Sfântul Niceta de Remesiana (22 iunie)

Poporul român şi limba română s-au format pe o întinsă arie geografică, cuprinzând nu numai teritoriile din nordul Dunării, adică Dacia de altădată, ci şi teritorii din sudul marelui fluviu, din Bulgaria şi Iugoslavia de astăzi, în tot acest întins teritoriu, stăpânit pe atunci de Imperiul roman, învăţătura creştină a fost cunoscută încă din „veacul apostolic”, continuând apoi cu veacurile următoare. Pe la începutul secolului al IV-lea, în provinciile romane din sudul Dunării existau vreo 40 de scaune episcopale, cu ierarhi de seamă, dintre care unii au luat parte şi la lucrările primelor Sinoade ecumenice, ori au scris lucrări de teologie, prin care apărau dreapta credinţă în faţa unor învăţături greşite.
În provincia Dacia Mediterranea, de pildă, era un scaun episcopal în oraşul Remesiana, pe locul căruia se află azi satul sârbesc Bela Pelanka, la vreo 30 de km de oraşul Niş (fostul Naisus roman), către graniţa cu Bulgaria. Această eparhie a fost păstorită cu vrednicie de un mare teolog şi ierarh cu viaţă sfântă, cu numele Niceta. Se cunosc anumite fapte din viaţa şi lucrarea sa duhovnicească din două poeme pe care i le-a închinat un prieten de al său, Sfântul Paulin din Nola, oraş în Italia, în apropiere de Napoli. Sfântul Niceta i-a făcut două vizite, în anii 398 şi 402, când a avut prilejul să-i înfăţişeze felurite lucruri din eparhia pe care o cârmuia. Impresionat de cunoştinţele teologice şi de viaţa duhovnicească a lui Niceta, la plecare, Sfântul Paulin i-a dedicat, de fiecare dată, câte un poem de o mare frumuseţe literară.
Din primul poem, aflăm că Sfântul Niceta îşi desfăşura activitatea în îndepărtata Dacie, unde „barbarii învaţă prin tine să cânte pe Hristos cu inimă romană şi să trăiască puri în pace senină”. Din aceste cuvinte, desprindem că Niceta predica în limba latină, săvârşind şi o lucrare de „romanizare” printre numeroasele triburi „barbare” aflate acolo. Sfântul Paulin menţiona şi popoarele care puteau să-l numească pe Niceta „părinte”, scriind: „Pe tine te numeşte părinte întreaga regiune a Borei, la predicile tale scitul se îmblânzeşte şi cel învrăjbit cu sine părăseşte pornirile sălbatice, fiindu-i tu învăţător. Aleargă la tine geţii şi amândouă felurile de daci: cei ce cultivă pământul în interior şi cei ce poartă căciuli de oaie şi cresc turme bogate de vite pe malurile mănoase”. Aşadar sunt pomeniţi sciţii, geţii şi dacii, iar în alte versuri, bessii, toţi locuind în aceleaşi părţi ale Remesianei. Pe toţi aceştia, Niceta îi aducea la Hristos, scoţându-i din starea de înapoiere culturală şi spirituală în care se găseau. Din aceeaşi vreme, se desprinde că Remesiana era pământul natal al lui Niceta, deci el era un daco-roman din provincia Dacia Mediterranea.
Pe lângă predica vorbită, Sfântul Niceta a lăsat şi câteva lucrări scrise, toate în limba latină. Cea mai de seamă este Catehismul (Cărticele de învăţătură), scris pentru cei care se pregăteau să vină la Taina Sfântului Botez. A mai scris şi alte câteva lucrări dogmatice: Despre diferitele numiri ale Domnului nostru Iisus Hristos, Despre Simbolul credinţei, pe care-l explică pe înţelesul tuturor, Despre puterea Duhului Sfânt, Despre jertfa mielului pascal şi altele. Şirul acestora se întregeşte cu două lucrări cu caracter liturgic: Despre privegherea robilor lui Dumnezeu şi Despre folosul cântării de psalmi, în prima, Sfântul Niceta arăta rostul privegherii de vineri şi sâmbătă seara, introdusă nu de mult ca slujbă bisericească, cu imne de laudă şi citiri biblice. Arătând folosul duhovnicesc al privegherii, el scria: „Cine priveghează cu ochii să privegheze şi cu inima. Cine se roagă cu duhul să se roage şi cu mintea, ce se spune cu gura să fie ţinut şi cu inima”. De la aceste privegheri se păstrează până azi, la poporul român, „privegherile” pe care le fac credincioşii noştri, mai ales la mănăstiri, în noaptea premergătoare unei sărbători mari, ca şi „privegherea” pentru cei răposaţi, în cea de-a doua lucrare, Niceta răspundea celor care respingeau cântarea psalmilor, arătând că, de fapt, prin ei erau cântate „tainele lui Hristos”, fapt pentru care el stăruia ca ei să fie cântaţi şi pe mai departe la sfintele slujbe. El dădea şi anumite îndrumări cu privire la ţinuta creştinului, scriind: „Când se cântă, toţi să cânte; la rugăciune, toţi să se roage; când se citeşte, să se facă linişte, ca toţi să audă la fel ceea ce citeşte lectorul, iar nu unii rugându-se cu voce tare, să facă zgomot. Dacă soseşti mai târziu, în timp ce se citeşte, adoră numai pe Domnul, închină-te şi ascultă cu atenţie”. Este de presupus că Sfântul Niceta a folosit cântarea psalmilor în lucrarea sa misionară.
A mai scris şi imnul Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm, imn de preamărire, scris cu scopul de-a întări pe creştinii de atunci în credinţa cea adevărată. Presupunem că a fost cunoscut şi învăţat cu uşurinţă şi de strămoşii noştri.
Aşadar, prin toată propovăduirea orală şi scrisă a Sfântului Niceta, el a luptat pentru păstrarea dreptei credinţe, potrivit hotărârilor luate de primele două Sinoade ecumenice, apărând-o de învăţăturile greşite şi de superstiţiile care circulau pe atunci. Cele două călătorii în Italia, prietenia sa cu Sfântul Paulin de Nola, activitatea sa misionară, precum şi sfinţenia vieţii lui îl arată ca pe un ierarh de seamă aparţinător creştinismului daco- roman. A trecut la cele veşnice după anul 414, când era pomenit pentru ultima oară într-o scrisoare a lui Inocenţiu I, episcopul Romei. Nu se ştie când a fost trecut în rândul sfinţilor. Martirologiile romane îl sărbătoresc pe daco-romanul Niceta la 7 ianuarie, în aceeaşi zi cu prietenul său Paulin de Nola.
„Propovăduitor şi apărător al dreptei credinţe la multe neamuri te-ai arătat, Sfinte Ierarhe Niceta şi cu smerenie ai câştigat pe cele înalte, bine chivernisind darul. Pentru aceasta, Părintele nostru, roagă pe Hristos Dumnezeu să ne ocrotească de tot râul şi să ne mântuiască”.