se atingă de ei; de vindecarea unei tinere, rudă cu regele Sigismund al Ungariei, stăpânită de un duh necurat şi de alte fapte minunate. Pentru toate acestea, dreptcredincioşii creştini l-au socotit ca „sfânt” încă din timpul vieţii. Pentru ultima oară este pomenit în viaţă la 23 noiembrie 1406, la Tismana, când Mircea Vodă cel Bătrân a dat un nou hrisov mănăstirii şi „părintelui şi rugătorului domniei mele, popii Nicodim”. Peste o lună, la 26 decembrie 1406, cuviosul Nicodim a fost chemat de Domnul la Sine. A fost îngropat în mormântul dinainte pregătit în apropierea bisericii mănăstirii Tismana, care se vede şi azi. îndată după moarte, la mormântul său s-au petrecut fapte minunate, mai ales vindecări de boli, semn că Dumnezeu îl învrednicise cu cununile sfinţeniei. Cuvioşii călugări din obştea Tismanei le-au scos si le-au pus într-o raclă, care a fost aşezată cu cinste în biserica mănăstirii. Tradiţia spune că, după mai mulţi ani, fiind în primejdie de a fi luate, Sfântul Nicodim s-a arătat în vis unui călugăr, apoi egumenului, poruncindu-le să-i ascundă moaştele, lăsând numai un deget de la mână pentru mângâierea credincioşilor. Ele au fost ascunse în locuri tainice, dar cu timpul li s-a pierdut urma, încât astăzi nu se ştie unde sunt. La mănăstirea Tismana se mai păstrează doar degetul de care am pomenit şi câteva obiecte care i-au aparţinut: o cruce de plumb, un epitrahil şi o bederniţă. Pentru viaţa sa îmbunătăţită, ca şi pentru minunile sale şi multele sale osteneli întru slujirea lui Dumnezeu şi a credincioşilor, Sfântul Nicodim este prăznuit cu evlavie în fiecare an la 26 decembrie, a doua zi de Crăciun, când este şi sărbătoarea numită Soborul Maicii Domnului. Slujba lui apare, la această dată, aproape în toate Mineiele pe luna decembrie, care s- au tipărit în limba română. Anumiţi imno-grafi au alcătuit apoi Acatistul şi Paraclisul Sfântului Nicodim. Chipul său este zugrăvit în multe biserici româneşti, mai ales din Oltenia. Sfântul Nicodim rămâne, îndeosebi pentru noi, credincioşii români, ca o adevărată pildă de trăire duhovnicească, ca un mare apărător al credinţei ortodoxe, ca un înnoitor al vieţii călugăreşti pe pământ românesc. Pentru toate acestea, se cuvine să-l cinstim şi să cercetăm mănăstirile ctitorite de el la Vodiţa şi mai ales la Tismana şi să-l rugăm: „Sfinte prea cuvioase părinte Nicodime, primind a noastră umilă rugăciune, mijloceşte nouă mila Celui prea înalt. Izbăveşte-ne cu folosinţa ta, preafericite, de relele ce vin asupra noastră, ca neîncetat să te slăvim. Roagă-te Stăpânului pentru noi nevrednicii, să ierte greşalele noastre şi să ne dea dragoste curată şi putere a face tot binele spre slava prea Sfântului Său nume”. (Din rugăciunea de la Acatistul Sfântului Nicodim).