Sfântul Ierarh Ilie Iorest, Mitropolitul Transilvaniei (24 aprilie)

În anul 1950, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât să fie trecuţi în calendarele ortodoxe româneşti, ca sfinţi şi mărturisitori, câţiva ierarhi, călugări şi credincioşi din neamul nostru, între aceştia se numărau şi Sfinţii Ierarhi şi Mărturisitori Ilie Iorest şi Sava Brancovici, mitropoliţii Transilvaniei. Canonizarea lor – adică trecerea în rândul sfinţilor, după rânduiala ortodoxă – s-a făcut în 1955, la Alba Iulia, oraşul în care sj-au desfăşurat activitatea ca mitropoliţi.
Este firesc să ne întrebăm: cărui fapt se datorează cinstea deosebită de care s-au învrednicit aceşti doi mitropoliţi ai Transilvaniei? Prin ce merite au ajuns să stea în apropierea lui Dumnezeu, să fie consideraţi ca prieteni şi casnici ai Săi şi să mijlocească, prin rugăciunile lor, harul şi ajutorul lui Dumnezeu pentru noi, urmaşii păstoriţilor lor de acum trei veacuri? Pentru a înţelege mai bine viaţa şi lucrarea lor de apărare a Ortodoxiei, sunt necesare câteva lămuriri privind starea politică-naţională a vremii în care au trăit. Biserica Ortodoxă românească din Transilvania de altă dată şi-a desfăşurat activitatea în împrejurări deosebit de vitrege, determinate de asupririle naţionale, sociale şi religioase la care era supus poporul român de aici. Cu toate acestea, Biserica Ortodoxă a avut un rol covârşitor în istoria poporului, fiind singura instituţie românească, în jurul căreia se desfăşura întreaga viaţă naţională, culturală şi religioasă a românilor. Cea mai de seamă instituţie a lor era Mitropolia Ortodoxă, care a avut multă vreme sediul în oraşul Alba Iulia. Se ştie că, după 1541, Transilvania a devenit principat autonom sub suzeranitate turcească, având în frunte principi de naţionalitate maghiară, cu sediul la Alba Iulia. La scurt timp, Dieta ţării a recunoscut ca „recepte” trei confesiuni noi, născute din Reforma protestantă: luterană, calvină şi unitariană, fireşte, pe lângă Biserica romano-cato-lică existentă mai de mult. Doar românii şi credinţa lor ortodoxă au rămas în afara legii, socotiţi ca „toleraţi” în propia lor ţară. în acelaşi timp principii calvini maghiari din Alba Iulia şi cârmuitorii confesiunii calvine (numiţi superintendenţi) au început o lucrare de propovăduire a noii învăţături calvine printre românii ortodocşi. Era o acţiune foarte primejdioasă, căci prin primirea învăţăturii calvine, românii se înstrăinau nu numai de credinţa ortodoxă strămoşească, ci şi de neamul din care făceau parte, adică se maghiarizau. Era un atac direct, care urmărea însăşi distrugerea neamului românesc, în ciuda multelor încercări ale principilor şi superintendenţilor din Alba Iulia de a calviniza pe români, aceştia au rămas statornici în dreapta credinţă, menţinându-se astfel şi fiinţa naţională românească. Un rol important în această lucrare de apărare a Ortodoxiei şi a neamului au avut vlădicii de atunci, -fie mitropoliţii din Alba Iulia, fie episcopii din Vad şi Maramureş -, precum şi smeriţii preoţi din satele noastre, cu puţină învăţătură, dar însufleţiţi de râvnă întru slujirea neamului lor.
Între aceşti apărători ai dreptei credinţe s-a numărat şi mitropolitul Ilie Iorest din Alba Iulia. Se născuse în jurul anului 1600, într-un sat din Transilvania, undeva în părţile învecinate cu Moldova, sau în Maramureş. S-a închinoviat de tânăr în mănăstirea Putna, minunată ctitorie a lui Ştefan cel Mare, în care au vieţuit în curgerea veacurilor, atâţia călugări transilvăneni. După ce a învăţat carte şi rânduielile bisericeşti, a fost călugărit sub numele Iorest – în locul celui de Ilie primit la botez – iar după un timp a fost hirotonit preotieromonah.
O însemnare pe un manuscris, din anul 1637, arată că a fost copiat sub îndrumarea mitropolitului Anastasie Crimca al Moldovei, apoi a „ieromonahului Iorest, egumen”. Presupunem că este viitorul mitropolit, ajuns între timp egumen la Putna, având deci şi preocupări culturale.
În toamna anului 1640 a trecut la cele veşnice mitropolitul Ghenadie II al Transilvaniei. La stăruinţele domnitorului Vasile Lupu al Moldovei, în scaunul vacant a fost ales ieromonahul Iorest de la Putna. Potrivit tradiţiei a fost hirotonit arhiereu la catedrala din Târgovişte, ctitoria lui Neagoe Vodă Basarab, de către mitropolitul Teofil, care păstorea pe atunci, împreună cu alţi arhierei. Fără îndoială că domnitorul Matei Basarab a oferit noului ierarh felurite daruri, aşa cum au primit toţi ceilalţi mitropoliţi ai Transilvaniei. A fost instalat apoi, cu cinstea cuvenită, în catedrala mitropolitană din Alba Iulia, ctitorită de marele domn al unirii, Mihai Viteazul. Dar cu prilejul confirmării sale în demnitatea de mitropolit de către principele Gheorghe Rakoczy I, i s-au impus mai multe îndatoriri, care nu urmăreau altceva decât înlesnirea propagandei calvine printre români, între altele i se cerea să traducă şi să tipărească în româneşte anumite rugăciuni şi cântări calvine, precum şi un Catehism calvinesc. Noul mitropolit n-a îndeplinit, însă, nici una din îndatoririle acestea, ci a rămas statornic în dreapta credinţă, împreună cu păstoriţii săi. S-a interesat îndeaproape de viaţa bisericească din cuprinsul eparhiei: a făcut vizite canonice, a convocat „soborul mare” al Mitropoliei, format din protopopi şi unii preoţi, a făcut hirotonii de preoţi, a terminat de tipărit, la Alba Iulia, Evanghelia cu învăţătură, dată în lucru încă de înaintaşul său, a întreţinut legături cu Moldova. El va fi fost întărit în adevărurile Ortodoxiei şi de Sinodul de la Iaşi, din septembrie-octombrie 1642, care a aprobat Mărturisirea Ortodoxă a mitropolitului român Petru Movilă al Kievului.
Dar tot în anul 1642 calvinii au tipărit, în satul Prisaca, un Catehism calvinesc în româneşte, căruia i s-a dat, câţiva ani mai târziu, cunoscutul Răspuns din partea învăţatului mitropolit Varlaam al Moldovei. Se pare că mitropolitul Iorest s-a împotrivit la tipărirea şi răspândirea Catehismului, fapt care a accentuat nemulţumirile mai vechi pe care le aveau împotriva lui cârmuitorii calvini. Aşa se face că la începutul anului 1643, din ordinul principelui Gheorghe Rakoczy I, s-a convocat „un sinod” de protopopi, preoţi şi mireni, care a hotărât înlăturarea mitropolitului Iorest din scaunul vlădicesc.
Este sigur că la îndepărtarea mitropolitului Iorest din scaun au stat şi motive de ordin politic, determinate de înăsprirea relaţiilor dintre Gheorghe Rakoczy I şi Vasile Lupu, care îl recomandase la ocuparea scaunului mitropolitan. Dar adevăratele motive care au dus la înlăturarea lui din scaun se desprind din spusele tradiţiei, consemnată mai târziu în lucrări scrise. De pildă, Samuil Micu, în lucrarea sa Scurtă cunoştinţă a istoriei românilor, scria că „pentru împotrivirea păstoricească cu care s-au pus împotriva eresului calvinesc şi nu au voit a primi împărtăşirea lui, la care domnul ţării îl silea, au fost lepădat din episcopie şi ca să nu vază că pentru credinţă pătimeşte, i-au scornit nume rău şi i-au făcut pâră mincinoasă”. Iar Gheorghe Şincai scria că „acesta s-au lepădat din vlădicie pentru că n-au primit catehismul (calvinesc n.n.)”.
Înlăturat din scaunul mitropolitan, Iorest a fost aruncat în închisoare, împreună „cu mulţi preoţi creştini”, cum se arăta într-o scrisoare de atunci, iar bunurile i-au fost confiscate.
A fost eliberat abia în noiembrie 1643, după nouă luni de detenţie, pe baza răspunderii ce şi au luat-o 24 de credincioşi că va plăti 1000 de taleri, sumă mare pe atunci, pentru vistieria principelui. După eliberare, s-a reîntors la mănăstirea Putna.
În iunie 1645, mitropolitul Iorest a plecat în Rusia, pentru a strânge ajutoare, în vederea răscumpărării celor 24 de garanţi, aşa cum făcuseră şi alţi ierarhi şi călugări transilvăneni. Avea o scrisoare de recomandare către ţarul Rusiei, Mihail Feodorovici Romanov, semnată de ierarhii moldoveni, în care înfăţişau pe scurt viaţa mitropolitului şi suferinţele pe care le îndurase din partea cârmuitorilor calvini; o altă scrisoare primise din partea lui Vasile Lupu. Ajuns la Moscova, a fost primit de ţar în două rânduri, obţinând felurite daruri şi bani. Se pare că s-a reîntors în ţară în primăvara anului următor.
Şi-a petrecut restul vieţii în mănăstirea sa de metanie, la Putna, după ce-şi va fi răscumpărat garanţii din Transilvania prin plătirea celor 1000 de taleri. A murit la adânci bătrâneţi, după cum aflăm dintr-o însemnare pe un Minei în manuscris: „Să se ştie când a murit vlădica Iorest, în anul 7186 (l678), luna martie 12”. Înseamnă că a fost aşezat spre veşnică odihnă în ctitoria marelui apărător al creştinătăţii, Ştefan cel Mare. Din toate acestea se vede că mitropolitul Iorest a fost un neînfricat apărător al Ortodoxiei în Transilvania, oferind o minunată pildă de statornicie ui credinţa păstoriţilor săi, un ierarh însufleţit de dragoste faţă de Hristos, de neamul său şi de pământul strămoşesc.
Acestea au fost motivele care au dus la trecerea lui în rândul sfinţilor în anul 1955, alături de unul dintre urmaşii săi, mitropolitul Sava Brancovici. Cinstita lui prăznuire se face în fiecare an la 24 aprilie, cu slujbe nou alcătuite întru cinstirea lor. Unii din cei care sunt primiţi în îngerescul cin călugăresc, îşi iau numele lui, iar bunii creştini se străduiesc să-i urmeze viaţa pilduitoare de muncă, de rugăciune, de sfinţenie şi de râvnă faţă de credinţa strămoşească.
„Mlădiţă odrăslită din tulpina neamului nostru, fericite Ioreste, pentru credinţa ta cea neclintită şi pentru dragostea ta de popor ai fost aruncat în temniţă, învrednicindu-te de cununa cea neveştejită a mărturisitorilor lui Hristos; pentru aceasta şi noi cu dragoste te lăudăm pe tine, zicând: Bucură-te, ierarhe Ioreste, prea cinstite părinte! “. (Din Acatistul Sfinţilor Ierarhi Iorest şi Sava, icosul 9).