Voievodul martir Constantin Brancoveanu cu fiii săi şi sfetnicul Ianache (16 august)

Acatistul Sfinţilor Brancoveni

La 28 octombrie 1688 se sfârşea din viaţă Şerban Vodă Cantacuzino, domnul Ţării Româneşti, în timpul căruia s-au ridicat sfinte lăcaşuri de închinare şi s-a început tipărirea primei ediţii integrale a Bibliei în româneşte, în aceeaşi zi boierii munteni au ridicat în scaunul de domnie pe nepotul de soră al celui răposat, logofătul Constantin Brâncoveanu (n. 1655), cu rosturi însemnate în viaţa politică a ţării, învăţase carte, precum şi limbile greacă,
latină şi slavonă, cu dascăli ale căror nume au rămas necunoscute, apoi s-a căsătorit cu Maria, nepoata de fiu a domnitorului Antonie din Popeşti, având 11 copii: patru feciori şi şapte fete. De tânăr a fost chemat în slujbe domneşti, sub Gheorghe Duca şi Şerban Cantacuzino, ajungând în cele din urmă, mare logofăt.

Şi-a început domnia în împrejurări grele pentru Ţara Românească, în timpul unui îndelungat război între turci şi austrieci. Noul domn, printr-o diplomaţie deosebită, a ştiut să păstreze legături de prietenie cu toţi, astfel ca ţara să fie scutită de jafuri şi pustiiri din partea unor oşti străine, fn astfel de împrejurări favorabile, cei 26 de ani de domnie reprezintă o epocă de maximă strălucire culturală şi artistică. S-au ridicat acum biserici şi mănăstiri, s-au deschis şcoli de toate gradele, s-au tipărit cărţi în diferite limbi, au fost sprijiniţi şi încurajaţi
oamenii de carte, s-au acordat ajutoare materiale multor aşezăminte bisericeşti ortodoxe căzute sub dominaţie otomană.

În timpul lui Constantin Brâncoveanu au trăit la Bucureşti numeroşi învăţaţi străini – greci şi de alte neamuri – fie reprezentanţi ai culturii italiene, fie ai celei greceşti. Dar pe lângă învăţaţii străini, în timpul domniei lui şi-au desfăşurat activitatea numeroşi oameni de carte români, între ei se numără unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, renumit istoric, cu studii la Padova, care a început o Istorie a Ţării Româneşti, dar n-a ajuns să scrie decât o parte din ea, fraţii Radu şi Şerban Greceanu, primul din ei fiind „cronicarul oficial” al domniei lui Brâncoveanu, cu o însemnată lucrare istorică, Radu Popescu, cu o cronică privind întreaga istorie a Ţării Româneşti, fraţii David şi Teodor Corbea, fiii unui preot din Braşov, renumitul psalt „Pilotei sin agăi Jipăi “, de la care a -ămas prima Psaltichie românească cunoscută, episcopii Mitrofan şi Damaschin de la Buzău, mitropolitul Teodosie şi urmaşul său, marele cărturar Antim, originar din Iviria (Gruzia), românizat şi identificat întru totul cu năzuinţele credincioşilor pe care-i păstorea, la care se adaugă mai mulţi copişti de manuscrise româneşti,
clerici sau mireni.

Constantin Brâncoveanu a fost un mare sprijinitor al Academiei domneşti de la mănăstirea Sfântul Sava din Bucureşti, pe care a reorganizat-o, numind în fruntea ei pe învăţatul grec Sevastos Kyminitis, urmat de Marcu Porfiropol. în 1707 domnitorul a procedat la o nouă reorganizare a ei, cu ajutorul câtorva cărturari ai vremii. Academia era organizată ca o Facultate de Litere şi Filosofic din cadrul Universităţilor apusene.

Paralel cu Academia de la Sfântul Sava, funcţionau şi alte şcoli, în incinta unor mănăstiri, în care se preda în slavoneşte şi româneşte. Aşa au fost şcolile de la mănăstirile Sfântul Gheorghe Vechi şi Colţea, amândouă în Bucureşti, care pregăteau dieci pentru cancelariile domneşti, preoţi şi dascăli. O serie de şcoli româneşti existau în oraşele ţării, în mănăstiri şi chiar în mediul rural, în câteva mănăstiri au luat fiinţă biblioteci renumite, cu
lucrări procurate în mari centre culturaje din Apus, tipărite în limbi clasice sau de circulaţie, în diferite epoci, între ele s-au remarcat biblioteca de la mănăstirea Mărgineni a lui Constantin Cantacuzino, fondată de tatăl acestuia, precum şi biblioteca mănăstirii Hurezi, fondată chiar de Constantin Brâncoveanu.

Dar acest domn a fost un mare ocrotitor al tiparului. Domnia lui începe printr-un act de cultură şi anume prin apariţia Bibliei de ia Bucureşti, prima ediţie integrală a ei în limba română, operă de mari proporţii pentru acel timp (944 pagini format mare, pe două coloane, cu literă măruntă). Tipărirea începuse încă din timpul lui Şerban Cantacuzino, la 5 noiembrie 1687; un prim tiraj era terminat în septembrie 1688, deci în timpul vieţii acestuia. Al doilea tiraj s-a terminat abia în noiembrie 1688, sub noul domnitor. Potrivit unei note dintr-o altă tipăritură, Brâncoveanu, ca mare logofăt, a fost „ispravnicul” lucrării de tipărire a acestei prime Biblii româneşti. Era o operă de colaborare a cărturarilor români de pretutindeni.

Pe lângă tipografia mai veche înfiinţată în 1678 la Bucureşti de către mitropolitul Varlaam, s-au înfiinţat acum câteva tipografii noi: la Buzău în 1691, prin strădaniile episcopului Mitrofan (un moldovean, fost episcop de Huşi), la Snagov, după 1694, la Râmnicu Vâlcea în 1705, la Târgovişte în 1708, toate prin osteneala lui Antim Ivireanul care, din smerit ieromonah, a fost ales în 1705 episcop la Râmnic, iar în 1708 mitropolit. S-au tipărit felurite cărţi: de slujbă, de teologie, de învăţătură, de combatere a catolicismului şi calvinismului, toate în limbile română, greacă, slavonă şi chiar arabă. De pildă, în tipografia înfiinţată de episcopul Mitrofan de la Buzău, s-au imprimat Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă, în româneşte (1691), cele 12 Mineie cu tipicul, paremiile şi sinaxarul în româneşte (1698) şi altele.

În tipografia de la Bucureşti, pusă din 1691 sub conducerea ieromonahului Antim Ivireanul, au apărut mai multe cărţi de slujba sau învăţătură, între care şi un frumos Evangheliar greco-român (1693). în cea de la mănăstirea Snagov, îndrumată tot de Antim, s-a tipărit, între altele, un Liturghier greco-arab în 1701, prima carte imprimată cu litere arabe, la rugămintea patriarhului Atanasie Da-bas al Antiohiei. Reîntors la Bucureşti, Antim Ivireanul imprimă acolo noi cărţi în româneşte şi greceşte, precum şi un Ceaslov greco-arab, cerut de acelaşi patriarh.

După ce a ajuns episcop la Râmnic, Antim Ivireanul a început – desigur cu consimţământul domnitorului – şirul unor tipărituri româneşti, menite să ducă la triumful deplin al limbii române în slujba bisericească. Astfel, în 1706 s-au tipărit Liturghierul şi Molitvelnicul, primele ediţii româneşti ale acestor cărţi în Muntenia.

Ca mitropolit,din 1708, Antim Ivireanul a continuat editarea de cărţi de slujbă în româneşte la Târgovişte (Liturghierul, Molitvelnicul, Octoihul, Catavasierul, Ceaslovul, Psaltirea). Trebuie notat că toate erau traduse de însuşi mitropolitul Antim într-o frumoasă limbă românească, deosebit de expresivă, încât traducerile sale se folosesc până azi. în felul acesta, Antim Ivireanul, sprijinit de domn, a rămas în istoria Bisericii noastre drept creatorul „limbii liturgice româneşti”.

Cele peste 60 de cărţi tipărite de Antim, la care se adaugă cele aproximativ 15 de la Buzău, reprezintă o perioadă de maximă înflorire a tiparului la noi, aceasta fiind şi o urmare a sprijinului generos al domnitorului.

În acelaşi timp, Constantin Brâncoveanu se numără printre marii ctitori de lăcaşuri sfinte din trecutul nostru, încă înainte de a ajunge domn a ridicat două biserici, una la Potlogi şi alta la Mogoşoaia, lângă Bucureşti, în vara anului 1690 a pus piatra de temelie a celei mai de seamă din ctitoriile sale, mănăstirea Hurezi sau Horezu, cu hramul Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, cu ziduri şi turnuri de apărare, cu numeroase clădiri în incintă. Biserica mare a fost împodobită cu fresce de către renumitul zugrav Constantinos, un grec care a trăit însă la noi; se remarcă în chip deosebit scenele legate de viaţa împăratului Constantin, dar mai ales un impresionant şir de personaje ale vieţii politice din trecut: neamul Basarabilor, al Cantacuzinilor şi membrii familiei domnitoare: Constantin Vodă Brâncoveanu cu cei patru fii şi doamna Maria cu patru fete, toate în pronaos. Tot în pronaos era pregătit şi mormântul în care să fieAaşezat spre veşnică odihnă trupul domnitorului şi al soţiei sale. în afară de biserica principală, mai există alte câteva schituri şi paraclise: bolniţa, ctitoria doamnei Maria, paraclisul, făcut de domn, schitul Sfinţii Apostoli, ctitorit de primul egumen Ioan, schitul Sfântul Ştefan, ctitorit de Ştefan, fiul domnitoruhii şi schitul Sfântul Ioan Botezătorul. Tot în Oltenia a refăcut din temelie mănăstirea Mamul, pe locul unei biserici de lemn ctitorită de fraţii Buzeşti şi Brâncoveni, veche ctitorie a boierilor Craioveşti şi a lui Matei Basarab, în care erau îngropaţi şi membri ai familiei Brâncoveanu.

În Bucureşti a ctitorit trei biserici, tot pe locul unora mai vechi: biserica Sfântul Ioan cel Mare sau Grecesc, demolată în secolul trecut, biserica mănăstirii Sfântul Sava, demolată în secolul trecut şi biserica mănăstirii Sfântul Gheorghe Nou, existentă şi azi, în centrul capitalei, restaurată în zilele noastre, în această biserică au fost depuse şi osemintele ctitorului, în anul 1720, aduse în ascuns de soţia sa, doamna Maria.

A mai zidit o biserică în satul Doiceşti (jud. Dâmboviţa). împreună cu unchiul său, spătarul Mihai Cantacuzino, a ridicat mănăstirea din Râmnicu Sărat, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, închinată mănăstirii Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai.

În afară de aceste mănăstiri şi biserici, ridicate în întregime de binecredinciosul domn, a mai făcut o seamă de îmbunătăţiri şi refaceri la multe altele, ca mănăstirile Cozia, Arnota, Bistriţa, Strehaia, Sadova, Gura Metrului, Dintr-un lemn, Curtea de Argeş, Dealu, Snagov, bisericile Domnească şi Sfântul Dumitru din Târgovişte etc. În Transilvania a zidit o biserică în Făgăraş, alta în Ocna Sibiului, precum şi mănăstirea Sâmbăta de Sus, cea din urmă distrusă cu tunurile în veacul al XVIII-lea, din dispoziţia autorităţilor habsbur-gice şi refăcută abia în prima jumătate a secolului nostru, în Constantinopol a zidit biserica Sfântul Nicolae din cartierul Galata, la mănăstirea Sfântul Pavel din Muntele Athos a făcut un paraclis şi o trapeză, iar la Ismail, pe malul stâng al Dunării, a ridicat o biserică cu hramul Sfântul Gheorghe.

Soţia sa, doamna Maria, a ctitorit biserica Dintr-o zi din Bucureşti, pe locul uneia mai vechi, din lemn, bolniţa de la Hurezi, o biserică nouă şi chilii la mănăstirea Surpatele (jud.
Vâlcea) şi a refăcut biserica mănăstirii Viforâta (jud. Dâmboviţa). Multe biserici au fost zidite de rudeniile sale apropiate.

Toate bisericile ctitorite acum au fost împodobite cu frumoase picturi în frescă de către cei doi renumiţi zugravi ai epocii Pârvu Mutu, român, fiu de preot din Câmpulung, care a zugrăvit mai cu seamă ctitoriile Cantacuzinilor (dar şi biserica Sfântul Gheorghe Nou) şi grecul Constantinos, pictorul preferat al lui Constantin Brâncoveanu, care a format o adevărată „şcoală” de zugravi, mai ales la Hurezi şi care îi vor continua munca. Un alt aspect din domnia Iui Constantin Brâncoveanu îl constituie ajutorul său permanent acordat aşezămintelor bisericeşti din Balcani şi Orientul Apropiat, căzute sub dominaţie turcească. Arătam mai sus că Antim Ivireanul a tipărit zeci de cărţi în limba greacă, răspândite în cuprinsul Patriarhiilor din Constantinopol, Alexandria şi Ierusalim. Unele din ele erau cărţi de apărare a Ortodoxiei împotriva catolicilor şi calvinilor, altele erau cărţi de slujbă. S-au mai tipărit şi două cărţi greco-arabe pentru bisericile din cuprinsul Patriarhiei ortodoxe arabe a Antiohiei. în tiparniţa arabă oferită patriarhului Atanasie Dabas şi instalată în Alepul Siriei sau imprimat apoi alte cărţi liturgice sau de învăţătură pentru credincioşii ortodocşi de limbă arabă. Pentru Biserica ortodoxă din Iviria (Gruzia sau Georgia) s-au tipărit cărţi la Tbilisi, meşter tipograf fiind Mihail Ştefan, trimis acolo de Constantin Brâncoveanu şi mitropolitul Antim, la rugămintea regelui Vahtang VI al Georgiei.

A acordat numeroase ajutoare materiale celor patru Patriarhii, unor mănăstiri de la Muntele Athos, Muntele Sinai, din Grecia şi insulele greceşti. Un număr însemnat de patriarhi şi alţi ierarhi din Răsărit considerau oraşul Bucureşti ca a doua lor reşedinţă, stând mai mult aici, bucurându-se de veniturile pe care le aveau din partea unor mănăstiri româneşti „închinate “ Locurilor Sfinte. Patriarhul ecumenic Dionisie IV Seroglanul l-a „uns” domn pe Brâncoveanu şi a murit la Târgovişte. Dositei al Ierusalimului stătea mai mult la Bucureşti, ca şi urmaşul său Hrisant Notaras, ales cu sprijinul lui Brâncoveanu şi care va sfinţi biserica mănăstirii Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti.

A sprijinit pe cărturarii greci stabiliţi la noi, ca să-şi poată desfăşura activitatea ca profesori la Academia de la Sfântul Sava, ori să le fie editate lucrările în tiparniţele conduse de Antim Ivireanul. Câţiva tineri greci au făcut studii în Apusul Europei cu ajutoare din partea domnului muntean.

O grijă deosebită a arătat românilor din Transilvania şi Bisericii lor. Arătam mai sus că a ctitorit aici trei lăcaşuri de închinare, la Făgăraş, Ocna Sibiului şi Sâmbăta de Sus. A dăruit numeroase ajutoare bisericii Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului, pe care au ajutat-o, de altfel, şi mulţi dintre înaintaşii săi. Mitropoliei din Alba Iulia i-a acordat în 1698, o subvenţie anuală de 6000 de aspri, ca să-i fie „de întărire şi ajutor, întrucât o ştim ca pe o corabie ce se leagănă în mijlocul valurilor mării”, iar la 15 iunie 1700 i-a dăruit o moşie la Merişani, în părţile Argeşului. Ucenicul lui Antim Ivireanul, Mihail Ştefana fost trimis în 1699 la Alba Iulia, unde a tipărit un Chiriacodromion (o ediţie revăzută a Cazaniei lui Varlaam de la Iaşi, din 1643) şi o Bucoavnă, adică un Abecedar. După 1701, anul în care mitropolitul Atanasie Anghel din Alba Iulia a acceptat „unirea” cu Biserica Romei, Constantin Brâncoveanu a trimis scrisori de încurajare către românii din Şcheii Braşovului sfătuindu-i să rămână
statornici în dreapta credinţă. Cărţile româneşti tipărite în timpul domniei lui au cunoscut o largă circulaţie în Transilvania, ajungând până în Maramureş. Unele erau dăruite de el însuşi, după cum arată însemnările făcute pe ele de anumiţi preoţi.

Starea de maximă înflorire bisericească şi cultural-artistică din Ţara Românească s-a sfârşit odată cu înlăturarea din scaun a lui Constantin Brâncoveanu. Numeroase pâri şi intrigi ale duşmanilor săi la Constantinopol, precum şi faptul că în cursul războiului ruso-turc din 1711 unul din boierii săi a trecut de partea ruşilor, au făcut pe turci să-l bănuiască de „necredinţă” faţă de ei şi să-l înlăture din scaun. Dus la Constantinopol împreună cu ramilia sa
şi o parte din averi – încă din martie 1714, în săptămâna Patimilor – au fost aruncaţi în cunoscuta închisoarea celor şapte turnuri (Rdicnle) f n timp ce se aflau în închisoare, li s-a promis că vor scăpa cu viaţă dacă vor îmbrăţişa religia mahomedană, propunere pe care evlaviosul domn a respins-o cu hotărâre.

În ziua de 15 august 1714, la praznicul Adormirii Maicii Domnului, tocmai când domnitorul împlinea 60 de ani, au fost duşi cu toţii spre locul de osândă. Fostul său secretar pentru limbile apusene, Anton Maria del Chiaro din Florenţa, relatează că, înainte de a fi ucişi, domnitorul a dat fiilor săi acest ultim îndemn: „Copiii mei, fiţi cu curaj! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta; să ne mântuim cel puţin sufletul, spălându-ne păcatele în sângele
nostru!”. Atunci, în prezenţa sultanului, a trimişilor unor ţări străine, a soţiei, fiicelor şi ginerilor lui Brâncoveanu, aduşi la acest fioros spectacol, a urmat decapitarea domnului şi a celor patru fii. Mai întâi i s-a tăiat capul lui Ianache Văcărescu, cel mai de seamă sfetnic al domnitorului, după care au fost retezate capetele celor patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei. După ce a asistat la toată tragedia fiilor săi, a fost tăiat şi capul domnitorului martir. Capetele lor au fost purtate de turci prin Constantinopol, în vârful suliţelor, iar
trupurile le-au fost aruncate a doua zi în Bosfor. Nişte pescari creştini le-au găsit pe mare şi le-au îngropat în mănăstirea grecească din insula Halki.

Doamna Maria, fiicele, ginerii şi nepoţii, care au scăpat cu viaţă, au fost închişi într-o cetate din Asia Mică, de unde s-au putut reîntoarce în ţară abia după doi ani. În 1720, doamna Maria a izbutit să aducă în ascuns rămăşiţele pământeşti ale domnitorului martir, pe care le-a îngropat în biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, ctitoria sa. Deasupra mormântului a aşezat o candelă având o inscripţie care consemna aceste lucruri.

Aşadar, Constantin Brâncoveanu a fost un mare „ctitor” de cultură şi de lăcaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc. Iar prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o minunată pildă de dăruire şi de jertfă pentru ţara sa şi pentru credinţa creştină.

Moartea lor a impresionat profund pe contemporani, chiar şi pe necreştini. Ea a fost consemnată cu indignare în puţinele ziare europene care apăreau atunci, dar şi de unele rapoarte diplomatice trimise din Constantinopol. După cum era de aşteptat, moartea mucenicească a Brâncovenilor a avut un larg ecou în sufletul poporului român, care i-a plâns în cântece şi balade populare, încă din 1730 s-a fixat în scris un cântec popular, care circula mai demult în Moldova, sub titlul „Istoria Măririi Sale lui Constantin Vodă Brâncoveanu din Bucureşti”. O cunoscută baladă a fost culeasă în secolul trecut de Vasile Alecsandri, în care era prezentată pe larg mucenicia lui „Brâncoveanu Constantin / Boier vechi şi domn creştin”, între altele, era menţionată şi propunerea ce i s-a făcut de a îmbrăţişa religia islamică: „Lasă legea creştinească/ Şi te dă-n cea turcească”, la care evlaviosul domn a răspuns „Facă Domnul ce o vrea/ Chiar pe toţi de mi-i tăia/ Nu mă las de legea mea“.

La scurt timp după uciderea celor cinci noi mucenici ai dreptei credinţe, la care se adaugă şi vistiernicul Ianache Văcărescu, mitropolitul grec Calinic al Heracleei (1726) a alcătuit chiar un „Canon al domnului Valahiei Constantin Brâncoveanu”, din care s-au păstrat patru înduioşătoare tropare. Unul din tropare are acest cuprins: „5-a aprins astăzi pentru iubitorii de praznice un sfeşnic cu cinci lumânări ce-i luminează pe credincioşi şi sărbătoare
cu cinci faze de lumină, al lui Brâncoveanu cel vestit împreună cu copiii lui”.

O „slujbă” a noilor pătimitori pentru Hristos a fost alcătuită şi în mănăstirile muntene, circulând în manuscris. Redăm din ea un tropar şi un icos de la slujba Vecerniei:

Troparul, glas 5: „Pe florile României, cele de taină, pe cei întocmai cu mucenicii cei vechi, pe Sfânt domnitorul Constantin Brâncoveanul, împreună cu fiii săi Constantin cel viteaz, Ştefan cel minunat, cu Radu cel vrednic de laudă, cu Matei cel mic, dar cu mintea ca un bărbat desăvârşit. Pre Ianache Văcărescu, cel cu suflet râvnitor… Toţi noi trebuie să-i lăudăm şi cu cântări nevinovăţia lor să o fericim, că se roagă Domnului să se mântuiască
sufletele noastre”.

Icosul: „Ca nişte slugi bine credincioase ai iubitorului de oameni Dumnezeu, apucaţi înainte degrabă izbăvindu-ne pe noi de tot răul, daţi-ne şi cuvânt de înţelepciune ca să putem a lăuda pătimirile voastre:
Bucură-te, domnitorule şi mucenice al lui Hristos, cel ce ai domnit preste patimi, Constantine Brâncovene.
Bucură-te, viteazule între mucenici, Ianache, vrednicule de laudă.
Bucură-te, cel ce cu inimă bărbătească ai ruşinat pe muftiul cel urât, Constantine Brâncovene, fericite.
Bucură-te cel ce ai îndrăznit a ocări cu cuvinte măreţe pe sultanul cel păgân, Ştefane, alesule între mucenici.
Bucură-te, răvnitorule cel adevărat al lui Hristos, Radule, prea înţelepte.
Bucură-te, mai micule între fraţi, dar mai mare între mucenici, Matei cel minunat.
…
Bucuraţi-vă toţi împreună şi pentru noi faceţi rugăciuni, ca să ne ierte păcatele noastre, să ne sfârşim în pocăinţă, ca mântuindu-ne să putem cânta şi noi împreună cu voi lui Dumnezeu: Aliluia”.

Aceste „slujbe”, ca şi cântecele populare care pomeneau cu evlavie sfârşitul Brâncovenilor, toate apărute la scurtă vreme după pătimirea lor, ne arată că ei erau socotiţi încă de atunci ca adevăraţi „mucenici” sau „mărturisitori” ai Ortodoxiei. Drept aceea, Sfântul Sinod al Bisericii noastre, în şedinţa din 20 iunie 1992 a hotărât ca „de acum înainte şi până la sfârşitul veacurilor, binecredinciosul voievod Constantin Brâncoveanul, împreună cu fiii săi
Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu sfetnicul Ianache să fie cinstiţi cu sfinţii în ceata martirilor Ortodoxiei, pomenindu-i cu slujbe şi cântări de laudă în ziua de 16 august, fiind înscrişi în sinaxar, cărţile de cult, precum şi în calendarul Bisericii noastre”. S-a mai hotărât să se tipărească viaţa şi slujba lor, iar chipul lor să fie zugrăvit în icoane şi în biserici, alături de ale altor sfinţi de neam român.