Sfântul Cuvios Sofronie de la Cioara (21 octombrie)

Acatistul Sfintilor Visarion, Sofronie si Oprea

Între cei mai însufleţiţi apărători ai credinţei ortodoxe din Transilvania românească, pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, se numără şi cuviosul ieromonah Sofronie din satul Cioara (azi Săliştea, jud. Alba). Ca şi despre alţi apărători ai Ortodoxiei, se cunosc puţine lucruri din viaţa sa. Se născuse într-o familie preoţească din sat, primind din botez numele Stan. Probabil a învăţat carte în familie ori la vreun schit românesc, după care a fost hirotonit preot de mir în satul său. Rămas văduv, s-a călugărit, probabil la Cozia, strălucita ctitorie a lui Mircea cel Bătrân. Reîntors la Cioara, şi-a făcut „o ţâr de schit în mijlocul codrului, mai ca la un mii depărtare de sat, locuind acolo şi rugându-se lui Dumnezeu pentru sufletul lui şi unde ţinea vo tri sau patru copilaşi la învăţătură de pomană”, cum se preciza într-o plângere a credincioşilor către autorităţi.

În primăvara anului 1757, primarul ungur din Vinţul de Jos, însoţit de alţi 12 unguri, iau distrus schitul şi chiliile din jur, făcându-le una cu pământul. Sofronie a scăpat cu fuga, pribegind apoi prin diferite sate. Era tocmai în vremea când acţiunile represive împotriva preoţilor şi credincioşilor ortodocşi atinseseră punctul culminant, într-un impresionant memoriu din anul 1757, credincioşii ortodocşi declarau: „A venit vremea că ne-am dus la mormintele morţilor şi am zis: Ieşiţi morţi din gropi, să intrăm noi de vii, că nu mai putem răbda pedepsele ce ne vin de la popii uniţi şi de la domnii ţării. Pe nime nu-i doare de noi, nici pe domnii cei săseşti, nici pe domnii cei nemţeşti, nici pe cei ungureşti. Că toate temniţele le-au umplut de noi pentru legea cea grecească (ortodoxă, n.n.) şi atâta ne-au prădat, venind cu cătane (soldaţi, n.n.) pe capul nostru, cât nu ştim cu ce o să plătim porţia împăratului”.

Treptat, această stare de nemulţumire generală ia forma unei adevărate răscoale religioase, urmărind înlăturarea uniaţiei. în toamna anului 1759, în fruntea acestei mişcări populare antiuniate se găsea cuviosul Sofronie de la Cioara, cutreierând numeroase sate din judeţul Hunedoara, cerând credincioşilor să alunge preoţii uniţi şi să rămână statornici în credinţa ortodoxă. Datorită acestei acţiuni, în jurul praznicului Crăciunului din anul 1759, a fost arestat şi închis în satul Bobâlna, lângă Orăştie. Vestea arestării lui s-a răspândit curând, încât la 13 februarie 1760, Sofronie a fost eliberat de vreo 600 de credincioşi-ţărani, conduşi de preotul Ioan din Sălişte, unul din colaboratorii săi apropiaţi. De acum Sofronie se îndreaptă spre Munţii Apuseni, unde apărarea era mai uşor de organizat. Ca şi Visarion Sărai, cu 15 ani în urmă, era întâmpinat şi el de preoţii şi credincioşii din satele din jurul Abrudului şi Câmpenilor, ţinându-le predici prin care îi îndemna să ţină „ legea Ierusalimului”, declarându-se ortodocşi. Au fost alarmate până şi autorităţile centrale, încât, la 3 iunie 1760, în „Conferinţa ministerială” de la Viena, se cere arestarea şi întemniţarea lui Sofronie, urmând ca apoi să fie omorât, într-adevăr, a fost arestat de un locotenent maghiar în biserica din Abrud, dar când trebuia să intre cu el în Zlatna, a fost atacat de vreo şapte mii de români, încât a fost nevoit să-l elibereze.

Această strălucită biruinţă a determinat pe Sofronie să convoace, la 10-11 august 1760, o adunare („ sinod “) de preoţi şi credincioşi, în cadrul căreia s-au redactat memorii către împărăteasa Maria Tereza şi către Guvernul transilvan, prin care cereau episcop ortodox, restituirea bisericilor şi a sesiilor parohiale luate de preoţii uniţi, eliberarea celor închişi pentru credinţa ortodoxă şi respectarea libertăţii religioase. Mişcarea antiuniată s-a întins cu repeziciune în toată Transilvania, ajungând până în Sătmar şi Maramureş, unde circulau proclamaţii şi scrisori de la Sofronie. Aveau loc şi acolo adunări populare, în care preoţii şi credincioşii hotărau întoarcerea la Ortodoxie (Santău, Dorolţi, Corni, Gherdani, Budeşti etc.), încât în anul 1761 episcopul rutean Manuil Olszavski din Muncaci a fost nevoit să cerceteze satele sătmărene, ajutat de reprezentanţii organelor locale de stat, şi să impună din nou uniaţia. Datorită acestei mişcări generale româneşti, împărăteasa Maria Tereza şi autorităţile din Transilvania au fost constrânse să dea o nouă orientare politicii lor religioase. La 20 octombrie 1760, împărăteasa înştiinţa, pentru prima oară, că va numi o comisie care să cerceteze plângerile românilor transilvăneni, iar cei arestaţi pentru credinţă vor fi eliberaţi.

Era o adevărată capitulare, de care Sofronie a ştiut să profite, începând o acţiune energică de organizare a Bisericii Ortodoxe (se intitula chiar „vicar” al Sfântului Sinod din Carloviţ), ajutat de câţiva preoţi de mir şi călugări. Pretutindeni convoca sinoade, adică adunări de preoţi şi credincioşi, îndemnându-i să rămână statornici în credinţa ortodoxă. Cel mai important dintre ele a fost „sinodul” de la Alba Iulia din 14-18 februarie 1761. Hotărârile sinodului au fost fixate în 19 puncte şi înaintate Guvernului, între doleanţele românilor ortodocşi figurau: eliberarea celor întemniţaţi (credinciosul Oprea Miclăuş, preoţii Moise Măcinic din Sibiel, Ioan din Galeş, Ioan din Aciliu, Ioan din Sadu), încetarea persecuţiilor împotriva ortodocşilor şi libertate religioasă deplină. „Sinodul” de la Alba Iulia este considerat punctul culminant al răscoalei lui Sofronie şi unul din marile fapte istorice bisericeşti din veacul al XVIII-lea. De altfel, întreaga mişcare condusă de Sofronie poate fi considerată ca o biruinţă deplină a Ortodoxiei în Transilvania, întrucât zeci de sate au părăsit uniaţia. Tot ce se lucrase timp de 60 de ani era acum zdruncinat.

În astfel de împrejurări, împărăteasa Maria Tereza a trimis în Transilvania pe generalul Nicolae Adolf von Bucow, în calitate de comandant al forţelor militare de aici; odată cu el au fost trimise şi noi unităţi de cavalerie şi infanterie. Tot atunci a venit şi episcopul ortodox sârb de la Buda, Dionisie Novacovici, primul ierarh pentru românii ortodocşi din Transilvania, din 1701, de când li se desfiinţase străvechea Mitropolie din Alba Iulia. În astfel de împrejurări defavorabile, Sofronie a fost silit să ajungă la o înţelegere cu Bukow, semnând chiar şi o proclamaţie către credincioşii ortodocşi. Cu aceasta, misiunea lui poate fi socotită ca încheiată. Nu se ştie când anume a trecut munţii în Ţara Românească. Se crede că a ajuns egumen al schitului Robaia, aflat sub ascultarea mănăstirii Argeş. De acolo, urmărea viaţa bisericească a fraţilor săi din Transilvania şi ajuta pe bejenarii nevoiţi să-şi părăsească locurile natale şi să se stabilească în zonele sudice ale Carpaţilor. Nu ştim unde şi când şi-a sfârşit zilele. În Transilvania, din dispoziţia generalului Bukow, s-a întocmit o statistică a clerului şi a credincioşilor români, fie ortodocşi, fie uniaţi, precum şi a bisericilor lor. Cu acest prilej, peste 500 de biserici au fost atribuite în mod abuziv uniţilor; zeci de sate au fost declarate, în acelaşi mod, ca uniate. Tot din dispoziţia sa au fost distruse cu tunurile sau arse majoritatea din cele aproximativ 200 de mănăstiri şi schituri care existau pe atunci în Transilvania, în urma comiterii acestei barbarii, practic, n-a mai rămas urmă de viaţă monahală ortodoxă în Transilvania. Prin înfiinţarea a două „regimente de graniţă”, din ordinul aceluiaşi Bukow, în care erau primiţi numai uniaţi, mii de credincioşi ortodocşi din satele din sudul Transilvaniei au fost nevoiţi să-şi părăsească locurile natale şi să se refugieze în alte părţi. în felul acesta, generalul Bukow poate fi socotit ca adevăratul întemeietor al Bisericii unite din Transilvania.

Revenind la ieromonahul Sofronie, menţionăm că în şedinţa sinodală din 28 februarie 1950 a fost trecut şi el în rândul cuvioşilor mărturisitori, alături de Visarion Sărai şi Oprea Miclăuş, canonizarea solemnă având loc la Alba Iulia la 21 octombrie 1955. Cinstirea lor cu laudă se face de atunci în fiecare an, în această zi, când ne rugăm: „De aceea, voi care aţiodrăslit din Biserica ortodoxă transilvană şi acum vă bucuraţi de cinstirea mucenicilor şi a mărturisitorilor lui Hristos, primiţi rugăciunile noastre şi mijlociţi pentru noi înaintea Bunului şi Milostivului Dumnezeu Celui în Treime preamărit! Ocrotiţi cu rugăciunile voastre turma cea dreptmăritoare, care vă cinsteşte ca pe nişte stâlpi neclintiţi ai dreptei credinţe. Rugaţi-vă Domnului ca să întărească dragostea şi unitatea de credinţă dintre fraţi!” (din rugăciunile de la Acatistul celor trei mărturisitori).