Sfântul Mucenic Oprea Miclauș din Săliștea Sibiului (21 octombrie)

Acatistul Sfintilor Visarion, Sofronie si Oprea (21 octombrie)

Între aleşii mărturisitori ai dreptei credinţe din Transilvania, pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, îşi înscrie numele cu cinste, alături de mulţi alţi preoţi şi credincioşi care au suferit bătăi, amenzi, închisoare şi chiar moartea, oierul Oprea Miclăuş din Săliştea Sibiului. Se pare că era originar din satul învecinat, Tilişca, unde trăiesc până azi familii cu numele Miclăuş, stabilit, prin căsătorie, în Sălişte. Nu ştim nimic din viaţa lui de familie. Probabil a umblat şi el cu turma sa de oi în Banat, în Bărăgan, în Dobrogea sau dincolo de Prut, în căutare de păşuni, aşa cum au făcut veacuri de-a rândul ciobanii din satele situate în „Mărginimea” Sibiului, contribuind şi ei, prin aceasta, la întărirea conştiinţei de unitate naţională românească.

Dar acest credincios cu puţină învăţătură a avut curajul să înfrunte teroarea stăpânirii habsburgice de atunci şi să facă trei călătorii obositoare la Viena, spre a înfăţişa Curţii imperiale plângerile românilor transilvăneni, persecutaţi pentru credinţa lor ortodoxă şi siliţi să îmbrăţişeze uniaţia. După mişcarea provocată de ieromonahul Visarion Sărai, mai ales în urma predicilor pe care le-a ţinut în Sălişte, credincioşii de aici au alungat preoţii uniţi din parohia lor. Drept urmare, în primăvara anului 1745 au fost arestaţi trei credincioşi – Dănilă Milea, Stan Borcea şi Dumitru Şteflea – care au zăcut apoi în închisoare aproape patru ani. Desigur, acest lucru a produs multă amărăciune în sufletul credincioşilor sălişteni. De aceea, în toamna anului 1748, uu început noi demersuri pentru apărarea credinţei lor. Ei au trimis atunci la Viena pe consăteanul lor Oprea Miclăuş, care să ceară, în numele credincioşilor din părţile Sibiului, Miercurei, Sebeşului, Orăştiei şi Dobrei, deplină libertate de credinţă în Transilvania. Odată cu el a plecat şi Ioan Oancea din Făgăraş, care ducea o plângere în numele credincioşilor din acest vechi oraş românesc. Dintr-o plângere de mai târziu – înaintată mitropolitului sârb Pavel Nenadovici din Carloviţ – aflăm că Oprea Miclăuş a prezentat acum trei memorii: soţului Măriei Tereza, contelui Königsberg, pe atunci comandantul general al trupelor imperiale din Transilvania, precum şi ministrului ţarinei Elisabeta Petrovna a Rusiei, la Viena. După ce şi-au prezentat memoriile, li s-a poruncit să se întoarcă acasă, cu asigurarea că plângerile lor vor fi ascultate.

Reîntorşi acasă, au înştiinţat pe credincioşi că cererile lor au fost rezolvate favorabil, acordându-se libertate credinţei ortodoxe. Aşa se face că în preajma Crăciunului din anul 1748 aproximativ o sută de ţărani s-au prezentat la guvernatorul Transilvaniei la Sibiu, cerând să se publice hotărârea împărătesei în legătură cu libertatea de credinţă. Nu s-a făcut nimic, ci dimpotrivă, după o săptămână au fost arestaţi Ioan Oancea (eliberat numai după doi ani) şi încă un ţăran, ui locul lui Oprea Miclăuş, care a reuşitjsă fugă. Câteva zile mai târziu au fost arestaţi opt preoţi ortodocşi, în acelaşi timp, s-a pornit o acţiune de reprimare a oricăror mişcări de rezistenţă în satele din Mărginimea Sibiului. Au fost încartiruite aici două companii de soldaţi austrieci, ţinute mai bine de un an. Purtarea lor este prezentată mişcător de preoţii şi credincioşii satelor respective: „Şi ne-au trimis două companii de nemţi de ne chinuiesc. Şi de se betejeşte (îmbolnăveşte, n.n.) un om, aduc nemţii popii cei uniţi de-l cuminecă şi de moare un om, iară aduc nemţii de-l îngroapă şi pătimim de frica nemţilor şi a popilor. Şi de naşte vreun prunc, aleargă popii cu nemţii de-l botează cu de-a sila… Şi care om nu vrea să meargă cu popii cei uniţi la biserică, îi trage întâi câte cincizeci de bani, a doua oară câte un florin şi merg la cârciumă şi-i beau”.

Această stare de lucruri i-a făcut pe credincioşii de aici să trimită o nouă delegaţie la Viena, in 1749, formată din cinci ţărani-oieri: Oprea Miclăuş din Sălişte, Bucur Bârsan din Gura Râului, Moga Triflea din Orlat, Coman Banu din Poiana şi Constantin Petric din Jina. Ei au înaintat Curţii imperiale două petiţii, prin care cereau recunoaşterea credinţei ortodoxe. Dar împărăteasa Maria Tereza a poruncit să se întoarcă acasă, cu îndatorirea de-a ţine şi pe mai departe preoţi uniaţi. De teama autorităţilor, Oprea Miclăuş s-a aşezat în Banat; doi membri ai delegaţiei s-au reîntors în satele lor, iar alţi doi au murit pe drum. Pentru că plângerile lor nu au fost rezolvate, la începutul anului 1752 mai mulţi preoţi şi credincioşi din Sălişte şi împrejurimi au întocmit un nou memoriu către Curtea din Viena, cerând episcop ortodox şi deplină libertate de conştiinţă. Oprea Miclăuş şi Moise Măcinic – aflaţi pe atunci în Banat – au fost încredinţaţi să-l ducă la Viena. De data aceasta, Oprea Miclăuş – aflat pentru a treia oară în capitala imperiului – şi preotul Moise au fost primiţi în audienţă de însăşi împărăteasa Maria Tereza şi de cancelarul Kaunitz. Se cunosc răspunsurile pe care le-au dat amândoi la un interogatoriu ce li s-a luat la 14 aprilie 1752. Oprea Miclăuş declara că ortodocşii nu vor să mai primească preoţii uniaţi pentru nesinceritatea lor. Declara apoi cu hotărâre: „Noi cerem, pentru noi şi în numele poporului încă odată: sau episcop de legea noastră, sau drum slobod să plecăm din ţară”. Dar în loc să li se dea un răspuns la memoriul pe care-l înaintaseră în numele clerului şi al credincioşilor din Mărginimea Sibiului, amândoi au fost arestaţi şi aruncaţi în fioroasa închisoare de la Kufstein. Ştirile despre sfârşitul celor doi mărturisitori ai Ortodoxiei româneşti sunt destul de sărace. De pildă, în 1756 Curtea din Viena sesiza autorităţile din Transilvania că unul din deţinuţi a evadat. Nu ştim care a fost, dar în mod sigur nici unul din ei n-a mai ajuns acasă, pentru că în anul următor, românii din „scaunul” Săliştei au înaintat mai multe plângeri către mitropolitul sârb de la Carloviţ, prin care-l rugau să intervină pentru eliberarea celor doi captivi. In „Sinodul” convocat de ieromonahul Sofronie la Alba Iulia, la 14-18 februarie 1761, s-a cerut din nou eliberarea celor întemniţaţi, între care figurau şi cei doi. Poate că acela care evadase a fost prins şi readus în închisoare; ori va fi pierit de frig şi de foame prin Munţii Tirolului, iar cei de acasă să nu fi ştiut nimic de moartea lui. La 24 iulie 1784, deci după mai bine de 30 de ani, Stana, soţia lui Oprea, ruga pe împăratul Iosif II (1780-1790) să-i elibereze soţul măcar acumula bătrâneţe. S-a răspuns că „nu ar mai fi în viaţă un astfel de om”, înseamnă că atât Oprea Mîclăuş cât şi preotul Moise Măcinic pieriseră în înfiorătoarea temniţă habsburgică, jertfindu-şi astfel viaţa pentru „legea” ortodoxă.

Pentru jertfa vieţii lui, Sfântul Sinod a trecut, în 1950, pe credinciosul Oprea Miclăuş în rândul „sfinţilor mucenici”, fiind canonizat, alături de ieromonahii Visarion şi Sofronie, în 1955, în catedrala din Alba Iulia. Este prăznuit, odată cu ei, în fiecare an la 21 octombrie. „La uşa bisericii din Sălişte, mult întristata ta soţie, cu faţa cernită, a stat multă vreme, plângând şi aşteptând întoarcerea ta. Dar n-ai mai venit mucenice Oprea, căci în temniţa de la Kufstein ai pătimit până la moarte, iar fericitul tău suflet şi-a luat zborul către cer. Pentru aceasta, toată ceata dreptcredincioşilor te cinsteşte cu laude, zicând ţie: Bucurăte, mucenice Oprea, care cu mare râvnă credinţa ai apărat”, (din Acatistul celor trei sfinţi mărturisitori, icosul 12).