Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț (15 noiembrie)

Acatistul Sfântului Paisie Velicikovski

Unul din marii nevoitori şi înnoitori ai monahismului românesc din veacul al XVIII-lea a fost stareţul Paisie Velicicovschi de la mănăstirea Neamţ. „Curgerea vieţii” lui o cunoaştem din cele scrise de el însuşi şi de unii dintre ucenicii lui de la Neamţ. Se născuse în oraşul Poltava din Ucraina – el însuşi mărturisind că este „malorusian” – în ziua de 21 decembrie 1722, zi de pomenire a morţii marelui mitropolit Petru Movilă al Kievului, fapt pentru care a primit din botez numele acestuia. Era al 11-lea din cei 12 copii ai preotului Ioan, slujitor la catedrala Uspenia (Adormirea) şi al presbiterei Irina, călugărită spre sfârşitul vieţii în mănăstirea Pocrov din acelaşi oraş, sub numele de Iuliana. Bunicul şi străbunicul fuseseră tot preoţi în Poltava, iar alte rude îmbrăţişaseră îngerescul chip al călugăriei. Rămas orfan de tată la vârsta de patru ani a fost crescut de mama sa şi de un frate mai mare Ioan, preot la biserica la care slujise şi tatăl lor. A învăţat carte la şcoala parohială de aici, după care s-a înscris la vestita Academie din Kiev, înfiinţată de mitropolitul de neam român Petru Movilă.

Cursurile şcolii erau împărţite în trei cicluri, având cu totul 12 ani de studii. Tânărul Petru a urmat numai primul ciclu, cu patru clase inferioare, în care se învăţau limbile greacă, slavă şi polonă, gramatica şi sintaxa. A părăsit apoi şcoala, în 1740, intrând în mănăstirea Liubieţchi, pe Nipru, iar după trei luni în mănăstirea Medvedovschi, în dreapta Niprului, aflată pe atunci sub stăpânire polonă. Aici a fost tuns rasofor, la praznicul Schimbării la faţă din anul 1741, primind numele de Platon. Din pricina prigoanelor venite din partea catolicilor şi a uniţilor din regatul polon, tânărul monah a fost nevoit să se reîntoarcă la Kiev, unde a intrat în cunoscuta Lavră Pecerska, făcând icoane de aramă.

Cuprins de râvnă spre o viaţă duhovnicească mai înaltă, în 1742 şi-a îndreptat paşii spre ţările româneşti. A trăit vreo patru ani în schiturile Dălhăuţi, Trăisteni, Poiana Mărului şi Cârnu, situate la întorsura Carpaţilor, sub munte, în fostul judeţ Râmnicul Sărat. Acolo a avut prilejul să cunoască pe schimonahii Vasile de la Poiana Mărului, Onufrie de la Cârnu şi alţi părinţi cu viaţă aleasă, care au contribuit la formarea lui sufletească şi la întărirea dragostei lui faţă de rânduielile vieţii călugăreşti. După patru ani se îndreaptă spre Muntele Athos, în nădejdea că în această „grădină a Maicii Domnului”, sufletul său va fi răsplătit cu aflarea unei atmosfere de înaltă vieţuire duhovnicescă. Spre regretul lui, a rămas dezamăgit, căci Athosul era atunci într-o stare tristă, cu mănăstiri robite de turci şi silite să se răscumpere cu mari sume de bani, multe din ele fiind în stare de ruină, de neorânduială, cu călugări de neamuri felurite, care se învrăjbeau între ei. Platon rasoforul nu s-a descurajat însă, ci s-a aşezat într-o chilie în jurul mănăstirii Pantocrator. Pe la începutul anului 1750 a venit la Athos stareţul Vasile de la Poiana Mărului, care l-a călugărit deplin, primind rânduiala „schimei mici”, dându-i numele de Paisie.

Ajungând pe o înaltă treaptă a desăvârşirii morale, monahul Paisie a început să fie preţuit de fraţii săi de călugărie, încât, pe nesimţite s-au strâns ucenici în jurul lui. Curând numărul ucenicilor a sporit în aşa măsură, încât s-a simţit nevoia unui preot-duhovnic. În această situaţie, fraţii au stăruit pe lângă povăţuitorul lor să primească darul preoţiei. Şi astfel, în anul 1758, Paisie a fost hirotonit preot (ieromonah) şi duhovnic de către un episcop cu numele Grigorie. Când numărul fraţilor a crescut şi mai mult, a cerut îngăduinţa ca să ridice un schit, cu hramul Sfântul Prooroc Ilie, tot pe moşia mănăstirii Pantocrator. Aici fraţii au zidit din temelie o biserică, 15 chilii şi alte clădiri trebuitoare. Paisie, considerat ca un „stareţ” al lor, a început aici revizuirea vechilor traduceri slave din scrierile Sfinţilor Părinţi şi mari asceţi, după originalul grecesc. Lipsa de chilii pentru cei 64 de fraţi, ca şi neînţelegerile dintre monahii greci şi slavi, l-au îndemnat pe Paisie să părăsească Sfântul Munte în 1763 şi să se reîntoarcă în ţările româneşti, pline de mănăstiri mari, vechi ctitorii ale evlavioşilor noştri domnitori. Pentru început s-au aşezat în schitul Vărzăreşti, între Focşani şi Râmnicu Sărat. De aici s-au îndreptat spre Iaşi, unde au fost primiţi cu multă dragoste de mitropolitul Gavriil Calimachi, care le-a oferit mănăstirea Dragomirna, ctitoria mitropolitului Anastasie Crimca, cu toate proprietăţile ei. Şi astfel, în anul 1763, la Dragomirna, care până atunci avea un număr neînsemnat de călugări, a început o viaţă nouă, de muncă şi de rugăciune. De îndată s-au îndreptat spre această nouă vatră de trăire duhovnicească noi vieţuitori, români, ucrainieni sau ruşi.

Stareţul Paisie a întocmit un „aşezământ” sau „îndreptar”, deci un fel de regulament, în 28 de puncte, cu felurite rânduieli privitoare la viaţa monahală de aici. A introdus pravila folosită în schitul Sfântul Ilie, ale cărei îndatoriri de căpetenie erau: viaţa de obşte, ascultarea, smerenia, sărăcia, munca, slujbele după tipic, respectarea rânduielilor călugăreşti, mărturisirea păcatelor şi altele, în acelaşi timp, stareţul a continuat traducerea unor scrieri ascetic-mistice din greceşte, în slavoneşte şi româneşte, ori a corectat traducerile vechi (din Antonie cel Mare, Macarie, Marcu Ascetul, Teodor Studitul, Pilotei Sinaitul, Grigorie Sinaitul, Simeon Noul Teolog şi alţii). El însuşi a întocmit o lucrare despre Rugăciunea minţii, în şase capitole. Zilnic ţinea cuvântări în faţa obştei, într-o zi în româneşte, în alta slavoneşte, dat fiind numărul mare de călugări de origine slavă.

În 1775, însă, toată această frumoasă lucrare duhovnicească şi culturală a luat sfârşit, căci în urma ocupării Moldovei de nord (Bucovina) de către imperiul austriac catolic, stareţul, cu întreaga obşte, au fost nevoiţi să părăsească Dragomirna. Cu încuviinţarea aceluiaşi mitropolit Gavriil Calimachi, Paisie, cu 200 din cei 350 de fraţi, s-au aşezat la mănăstirea Secu, unde au fost chemaţi de egumenul Eftirmie, cu tot soborul. S-a continuat şi aici pravila de la Dragomirna timp de patru ani, cu slujbe, cuvântări, mărturisirea păcatelor şi traduceri din operele marilor asceţi răsăriteni. Au fost zidite noi chilii pentru a putea fi adăpostită şi obştea de la Dragomirna.

În anul 1779, la dorinţa domnitorului Constantin Moruzi, lui Paisie i s-a încredinţat şi egumenia mănăstirii Neamţ, cea mai veche şi mai luminoasă vatră a monahismului din Moldova. Lăsând la Secu pe duhovnicul Ilarion, el, cu o parte din fraţi, s-a mutat la Neamţ. Şi aici a introdus aceleaşi rânduieli de viaţă pe care le trăise la Athos şi în cele două mănăstiri moldovene, adică: viaţă de obşte, slujbe după tipic, predici, grijă pentru bolnavi, bătrâni şi călători, mărturisirea gândurilor către părinţii duhovniceşti, munca la câmp sau în diferite ateliere. S-au ridicat noi chilii, o casă pentru oaspeţi şi un spital. Numărul vieţuitorilor nemţeni s-a ridicat la 700, între care erau moldoveni, munteni, transilvăneni, ruşi, ucrainieni, bieloruşi, greci, bulgari, sârbi şi chiar foşti necreştini trecuţi la Ortodoxie. S-au continuat şi aici traducerile din scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale marilor asceţi în limbile română şi slavonă; s-a format chiar o adevărată „şcoală” de traducători. O traducere a Filocaliei, în slavo-rusă, întocmită de Paisie, a apărut la Petersburg, în 1793. În felul acesta, prin strădaniile stareţului Paisie, mănăstirea Neamţ a devenit cel mai însemnat centru de cultură teologico-ascetică din ţările române.

Presimţindu-şi sfârşitul, Paisie (ridicat în 1790 la cinstea de arhimandrit) a început să-şi scrie viaţa, dar lucrarea a rămas neterminată, căci a trecut la cele veşnice la 15 noiembrie 1794; a fost îngropat în biserica mare a mănăstirii Neamţ, unde i se vede şi azi mormântul. Rânduielile introduse de stareţul Paisie în schitul Sfântul Ilie, dar mai ales în cele trei mănăstiri moldovene pe care le-a cârmuit, au avut o influenţă binefăcătoare asupra altor mănăstiri şi schituri, nu numai din ţările româneşti, ci şi din Rusia. Ucenici de-ai săi – ucrainieni, ruşi şi bieloruşi – pregătiţi de el pentru îndrumarea vieţii duhovniceşti, s-au răspândit în peste o sută de mănăstiri ruseşti, ducând pretutindeni acelaşi duh nou de viaţă spirituală (mănăstirile Valaam, Solovăţ în nord, Alexandru Nevski în Petersburg, Optina în centrul Rusiei, Simonov şi Novospask în Moscova, Lavra Pecerska în Kiev, Noul Athos în Caucaz şi altele). Mişcarea spirituală „paisiană” a influenţat şi pe unii gânditori ruşi din veacul al XlX-lea.

După cum era şi firesc, influenţa paisiană, de ascetism şi cărturărie, a fost deosebit de puternică şi în mănăstirile Moldovei, învăţăturile şi rânduielile marelui părinte au fost introduse în primul rând prin ucenicii săi direcţi: Sofronie, urmaşul său la stăreţia Neamţului, Gherontie şi Dorotei, traducători din limba greacă, Onoriu, îngrijitorul bolniţelor, Platon, care i-a scris viaţa, ierodiaconul Ştefan, care a tradus din slavo-rusă Vieţile sfinţilor, în 12 volume, ierodiaconul Grigorie, viitor mitropolit al Ţării Româneşti, care a tradus zeci de lucrări teologice din greceşte şi alţii, în duhul lui Paisie a trăit şi marele mitropolit al Moldovei Veniamin Costachi, deşi nu i-a fost ucenic direct. Toţi cei care au cercetat viaţa şi nevoinţele stareţului Paisie, l-au considerat ca un adevărat „sfânt” sau „cuvios”. Din aceste motive, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a procedat, în 1988, la canonizarea lui. Preoţii, călugării şi credincioşii români au de asemenea datoria de a-l cinsti, pentru că el a trăit peste trei decenii pe pământ românesc, unde şi-a desfăşurat bogata sa lucrare de reînnoire a monahismului ortodox de pretutindeni.