Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica (11 aprilie)

Acatistul Sfântului Calinic de la Cernica

A fost unul din marii „părinţi duhovniceşti” ai veacului al XIX- lea. Viaţa lui este descrisă pe larg de unul din numeroşii lui „ucenici”, arhimandritul Anastasie Baldovin. S-a născut Ia Bucureşti, la 7 octombrie 1787, în familia bunilor credincioşi Antonie şi Floarea (călugărită, spre bătrâneţe, la mănăstirea Pasărea, sub numele Filoteia). La vârsta potrivită, a fost dat la învăţătură la una din şcolile care existau pe atunci în Bucureşti, în preajma unei biserici, poate la Colţea sau la Sfântul Gheorghe. Atmosfera de rugăciune şi aleasă viaţă creştină din familie au influenţat mult viaţa lăuntrică a tânărului Constantin, cum se numea din botez. De aceea, în martie 1807, deci înainte de-a fi împlinit vârsta de 20 de ani, şi-a îndreptat paşii spre mănăstirea Cernica, din apropierea Bucureştilor, unde va fi venit adeseori, ca să ia parte la slujbe şi să asculte cuvânt de învăţătură de la stareţul Gheorghe (1806) sau de la alţi părinţi cu viaţă aleasă, în anul următor, duhovnicul său, Pimen, a cerut stareţului Timotei să-l îmbrace în „îngerescul chip al călugăriei”. Şi astfel, la 12 noiembrie 1808, tânărul Constantin devine monahul Calinic. După o lună, episcopul bulgar Sofronie de Vraţa, refugiat în Bucureşti din cauza turcilor, l-a hirotonit ierodiacon, în biserica Sfântul Nicolae de la Cernica.

Îndrumat de duhovnicul său Pimen, a început o viaţă de aspre nevoinţe călugăreşti, cu post, rugăciune, muncă, citiri din Sfânta Scriptură sau din lucrările Sfinţilor Părinţi şi scriitorilor bisericeşti. Prin 1812 a fost trimis, împreună cu părintele său duhovnicesc, la mănăstirea Neamţ, ca să strângă ajutoare pentru refacerea bisericii Sfântul Nicolae, distrusă de un cutremur. Cu acest prilej, a putut cunoaşte străvechea ctitorie domnească, cu aleasa ei viaţă duhovnicească, precum şi alte mănăstiri moldovene, în 1813 a fost hirotonit ieromonah, în biserica Batiste din Bucureşti, de către arhiereul Dionisie Lupu, viitor mitropolit al ţării, iar după doi ani hirotesit duhovnic şi rânduit mare eclesiarh al mănăstirii. Prin 1817 a plecat la Muntele Athos, unde a stat aproape un an, reuşind să cunoască îndeaproape viaţa călugărească de acolo şi să culepgă multă învăţătură, care îi va fi de folos în ostenelile sale de mai târziu. La 14 decembrie 1818, în urma morţii stareţului Dorotei, obştea de la Cernica a ales în locul său pe ieromonahul Calinic. Deşi avea numai 31 de ani nu s-a ţinut seama, însă de vârstă, ci au tras greu în cumpănă învăţătura lui şi mai cu seamă smerenia, răbdarea, dragostea faţă de toţi, viaţa lui de rugăciune, post şi muncă neîncetată. Doi ani mai târziu a fost hirotesit arhimandrit.

Cei 32 de ani de stăreţie la Cernica constituie o perioadă de neîncetate strădanii pentru ridicarea vieţii călugăreşti de acolo, pentru buna îndrumare a vieţuitorilor, pentru înzestrarea mănăstirii cu noi lăcaşuri de închinare şi chilii pentru şcolarizarea tineretului. Vom spicui doar câteva din multele aspecte ale activităţii lui la Cernica. Aproape toate ostenelile sale au fost închinate ridicării vieţii duhovniceşti din mănăstirea pe care o cârmuia. Astfel, a întemeiat mai multe ateliere, în care monahii îşi pregăteau singuri cele trebuitoare pentru îmbrăcăminte (rase, potcapuri etc.). Cei ştiutori de carte, se ocupau cu copierea de manuscrise, mai ales din scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale marilor îndrumători ai vieţii călugăreşti. Obştea monahală creştea mereu, încât în 1838 erau 300 de călugări, iar în 1850 numărul lor ajunsese la 350. Dintre ei s-au ridicat multe personalităţi ale vieţii bisericeşti, ca arhiereul Ioanichie Stratonichias, originar din Transilvania, retras spre sfârşitul vieţii la Cernica, protosinghelul Naum Râmniceanu, un cunoscut cronicar, arhimandritul Veniamin Catulescu, profesor de Religie la Colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti, Pimen, fost egumen la Tismana, Anastasie Baldovin, ucenicul şi biograful lui Calinic, Nicandru, urmaşul său în stăreţie şi alţii.

În acelaşi timp, stareţul Calinic era un bun îndrumător al numeroşilor credincioşi care cercetau mănăstirea; era cunoscut atât prin rugăciunile sale tămăduitoare, cât şi prin faptele de milostenie. De pildă, în 1821 a hrănit în mănăstire, timp de câteva luni, un număr mare de locuitori din Bucureşti şi din împrejurimi, refugiaţi la Cernica de frica turcilor. Numeroase milostenii a făcut în diferite părţi ale ţării şi chiar peste hotarele ei. Pentru copiii din satul Cernica a înfiinţat o şcoală, cu dascăl plătit de mănăstire. A fost preocupat în permanenţă de zidirea sau de refacerea unor lăcaşuri de închinare. De pildă, încă din primii ani de stăreţie s-a ocupat de zugrăvirea bisericii Sfântul Nicolae din incinta mănăstirii.

Între anii 1832-1836, a zidit din temelie biserica cu hramul Sfântul Gheorghe, din ostrovul mănăstirii, cu bani primiţi din partea arhiereului Ioanichie Stratonichias. Fiind distrusă la scurt timp de un cutremur, stareţul a început rezidirea ei, fiind terminată în 1842. Tot atunci s-a ridicat o nouă stăreţie, iar pentru îngrijirea călugărilor bolnavi, a construit o bolniţă, ambele în ostrovul mănăstirii. Tot atunci s-a ridicat şi clopotniţa, care străjuieşte până astăzi întreaga mănăstire.

În anul 1846 a început zidirea bisericii cu hramul Sfânta Treime de la Pasărea, mănăstire aflată, încă de la întemeiere, sub oblăduirea directă a Cernicăi; s-a zidit din banii săi şi din daniile unor credincioşi. Cu câţiva ani în urmă ridicase, tot la Pasărea, biserica cimitirului. Din darurile testamentare ale unei credincioase, stareţul a zidit biserica Adormirea din Câmpina, întemeind şi o şcoală în jurul ei. Din banii mănăstirii, precum şi din propriile sale danii, s-au ridicat bisericile din satele Bueşti şi Sohatu, au fost ajutate mănăstirile Ghighiu şi Poiana Mărului, schitul Icoana din Bucureşti, precum şi câteva biserici săteşti.

În 1850, după 43 de ani de viaţă în mănăstire, dintre care 32 de ani de cârmuire a obştei monahale, stareţul Calinic a fost chemat la înalta slujire arhierească, încă după moartea mitropolitului Grigorie Dascălul (1834), domnitorul Alexandru Ghica îl sfătuise să primească scaunul mitropolitan, dar a refuzat, socotindu-se nevrednic de o asemenea înaltă cinstire. Dar în anul 1850, când erau vacante toate cele patru scaune vlădiceşti din Ţara Românească, domnitorul de atunci, Barbu Ştirbei, care avea o mare admiraţie faţă de stareţul mănăstirii ctitorite de strămoşul său, vornicul Cernica Ştirbei, l-a convins să accepte cârmuirea unei eparhii.

Şi astfel, la 14-15 septembrie 1850 a fost ales în străvechiul scaun episcopal de la Râmnicu Vâlcea. A fost hirotonit arhiereu în catedrala mitropolitană din Bucureşti, la 26 octombrie 1850, praznicul Sfântului Dumitru, iar înscăunarea i s-a făcut la 26 noiembrie, la Craiova, întrucât reşedinţa episcopală din Râmnic era distrusă în urma unui incendiu. Chemat la această înaltă slujire, noul ierarh a găsit în eparhie o moştenire foarte grea, care se cerea grabnic îndreptată. De 10 ani eparhia era condusă de locţiitori, reşedinţa şi catedrala episcopală erau distruse, numărul preoţilor era insuficient, puţin pregătiţi şi cu o stare materială grea, seminarul închis, în urma revoluţiei din 1848, lăcaşurile de închinare neîngrijite sau în paragină, iar unele chiar închise. Deşi înaintat în vârstă, noul episcop a purces de îndată la îndreptarea acestor triste stări de lucruri, îndată după înscăunare, si a cercetat eparhia, a rânduit protopopi, a hirotonit noi preoţi, în 1851 a redeschis seminarul, întâi la Craiova, după care, în 1854, l-a mutat la Râmnic; a deschis „şcoli protopopeşti” pentru pregătirea cântăreţilor bisericeşti. După ce şi-a mutat reşedinţa la Râmnic (1854), a început de îndată ridicarea unei noi catedrale episcopale, după planurile întocmite de el însuşi şi cu pictura lui Gheorghe Tattarescu, a refăcut reşedinţa şi bolniţa din incinta Episcopiei, între anii 1859-1864 a ridicat, din banii săi, o biserică nouă la schitul Frăsinei, în Munţii Vâlcii, existent din veacul al XVII lea, rânduind reguli aspre de vieţuire, aşa cum văzuse la Athos şi pe care le respecta el însuşi de când intrase în mănăstire. Planul bisericii a fost conceput de el, iar zugrăvirea a încredinţat-o pictorului braşovean Mişu Popp. Pentru că tocmai atunci a intrat în vigoare Legea secularizării averilor mănăstireşti, episcopul Calinic a rugat pe Alexandru Ioan Cuza ca schitul lui să rămână cu toate bunurile pe care le avea, rugăminte pe care domnitorul, – care îl respecta pentru viaţa lui – i-a acceptat-o.

Iubitor de carte şi sprijinitor al culturii, episcopul Calinic a simţit mereu nevoia unei tipografii proprii. Ca stareţ şi apoi ca episcop, a tipărit câteva cărţi la Bucureşti. Prin 1860, „cu bani împrumutaţi”, după cum mărturisea el însuşi, a pus bazele unei tipografii, proprietatea sa, de sub teascurile căreia au apărut mai multe cărţi de slujbă şi de învăţătură. Se vede că episcopul intenţiona să reînvie, la Râmnic, vremurile de înflorire culturală din timpul marilor săi înaintaşi din secolul al XVIII- lea. Cu un an înainte de moarte, a donat tipografia oraşului Râmnic, cu tot inventarul ei şi cu toate cărţile aflate în depozit. A pus însă condiţia ca tipografia să-i poarte numele şi în viitor şi ca jumătate din veniturile ei să fie folosite pentru întreţinerea şcolilor din oraş şi a elevilor săraci, precum şi a seminariştilor, iar altă jumătate pentru întreţinerea schitului Frăsinei.

Episcopul Calinic a fost şi un însufleţit patriot, în calitatea sa de episcop a luat parte la lucrările Adunării obşteşti a ţării, apoi a fost ales deputat în Divanul Ad-hoc, care a pregătit unirea celor două ţări româneşti, încă din primăvara anului 1857 a trimis o circulară către protopopi şi egumeni, prin care le cerea ca în toate bisericile să se facă rugăciuni „pentru unirea românilor într-o singură voinţă şi cuget, ca să ceară pe cale legiuită viaţa patriei lor”. A făcut parte şi din Adunarea electivă a ţării, care a ales domn pe Alexandru Ioan Cuza. Ataşamentul său faţă de domnul unirii reiese şi dintr-o pastorală adresată protopopilor şi preoţilor din eparhie, prin care-i îndemna să cinstească patria şi pe cârmuitorii ei şi să nu cruţe nici o jertfă pentru binele obştesc, pentru că „cine este bun creştin este şi bun patriot”. În chip deosebit trebuie pusă în lumină sfinţenia vieţii lui. Toţi cei care l-au cunoscut au rămas impresionaţi de multele sale milostenii, de simplitatea sa în îmbrăcăminte, de bunătatea şi de blândeţea sa, de rugăciunile sale tămăduitoare de boli trupeşti, de posturile şi privegherile sale. Biograful său, Anastasie Baldovin, scria că avea liste de persoane cărora le împărţea permanent ajutoare şi că atunci când hirotonea preoţi le dăruia cărţi şi chiar bani de drum. „Era atât de milostiv – scria acesta – încât dacă nu avea ce să dea de milostenie, îşi da hainele de pe Prea Sfinţia Sa şi plângând se ruga de mine nevrednicul ca să caut bani pe unde voi şti, ca să aibă ce să dea la fraţii lui în Hristos, pentru că aşa numea pe săraci şi neputincioşi”. Martori contemporani povestesc mai multe cazuri de vindecări de boii, în urma rugăciunilor episcopului Calinic, cum a fost o tânără din satul Muiereasca, sau fiul meşterului care lucra la construirea catedralei episcopale de la Râmnic.

Viaţa plină de înfrânări pe care o ducea (nu mânca niciodată carne, se odihnea numai pe un scaun de lemn), ca şi bătrâneţea, care se simţea tot mai apăsătoare, l-au îndemnat pe episcopul Calinic să-şi scrie testamentul, între altele, scria că nu lasă nici bani de îngropare şi nici de pomenire, pentru că tot ce-a avut împărţise celor săraci sau îi oferise pentru refacerea clădirilor de la Episcopie, în felul acesta, a înţeles să pună în practică votul călugăresc al „sărăciei de bunăvoie”. Bătrân şi bolnav, s-a retras la mănăstirea Cernica, din mai 1867, încredinţând conducerea vremelnică a eparhiei arhimandritului Grigorie. întrucât Guvernul de atunci i-a refuzat retragerea din scaun – în semn de înaltă preţuire – a rămas în vrednicia de episcop până la sfârşitul vieţii, trimiţând de la Cernica felurite îndrumări arhimandritului Grigorie, pentru bunul mers al treburilor Episcopiei. La Cernica a mai trăit aproape un an, ca un simplu monah, până în ziua de 11 aprilie 1868, când Dumnezeu l-a chemat la Sine. A fost îngropat în tinda bisericii Sfântul Gheorghe, ctitoria sa.

Călugăr smerit la Cernica, apoi conducător al obştei monahale de acolo timp de 32 de ani, episcop la Râmnic peste 18 ani, marele ierarh Calinic a devenit unul din cei mai desăvârşiţi reprezentanţi ai spiritualităţii româneşti. A fost apreciat şi considerat ca un adevărat „sfânt” nu numai de cei care l-au cunoscut, ci şi de urmaşi. Iată ce spunea despre el marele nostru cărturar Nicolaelorga (1871-1940), acum aproape 60 de ani: „Trăind în sfinţenia muncii şi a înfrânării, era socotit ca sfânt de credincioşii din eparhie şi părerile de rău ale tuturora se îndreptară mult timp către mormântul lui, pe care-l voise la Cernica, locul lui de învăţătură şi de pregătire duhovnicească, unde se retrăsese. Trăind până departe, în timpuri noi, pe care el nu le mai înţelegea, nici pentru a le combate, precum ar fi fost datoria sa, cruţat de dânsele, venerat pentru o vârstă ca a sa şi pentru o astfel de viaţă, chiar şi de cei mai antireligioşi din noul curent apusean, care stăpânea statul cel nou, el încheie cu vrednicie şirul curaţilor călugări fără arginţi, al ctitorilor de cărţi şi de clădiri de închinare, al sufletelor de arhierei cari o clipă nu şi-au închipuit că fapta sau gândul lor scapă de sub ochiul privighetor al lui Dumnezeu” (Istoria Bisericii româneşti, vol. II, ed. II, Bucureşti, 1932,.p. 237-238).

Această scurtă prezentare a vieţii şi a faptelor sale ne arată cât de îndreptăţită a fost hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii noastre, din 28 februarie 1950, ca episcopul Calinic să fie trecut în rândul sfinţilor. Canonizarea lui solemnă s-a făcut la Cernica în ziua de 23 octombrie 1955, în prezenţa multor ierarhi români şi străini, a numeroşi călugări, preoţi şi credincioşi; moaştele i-au fost aşezate spre cinstire şi închinare în biserica Sfântul Gheorghe, ctitoria sa. în felul acesta, smeritul stareţ şi ierarh Calinic a devenit unul dintre cei mai de seamă sfinţi ai calendarului ortodox român, pildă vrednică de urmat pentru orice fiu al Bisericii noastre dreptmăritoare. Prăznuirea lui din neam în neam se face în ziua mutării sale la Domnul, adică la 11 aprilie. De atunci încoace, este cinstit prin cântări de laudă, în Minei şi prin slujba Acatistului; chipul său este zugrăvit în multe biserici mănăstireşti şi parohiale, iar numele său este purtat de mulţi credincioşi care îmbracă îngerescul chip al călugăriei. „Pomenirea ta cea purtătoare de lumină, Ierarhe Calinic, veseleşte sufletele celor credincioşi şi atingerea de racla sfintelor tale moaşte sfinţeşte simţirile şi dăruieşte tămăduiri; pentru aceasta, după datorie, te cinstim pe tine şi cu bucurie îţi cântăm: Bucurăte, Sfinte Ierarhe Calinic, de Dumnezeu înţelepţite!” (Din Acatistul Sfântului, Condacul 1).