Sfântul Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (2 iunie)

Acatistul Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava

De la începutul veacului al XV-lea, străvechea cetate voievodală Suceava adăposteşte moaştele unuia din cei mai cunoscuţi sfinţi cinstiţi de credincioşi, din Moldova şi anume Sfântul Ioan, supranumit „cel Nou”. Din puţinele ştiri rămase în legătură cu pătimirea sa, se pot desprinde şi câteva date biografice. Era originar din oraşul Trapezunt (sau Trebizonda azi Trabzon în Turcia), oraş situat pe ţărmul sud-estic al Mării Negre. Din 1204 până în 1261 a fost capitala unui mic „imperiu”, desprins din cel bizantin. De vreme ce a pătimit în jurul anului 1330, presupunem că s-a născut spre sfârşitul veacului al XHI-lea. Statornicia sa în dreapta credinţă, care a mers până la sacrificiul vieţii, ne face să credem că a primit o frumoasă educaţie religioasă atât în familie cât şi de la unii din preoţii numeroaselor biserici din Trapezuntul natal şi chiar de la dascălii care l-au învăţat carte. La vremea pătimirii sale se ocupa cu negustoria, ca mulţi alţi locuitori ai oraşului. Aşa se face că de multe ori călătorea în diferite oraşe de pe ţărmul Mării Negre cu treburi negustoreşti. Cu prilejul acestor călătorii, se întărea, însă, şi în dreapta credinţă, căci cunoştea biserici şi mănăstiri, preoţi şi călugări cu viaţă îmbunătăţită.
Prin anul 1330 sau 1332, s-a îndreptat din Trapezunt spre Cetatea Albă pe corabia unui oarecare Reiz, catolic din Veneţia sau Genova. Pe drum a avut cu el discuţii privitoare la credinţă, susţinând cu dârzenie adevărurile Ortodoxiei. Ajungând în Cetatea Albă, Reiz şi-a pus în gând să se răzbune pe cucernicul Ioan, care-l înfruntase în discuţiile purtate pe corabie. Pe atunci, Cetatea Albă şi ţinutul înconjurător erau stăpânite de tătarii nogai. Drept aceea, Reiz s-a prezentat la conducătorul cetăţii (numit şi ighemon sau eparh), spunând că Ioan doreşte să treacă la religia tătarilor. Desigur, dregătorul s-a bucurat de această veste, poruncind ostaşilor să aducă în faţa lui pe negustorul din Trapezunt. Fiind adus înaintea sa, dregătorul i-a grăit : „Am auzit că ai dori să îmbrăţişezi străvechea noastră credinţă. Deci, alesule prieten, lepădându-te de credinţa cea în Hristos, în faţa acestei adunări adaugă-te celor care se bucură de dragostea şi de oblăduirea mea”. Ioan a înţeles de îndată uneltirile lui Reiz, drept care a răspuns cu îndrăzneală eparhului: „Să nu-mi fie mie a mă lepăda de Hristos, căci ce-ar putea despărţi inima mea de „Soarele dreptăţii” şi de „Răsăritul cel de sus” şi a mă întoarce în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu? Preaputernice eparhe, vorbele care ţi s-au spus despre mine sunt mincinoase, sunt iscodiri răutăcioase. Eu nu voiesc să dispreţuiesc bunătatea care mi-ai arătat-o, dar nu pot să mă lepăd de Hristos – lumina lumii”.
Cuvintele alesului creştin au îndârjit pe dregătorul cetăţii, considerându-le ca dispreţuitoare faţă de credinţa tătarilor. Drept aceea, a poruncit ca binecredinciosul Ioan să fie întins pe pământ şi bătut cu toiege, socotind că în felul acesta îl va sili să treacă la religia lui. Spre surprinderea chinuitorilor săi, Ioan mărturisea cu şi mai mult curaj credita cea adevărată zicând: „Binecuvântat eşti Dumnezeule şi preamărit eşti Lumină în trei străluciri: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Să nu-mi fie mie niciodată a mă închina soarelui şi focului, ci Părintelui luminilor şi slavei celei neînserate. Mulţumescu-ţi Ţie Hristoase, că m-ai învrednicit a-mi spăla păcatele cu sângele meu şi a mă sfinţi cu puterea Sfântului Duh spre dobândirea vieţii
celei veşnice. Aceasta este ziua în care bucuria mea este deplină, pe care nimeni n-o va lua de la mine. Dă-mi mie, Dumnezeule, să mă împărtăşesc mai cu adevărat din slava zilei celei prealuminoase a împărăţiei Tale”. După ce a fost îndelung chinuit, a fost legat în lanţuri şi aruncat în închisoare. Plin de răni, a doua zi dimineaţa, a fost dus iarăşi în faţa ighemo-nului, care a încercat din nou să-l convingă să treacă la credinţa lui. Şi de data aceasta, preavrednicul mărturisitor al lui Hristos s-a împotrivit zicând : „Numai cel ce rabdă până la sfârşit se va mântui, iar mie să nu-mi fie a mă sfinţi şi a mă încununa decât prin răbdarea chinurilor pentru mărturisirea lui Hristos, care a spus că „m lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi; Eu am biruit lumea”. Aceste cuvinte l-au mâniat şi mai mult pe dregătorul păgân, care a poruncit ca Ioan să fie supus la chinuri şi mai înfricoşate. A fost din nou întins la pământ şi bătut, apoi legat de coada unui cal şi târât pe drumurile cetăţii, trupul fiindu-i astfel sfâşiat de pietre.
Unul din chinuitori, văzând tăria în credinţă, cuprins de ură şi de mânie împotriva mărturisitorului lui Hristos, a scos sabia şi i-a tăiat capul. După unele ştiri, cel care l-a ucis ar fi un evreu, în felul acesta, noul mucenic al lui Hristos s-a învrednicit să se facă părtaş tuturor darurilor dumnezeieşti şi a dobândit „cununa vieţii veşnice”. Ighemonul şi ceilalţi dregători tătari din cetate n-au dat voie creştinilor să ia cinstitul trup de pe drum şi să-l îngroape după rânduiala creştinească. Dar Dumnezeu, în dragostea sa nemărginită faţă de aleşii săi, a trimis trei îngeri din cer care i-au tămâiat trupul. Un necredincios din cetate, văzând această arătare a îngerilor în veşminte strălucitoare, a crezut că sunt preoţi creştini, care, nesocotind porunca ighemonului, au venit să facă slujba prohodirii lui Ioan. A scos arcul şi săgeata ca să tragă asupra lor, dar atunci s-a petrecut a doua minune, mâinile i-au rămas lipite de arc şi de săgeată ; a fost izbăvit de pedeapsă cerească numai după ce a mărturisit ce urmărea să facă.
Aceste minuni l-au înfricoşat pe conducătorul cetăţii, care a îngăduit creştinilor să ridice trupul lui Ioan şi să-l înmormânteze după rânduiala creştină. A fost îngropat în cimitirul din Cetatea Albă.
Nevrednicul Reiz, fără să aibă mustrări de conştiinţă pentru uciderea lui Ioan, şi-a pus în gând să mai săvârşească o nelegiuire. Văzând el însuşi ce minuni s-au petrecut cu trupul lui Ioan, s-a gândit să-l dezgroape în ascuns şi să-l ducă în ţara sa, pentru ca de asemenea revărsări de
daruri minunate care aveau loc în jurul trupului său să se bucure concetăţeni săi. Dar şi de data aceasta s-a întâmplat o minune. Pe când încerca să-l dezgroape, noul mucenic i s-a arătat în vis preotului care slujea la biserica cimitirului, descoperindu-i gândul lui Reiz. într-adevăr, mergând ia cimitir, l-a surprins pe acesta cu oamenii, încercând să ia trupul lui Ioan. Drept aceea, preotul a înştiinţat obştea credincioşilor din Cetatea Albă care au ridicat trupul neputrezit al noului mărturisitor al lui Hristos şi l-au dus în altarul unei biserici din oraş.
Rămăşiţele sale pământeşti, neputrezite şi răspândind bună mireasmă, puteau fi considerate acum ca sfinte moaşte. Ele au rămas în această biserică mai bine de 80 ani, revărsând multe daruri asupra creştinilor care veneau şi îngenun-chiau în faţa lor, cerând mijlocirile sale în faţa Părintelui ceresc.
În legătură cu oraşul în care a pătimit Sfântul Ioan – numit acum „cel Nou”, spre a se deosebi de Sfântul Ioan Botezătorul sau de alţi sfinţi cu acest nume -, s-a crezut mult timp că este vorba de Cetatea Albă de la gurile Nistrului, oraş care a aparţinut secole în şir Moldovei, apoi României întregite. Mai nou unii învăţaţi consideră că este vorba de o localitate cu acelaşi nume lângă strâmtoarea Kerci, din Crimeea. Vestea despre cinstitele sale moaşte, şi mai ales despre minunile care se săvârşeau în jurul lor, a ajuns curând şi în Ţara Moldovei, întemeiată pe la mijlocul veacului al XlV-lea şi consolidată apoi în cursul domniei îndelungate şi paşnice a lui Alexandru cel Bun (1400-1432). Acest evlavios domnitor – la stăruinţele căruia a fost recunoscută oficial Mitropolia Moldovei de către Patriarhia ecumenică din Constantinopol – în dorinţa de a ridica prestigiul noii Mitropolii, dar şi pentru ca ţara lui să aibe un sfânt ocrotitor, a socotit că e bine să aducă moaştele Sfântului Ioan cel Nou din Cetatea Albă la Suceava, capitala sa şi reşedinţa Mitropoliei. Astfel, în anul 1415 „au fost aduse cu multă cheltuială moaştele Sfântului mucenic Ioan Novai de la Cetatea Albă de la păgâni şi le-au aşezat în târgu în Suceava, la Mitropolie, cu mare cinste şi cu litie, penru paza şi ferinţa (ocrotirea n.n.) scaunului domniei sale, carile să prăznuieşte miercuri şi joi în săptămâna Rusaliilor”. Aşa scria Axinte Uricariul în înregistrările (sau interpolările) pe care le-a făcut la Cronica sau Letopiseţul lui Grigore Ureche. Alaiul cu moaştele Sfântului Ioan au fost întâmpinate la locul numit „Poiana Vlădicăi”, în apropiere de Iaşi, de către domnitorul şi soţia sa, de mitropolitul Iosif , de marii dregători, egumeni, călugări, preoţi şi credincioşi, care l-au însoţit până la Suceava. Acolo au fost aşezate în biserica Mirăuţi, care, cu multe refaceri de mai târziu, dăinuieşte până azi. Cu prilejul aducerii moaştelor sale la Suceava – sau poate câţiva ani mai târziu -, s-a alcătuit o scurtă lucrare istorico-arghiografică intitulată: Mucenicia sfântului şi slăvitului mucenic Ioan cel Nou care a fost chinuit la Cetatea Albă. Mai mult timp s-a crezut că autorul acestei lucrări ar fi un învăţat din sudul Dunării, Grigorie Ţamblac, care a ajuns apoi mitropolit al Kievului, în anii din urmă, s-a dovedit că este vorba de un localnic, cu numele Grigorie, Acare se intitula „monahul şi presbiterul marii Biserici a Moldovei”, în această primă lucrare originală scrisă în Moldova – în slavoneşte – sunt prezentate câteva date despre pătimirea Sfântului Ioan, dar este descrisă şi aducerea cinstitelor sale moaşte la Suceava.
În felul acesta, Sfântul Ioan cel Nou a devenit „apărătorul şi ocrotitorul” întregii ţări a Moldovei, în curgerea veacurilor, binecre-dincioşii români de pretutindeni – dar mai ales cei din nordul Moldovei, din părţile de răsărit ale Transilvaniei şi din Maramureş – au cinstit după cuviinţă pe acest ales mucenic al lui Hristos. Mitropolitul Varlaam, în cunoscuta sa Cazanie, tipărită la Iaşi în 1643, scria că era prăznuit în fiecare an, joia după Rusalii. Axinte Uricariul, în întregirile sale la Letopiseţul lui Grigore Ureche scria că i se face pomenirea „miercuri şi joi în săptămâna Rusaliilor”. Se pare că încă din secolul al XVI-lea era prăznuit la 24 iunie, ziua Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul (Sânzienele), aşa cum se face până astăzi. Cinstitele sale moaşte au rămas în biserica Mirăuţi până în anul 1589, când au fost mutate în noua catedrală mitropolitană din Suceava – cu hramul Sfântului Gheorghe – ctitorită în prima jumătate a secolului al XVI-lea de domnitorii Bogdan III şi fiul său Ştefăniţă.
Se cunosc multe minuni săvârşite prin puterea rugăciunilor Sfântului Ioan. Câteva din ele sunt amintite de mitropolitul Petru Movilă al Kievului. De pildă, scria că la 2 iunie 1622 Suceava era ameninţată să fie cotropită de tătari. Locuitorii se refugiau în toate părţile. Preoţii slujitori la biserica în care erau adăpostite moaştele au voit să ia racla să o ducă în cetatea Suceava, dar n-au putut să o ridice. Au înţeles că Sfântul nu voia să fie dus în altă parte şi că-i va ocroti, încât au continuat să se roage ca oraşul să nu cadă în mâna cotropitorilor, întradevăr, o ploaie torenţială a împiedicat pe tătari să mai asedieze oraşul.
Moaştele au rămas în Suceava până în anul 1686, când a intrat cu oaste în Moldova regele Jan Sobieski al Poloniei. La retragere, a luat cu sine în Polonia şi pe mitropolitul cărturar Dosoftei. De teama unor jafuri, mitropolitul a luat cu el, din Suceava, moaştele Sfântului Ioan cel Nou, odoarele şi documentele Mitropoliei. Au fost duse şi aşezate la Jolkiew, unde a vieţuit şi mitropolitul Dosoftei până la moarte (1693). Cinstitele moaşte au rămas în pământ străin până în 1783, când episcopul Dosoftei Herescu de la Rădăuţi a reuşit să le readucă acasă, fiind reaşezate tot în fosta catedrală mitropolitană cu hramul Sfântului Gheorghe. Aducerea lor a fost posibilă pentru că la acea dată atât partea de nord a Moldovei (Bucovina), cu oraşul Suceava, cât şi o parte din Polonia (cu oraşul Jolkiew) erau încorporate în imperiul austriac (sau habsburgic). O nouă strămutare a lor a avut loc în cursul primului război mondial, când, spre a fi ocrotite, au fost duse la Viena şi adăpostite în capela ortodoxă română din acel oraş. Revenirea Bucovinei şi a Basarabiei la ţara-mamă, în 1918, a făcut ca Sfântul Ioan să devină iarăşi ceea ce a fost veacuri de-a rândul, adică „ocrotitorul a toată ţara Moldovei”.
Patimile Sfântului Ioan cel Nou au fost înfăţişate în pictura multor biserici din Moldova. Chipul său apare pentru prima oară în pronaosul bisericii de la Dobrovăţ, de lângă Iaşi, în 1529. Câţiva ani mai târziu, în 1546, a fost zugrăvită viaţa şi pătimirea sa în 12 scene, pe peretele de sud al bisericii mănăstirii Voroneţ, ctitorie a lui Ştefan cel Mare. Scene asemănătoare apar şi în pictura catedralei episcopale din Roman, în pridvorul închis al bisericii mănăstirii Suceviţa, ctitoria Movileştilor, apar 14 scene din viaţa şi pătimirea sa. Cu viaţa şi pătimirea lui s-au ocupat mai mulţi cărturari români. Acatistul său a fost tipărit în mai multe rânduri. Chipul său apare în icoane, care împodobesc casele credincioşilor sau este pictat în biserici, din toate zonele ţării.
Fiind cinstit atât de mult de credincioşii români de pretutindeni, să ne rugăm şi noi acestui sfânt ocrotitor al Moldovei zicând: „ Prcalăudate Ioane, pe tine nici sălbăticia tiranului, nici amăgirea cuvintelor, nici groaza chinurilor, nici bătăile cele cumplite nu te-au despărţit de Hristos, pe care din pruncie L-ai iubit; Căruia te şi roagă să ne dăruiască sufletelor noastre pace şi mare milă”. (Podobia la laude, din Utrenia zilei de 2 iunie).