Sfântul Ierarh Sava Brancovici, Mitropolitul Transilvaniei (24 aprilie)

După înlăturarea lui Ilie Iorest din scaunul de mitropolit al ^Transilvaniei, în 1643, soborul protopopilor români ardeleni a ales în locul său pe ieromonahul Ştefan (din botez Simion), din mănăstirea de la Alba Iulia. în timpul păstoririi lui s-a tipărit Noul Testament de la Alba Iulia, în anul 1648, prima ediţie în româneşte, cu o impresionantă prefaţă, scrisă probabil de mitropolit, în care se punea problema unităţii limbii româneşti.
În vara anului 1656, după moartea lui Simion Ştefan, în scaunul vacant a fost ales protopopul văduv Simion Brancovici din Ineu (jud. Arad). Spre deosebire de alţi mitropoliţi din trecut, viaţa lui este destul de bine cunoscută, dintr-o Cronică scrisă de fratele său, învăţatul Gheorghe Brancovici. Din această Cronică aflăm că viitorul mitropolit făcea parte dintr-o veche familie sârbească, se pare, originară din Herţegovina. Pe la sfârşitul secolului al XVI-lea, această familie s-a refugiat în părţile Aradului, din pricina expansiunii turceşti; trăind vreme îndelungată printre români, familia respectivă s-a românizat. Din sânul ei s-au ridicat câţiva episcop! care au păstorit la Ineu (jud. Arad), numit pe atunci lenopole: Matei, apoi fiul său Sava şi Longhin, hirotonit „mitropolit” de către patriarhul Chirii Lucaris. Viitorul mitropolit al Ardealului s-a născut în jurul anului 1620, în Ineu, primind la botez numele Simeon. A învăţat carte în casa părintească, apoi a călătorit prin Ungaria, Serbia, Bulgaria şi, în cele din urmă, s-a îndreptat spre mănăstirea Comana, din Ţara Românească, unde se retrăsese vlădica Longhin, fratele tatălui său. Desigur, acolo şi-a completat şi învăţătura. Aflând de moartea tatălui, a doi fraţi şi a unei surori, s-a reîntors acasă, s-a căsătorit, a avut copii, dar aceştia i-au murit de mici. între timp a murit Gheorghe Brancovici, protopopul Incului, o altă rudenie. Credincioşii de acolo l-au rugat atunci pe tânărul Simeon să-şi închine viaţa slujirii lui Dumnezeu ca preot-protopop. Răspunzând la stăruinţele acestora, a plecat în Ţara Românească, unde a fost hirotonit preot, la Târgovişte, de către mitropolitul Ştefan, care păstorea atunci. După hirotonie şi un popas la mănăstirea Comana, preotul Simeon s-a reîntors la turma sa duhovnicească din Ineu. Aici află cu durere că soţia îi murise cu puţine zile înainte de hirotonie, iar bătrâna sa mamă se călugărise, învingând necazurile văduviei, a păstorit mai mulţi ani ca preot-protopop în Ineu, îngrijinduse nu numai de viaţa duhovnicească a păstoriţilor săi, ci şi de apărarea lor în faţa invadatorilor turci, a căror stăpânire se întinsese până în părţile vestice ale teritoriului românesc de astăzi.
În vara anului 1656 se petrece o nouă schimbare în viaţa preo-tului-protopop din Ineu, fiind ales în scaunul vacant de mitropolit al Transilvaniei, cum am arătat mai sus. Potrivit vechiului obicei, a plecat în Ţara Românească, unde a fost călugărit sub numele Sava, în catedrala mitropolitană din Târgovişte, la praznicul înălţării Sfintei Cruci, iar după trei zile a fost hirotonit arhiereu, în aceeaşi catedrală, de către mitropolitul Ştefan, unchiul său Longhin şi alţi arhierei, încărcat cu daruri oferite de domnitorul Constantin Şerban Basarab şi vlădicii ţării, s-a reîntors la fiii săi duhovniceşti, fiind primit cu mare cinste şi instalat la Alba-Iulia.
Deşi îndelungată, păstoria lui ca mitropolit a fost mult tulburată de propaganda calvină pe care încercau să o desfăşoare printre românii ortodocşi conducătorii confesiunii calvine maghiare, sprijiniţi de principii Transilvaniei, dar şi din cauza războaielor şi a schimbărilor politice care au avut loc în primii ani de păstorire. Astfel, în anii 1659-1661, Sava a fost chiar înlocuit cu alţi doi mitropoliţi: cu Ghenadie III, iar după moartea acestuia, cu Daniil. Abia în aprilie 1662 a primit o nouă diplomă de confirmare în scaun din partea noului principe calvin al Transilvaniei, Mihail Apaffi. De acum înainte păstorirea lui s-a desfăşurat fără întrerupere până în 1680, deşi cu multe neajunsuri, provocate de refuzul său de a colabora cu principele şi cu ceilalţi conducători ai confesiunii calvine.
Datorită greutăţilor materiale prin care trecea Biserica sa, în anul 1668 mitropolitul Sava a fost nevoit să plece în Rusia după ajutoare, aşa cum făcuseră Ilie Iorest şi chiar unchiul său, mitropolitul Longhin. Călătoria este descrisă pe larg în Cronica fratelui său Gheorghe, care îl însoţea. A stat în Moscova vreo trei luni, fiind primit în două rânduri de ţarul Alexei Mihailovici Romanov, care i-a oferit mai multe ajutoare pentru Mitropolia sa, cu dreptul – pentru el şi urmaşii săi – de a călători în Rusia după ajutoare tot la şapte ani. La sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel a slujit în biserica Uspenia din Kremlin, alături de patriarhii Paisie al Alexandriei, Macarie al Anti-ohiei, cel al Moscovei şi alţi ierarhi, ruşi sau străini, prezenţi la lucrările unui mare sinod convocat atunci la Moscova.
După reîntoarcerea din această călătorie, pentru mitropolitul Sava a început o perioadă de noi asupriri din partea lui Mihail Apaffi şi a celorlalţi cârmuitori calvini, conştienţi că acea călătorie la Moscova i-a întărit încrederea în biruinţa credinţei ortodoxe. Drept aceea, în februarie 1669, principele a dat un decret prin care se impuneau mitropolitului o serie de îngrădiri, cea mai grea fiind aceea a supunerii sale faţă de superintendentul calvin maghiar din Alba Iulia în toate problemele bisericeşti, măsură reînnoită după cinci ani.
Cu toate acestea, mitropolitul a ştiut să înfrunte măsurile umilitoare ale principelui, salvând însăşi existenţa Bisericii ortodoxe şi a neamului românesc. Se cunosc chiar câteva fapte ale lui care au dus la întărirea vieţii bisericeşti din cuprinsul eparhiei pe care o cârmuia.
De pildă, în 1670 a făcut o călătorie în Ţara Românească, unde domnitorul Antonie Vodă i-a întărit o veche danie de 6000 de aspri pe an pe seama Mitropoliei sale. în 1672 a sfinţit mănăstirea Moisei din Maramureş, care există şi azi. În 1675 a convocat un „sobor” sau adunare de protopopi, preoţi şi mireni în Alba Iulia, când s-au luat mai multe măsuri cu privire la întărirea vieţii religios-morale a preoţilor şi credincioşilor români din Transilvania.
De pildă, preoţii erau îndatoraţi să predice şi să slujească în româneşte în fiecare zi de duminică şi sărbătoare, iar în timpul posturilor zilnic. Alte măsuri priveau disciplina clerului, hotărându-se depunerea celor nevrednici de slujirea preoţească. Câteva măsuri priveau înlăturarea superstiţiilor, mai ales a celor legate de cultul morţilor. Credincioşilor li se cerea să se împărtăşească de patru ori pe an, să ia parte la slujbele care se săvârşeau în zile de duminici şi sărbători, să cunoască rugăciunile, Crezul şi cele 10 porunci, să-şi trimită copiii la biserică în vederea catehizării. Aşadar, mitropolitul Sava era mereu preocupat de ridicarea duhovnicească şi culturală a clerului şi a credincioşilor săi.
Desigur, toate acţiunile mitropolitului au provocat nemulţumirea, dar şi teama principelui şi a cârmuitorilor confesiunii calvine din Transilvania. Se adăuga la aceasta şi descoperirea unui complot îndreptat împotriva lui Apatii, la care îşi dăduse consimţământul şi fratele mitropolitului, cărturarul Gheorghe Brancov ici. De aceea, din dispoziţia principelui, la 2 iunie 1680 s-a constituit un „scaun de judecată” la Alba Iulia, format din 101 persoane (conducători calvini maghiari, protopopi români filocalvini, mireni ş.a.), în vederea judecării mitropolitului Sava. A fost judecat şi condamnat în aceeaşi zi, după o cunoscută colecţie de legi medievale transilvane, „Appro-batae Constitutiones” şi după „Canoanele” Bisericii
calvine maghiare, cu depunerea din treaptă.
Îndată după pronunţarea sentinţei, a fost aruncat în închisoare, iar averea confiscată de principe. S-a constatat, cu acest prilej, că avea câte o frumoasă bibliotecă, în Alba Iulia şi Sibiu, cu sute de cărţi latineşti, româneşti şi ungureşti, care dovedesc preocupările cărturăreşti ale mitropolitului. Odată cu el a fost aruncat în închisoare şi fratele său Gheorghe, dar acesta a fost eliberat nu după mult timp. Cronicarul maghiar Mihail Cserei, contemporan cu Sava, scria că unii dintre acuzatorii săi au fost „mituiţi cu daruri”, ca să-i aducă acuze nedrepte, că „i-a fost prădată întreaga avere” şi că în închisoare „era bătut până când se rupea cămaşa şi carnea de pe trupul lui”.
Aceleaşi lucruri le relata şi pastorul sas Andrei Gunesch din Petreşti (jud. Alba). Mult mai târziu, istoricul Samuil Micu scria că „tot norodul şi clerul românesc ca un lucru adevărat ţine, cum de la cei bătrâni au luat, că Sava toate întâmplările acestea le-a păţit pentru credinţă, că sa împotrivit eresului calvinesc şi l-a lepădat şi n-a vrut a se uni cu acela”. Iar Petru Maior în cartea sa Istoria Bisericii românilor, aduce alte câteva amănunte: „în castelul de la Blaj al principelui Apaffi, dintru a cărui poruncă lăudatul Sava fu bătut de moarte, după aceaia din nou băgat în temniţă şi de acolo scos în toată vinerea, fu bătut cu toiege până la moarte”. Adevărul este că, la scurt timp după judecarea şi întemniţarea lui Sava, s-au făcut mai multe încercări pentru eliberarea lui, prin mijlocirea fratelui său Gheorghe, care a cerut sprijinul domnitorului Şerban Cantacuzino al Ţării Româneşti şi al lui Constantin Brâncoveanu, viitorul domn. Din raţiuni de ordin politic – pentru a nu ajunge la neînţelegeri cu domnul muntean – Mihail Apaffi l-a eliberat pe mitropolit din închisoare, la o dată pe care nu o cunoaştem. Bătrân şi bolnav, a trecut la cele veşnice, în primele luni ale anului 1683, probabil în aprilie. Nu ştim unde se găseşte mormântul său.
Aşadar, mitropolitul Sava a fost o mare personalitate a vieţii bisericeşti a românilor transilvăneni. Păstorind aproape un sfert de veac în împrejurări din cele mai vitrege, el a izbutit, totuşi, să-şi apere clerul şi credincioşii în faţa oricăror încercări de înstrăinare de credinţa strămoşească şi de neamul din care făceau parte. Pentru strădaniile depuse de el în acest scop, dar mai ales pentru suferinţele pe care le-a îndurat spre sfârşitul vieţii cu demnitate şi răbdare creştinească, a fost socotit de urmaşi ca un „mucenic” sau „martir” al legii strămoşeşti. Aşa se explică hotărârea sinodală din 1950 privind canonizarea sa, act care s-a săvârşit apoi la Alba Iulia, adică acolo unde a păstorit, în anul 1955. De atunci este prăznuit în fiecare an la 24 aprilie, odată cu înaintaşul său Ilie Iorest. După această dată s-a întocmit slujba lor, care a fost introdusă în Minei, la ziua respectivă, precum şi acatistul lor; s-au ridicat biserici care au drept ocrotitori fie pe unul din ei fie pe amândoi, iar chipul lor s-a zugrăvit în numeroase biserici, mai ales în Transilvania.
Cunoscând aceste fapte din viaţa celor doi sfinţi transilvăneni, să ne rugăm lor, zicând: „O, preafericiţilor ierarhi ai luiHristos, Ioreste şi Sava, care prin strădaniile şi pătimirile voastre din viaţă v-aţi învrednicit să dobândi ţi partea cea de-a dreapta Tatălui ceresc, primind rugăciunile noastre cele smerite de acum, cereţi de la Bunul Dumnezeu să dăruiască Bisericii Sale tărie, ţârii noastre pace şi întru toate bună sporire, iar nouă, credincioşilor, iertare de păcate şi mare milă”. (Din Acatistul Sfinţilor Iorest şi Sava, condacul 13).