Viaţa şi pătimirea Cuvioasei Muceniţe Evdochia (1 martie)

Pe vremea lui Traian împăratul (98-117), în cetatea ce se numeşte Iliopolis, care este în Siria cea dinăuntru, în stăpînirea Feniciei din Liban, care se mărgineşte cu ţara evreiască, trăia o fecioară anume Evdochia, cu neamul şi cu credinţa samarineancă, slujitoare a diavolului, locaş şi unealtă preacumplită. Şi era atît de frumoasă şi cu chip minunat, încît nu putea nici un zugrav să-i înfăţişeze frumuseţea ei deplin. Astfel Evdochia, înşelînd pe mulţi ca şi cu un laţ, îi vîna şi la pierzare, prin frumuseţe, îi atrăgea, aducînd bogăţiile ţărilor lor în ale sale vistierii nedrepte prin sîrguitoare necurăţie trupească.

Străbătînd despre dînsa vestea pretutindeni, mulţime de tineri de bun neam şi stăpînitori de prin alte ţări şi de prin cetăţi se adunau la Iliopolis, ca şi cum ar avea alte treburi; dar de fapt, să vadă pe Evdochia şi să se îndulcească de frumuseţile ei.

Ea adunase multă bogăţie prin faptele cele pline de păcate, încît puţin de nu se asemăna cu vistieriile cele împărăteşti. Apoi prin îndelungată vreme şi prin adunarea lucrurilor celor de mult preţ se afundase în necurata viaţă cu sufletul. Prin învîrtoşarea ini-mii atît de mult se împietrise, încît nici o altă putere, fără numai cea dumnezeiască, nu a putut tămădui durerea sufletească a păcătoasei celei deznădăjduite.

După aceea a venit vremea în care avea să sosească la dînsa mîna Păstorului cel bun, Care caută oile cele rătăcite. Şi a cunoscut Făcătorul a Sa zidire stricată prin răutatea diavolului şi a voit a o înnoi. Stăpînul cel adevărat al casei S-a îngrijit de roadele viei ce se aflau de faţă spre rănirea vrăjmaşului. Cel ce stăpîneşte vistieriile cele cereşti, S-a sîrguit a duce în veşnica comoară drahma care era pe pămînt în tină şi se pierdea.

Păstorul bunătăţilor, spre Care nădăjduiesc drepţii, a chemat pe acea deznădăjduită samarineancă spre a Sa nădejde, iar pe diavolul l-a lăsat deşert, şi pe cea care se tăvălea oarecînd ca un dobitoc în noroi, a făcut-o mieluşea fără întinăciune. Aceea care mai înainte a fost vas al necurăţiei s-a umplut de curăţenie. Groapa cea de noroi s-a făcut izvor limpede şi veşnic. Rîul cel tulbure s-a prefăcut în iezer binemirositor. Necurăţia puţului cel greu mirositor s-a făcut ca un alabastru prin mirul cel de mult preţ. Şi aceea care era ca o moarte sufletească a multora din oameni, multora le-a fost prici-nuitoare de mîntuire. Iar începutul întoarcerii ei către Dumnezeu a fost într-acest fel:

Un monah oarecare binecredincios cu numele Gherman, venind din străinătate la al său locaş prin Iliopolis, a intrat în cetate, fiind seară, şi a rămas la un cunoscut creştin care-şi avea casa aproape de poarta cetăţii, chiar lîngă peretele casei fetei aceleia pentru care ne este cuvîntul.

Acolo monahul acela, odihnindu-se puţin după obiceiul său, s-a sculat noaptea la cîntarea de psalmi. Şi după săvîrşirea rugăciunii sale a şezut şi, luîndu-şi cărticica ce o purta la sine, a citit multă vreme. În cărticică era scris despre înfricoşata judecată a lui Dumnezeu, cînd drepţii se vor lumina ca soarele întru Împărăţia cerului iar păcătoşii vor merge în focul cel nestins, unde în veci vor fi munciţi cumplit fără de sfîrşit. După rînduiala şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Evdochia în acea noapte se odihnea singură în căsuţa sa de odihnă, care era lîngă peretele casei în care monahul acela înnoptase şi se îndeletnicea la rugăciune şi la citire.

Cînd a început monahul cîntarea sa de psalmi, ea s-a deşteptat şi a ascultat toată citirea pînă în sfîrşit, şezînd în tăcere pe pat; pentru că auzea Evdochia toată citirea de vreme ce numai un perete îi despărţea pe dînşii, iar monahul citea cu glas tare.

Ascultînd păcătoasa cele ce se citeau, foarte mult s-a umilit şi a petrecut fără de somn pînă la ziuă, înspăimîntîndu-se cu inima; şi se gîndea la mulţimea păcatelor sale, la înfricoşata judecată a lui Dumnezeu şi la munca cea nesuferită a păcătoşilor.

Făcîndu-se ziuă şi darul lui Dumnezeu deşteptînd-o spre pocăinţă, a trimis să cheme la sine pe monahul acela, care a citit noaptea din carte. Venind monahul, Evdochia l-a întrebat, zicînd: „Cine eşti tu, omule, şi de unde ai venit? Ce fel de viaţă ai şi de ce credinţă eşti? Spune-mi te rog tot adevărul, căci, auzind ceea ce s-a citit de tine în noaptea aceasta, foarte mult mă înspăimînt cu duhul şi mă tulbur cu gîndul, de vreme ce am auzit lucruri înfricoşate şi de mirare care pînă acum au fost neauzite de mine. Şi de este adevărat că cei ce păcătuiesc se vor arunca în foc, apoi cine se va putea mîntui?”

Iar fericitul Gherman a zis către dînsa: „De ce credinţă eşti tu, femeie, de vreme ce spui despre tine că niciodată n-ai auzit de înfricoşata judecată a lui Dumnezeu, nici puterea cuvintelor celor ce s-au citit n-ai priceput-o vreodată?”

Evdochia a zis: „Şi cu patria şi cu credinţa sînt samarineancă, iar cu bogăţia cea peste măsură sînt îndestulată. Dar aceasta mai mult mă tulbură şi mă înfricoşează, că am auzit cartea cea citită de tine strigînd: „Vai celor bogaţi!”, îngrozindu-i cu focul cel nestins şi veşnic. Dar eu cuvinte de acest fel niciodată n-am auzit în cărţile credinţei noastre. De aceea mult m-am înspăimîntat de frică, auzind lucruri noi şi neaşteptate”.

Fericitul Gherman a întrebat-o, zicînd: „Ai bărbat, femeie? Şi de unde îţi vine acea îndestulată bogăţie, precum zici?” Ea a răspuns: „Eu nu am bărbat după lege; ci de la mulţi bărbaţi am adunat bogăţiile pe care le am. Şi dacă bogaţii după moarte vor fi osîndiţi la o muncă atît de grea şi veşnică, apoi ce folos îmi este de bogăţiile cele adunate fără de măsură?” A zis către dînsa Gherman: „Spune-mi adevărul, fără minciună, căci şi Hristos al meu, Căruia Îi slujesc, este nemincinos: voieşti să te mîntuieşti fără de bogăţii şi să trăieşti în veselie şi bucurie în veacul cel nesfîrşit? Ori împreună cu bogăţia ta vrei să arzi cumplit în focul cel veşnic?”

Evdochia a zis: „Mult mai de folos îmi este să-mi cîştig fără de bogăţie viaţa veşnică, decît să pier odată cu bogăţia în foc şi pe veci; însă mă minunez pentru ce va fi muncit astfel bogatul după moarte? Au doar Dumnezeul vostru se aprinde cu vreo mînie aspră şi nemilostivă asupra bogaţilor?”

Gherman a zis: „Nu este aşa, Dumnezeu nu se întoarce dinspre cei bogaţi, nici nu-i opreşte a fi bogaţi. Dar dobîndirea cea nedreaptă a bogăţiilor şi cheltuirea lor în desfătări şi poftele păcatelor le urăşte. Iar dacă cineva îşi cîştigă bogăţii cu dreptate şi cele cîştigate le cheltuieşte prin faceri de bine, acela va fi fără de păcat şi drept înaintea lui Dumnezeu. Pe cînd acela care adună bogăţia din răpire şi din nedreptate sau din orice fel de faptă a păcatului şi o ascunde, nefiindu-i milă de săraci, nici dînd celor ce cer, nici îmbrăcînd pe cei goi, nici săturînd pe cei flămînzi, aceluia fără de milă îi va da munca cea cumplită a iadului”.

Evdochia zise: „Au doar nedrepte ţi se par a fi bogăţiile mele?” Iar Gherman i-a răspuns: „Cu adevărat sînt prea nedrepte şi prea urîte lui Dumnezeu, mai mult decît tot păcatul”. Iar ea a zis: „Pentru ce aşa? Căci eu pe mulţi goi i-am îmbrăcat, multor flămînzi am dat hrană de saţ, iar pe alţii şi cu aur i-am mîngîiat puţin. Deci, cum zici că este rea bogăţia?”

Gherman a răspuns: „Ascultă-mă pe mine, cu luare aminte. Nimeni nu intră în baie să se spele şi nu voieşte să-şi întineze trupul său, acolo unde vede o apă necurată şi tulbure, ci intră şi se spală acolo unde vede o apă curată. Dar tu cum poţi a te curăţi cu fapte de milostenie din necurăţia păcatului cea urîtă, tăvălindu-te de voia ta într-însa, iar apa cea curată a milostivirii lui Dumnezeu ai trecut-o cu vederea? Iată, cu adevărat, pe tine acea întinăciune a faptelor tale necurate, ca apa potopului te va duce cu multă putere în prăpastia cea cu pucioasă şi cu smoală care arde cu veşnica flacără a mîniei lui Dumnezeu. Pentru că bogăţiile cu care eşti îndestulată îi sînt urîte marelui Stăpîn şi veşnicului Judecător ca cele ce sînt osîndite mai înainte de judecată, de vreme ce sînt adunate prin înşelăciune şi desfrînare. Dar nu te foloseşte pe tine aceea că o părticică mică, din cele multe bogăţii necurate, o dai uneori la puţini săraci. Pentru că mica plată a faptei celei bune o pierde mulţimea fără de măsură a faptelor rele, precum puţina mirosire bună, o biruieşte duhoarea cea rea; şi nici nu poţi cîndva să cîştigi vreun dar, pînă ce încă de bunăvoie petreci în necurăţie.

Nu te vei învrednici de milostivirea lui Dumnezeu, dacă nu vei lepăda mai întîi necurăţia cea fără de măsură a desfrînării ce este în tine şi nu o vei spăla decît prin pocăinţă şi de nu te vei curăţi şi nu te vei împodobi cu lucruri drepte. Pentru că celui ce umblă prin spini cu picioarele desculţe i se rănesc picioarele de mulţi ghimpi ascuţiţi. Chiar de ar scoate unii ghimpişori, însă cei mai mulţi rămîn în trup şi-l chinuiesc cu durere. Astfel şi pe tine prea puţin te foloseşte a face cîndva puţină milostenie unui sărac, ca şi cum ai pierde un păcat mic, cînd cei mai mulţi spini ai păcatului rămîn înăuntrul conştiinţei tale, spre muncirea ta cea mai cumplită. Pentru că Dumnezeu cel mîniat de tine, înfricoşatul şi dreptul Izbînditor, te înfricoşează cu muncile veşnice şi nesuferite, care sînt pregătite celor nepocăiţi. Iar tu de vrei să mă asculţi, te vei putea mîntui de muncile ce te aşteaptă şi vei cîştiga bucuria cea veşnică”.

Evdochia a zis: „Robule al lui Dumnezeu Cel viu, rogu-te, şezi puţin cu mine şi arată-mi cu de-amănuntul îndreptarea acelor lucrări prin care este cu putinţă cuiva a se învrednici de mila lui Dumnezeu. Ca şi eu, urmînd acelora, să-mi pot cîştiga mîntuire prin chivernisirea cea dreaptă a bogăţiilor, pentru că ai zis că Dumnezeu iubeşte împărţirea cea dreaptă şi făcătoare de bine a bogăţiilor. Căci pe mine nimic nu mă opreşte a mă răscumpăra de acele munci pe care în ziua Judecăţii, precum grăieşti, le vor lua cei ce sînt urîţi de Dumnezeu.

Iată, cinstite părinte, am un mare număr de robi; pe aceia îi voi elibera încărcaţi cu aur, cu argint şi cu lucruri de mult preţ. Iar tu mergi înainte la Dumnezeul tău, poate prin a ta mijlocire va binevoi să primească acea aducere a mea şi să-mi dea pentru aceea mîntuire”.

A zis către dînsa Gherman: „Să nu socoteşti că Dumnezeu este după obiceiul omenesc şi are trebuinţă de acele lucruri pămînteşti, care la oameni sînt de mult preţ. Pentru că El, fiind neasemănat şi bogat mai mult decît toţi împăraţii pămînteşti, a sărăcit de voie pentru a noastră mîntuire, ca prin acea sărăcie să ne cumpere nouă mîntuire veşnică. Deci, acele bogăţii ce le ai, o, fiică, să le împarţi neputincioşilor şi săracilor, pentru că aceia sînt iubiţi de Dumnezeu; iar pe cele ce le dă lor cineva, pe acelea Dumnezeu le socoteşte a fi date Lui. Pentru aceea, puţină avere vremelnică împărţită săracilor, o răsplăteşte cu cereşti vistierii care niciodată nu se împuţinează.

Astfel să faci tu, fiică; apropie-te de sfînta şi mîntuitoarea baie a Botezului prin care spălîndu-te de tina tuturor păcatelor tale, vei fi de aici înainte curată şi fără prihană, născută a doua oară prin darul Sfîntului Duh. Astfel vei cîştiga fericita moştenire în care te vei desfăta în lumină nestricăcioasă şi veşnică care nu are întuneric, nici noapte şi nici un fel de mîhniri şi dureri şi nici fapte rele. Şi fii mieluşea sfîntă în pajiştile cele cereşti, păscîndu-te de Iisus Hristos, Mîntuitorul nostru. În scurt zic, dacă voieşti să te mîntuieşti, fiică, fă cele ce te sfătuiesc eu şi fericită vei fi în veci”.

Răspuns-a Evdochia: „De nu s-ar fi adîncit în mintea mea cuvintele cele ce s-au citit de tine şi pe care le-am auzit bine în noaptea trecută, nu te-aş fi chemat aici. Deci, ia aur de la mine cît voieşti şi stai aici cîteva zile, învăţîndu-mă creştineasca voastră credinţă şi povăţuindu-mă la fapta bună; ca împărţindu-mi bogăţiile şi averile mele şi rînduindu-le toate precum se cuvine, să merg în urma ta, oriunde vei merge”. A zis fericitul Gherman:

„Nu-mi trebuie aur. Destul îmi este nădejdea mîntuirii tale, pentru că pricina aceasta îmi este binecuvîntată mie ca să mai zăbovesc aici cîteva zile, nădăjduind a afla oaia cea pierdută şi a o aduce în ograda lui Hristos. Deci, cu toate că mă grăbeam să merg spre locuinţa mea, însă voi mai sta aici puţin, pentru a te întoarce către Dumnezeu, dar tu să faci toate cele ce-ţi zic. Cheamă pe unul din presbiterii creştini care este într-această cetate ca, învăţîndu-te după rînduiala bisericească, să te boteze, pentru că aceea este cap şi temelie a mîntuirii. Iar după aceea vor merge cu a lor rînduială şi celelalte fapte cuviincioase ale plăcerii de Dumnezeu”.

Auzind aceasta Evdochia de la fericitul bătrîn, a chemat pe una din slugile cele mai de cinste ale casei sale şi i-a poruncit să meargă îndată la biserica creştină şi să cheme de acolo pe preot, rugîndu-l să nu pregete a veni. Însă i-a poruncit să nu-i spună numele aceleia ce-l caută şi pentru ce. Deci, sîrguindu-se trimisul degrabă, a venit preotul, pe care văzîndu-l Evdochia, i s-a închinat pînă la pămînt şi a sărutat cinstitele lui picioare. După aceasta i-a grăit: „Rogu-te pe tine, stăpîne, şezi puţin şi spune-mi toate despre credinţa voastră; căci voiesc şi eu să fiu creştină”.

Preotul, mirîndu-se de acel grai, a întrebat-o: „De care credinţă ţii şi pentru ce doreşti a trece la creştineasca credinţă?” Răspuns-a ea: „Sunt samarineancă atît cu neamul, cît şi cu credinţa, şi la toată lumea am fost soţie. Pentru ce să nu-ţi spun eu ţie tot adevărul? Sunt părtaşă a multor răutăţi. Iar cînd am auzit că păcătoşii, de nu se vor pocăi şi nu se vor face creştini, după moarte vor fi munciţi în focul cel veşnic, am zis în mintea mea ca îndată să mă fac creştină”.

Răspuns-a preotul: „Dacă ai fost ca o mare a păcatelor, fă-te de aici înainte liman al mîntuirii; dacă ai fost tulburată de multe vînturi, intră de acum dar întru alinare; şi dacă ai fost supusă valurilor celor cumplite, caută de acum roua cea de dimineaţă ce se pogoară din cer; şi, dacă prin furtuna cea îndelungată eşti întunecată, de acum caută pe Ocîrmuitorul cel bun, care fără de primejdie te va povăţui în a Sa alinare, acolo unde sînt vistieriile a toată dreptatea, şi te sîrguieşte să fii moştenitoare a bunătăţilor celor ce sînt acolo. Iar bogăţiile cele pămînteşti pe care le ai să le împarţi la cei ce au trebuinţă şi să te scapi de amărăciunea păcatului, cum şi din întunecarea şi focul cel nestins ce te aşteaptă pe tine, de nu te vei pocăi”.

Evdochia, auzind aceasta, a lăcrimat şi, lovindu-se în pieptul său a zis: „Cu adevărat, oare nu este la Dumnezeul vostru milă pentru cei păcătoşi?” Răspuns-a preotul: „Celor păcătoşi, care se pocăiesc după primirea semnului credinţei, adică a Sfîntului Botez, le iartă Domnul toate păcatele vieţii celei din necredinţa de mai înainte. Iar celor ce petrec în păcate şi la pocăinţă nu gîndesc, nu le dă iertare, şi unii ca aceia vor fi munciţi fără milostivire”.

Zis-a Evdochia: „Spune-mi, părinte, oare socoteşti că sînt în cer mai mari bucurii şi mai scumpe decît acestea care sînt pe pămînt? La noi cu adevărat sînt multe vistierii de aur, de argint şi de pietre scumpe, cum şi toată veselia şi desfătarea. Pe lîngă acestea, avem şi îndestulare de peşti, de păsări şi de tot felul de băuturi. Oare mai mult decît acestea se află acolo în cer?” A zis către dînsa preotul: „De nu-ţi vei depărta mintea de la înşelă-ciunea lumii acesteia şi de nu vei trece cu vederea desfătările cele vremelnice, nu vei putea privi spre viaţa cea veşnică şi nu vei şti desfătările cele negrăite ce sînt întru dînsa şi bogăţiile cele nespuse. Iar de voieşti să le cîştigi pe acelea, uită mîndria şi veselia lumii acesteia”.

Răspuns-a Evdochia: „Să nu fie aceea, stăpînul meu, ca să iubesc vreun lucru vremelnic şi degrabă pieritor mai mult decît viaţa cea fără de moarte şi fericită; ci aceasta este pe care o caut, părinte. Oare dacă voi primi credinţa creştină, voi putea să am nădejde tare şi fără de îndoială cum că voi merge la viaţa cea fără de moarte, precum zici? Şi ce semn îmi dai prin care să mă încredinţez eu cum că acelea ce grăieşti aşa sînt? Prin ce voi cunoaşte iertarea multelor mele păcate de la Dumnezeul vostru? Pentru că de voi da la săraci bogăţiile ce le am, întru care pot să mă încredinţez încă mulţi ani ai vieţii mele cu desfătare şi veselie, şi de-mi voi risipi toate averile mele precum mă sfătuieşti, iar după aceea nu voi cîştiga cele spuse de tine, atunci cine va fi mai ticăloasă şi mai nevoiaşă decît mine, cînd nu-mi va rămîne nici o scăpare în cea mai de pe urmă nevoie a mea? Pentru că oamenii pe care cu răutatea mea i-am mîhnit, dacă voi începe a cere ajutor de la dînşii întru sărăcia mea, aceia, scîrbindu-se, se vor lepăda de mine.

De aceea sînt mîhnită şi mă tulbur cu gîndul, fiindcă nu sînt încredinţată pentru cele viitoare. Deci îmi trebuie o mare încredinţare şi întărire întru acelea pe care mi le făgăduieşti cu mărime de suflet, spunîndu-mi de milostivirea Dumnezeului vostru, Care iartă cu înlesnire păcatele celor ce se pocăiesc. Cu adevărat, de mă voi încredinţa despre aceea desăvîrşit, voi începe cu îndrăzneală a-mi risipi toate ale mele, şi mă voi duce unde mă vei chema, şi voi sluji acelui Dumnezeu în toate zilele vieţii mele. Şi, precum am fost altora pildă de fărădelegi, aceloraşi le voi fi chip ales de pocăinţă. Dar să nu te minunezi, părinte, de această îndoire a mea, pentru că sînt de aşteptat cele ce aud, iar în cărţile noastre şi în credinţa samarineană, în care sînt crescută, niciodată nu le-am auzit şi nici urmă n-am aflat cîndva de nişte asemenea învăţături”.

Preotul a zis către dînsa: „Să nu te tulburi deloc, învăluindu-te cu cuget nestatornic, o, Evdochia, şi nu-ţi lăsa mintea să fie risipită. Căci ceea ce te tulbură este înşelăciune a începătorului răutăţii, a diavolului, urîtorul mîntuirii tale. Pentru că acel duh făcător de răutate, după ce te-a văzut deşteptîndu-te spre slujba lui Hristos, ca să-ţi risipească mîntuitorul sfat, îndată a pus în inima ta gînduri de îndoire şi de înfricoşare deşartă. În acest fel diavolul nădăjduieşte să te întoarcă de la calea cea dreaptă şi să te întărească iarăşi în viaţa păcătoasă cea mai dinainte. Astfel cu ticăloşie fiind robită, vrea să te tragă în pierzare şi la moarte prin iubirea de lume deşartă şi pătimaşă; că acela este lucrul lui cel viclean. Aceasta este sîrguinţa lui cea mare, să întoarcă pe oameni de la calea cea bună, să-i aducă la îndărătnicie şi să-i facă prieteni şi părtaşi cu el în munca cea veşnică şi în focul cel nestins. Iar de doreşti să afli cu dinadinsul despre bunătatea, negrăita milă şi iubirea de oameni a Dumnezeului nostru de Care ai auzit, să ştii că este gata a primi pe cei ce se pocăiesc, întîmpinîndu-i de departe cu întinse braţe părinteşti şi, iertîndu-le păcatele, le va dărui viaţa veşnică.

Încredinţează cu acestea, ridicîndu-ţi mintea de pe pămînt sus la cer şi, lăsînd grijile cele vremelnice, gîndeşte-te la viaţa veşnică. Încă este trebuinţă pentru aceasta şi de rugăciune cu trezvie şi cu smerenie; căci Dumnezeu numai astfel se împacă cu sufletul şi răsare lumina dumnezeiască într-însul, arătîndu-i tot adevărul. Atunci cunoaşte omul ce este deşertăciunea lumii acesteia atît de vremelnică şi ce este veacul ce va să fie; apoi cît sînt de vătămătoare desfătările vieţii acesteia, cît de bun este Dumnezeu şi cît de nemăsurată este milostivirea Lui.

Aşadar, de voieşti să mă asculţi pe mine şi să te mîntuieşti, leapădă hainele tale de mare preţ şi te îmbracă în altele proaste. Apoi, închizîndu-te într-o cămară deosebită a casei tale, să petreci acolo şapte zile şi, aducîndu-ţi aminte de toate păcatele, şi să le mărturiseşti cu lacrimi lui Dumnezeu, Ziditorul tău. Încă posteşte şi te roagă, ca să binevoiască Domnul nostru Iisus Hristos să te lumineze şi să te povăţuiască ce să faci ca să-I fii bine plăcută Lui.

Dar să mă crezi că nu în zadar vei face ceea ce te sfătuiesc, că este milostiv şi îndurat fără de măsură Stăpînul nostru şi are bunătatea de a întîmpina de departe cu darul Său pe cei ce se sîrguiesc a se întoarce către El; căci totdeauna se bucură de pocăinţa păcătosului”.

Preotul, zicînd unele ca acestea şi văzînd pe Evdochia că se învoieşte cu sfatul lui, s-a sculat să plece, grăindu-i prooroceşte la sfîrşit acest mîntuitor cuvînt: „Hristos Dumnezeu, Cel ce a îndreptat pe vameş şi a miluit pe păcătoasa care a plîns la picioarele Lui, Acela să te îndrepteze şi pe tine, să te miluiască şi să facă numele tău slăvit peste tot pămîntul. Amin!”

Deci ieşind preotul, fericita Evdochia, nezăbovind întoarcerea sa către Dumnezeu, îndată a chemat pe una din slujnice şi a zis către dînsa: „Dacă va veni cineva aici din cei ce voiesc să mă vadă, dorind să intre la mine, să nu spui să sînt acasă şi nimeni să nu ştie nimic de mine. Ci să-i spui că m-am dus la un sat depărtat, unde voi zăbovi acolo nu puţină vreme, pentru oarecare trebuinţă. Dar să porunceşti şi portarului să nu lase aici pe nimeni, ca astfel să înceteze toate lucrurile voastre în casa mea. Iar cei ce fac bucate în toate zilele la masa mea să nu le mai aducă aici, ci să închideţi porţile cele mari ale casei pînă ce voi porunci eu a se deschide şi toate să le faceţi aşa ca să semene ca şi cum n-aş fi acasă”.

În acest chip poruncind slujnicii, s-a întors la fericitul Gherman şi i-a grăit: „Rogu-mă ţie, părinte, spune-mi ceea ce te voi întreba: Pentru ce voi, monahii, vieţuiţi în locuri pustii, lăsînd atîta dulceaţă a vieţii din cetate împreună cu oamenii? Oare mai multă plăcere găsiţi în pustietăţi?”

Fericitul Gherman a răspuns: „Nu, fiică, nimic nu aflăm în pustietăţi dintre unele ca acelea pe care le socoteşti a fi plăcere. Dar lăsăm cetăţile şi plăcerea lumească şi fugim în pustie, pentru ca să scăpăm de deşarta trufie şi să omorîm patimile trupeşti cu foamea, cu setea, cu ostenelile, cu haine rupte şi cu neajungerea tuturor celor trebuincioase. Astfel ne îndepărtăm de locurile cele lesnicioase de păcătuire, căci cu înlesnire cade în păcat cel ce vieţuieşte în cetate. Pe de o parte se biruieşte de neputinţa firească, iar pe de alta se înşeală de diavol, de vederea feţelor frumoase şi de auzul cuvintelor celor desfrînate. Pentru că în cetate se nasc gîndurile cele necurate şi se întinează sufletul. Iar sufletul, fiind întinat, îşi are închisă intrarea în Împărăţia cerului pînă ce se curăţeşte prin pocăinţă; pentru că în cer este scaunul luminii celei veşnice, al veseliei adevărate şi al dulceţilor celor nemincinoase, neavînd nici un pic de necazuri şi amărăciune, nici de fapte rele.

Iată ai auzit pentru ce ne ducem în pustie: ca să ne păzim de păcat în zilele vieţii noastre, iar păcatele făcute să le curăţim prin asprimea petrecerii din pustie. În acest chip să ne facem intrare liberă spre fericirea cea cerească. De aceea toată sîrguinţa şi îngrijirea noastră este ca trupurile noastre să le păzim neîntinate de lucrurile necurate, iar mintea noastră s-o păzim nevătămată de gîndurile rele, străină de toată răutatea, vicleşugul, făţărnicia, cîrtirea, clevetirea, zavistia, iuţimea şi mînia.

Aşa vom fi împreună cu îngerii, precum ne-a vestit Hristos în Evanghelie, cu Sfînta Sa gură. Iar bogăţiile nu ajută la nimic, pentru primirea Împărăţiei cerului iubitorului care le adună cu nesaţ, ci sînt ca un mort ce zace în groapă. Deci, dacă voim să cîştigăm iertare de păcatele noastre, să ne sîrguim în cealaltă vreme a vieţii să călătorim pe calea poruncilor Domnului, umblînd pe cărarea dreptăţii şi a adevărului şi ca pe o haină să rupem ini-mile noastre cu jale pentru păcate.

Apoi neîncetat să strigăm către Dumnezeu, pentru că numai aşa vom şterge necurăţia păcatului de care grăieşte David: Învechitu-s-au şi au putrezit rănile mele de către faţa nebuniei mele. Apoi, ce anume cuvinte ni se cade a le cînta de-a pururea în rugăciunea Domnului, acelaşi David ni le aduce aminte, zicînd: Cît sînt de dulci cuvintele Tale gîtlejului meu, mai mult decît mierea, gurii mele. Şi atît sînt de dulci cuvintele Domnului, încît covîrşesc toată dulceaţa tuturor mîncărilor celor dulci şi a băuturilor celor preascumpe şi întăresc sufletul mai mult decît mîncarea pe trup. Drept aceea grăieşte despre dînsele dumnezeiasca Scriptură: Vinul veseleşte, iar pîinea întăreşte inima omului. Vinul acela şi pîinea însemnează poruncile Domnului nostru Iisus Hristos, care ca nişte pîine şi vin sînt pentru sufletul omenesc; căci, întru tăria şi veselia inimii, scot pe cel păcătos din toate lucrurile necurate, şi îndrep-tează pe cel ce se întoarce către Domnul, dacă omul se desprinde de dînsele cu osîrdie şi neîncetat.

Deci, lepădînd de pe tine haina cea frumoasă şi îmbrăcîndu-te în cea smerită, apropie-te cu tot cugetul spre pocăinţă prin fapte bune şi seamănă lacrimi pe pămînt, ca să seceri în ceruri bucurie şi veselie veşnică. Cu plîngere stinge cuptorul greşelilor tale, ca astfel să te învredniceşti mîngîierii Domnului şi să intri în bucuria drepţilor.

Plîngi pentru fărădelegile tale pe care diavolul le-a îndulcit în inima ta, ca, pentru lacrimile tale, să se apropie de tine îngerul, mijlocitorul mîntuirii. Usucă-ţi necurata tină a stricăciunilor în care te-ai tăvălit multă vreme, fiind aruncată şi ţinută acolo de lucrătorul tuturor răutăţilor, ca de aici înainte să fii părtaşă desfătării raiului. Dă-i vrăjmaşului diavol necaz şi greutate ca răsplătire, căci el, înşelîndu-te cu plăcerile, te-a îngreuiat cu păcatele. Slujeşte cu osîrdie lui Dumnezeu, ca să te faci moştenitoare a luminii celei neînserate, şi fii ca o albină binelucrătoare, adunîndu-ţi dreptate din multe lucruri sfinte, sîrguindu-te de-a pururea a plăcea lui Dumnezeu”.

Aceste cuvinte ale lui Gherman s-au adîncit foarte mult în inima Evdochiei, cea pregătită de mai înainte cu aducerea aminte a celor zise de dînsul. Deci ea, bolind pentru păcate, în căldura duhului, s-a aruncat înaintea picioarelor lui, zicînd: „Mă rog ţie, omule al lui Dumnezeu, lucrul pe care l-ai început pentru mine, săvîrşeşte-l cu dreaptă credinţă şi pune-mă înaintea Dumnezeului tău, ca să nu fiu de batjocură celor ce voiesc să mă înşele. Ci, săvîrşind lucrul început, să mă învrednicesc de fericirea veşnică prin învăţăturile tale cele mîntuitoare. Nu-ţi lua zugrăvitoarea mînă de pe tăbliţa cea pregătită, pînă ce desăvîrşit vei închipui pe Hristos în mine”.

Gherman i-a răspuns: „Petreci, fiică, întru frica Domnului şi, închizîndu-te în cămăruţa ta, roagă-te către El neîncetat cu lacrimi, pînă ce-ţi va risipi şi-ţi va curăţi toate păcatele şi te va face să nu te îndoieşti de mila Lui. Căci Domnul nostru Iisus Hristos este bun şi milostiv şi degrabă îţi va arăta mila Sa şi cu darul Său nu va zăbovi a te mîngîia”.

Acestea zicînd, fericitul Gherman s-a rugat pentru dînsa lui Dumnezeu, şi, însemnînd-o cu semnul Crucii, a închis-o în cămăruţa ei, făgăduindu-i că va zăbovi pentru dînsa în Iliopolis şapte zile. Evdochia intrînd în cămăruţa sa, după ce a petrecut şapte zile în rugăciune şi în post, a venit Fericitul Gherman şi, deschizînd uşa, i-a poruncit ei să iasă. El a văzut-o cu faţa îngălbenită, cu trupul scăzut, mai smerită cu căutătura, mult deosebindu-se cu chipul de asemănarea ei cea dintîi. Luînd-o de mînă, i-a poruncit să şadă. Apoi însuşi, rugîndu-se lui Dumnezeu, a şezut cu dînsa, şi o întrebă, zicînd: „Spune-mi, fiică, ce ai gîndit într-acele şapte zile? Ce ai cunoscut, ce ai văzut şi ce ţi s-a arătat?”

Iar ea a zis: „Îţi voi spune, sfinte părinte. Rugîndu-mă şapte zile, aşa precum m-ai învăţat, iar în noaptea trecută, cînd de asemenea mă rugam, zăcînd cu faţa la pămînt în chipul Crucii şi plîngînd pentru păcatele mele, a strălucit o lumină mare, mai mult decît razele soarelui. Iar eu, socotind că a răsărit soarele, m-am sculat de la pămînt şi am văzut un tînăr prealuminat şi înfricoşat, ale cărui haine erau mai albe decît zăpada.

Acela, luîndu-mă de mîna dreaptă, m-a răpit în văzduh şi, luîndu-mă pe nor, m-a dus spre cer. Acolo era o lumină mare şi preaminunată şi am văzut mulţime nenumărată de cei cu haine albe, bucurîndu-se şi zîmbind unul către altul şi veselindu-se negrăit. Aceia, văzîndu-mă venind către ei, mă întîmpinau cu cetele şi cu bucurie mă sărutau ca pe o soră a lor. Apoi, fiind înconjurată şi petrecută de aceia, am vrut să intru, fiind dusă în lumina aceea care cu neasemănare covîrşea razele soarelui.

Atunci deodată s-a arătat în văzduh cineva, înfricoşat la chip, înnegrit ca un întuneric, ca şi funinginea, ca şi cărbunii, ca smoala şi ca o grozăvie ce covîrşeşte toată negreala şi întunericul. Acela, cu o căutătură prea groaznică şi prea mînioasă privind la mine, cu dinţii scrîşnind şi năvălind fără de ruşine, voia să mă răpească din mîinile acelora ce mă duceau. Şi a răcnit foarte tare, încît tot văzduhul se umpluse de glasul lui; şi zicea, răcnind:

„Au doară şi pe aceasta voieşti s-o duci în Împărăţia cerului? Apoi pentru ce şed eu pe pămînt la vînătoare şi îmi pierd în deşert osteneala? Pentru că prin aceasta am întinat eu tot pămîntul cu desfrînarea şi pe toţi oamenii i-am vătămat cu urîciunea împreunării sale. Căci eu cît meşteşug am şi cîtă putere, toată într-însa am sfîrşit-o. Mijlocit-am pentru ea la iubitori de bun neam şi preabogaţi, foarte mulţi, din ale căror bogăţii ce s-au cheltuit pentru dragostea ei, atîta mulţime de aur şi de argint a adunat, încît abia se află în împărăteştile vistierii.

Pe aceasta mă lăudam a o avea eu în mîini ca pe un semn purtător de biruinţă şi ca pe o armă nebiruită prin care mă lăudam la oamenii care cad de la Dumnezeu şi vin în cursele mele. Iar acum atît de mult voieşti a te iuţi asupra mea, o, arhanghele al dumnezeieştilor puteri!, încît sub picioarele aceleia spre călcare să mă arunci pe mine? Au nu sînt destule mîniei tale asupra mea, izbîndirile acelea pe care în toate zilele mi le îndoieşti prea cumplit? Ci chiar voieşti s-o scoţi de la mine pe această roabă, cu atît de scump preţ cumpărată?

Acum nimic nu mai este al meu pe pămînt. Şi chiar mă tem, ca nu cumva pe toţi cîţi pînă acum vieţuiesc păcătoşi, smulgîndu-i din mîinile mele, să-i aduci lui Dumnezeu ca pe nişte vrednici şi întru moştenirea Împărăţiei cerului să-i scrii. O, vai de grija mea cea deşartă! O, vai de osteneala mea cea zadarnică! Pentru ce sari aşa de cumplit asupra mea?

Lasă iuţimea şi slăbeşte-mi puţin legăturile cu care sînt legat; căci vei vedea cum în clipeala ochiului voi pierde de pe pămînt neamul omenesc şi nici moştenire nu-i voi lăsa. Eu sînt aruncat din cer pentru o mică nesupunere, iar tu pe păcătoşii cei cumpliţi, care au îndrăznit a-şi bate joc de Dumnezeu şi mulţi ani L-au mîniat mult, îi duci în Împărăţia cerească.

Dacă aşa îţi place ţie, apoi adună într-un ceas, din toate marginile pămîntului, pe toţi oamenii cei vrednici de pierzare care nu au viaţă omenească, ci dobitocească şi de fiară, şi pe toţi adu-ţi la Dumnezeu; iar eu mă voi ascunde întru întuneric şi întru adînc, în veşnicele munci ce-mi sînt pregătite mie, mă voi afunda!”

Acestea şi mai multe a zis acela cu mînie şi cu mare iuţime; cel ce mă ducea pe mine căuta groaznic asupra lui, iar spre mine căutînd, zîmbea cu dragoste. Şi a venit glas din lumina aceea, zicînd: „Aşa este cu plăcere lui Dumnezeu, Celui ce se milostiveşte pentru fii omeneşti, că păcătoşii care sînt între dînşii, de vor primi pocăinţa, să fie primiţi în sînul lui Avraam!” Şi iarăşi se auzi glas către cel ce mă ducea pe mine: „Ţie îţi grăiesc, Mihaile, păzitorule al legii Mele, du pe aceasta acolo de unde ai luat-o, ca să-şi săvîrşească nevoinţa, pentru că Eu cu dînsa voi fi întru toate zilele ei”.

Atunci el îndată m-a adus în cămăruţa mea şi mi-a zis: „Pace ţie, roaba lui Dumnezeu Evdochia! Îmbărbătează-te şi te întăreşte, căci darul lui Dumnezeu este acum cu tine şi totdeauna va fi, în tot locul”. Eu, din cuvintele lui luînd îndrăzneală, am zis: „Doamne al meu, cine eşti Tu, spune-mi, ca să înţeleg cum voi crede în Dumnezeul cel adevărat şi cum voi putea cîştiga viaţa veşnică?” Iar el a răspuns: „Eu sînt începătorul îngerilor lui Dumnezeu şi mie îmi este încredinţată grija pentru păcătoşii care se pocăiesc, ca să-i primesc pe dînşii şi să-i duc în viaţa cea fericită şi fără de sfîrşit. Şi multă bucurie se face cetelor îngereşti în cer de cîte ori vine din întunericul păcatului vreun păcătos întru lumina cea curată a pocăinţei. Pentru că nu voieşte Dumnezeu, Care este Tatăl tuturor, ca să piară sufletul omenesc pe care l-a zidit din început, cu preacuratele Sale mîini, după asemănarea chipului Său. De aceea se bucură împreună toţi îngerii, cînd văd vreun suflet omenesc, înfrumuseţat cu dreptatea, închinîndu-se Tatălui Celui veşnic; şi toţi îl sărută, ca pe un frate al lor, de vreme ce, lepădînd întunericul păcatului, se întoarce la Dumnezeul Cel viu, Care le este Tată de obşte al tuturor fiilor luminii, şi strîns se lipeşte de El”. Acestea zicînd, m-a însemnat cu semnul Crucii, iar eu m-am închinat lui pînă la pămînt şi, cînd m-am închinat, acela s-a dus la cer”.

Atunci fericitul Gherman a grăit către dînsa: „De acum încre-dinţează-te, o, fiică, şi nu te mai îndoi, că Dumnezeul cel adevărat stă gata în cer a primi pe cei ce se pocăiesc de păcatele lor şi a-i duce pe dînşii întru lumina Sa cea veşnică unde împărăţeşte, înconjurat fiind de sfinţii îngeri, slujitorii împărăţiei Sale, pe care i-ai văzut întru acea cerească lumină. Iată, ai fost privitoare a împărăteştei slave celei fără de moarte a Domnului nostru Iisus Hristos şi ai cunoscut cît de grabnic este spre milosîrdie şi spre iertarea păcatelor; şi cît de degrabă îşi arată darul Său celor ce doresc a se împăca cu El. Ai priceput dumnezeiasca Lui slavă şi ai văzut curtea cea cerească întru care petrece, plină de frumuseţi negrăite. Ai cunoscut cît este de mică şi neputincioasă lumina lumii aceştia, împotriva strălucirii aceleia. Deci ce socoteşti de aceea, şi ce gîndeşti, spune-mi?” Iar fericita Evdochia, avîndu-şi mintea neschimbată spre a sluji din toată inima sa lui Dumnezeu, Împăratul slavei, a zis: „Am crezut şi cred că nu este alt Dumnezeu: Care mîntuieşte pe oamenii cei păcătoşi, afară de Acela, ale Cărui porţi cereşti le-am văzut strălucite cu negrăită lumină”.

Gherman a grăit: „Pregăteşte-te fiică, spre slujba cea cu osîrdie a lui Dumnezeu, îngrijindu-te ca rodul pocăinţei tale cel pus în cumpănă să tragă mai mult decît păcatele vieţii tale celei dinainte; şi să te aduci singură pe tine dar bineprimit lui Dumnezeu, Celui fără de moarte şi veşnic. Plîngi şi te tînguieşte, pînă ce vei spăla toate necurăţiile tale desăvîrşit cu lacrimile; şi aşa te vei învrednici a fi mireasă curată a lui Hristos.

Apoi uită mîndriile tale cele mai dinainte, cum şi tinereţile cele vătămătoare care se sălbăticesc cu poftele; ca astfel, ca răsplătire, Hristos Domnul să-ţi ierte păcatele. Scoate-ţi grumazul tău de sub jugul cel greu al robiei celei de ruşine pe care ţi l-a pus diavolul prin păcate, şi vino la jugul cel bun şi uşor al pocăinţei celei de viaţă făcătoare; ca apoi, fiind liberă de păcate, te vei cunoaşte pe toţi drepţii şi pe sfinţii îngeri.

Treci către adevărata credinţă şi către întreaga înţelepciune şi, avînd bună ştiinţă, spune-i în faţă diavolului cu îndrăzneală: „Nimic din acelea nu-mi este mie parte cu tine, nici ţie cu mine, pentru că am aflat pe al meu Stăpîn şi Lui m-am dat pe mine însămi, întru veşnică stăpînire. Desăvîrşit am lăsat şi am lepădat necurata şi întunecata iubire trupească a vechiului meu vrăjmaş şi m-am îmbrăcat în haina cea nouă, nestricăcioasă şi luminoasă a dreptăţii; în care, umblînd, voi afla darul lui Dumnezeu care mă mîntuieşte în veci. Nu mai am nici o dorinţă de bogăţii şi nici o iubire a dulceţilor celor lumeşti, despre care m-am înştiinţat că sînt de nimic şi rămîn fără preţ. Doresc din toată inima şi mă sîrguiesc să aflu cele cereşti. Deci, o, diavole, du-te departe de la mine, străinule, înşelătorule, furătorule şi robule al veşnicului întuneric!””

Cu aceste cuvinte şi mai mult întărindu-se, Evdochia a zis către monah: „Cinstite părinte, ce-mi porunceşti acum să fac?” Iar el a răspuns: „Voiesc mai înainte de toate să primeşti semnul credinţei, adică Sfîntul Botez, care te va păzi nevătămată în toate zilele tale. Iar eu acum, Dumnezeu ajutîndu-mi, mă voi duce la mănăstirea mea. Însă mă voi întoarce iarăşi, de va voi Domnul”. Iar ea cu lacrimi îl ruga, zicînd: „Nu mă lăsa, domnul meu, nu mă lăsa, mai înainte pînă ce voi putea desăvîrşit a mă întoarce către Dumnezeu şi voi cîştiga darul Lui cel aşteptat de mine; ca nu cumva vechiul înşelător, văzîndu-mă părăsită şi fără de ajutor, să mă atragă unde va voi şi să mă întoarcă la stricăciunea vieţii celei desfrînate”. A zis către dînsa fericitul Gherman: „Această hotărîre spre viaţa cea mai bună, pe care Dumnezeu o lucrează întru tine, şi nădejdea ta cea bună te vor păzi de cursele vrăjmaşului de care te temi. Însă petreci încă puţină vreme în smerită rugăciune către Dumnezeu şi în mărturisirea păcatelor tale şi te îngrijeşte de primirea Sfîntului Botez. Iar eu degrabă mă voi întoarce la tine, căutînd cele de folos vieţii tale, şi ţi se va da ţie ajutorul Sfîntului Duh”. Fericitul Gherman, zicînd acestea către dînsa şi încredin-ţînd-o lui Dumnezeu, s-a dus în calea sa.

După ducerea lui Gherman, fericita Evdochia a petrecut încă cîteva zile în post, nimic altceva neavînd la masă decît numai pîine, untdelemn şi apă; iar ziua şi noaptea se ruga şi plîngea. După aceea, ducîndu-se la episcopul acelei cetăţi, care se numea Teodot, s-a botezat de dînsul în numele Sfintei Treimi Celei de o fiinţă.

După cîtva timp de la luminarea sa, a scris carte de rugăciune la acelaşi episcop în care îi făcea cunoscut despre bogăţia sa, numărînd-o cu de-amănuntul şi rugînd pe episcop s-o ia pentru Hristos. Iar episcopul, citind cartea trimisă către dînsul, a chemat pe fericita Evdochia la dînsul şi i-a zis: „Tu, fiică, ai scris scrisoarea aceasta către mine, păcătosul?” Iar ea i-a răspuns: „Eu am scris-o, şi acum iarăşi mă rog sfinţiei tale să porunceşti iconomului bisericii ca să ia bogăţia cea dată de mine şi s-o împartă la săraci şi la lipsiţi, la sărmani şi la văduve, precum singur ştii; pentru că am aflat că acele bogăţii ale mele sînt pe nedrept şi prin fărădelegi adunate”.

Episcopul, văzînd scopul ei cel bun, credinţa şi dragostea ce avea către Dumnezeu, căutînd spre dînsa şi cu duhul mai înainte văzînd viaţa ei ce avea să fie, i-a zis: „Roagă-te pentru mine, soro întru Domnul, ca una ce te-ai învrednicit a te numi mireasă a lui Hristos. Căci urînd necurata iubire trupească, ai iubit curăţia; viaţa cea desfrînată lepădînd-o, ai urmat fecioreştii şi întregii înţelepciuni; ai vîndut lumea cea deşartă ca să-ţi cîştigi mărgăritarul cel ceresc. Puţină vreme cheltuindu-ţi în înşelăciunea păcatului, prin pocăinţă ţi-ai mijlocit veacul cel nesfîrşit în viaţa cea de sus; avînd moartea înaintea ochilor, nemurirea ai dobîndit.

Tu, care pe mulţi la pierzare i-ai atras, acum întru Hristos pe mulţi îi vei învia îmbrăcîndu-te din întuneric în lumina credinţei. Vrednică eşti a te numi mieluşeaua lui Hristos. După numele tău, Evdochia, care înseamnă bunăvoire, bine a voit Domnul pentru tine. Tu, care ai trecut cu vederea pe oamenii cei iubitori de patimi şi ai iubit cetele îngereşti, roagă-te pentru mine. Iarăşi mă rog ţie, roaba şi prietena lui Dumnezeu, adu-ţi aminte de mine în cereasca Împărăţie”.

Acestea şi multe altele vorbind episcopul cu lacrimi, a zis diaconului său: „Cheamă la mine degrabă pe rînduitorul casei de oaspeţi bisericeşti”. Acela venind, i-a zis episcopul: „Te ştiu pe tine om drept, credincios şi de Dumnezeu temător, îngrijindu-te de sufletele multora. De aceea îţi încredinţez ţie şi pe această roabă a lui Dumnezeu care doreşte să sporească spre mai bine, ca şi de a ei mîntuire să te îngrijeşti şi pe toate ale sale să le dai lui Dumnezeu prin mîinile săracilor”.

Şi era acel bărbat preot cu rînduiala, petrecînd în feciorie din tinereţile sale, care toată averea ce îi rămăsese de la părinţi o dăruise Sfintei Biserici a lui Dumnezeu şi pe sine singur se dăduse spre slujba Domnului. Acela, luînd cu dînsul pe Evdochia, a mers în casa ei şi, după ce a intrat într-însa, a chemat Evdochia pe iconomii casei sale şi le-a zis lor: „Aduceţi-mi fiecare din voi toate cele ce vă sînt încredinţate vouă”.

Aceia îndată au adus toate. Şi acesta era numărul lucrurilor celor aduse: două greutăţi mari de aur, adică douăzeci de mii de bucăţi; podoabe alese şi de multe feluri, fără de număr; pietre de mult preţ şi mărgăritare împărăteşti fără de număr; lăzi cu haine de mătase, două sute şaptezeci şi cinci; patru sute zece lăzi cu haine albe de in; o sută şaizeci lăzi de haine ţesute cu aur; o sută douăzeci şi trei lăzi mari cu haine de tot felul; o sută cincizeci şi două lăzi cu alte haine cu pietre scumpe şi împodobite cu cusătură de aur; aur mult douăzeci şi cinci de greutăţi diferite, adică două sute cincizeci de mii de galbeni; douăzeci de lăzi cu lucruri de aromate binemirositoare, treizeci şi trei de lăzi de mir curat de India; argint în diferite feluri de vase, ca opt mii de litre; perdele de mătase cusute cu fir, ca la o sută treizeci şi două litre; perdele de mătase ca la şaptezeci de litre; iar alte haine şi lucruri mai de mic preţ erau adunate o mulţime fără de număr.

Afară de aceste mişcătoare bogăţii avea şi averi nemişcătoare, ca: pămînturi, sate, ţinuturi din care, în tot anul, se adunau roduri de preţ, ca la opt sute două mii. Toate aceste bogăţii aducîndu-le înaintea picioarelor sfîntului preot, care era econom al casei bisericeşti de oaspeţi, fericita Evdochia a chemat pe toţi servitorii şi servitoarele sale şi, luînd din ladă două mii de galbeni, i-a împărţit lor; încă şi vase, cearşafuri, paturi de mult preţ, scaune aurite şi toate cele frumoase ale casei cîte erau afară din lăzi, le-a dăruit lor.

După aceea le-a dat cea mai de pe urmă sărutare, zicîndu-le aşa: „Eu vă eliberez din robia aceasta de puţină vreme, iar voi, de voiţi, sîrguiţi-vă a vă elibera din robia diavolească. Şi vă veţi elibera, dacă mă veţi asculta pe mine şi vă veţi apropia de Hristos, adevăratul Dumnezeu. Acela vă va dărui vouă veşnica libertate, pe care o au fiii lui Dumnezeu, şi vă va scrie pe voi printre ai Săi ostaşi”. Apoi întorcîndu-se către preot, i-a zis: „Iată, de acum, domnul meu, ţie ţi se cuvine să te îngrijeşti de toate acestea ce-ţi sînt puse înainte şi să le rînduieşti precum voieşti; pentru că eu voi căuta pe Stăpînul, Cel ce mă caută pe mine”.

Preotul, minunîndu-se de o schimbare şi o pocăinţă ca aceasta a ei, fără de veste şi neaşteptată şi de o atît de mare căldură ce avea către Dumnezeu, a zis către dînsa: „Fericită eşti, Evdochia, căci printr-un lucru ca acesta te-ai făcut vrednică a fi scrisă în numărul fecioarelor lui Hristos. Ai ştiut ceasul venirii Mirelui şi ai înţeles pe ce cale ţi se cuvine a intra în casa de nuntă. Cu adevărat, prin trezire te-ai sîrguit ca să nu rămîi afară din cămară. Candela cu untdelemn ţi-ai umplut şi nu te va cuprinde pe tine întunericul. Sporeşte în acea putere făcătoare de bine şi Dumnezeu îţi va ajuta ţie; şi te roagă pentru mine păcătosul, ca una ce eşti vrednică de ceata sfinţilor!”

Pe cînd vorbea cu fericita Evdochia, iată a venit cinstitul Gherman, fiind luminat de darul Sfîntului Duh. Şi văzînd-o pe ea că-şi dăduse averea sa lui Dumnezeu şi pe slugile sale le eliberase, acum fiind săracă cu duhul şi cu lucrul pentru Hristos, a luat-o şi a dus-o în mănăstirea de fecioare pe care o avea în stăpînirea sa în pustie, nu departe de mănăstirea sa cea de bărbaţi. Şi a făcut-o pe ea monahie, şi acolo petrecea în ostenelile şi nevoinţele vieţii monahiceşti, ziua şi noaptea slujind lui Dumnezeu.

Deci, avea fericitul Gherman în a sa viaţă de obşte şaptezeci de fraţi monahi, iar în mănăstirea de fecioare care era la zece stadii depărtare de a monahilor, treizeci de călugăriţe. Acolo a rămas şi Sfînta Evdochia, care se nevoia mai mult decît celelalte. Şi purta haina de la Botez, pe care i-o dăduse episcopul cînd a botezat-o, şi pe care n-a dezbrăcat-o niciodată.

După treisprezece luni a murit egumena acelei mănăstiri, cu numele Haritina, care vieţuise cu sfinţenie, sub a cărei începătorie Evdochia bine a sporit şi a învăţat Psaltirea pe de rost şi toată Sfînta Scriptură citind-o odată cu luare aminte, o înţelegea bine, luminînd-o Duhul Sfînt. Întrecînd pe toate surorile cu ostenelile cele pustniceşti, a fost aleasă egumenă de toate cu un glas în locul celei ce murise. Şi Dumnezeu n-a zăbovit a mărturisi vrednicia ei şi a întări alegerea aceea prin minune, precum se va spune îndată.

Era un tînăr oarecare, unul din iubiţii ei de mai înainte, anume Filostrat, foarte bogat. Acela aducîndu-şi aminte de dragostea sa de mai înainte cu Evdochia şi aprinzîndu-se foarte mult după ea, diavolul înteţindu-l spre aceea, gîndea cum ar întoarce-o la viaţa ei de mai înainte şi către fapta sa de ruşine. Cugetînd mult la aceea şi din zi în zi învăpăindu-se cu mai multă dragoste spre dînsa, a găsit un meşteşug ca acesta: S-a îmbrăcat în îmbrăcăminte monahicească, a luat aur cît putea să ducă, l-a ascuns în haine şi a plecat pe jos la mănăstirea Evdochiei, nădăjduind fără de îndoială, că-şi va împlini scopul.

Ajungînd acolo şi bătînd în poartă, portăriţa s-a uitat printr-o ferestruică mică şi l-a întrebat: „Ce cauţi aici, omule?” El a răspuns: „Sunt păcătos. Am venit să vă rugaţi pentru mine şi să mă învrednicesc de binecuvîntarea voastră”. Portăriţa i-a zis: „Frate, locul acesta este neîngăduit pentru bărbaţi. Dar mergi puţin mai departe de aici şi vei afla mănăstirea lui Gherman. Acolo te vei învrednici de rugăciune şi de binecuvîntare. Iar aici nu sta, nici nu supăra bătînd, că nu vei putea intra”. Zicînd acestea, fecioara aceea, a închis ferestruica.

Filostrat, umplîndu-se de ruşine şi de jale, arzînd şi cu iubi-rea spre Evdochia, s-a dus la mănăstirea lui Gherman. Nimerind vreme cu înlesnire, căci a găsit pe fericitul Gherman şezînd lîngă poarta mănăstirii şi citind pe o carte, i s-a închinat cu smerenie pînă la pămînt. Apoi, după obiceiul monahicesc, după rugăciunea făcută de sfîntul stareţ şi după ce Filostrat a luat binecuvîntare de la dînsul, i-a zis lui Cuviosul Gherman: „Şezi, frate, şi-mi spune, din ce parte eşti şi de la care mănăstire?”

El a răspuns: „Părinte, am fost singurul fiu născut la părinţii mei, care nu de mult au murit; n-am voit să iau femeie, ci am ales să slujesc lui Dumnezeu în rînduiala monahicească, voind după aceea să-mi caut loc şi un povăţuitor de la care să învăţ viaţa monahicească. Auzind de sfinţia ta, cinstite părinte, am venit cale multă către acest loc, dorind să cad înaintea sfintelor tale picioare şi să mă rog ţie ca să mă primeşti în mănăstirea ta pe mine, cel ce doresc să mă pocăiesc de păcatele mele de mai înainte”.

Grăind el acestea, fericitul Gherman se uita cu dinadinsul la el şi, cunoscînd pătimaşul lui nărav după faţa şi ochii lui, i-a grăit: „Fiule, de mare osteneală voieşti a te apropia, dar nu ştiu de va fi după măsura puterii tale. Noi, bătrînii, abia putem sta împotriva ispitelor celor grele ale diavolului, care ne îndeamnă spre necurăţie; iar tu ce vei face aici în floarea tinereţilor tale şi în anii cei învăpăiaţi ai aprinderii pătimaşe?”

Filostrat răspunse: „Părinte, nu sînt oare pilde ale vieţii celei îmbunătăţite la tinerii asemenea cu mine care au biruit poftele? Oare Evdochia aceea a voastră, de care am auzit multe, străbătînd pretutindeni slava despre viaţa ei cea îmbunătăţită, n-a fost tînără şi trăită în desfătări, iar acum a alergat la povăţuirea voastră şi petrece în călugărie statornică, biruindu-şi trupul? Iată, nu voi tăcea, părinte, despre aceasta, că prin chipul ei mai vîrtos sînt deşteptat şi voiesc să-i urmez. Căci gîndesc la floarea tinereţilor ei, cît de frumoasă şi de bogată, în ce fel de desfătări şi-a petrecut anii ei de mai înainte. Apoi, după toate acestea, într-un ceas schimbîndu-se deodată, s-a dus să slujească lui Hristos, pe calea cea strîmtă şi cu scîrbe. Şi dacă ea a putut să treacă cu vederea toate şi să-şi omoare poftele pentru dragostea lui Hristos, apoi de ce, părinte, deznădăjduieşti de mine, care sînt parte bărbătească, mai tare decît dînsa? Căci de aş putea s-o văd vreodată, nădăjduiesc să iau atîta tărie spre osîrdia cea caldă şi spre nevoinţă, încît să poată a-mi fi pildă pentru învingerea şi izgonirea tuturor ispitelor diavoleşti, în toate zilele vieţii mele”.

Auzind asemenea cuvinte, robul lui Dumnezeu Gherman i-a crezut minciuna ca un adevăr, pentru că îl socotea că voieşte cu adevărat să slujească lui Dumnezeu; şi a grăit către dînsul: „Nu te vom opri, fiule, ca să vezi pe Evdochia şi să auzi de la dînsa cuvînt de folos, deoarece prin chipul ei voieşti a merge la fapta bună”. Deci, chemînd egumenul Gherman pe un cinstit monah bătrîn, care ducea tămîie în mănăstirea de fecioare şi pentru alte trebuinţe de nevoie era trimis acolo adeseori, i-a zis: „Cînd vei merge în mănăstirea de fecioare, să iei cu tine pe acest frate, să vadă pe roaba lui Dumnezeu Evdochia, că voieşte să se folosească de la dînsa şi să urmeze vieţii ei cea plăcută lui Dumnezeu”.

După puţină vreme monahul acela, avînd trebuinţă a se duce la mănăstirea de fecioare, a luat cu el şi pe acel frate tînăr, precum i se poruncise de egumen. Filostrat, acoperit cu chipul monahicesc ca un lup în piele de oaie, intrînd în mănăstirea de fecioare şi văzînd pe sfînta Evdochia, mireasa lui Hristos, s-a mirat de chipul ei cel smerit, de sărăcia ei şi de chinuirea trupului. Căci vedea faţa ei galbenă, ochii plecaţi în jos, gura tăcută, hainele proaste, patul aşternut cu rogojină şi o învelitoare aspră pe el. Deci, găsind el vreme de vorbă (alte monahii stînd departe) a început a povesti către dînsa cu glas lin, grăind astfel: „Ce este aceasta ce văd, o, Evdochia, cine te-a amăgit pe tine care vieţuiai în palate asemenea cu cele împărăteşti şi te îndestulai de multe bogăţii şi cu toate plăcerile, fiind în toate zilele în veselie şi în bucurie, şi te-a depărtat în acest loc pustiu? Cine te-a lipsit de poporul cetăţii, în care adeseori plimblîndu-te în haine luminoase, toţi te cinsteau, se minunau de frumuseţea ta şi cu glasuri de laudă te fericeau pe tine? Care înşelător te-a adus dintr-atîtea bunătăţi, în atîta sărăcie şi în această viaţă urîtă? Iată, acum toată cetatea Iliopolis te caută. Ochii tuturor doresc să te vadă. Însăşi zidurile preafrumoaselor tale palate se tînguiesc. Eu sînt trimis la tine, să spun despre dorirea poporului şi, în numele tuturor, să te rog ca să te întorci în cetate şi să mîngîi cu a ta venire mîhnirea poporului pentru tine.

Ascultă-mă, doamnă şi urmează-mi. Ieşi din locuinţa aceasta proastă, din sărăcie, din hainele cele zdrenţuite, din patul cel tare şi intră în palatul tău cel dintîi, în mîngîierile şi în desfătările de mai înainte, cu care nu de mult erai îndestulată. Şi chiar de ţi-ai pierdut bogăţia, dînd-o străinilor în zadar, însă sînt gata toţi ca iarăşi îndată să te îmbogăţească.

Pentru ce zăboveşti şi te îndoieşti? Pentru ce, cînd toţi îţi sînt prieteni şi-ţi doresc binele, tu te faci însăţi vrăjmaşă şi muncitoare? Au nu-ţi este pagubă a ascunde atîta frumuseţe a feţei într-acest întuneric al vieţuirii monahiceşti? Au nu-ţi este pagubă, ca ochii tăi, cei asemenea cu razele soarelui, să-i strici cu netrebnicia plînsului? Ce folos îţi este ca să-ţi omori tinerescul trup, cel atît de frumos, cu foamea, cu setea şi alte cumplite asprimi? Unde îţi sînt bunele mirosiri ale parfumurilor tale, cu care, umblînd prin cetate, umpleai văzduhul de bună mireasmă şi toţi te cinsteau ca pe o zeiţă? Iată, după acele plăceri, singură, de voia ta, ţi-ai ales partea vieţii celei sărăcăcioase şi lepădate.

Cui urmezi în atîta rătăcire? Care nădejde deşartă te-a scos din stăpînirea bunătăţilor atît de multe şi din care mai multe era să ai? Cine din oamenii bogaţi îşi leapădă înşişi bogăţia şi o dau altora în zadar, precum ai făcut tu? Dar ştim unde sînt bogăţiile cele lepădate de tine; putem cu înlesnire a le lua şi a le întoarce în a ta stăpînire; numai întoarce-te în cetate la noi, doamna noastră, Evdochia. Iată şi aur destul ţi-am adus pentru cale, iar pe celelalte risipite de tine, după ce vei veni în Iliopolis, le vom căuta îndată”.

Acestea bîrfindu-le el, Sfînta Evdochia căuta la el cu mînie. După aceea, nesuferind mai mult să asculte viclenele şi înşelătoarele lui cuvinte, i-a zis cu mînie: „Dumnezeul izbîndirilor să te certe; Domnul nostru Iisus Hristos, Dreptul Judecător, a Cărui roabă nevrednică sînt, pe tine cel ce ai venit aici cu gînd rău, să nu te lase a te întoarce la ale tale, de vreme ce eşti fiu al diavolului”.

Aceasta zicînd, a suflat în faţa lui şi îndată acel mincinos monah, ticălosul înşelător, a căzut mort la pămînt înaintea ei. Iar surorile fecioare, privind la vorba lor, stăteau departe, încît nu puteau înţelege cuvintele grăite de dînşii; apoi, văzînd pe acel om căzînd, din suflarea Evdochiei, mort la picioarele ei, foarte s-au înspăimîntat.

Deci, mai întîi se minunau de un lucru ca acesta ce covîrşea puterea firească şi au cunoscut darul lui Dumnezeu într-însa. După aceea au început a se teme ca nu cumva să afle mireni şi judecă-torii şi, făcînd cercetare ca pentru ucidere, le vor arde mănăstirea. Căci elinii, fiind închinători de idoli, urau pe creştini şi mănăstirile lor. Deci se sfătuiau între ele, ce să facă, pentru că nu îndrăzneau să întrebe pe Evdochia de lucrul ce se făcuse.

Una dintre dînsele a zis: „Să tăcem acum, de vreme ce este seară şi noaptea se începe; însă să ne rugăm Domnului la noapte, doar ne va descoperi pricina morţii monahului aceluia şi ne va povăţui ce să facem”. Venind miezul nopţii, cînd avea îndată să se înceapă obişnuita cîntare de miezul nopţii, Domnul S-a arătat Evdochiei în vis, zicînd: „Scoală, Evdochia, de preamăreşte pe Dumnezeul tău, şi nu departe de trupul mort al ispititorului tău, trimis de diavol asupra ta, plecîndu-ţi genunchii, roagă-te către Mine şi îndată îi voi porunci să se scoale viu. Căci el se va scula cu puterea Mea şi va cunoaşte cine sînt Eu, Cel în care crezi tu; iar darul Meu în tine mai mult se va înmulţi”.

Sfînta Evdochia, deşteptîndu-se din somn, a făcut multă rugăciune către Stăpînul ei, şi a înviat pe cel mort. Deci Filostrat, sculîndu-se din moarte ca din somn, şi cunoscînd pe adevăratul Dumnezeu, de a Cărui milostivire s-a învrednicit, s-a aruncat la picioarele fericitei, zicînd: „Rogu-mă ţie, fericită Evdochia, adevărată roabă a adevăratului Dumnezeu, primeşte-mă pe mine cel ce mă pocăiesc şi iartă-mă că te-am mîhnit cu cuvintele mele viclene şi necurate căci am cunoscut cît de bun şi de puternic Stăpîn ai”.

Fericita Evdochia i-a zis: „Mergi într-ale tale cu pace şi să nu uiţi facerile de bine ale lui Dumnezeu cele arătate spre tine, nici să te depărtezi din calea cea dreaptă a sfintei credinţe ce ai cunoscut-o şi pe care o făgăduieşti Dumnezeului meu”.

Stăpînea atunci în ţara aceea împăratul Aurelian; nu acela care după acei ani a fost cezar al Romei, ci altul cu numele aceluia, care se supunea cezarului Romei. Către acela Evdochia a fost clevetită, pentru că adunîndu-se unii din cei mai mari, care fuseseră mai înainte în lume iubiţii ei slăviţi şi de mare neam, şi făcînd sfat, au scris împăratului o scrisoare, clevetind că Evdochia a dus cu sine într-un loc pustiu mult aur care se cădea vistieriilor împărăteşti. Şi-l rugau ca să li se dea o ceată de oaste care să meargă să afle pe cea fugită şi s-o întoarcă în cetate; iar aurul să-l ia spre paza poporului, de vreme ce ea s-a lipit de credinţa galileienească ce mărturiseşte pe un oarecare Hristos, şi aşa a necinstit pe zei cărora şi împăraţii li se închină.

Aurelian, auzind despre aurul cel mult, s-a învoit cu lesnire la fapta lor. Şi îndată, chemînd pe un sutaş, i-a poruncit ca, luînd ostaşi, să meargă să ia pe Evdochia împreună cu aurul, şi s-o aducă înaintea lui. Iar comitele, luînd trei sute de ostaşi, s-a dus spre pustia aceea unde era Evdochia şi mănăstirea de fecioare. Fiind ei pe cale, Domnul S-a arătat Evdochiei în vedere de noapte, zicîndu-i: „Mînia împărătească s-a ridicat asupra ta, însă nu te teme, că Eu totdeauna sînt cu tine”. Iar după ce sutaşul s-a apropiat cu ceata sa de acea mănăstire feciorească, văzînd zidurile, se opri aşteptînd noaptea, căci era la asfinţit; şi orînduia oastea ca să năvălească noaptea deodată asupra mănăstirii din toate părţile. Dar cînd erau să pornească spre zidurile mănăstirii îndată i-a împiedicat puterea cea mare şi nevăzută a lui Dumnezeu, încît ei n-au putut să pă-şească cîtuşi de puţin spre mănăstire, în toată noaptea aceea.

Făcîndu-se ziuă, vedeau zidurile mănăstirii, dar nu puteau să vină la dînsele; astfel trei zile şi trei nopţi ispitindu-se, nimic n-au sporit. Şi neştiind ei ce să mai facă, iată a năvălit asupra lor deodată un balaur mare, înfricoşat; iar ei, lepădîndu-şi armele, au fugit de frică. Şi măcar că au scăpat de dinţii balaurului, însă de veninul aceluia n-au scăpat. Căci fiind foarte vătămaţi de duhul cel purtător de moarte al balaurului, unii dintre dînşii au căzut deodată şi au murit, iar alţii, tăvălindu-se abia vii pe cale, erau aproape de moarte. Numai singur comitele cu trei ostaşi s-a întors la împăratul.

Împăratul, umplîndu-se de mînie, a zis către boieri: „Ce vom face fermecătoarei aceleia, care a ucis cu farmecele sale atît de mulţi ostaşi de-ai noştri? Căci nu se cuvine ca o faptă aşa rea să fie lăsată fără de pedeapsă”.

Făcînd sfat, s-a sculat fiul împăratului, zicînd: „Eu voi merge cu mai multă putere de oaste şi, dărîmînd locaşul desfrînatei, voi aduce pe Evdochia aici”. Învoindu-se împăratul cu toţi, a doua zi s-a dus fiul împăratului cu ostaşii, ca să strice locaşul acela pustnicesc şi să prindă pe Evdochia. Dar apropiindu-se el pe cale de un sat al tatălui său şi înserînd, a voit să rămînă acolo, căci era frumos locul de odihnă. Şi, după obiceiul tinerilor, sărind de pe cal, s-a lovit cu piciorul de o piatră şi şi-a rănit piciorul foarte încît pe mîinile ostaşilor a fost dus pe pat. Iar la miezul nopţii, nesuferind durerea ce se înmulţise, a murit; şi s-a întors oastea la împăratul, ducînd mort la dînsul pe fiul său.

Împăratul, văzîndu-şi deodată mort pe fiul său, a căzut de jale, apoi s-a strîns toată cetatea şi s-a făcut ţipăt, jelindu-se poporul de moartea fiului împăratului, şi însuşi împăratul murea de jale. Şi era acolo în popor şi Filostrat. Acela, apropiindu-se către cei ce erau aproape de împărat, le-a spus despre Evdochia, cum că este roabă a lui Dumnezeu şi nimeni nu poate s-o vatăme, de vreme ce o păzeşte pe dînsa puterea cerească. Iar de voieşte împă-ratul să-şi vadă fiul viu, să trimită cu cinste la dînsa rugăminte, ca să roage pe Dumnezeul ei să-l învieze pe mort. „Căci eu – zicea Filostrat -, am cercat asupra mea puterea rugăciunii ei şi a lui Dumnezeu grabnică milostivire”. Auzind acea vorbă şi puţin venindu-şi în putere împăratul şi ascultînd de la Filostrat cele ce i s-au întîmplat, a crezut celor povestite. Apoi îndată a trimis la fericita Evdochia pe tribunul său, cu numele Vavila, cu cinstită şi smerită scrisoare de rugăminte. Iar acela ajungînd la locaş, Sfînta Evdochia, cu smerenie luînd împărăteasca scrisoare şi, închinîndu-se pînă la pămînt, a zis: „Pentru ce împăratul scrie cartea sa către mine, care sînt săracă şi păcătoasă?”

Iar tribunul, pînă ce sfînta avea să citească împărăteasca scrisoare, s-a depărtat la oarecare loc deosebit al mănăstirii şi a aflat acolo o carte deschisă. Apoi, privind într-însa, a văzut scris aceasta: Fericiţi sînt cei ce cearcă mărturiile Tale, Doamne. Şi, citind pînă la sfîrşit psalmul acela, a adormit cu capul plecat pe carte. Şi a văzut în vis pe un tînăr luminat care, lovindu-l în coastă cu toiagul ce-l purta, i-a zis: „Scoală Vavilo, mortul te aşteaptă pe tine”. Vavila, deşteptîndu-se, s-a spăimîntat de îngereasca arătare şi, alergînd, a spus aceea fericitei Evdochia; şi o ruga ca degrabă să-l elibereze pe el. Iar ea, chemînd pe toate surorile, a zis către dînsele: „Surorile şi maicile mele, ce mă sfătuiţi să fac faţă de cele ce scrie împăratul către a mea smerenie?” Iar ele, ca şi cu o gură, au zis: „Darul Duhului Sfînt te va povăţui pe tine. Scrie la împă-ratul ceea ce place lui Dumnezeu”.

Fericita, rugîndu-se din destul, a şezut şi a scris la împăratul astfel: „Eu, o femeie proastă, nu ştiu pentru ce împărăţia ta ai voit a trimite la mine scrisoarea ta? Pentru că sînt ticăloasă şi plină de păcate. Şi mustrată fiind în conştiinţa mea de atît de multe fărădelegi ale mele, nu am îndrăzneală către Hristos, Dumnezeul meu a-L ruga să se milostivească spre tine şi să-ţi dea pe fiul tău viu. Însă nădăjduiesc la adevărata bunătate şi putere a Domnului meu, că, dacă tu cu toată inima vei crede întru adevăratul Dumnezeu, Cel ce înviază morţii şi vei crede în El cu neîndoire, va arăta spre tine şi spre fiul tău mila Sa cea mare. Pentru că nu se cuvine omului să cheme sfîntul şi înfricoşatul Lui nume şi să se roage pentru orice, dacă mai întîi nu va crede în El cu suflet curat.

Deci, dacă din tot sufletul vei crede, vei vedea puterea cea mare a lui Dumnezeu Celui fără de moarte, de milostivirea Lui te vei învrednici şi te vei îndulci de facerile de bine ale Lui”. Acestea scriindu-le şi pecetluind scrisoarea cu trei semne de cruce, a dat-o trimisului şi l-a eliberat.

Iar tribunul, întorcîndu-se la împărat, nu i-a dat scrisoarea Sfintei Evdochia, ci mai întîi a pus-o pe pieptul mortului, chemînd cu mare glas numele lui Hristos. Şi îndată mortul a luat putere de viaţă, a deschis ochii şi a grăit; apoi s-a sculat ca din somn, viu şi sănătos, toţi mirîndu-se şi spăimîntîndu-se de acea preaslăvită minune. Atunci împăratul cu mare glas a strigat, grăind: „Mare este Dumnezeul creştinei Evdochia, adevărat şi drept este Dumnezeul creştinesc! Cu dreptate la Tine scapă mulţi şi prin dreapta credinţă fac minuni cei ce cred întru Tine, Hristoase, Doamne! Primeşte-mă şi pe mine, cel ce vin la Tine, căci cred în numele Tău cel sfînt şi mărturisesc că Tu eşti Unul, Adevăratul Dumnezeu sfînt şi bine-cuvîntat în veci”.

Astfel, crezînd împăratul în Hristos Dumnezeu, s-a botezat de către episcopul cetăţii, împreună cu femeia sa, cu fiul cel înviat din morţi şi cu o fiică a lor anume Ghelasia, şi a făcut milostenii multe la săraci. Apoi fericitei Evdochia i-a trimis aur din destul pentru zidirea unei sfinte biserici şi a poruncit să se zidească cetate în locurile acelea unde vieţuia Sfînta Evdochia, şi adeseori scria către dînsa, trebuindu-i sfintele ei rugăciuni. Sporind împăratul întru sfînta credinţă şi în fapte bune, nu după multă vreme s-a odihnit întru Domnul, asemenea şi femeia lui. Iar fiul după aceea a fost făcut diacon, apoi, murind episcopul cetăţii aceleia, s-a făcut episcop în locul lui. Dar încă şi sora lui, Ghelasia, trecînd cu vederea deşertăciunea lumii şi fugind de nuntă, dîndu-se Domnului spre slujbă, s-a dus în taină, împreună cu doi eunuci ai săi, în mănăstirea Sfintei Evdochia şi a vieţuit acolo pînă la sfîrşitul său, slujind şi bineplăcînd lui Dumnezeu.

Apoi, întărindu-se legea elinească cea fărădelege a închinării la idoli, mulţi care slujeau în taină adevăratului Dumnezeu, fiind vădiţi de vrăjmaşii Lui erau siliţi spre aceeaşi pierzare.

Într-acel timp în cetatea Iliopolis era un ighemon anume Dioghen, rîvnitor al necuraţilor zei şi slujitor înfocat al acelora, prigonind mult pe cei ce se lepădau de închinarea idolilor. Acela voise să-şi ia femeie pe Ghelasia cea mai sus pomenită, fiică a împăratului. Iar tatăl ei, împăratul Aurelian, nu-l oprea, cîtă vreme era în necredinţă. Iar după ce s-a luminat cu Sfîntul Botez, atunci n-a voit să-şi dea pe fiica sa unui bărbat necredincios, fără numai dacă ar primi şi el credinţa în Hristos. Apoi, nu după multă vreme, Aurelian murind în dreaptă credinţă, iar Ghelasia temîndu-se ca nu cumva să fie răpită cu sila spre nuntă de Dioghen, a fugit, precum s-a zis, în mănăstirea Cuvioasei Evdochia. Şi nimeni nu putea să ştie unde se ascunsese Ghelasia, fără numai se vorbea cum că la Evdochia se ascunde.

Deci, Dioghen ighemonul a trimis cincizeci de ostaşi ca să prindă prin ispitire pe Evdochia, ca pe o creştină. Dar mergînd ei pe drum, Evdochiei i s-a arătat Domnul, noaptea, zicîndu-i: „Fiică Evdochio, trezeşte-te şi stai în credinţă bărbăteşte, că a venit vremea ca să mărturiseşti numele Meu şi să preamăreşti slava Mea; iată ţi s-a gătit nevoinţa prin care să alergi. Vor năvăli asupra ta îndată nişte oameni înfricoşaţi ca nişte fiare, iar tu nu te tulbura şi nici nu te înspăimînta, că Eu voi fi cu tine împreună călător şi ajutător, întru toate nevoinţele şi ostenelile tale”.

Sfîrşindu-se vedenia aceea, ostaşii au sărit noaptea peste zidul mănăstirii; care lucru simţindu-l cuvioasa, a ieşit la dînşii între-bîndu-i: „Ce vă trebuie de aici şi pe cine căutaţi?” Iar ostaşii au prins-o şi o întrebau despre Evdochia. Iar ea le-a făgăduit că îndată le va da în mîini pe Evdochia, numai să-i dea drumul puţin.

Deci, alergînd în biserică şi intrînd în Sfîntul Altar, a descoperit chivotul cu preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine ale lui Hristos şi, luînd o parte din ele, a ascuns-o în sînul său. Apoi, ieşind la ostaşi, a zis: „Eu sînt Evdochia! Pe mine să mă prindeţi şi să mă duceţi la cel ce v-a trimis pe voi!” Aceia prinzînd-o, au dus-o pe ea la drum.

Noaptea era fără lună şi foarte întunecoasă, iar înaintea sfintei mergea un tînăr preafrumos şi luminat, ducînd lumină înainte şi luminînd calea ei. Acela era îngerul Domnului, pe care ostaşii nu-l vedeau şi nici lumina nu o vedeau, ci numai pe singură Evdochia o priveau. Însă ostaşii voiau să pună pe Evdochia pe cal, dar ea nu a voit, ci le-a răspuns: „Aceştia în căruţe şi aceştia pe cai, iar eu nădăjduind spre Hristos, Dumnezeul meu, pe jos, cu bucurie, voi merge”. Ajungînd ei în cetate, a poruncit ighemonul să închidă pe Evdochia în temniţă, pînă a doua zi.

A treia zi, chemînd pe străjerul temniţei, l-a întrebat, zicînd: „N-a dat cineva bucate sau apă fermecătoarei aceleia?” Străjerul a răspuns: „Mă jur pe mila ta, stăpîne al meu, că nici mîncare, nici băutură nu i-a dat ei cineva. Însă am văzut-o, de cîte ori am privit-o, că era întinsă cu faţa pe pămînt, închinîndu-se, precum gîndesc, Dumnezeului său”. Zis-a ighemonul: „Mîine de dimineaţă voi face cercetare şi judecată despre dînsa, că acum mă îndeletnicesc cu alte treburi”.

Sosind a patra zi, Dioghen ighemonul a şezut la judecată şi a poruncit să-i aducă înainte pe Evdochia. Şi, văzînd-o pe ea cu chipul smerit, în haine proaste şi uitîndu-se în jos, a poruncit slugilor să-i descopere faţa ei. Şi îndată s-a luminat faţa cea descoperită a Cuvioasei ca fulgerul. Iar Dioghen, înspăimîntîndu-se de negrăita ei frumuseţe şi de cinstea feţii ei cea strălucită cu dumnezeiescul dar şi privind mult spre o frumuseţe ca aceea, slăbea tot cu gîndul. După aceea, întorcîndu-se către ai săi, a zis: „Mă jur pe zeul meu, Soarele, că nu se cade să dăm la moarte o frumuseţe ca aceasta cu raze de soare. Dar ce vom face, nu ştim”.

Deci a zis către dînsul unul din cei ce şedeau cu el, îndrep-tător de lege: „Oare se pare măriei tale că frumuseţea ei este firească? Nicidecum, ci sînt fermecătoreşti năluciri. Oare nu ştii cît de mult pot fermecătorii? Cred că dacă fermecătoria se va izgoni, îndată nefrumuseţea firească se va arăta”. Iar ighemonul a zis către fericita: „Spune-ne nouă mai întîi numele tău, neamul şi viaţa ta”.

Sfînta, îngrădindu-se pe sine cu semnul Crucii, a zis: „Mă numesc Evdochia, iar de neamul meu şi de ce fel de viţă sînt, nu este trebuinţă a afla. Una este de trebuinţă a şti despre mine, cum că sînt creştină. Iar Ziditorul tuturor, cu negrăita Sa milă, de atîta dar al Său mă învredniceşte pe mine nevrednica, încît nu mă opreşte a mă numi roabă a Lui. De aceea mă rog ţie, o, ighe-moane, nu-ţi pierde în zadar vremea cu cuvinte deşarte, ci degrabă fă cu mine ceea ce v-aţi obişnuit a face cu ceilalţi creştini. Judecă, munceşte-mă precum îţi place ţie şi mă dă la moarte; căci nădăjduiesc spre Hristos, Adevăratul Dumnezeul meu, că nu mă va trece cu vederea şi nici nu mă va lăsa”.

Iar ighemonul i-a zis: „La a noastră întrebare, cu atît de multe cuvinte ai răspuns; dar cînd vom începe a te chinui cu multe răni, cît de multe vei grăi? Însă spune-ne nouă îndată, pentru ce ai lăsat cetatea şi pe zei fără de cinste trecîndu-i cu vederea, te-ai depărtat în locuri pustii şi ai dus împreună cu tine şi averea poporului, cu înşelăciune deşertînd vistieriile cetăţii?”

Sfînta a răspuns: „Pentru ce am lăsat cetatea cu un cuvînt voi răspunde: liberă am fost şi, ce am voit, aceea am făcut. Căci care lege opreşte pe omul liber să meargă oriunde va voi? Iar pentru aur cine mă întreabă? Voiesc ca să-mi stea de faţă cleve-titorul, căci îndată se va arăta că este deşartă clevetirea, şi minciuna înaintea adevărului se va stinge. Au doară avere străină am luat eu?” Şi făcîndu-se lungă dispută de amîndouă părţile, iar sfînta aflîndu-se nebiruită în cuvînt şi cu credinţa neschimbată, ighemonul a poruncit să o dezbrace pînă la mijloc şi patru bărbaţi să-i strivească coastele ei, pînă i se vor vedea măruntaiele.

Deci, aşa a muncit pe sfînta două ceasuri, dîndu-i crude dureri prin acele cumplite munci. Atunci iarăşi a zis către dînsa stăpînitorul: „O, femeie, fie-ţi milă de frumuseţea ta şi jertfeşte zeilor, ca să nu piară chipul cel bun şi frumuseţea ta”. Zis-a sfînta către dînsul: „Dacă ai fi fost un om cunoscător, ca să judeci drept, ai fi cunoscut şi tu folosul tău, ca să crezi în adevăratul Dumnezeu, şi ţi-ar fi iertat fărădelegile tale ca un milostiv; dar fiindcă conşti-inţa ta te osîndeşte la moarte, de aceea te aşteaptă munca focului celui veşnic”.

Atunci, mîniindu-se şi mai mult, ighemonul a poruncit s-o dezbrace de tot, s-o spînzure de un lemn şi s-o bată şi mai tare. Deci, dezbrăcînd-o ostaşii, au găsit cutiuţa cu partea preacuratului şi de viaţă făcătorului Trup al lui Hristos pe care ea o luase, ieşind din mănăstire. Apoi luînd-o slugile, neştiind ce este, au dat-o ighemonului; iar el deschizînd-o, îndată acea parte a preacuratului Trup al Stăpînului Hristos s-a prefăcut în foc şi în văpaie mare, care, înconjurînd pe slugile tiranului, i-a ars, vătămînd chiar şi umărul stîng al ighemonului. Iar el, căzînd la pămînt, striga de durere către soare, că pe acela îl avea el în loc de Dumnezeu, şi zicea: „Stăpîne soare, vindecă-mă, că îndată voi da focului pe fermecătoarea aceasta, căci ştiu că pentru dînsa mă pedepseşti, deoarece n-am pierdut-o pînă acum!”

Zicînd acestea, îndată a căzut peste el foc ca un fulger şi, arzîndu-i trupul ca un tăciune, l-a lăsat mort, încît cuprinse pe toţi frică şi spaimă. Iar unul din ostaşi a văzut pe îngerul lui Dumnezeu luminos stînd lîngă dînsa, ca şi cum îi vorbea la ureche şi o mîngîia. Apoi i-a acoperit umerii dezgoliţi şi pieptul cu o pînză mai albă decît zăpada. Ostaşul văzînd aceasta, s-a apropiat de sfînta şi a zis: „Cred şi eu în Dumnezeul tău! Primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc, roaba Dumnezeului Cel viu!”

Fericita răspunse: „Să fie peste tine, fiule, darul întoarcerii celei bune, că, precum te văd, acum începi a vieţui ca un nou născut, şi de voieşti să te mîntuieşti, fugi departe de necredinţa cea de mai înainte”. Grăit-a ostaşul: „Mă rog ţie, roaba Domnului, milostiveşte-te puţin şi spre ighemon şi-i cere de la Dumnezeul tău întoarcere în viaţă, ca prin tine să cunoască pe adevăratul Dumnezeu şi să creadă într-Însul”.

Zicînd acestea, s-a apropiat de lemn şi a dezlegat-o. Iar sfînta muceniţă, plecîndu-şi genunchii, s-a rugat mult; după aceea s-a sculat şi a strigat cu mare glas: „Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce ştii tainele oamenilor, Cel ce ai întărit cerul cu cuvîntul şi toate le-ai făcut cu înţelepciune, porunceşte ca, prin voia Ta cea tare şi puternică, să învieze toţi cei arşi de focul cel trimis de la Tine; ca mulţi din cei ce sînt credincioşi să se întărească la sfînta credinţă iar necredincioşii să se întoarcă la Tine, Dumnezeul cel veşnic, pentru a se preamări preasfînt numele Tău în vecii vecilor”.

După aceea, s-a apropiat de cei morţi şi fiecăruia, luîndu-l de mînă, îi zicea: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce a înviat din morţi, scoală-te şi fii sănătos ca şi mai înainte”. Şi aşa, unul cîte unul deşteptîndu-i şi sculîndu-i ca din somn, pe toţi i-a făcut vii cu puterea lui Hristos.

Făcîndu-se aceste preaslăvite minuni şi toţi privind la ele cu negrăită mirare şi spaimă, deodată s-a făcut ţipăt şi plîngere lîngă locul cel de judecată, pentru că la comitele Diodor, cel ce stătea acolo cu oastea, venise vestea despre moartea năprasnică a Firminei, femeia lui, care, înăbuşindu-se în baie, s-a lipsit de viaţă. Diodor, rupîndu-şi hlamida la vestea neaşteptată, fiind cuprins de mare jale şi tînguindu-se, alerga acolo unde i se spusese că îi este femeia moartă şi au alergat după dînsul mulţi din popor.

Apoi s-a dus acolo şi Diogen ighemonul, cel sculat din morţi, ca din somn, şi văzînd cu adevărat femeia cea moartă a comitelui, s-a întors la Sfînta Evdochia şi a zis către dînsa: „Cred cu adevărat că Dumnezeul tău este cu neasemănare mai mare şi mai puternic decît zeii noştri. Deci, dacă voieşti să înmulţeşti şi să întăreşti în mine această credinţă, care s-a început şi este încă slabă, mă rog ţie, vino cu mine la Firmina cea moartă, pe care dacă o vei scula din morţi, atunci nelepădîndu-mă, nici îndoindu-mă, voi crede desăvîrşit în Dumnezeul tău”. A grăit lui Sfînta Evdochia: „Nu numai pentru tine va face Dumnezeu voia Sa, din nemăsurată milostivire, dar şi pentru toţi cei ce doresc să intre în Împărăţia Lui! Deci, să mergem unde zici şi Dumnezeu să ne ajute!”

Mergînd ei împreună cu poporul, i-au întîmpinat cei ce duceau patul cu trupul cel mort, şi Sfînta a poruncit să stea patul. Apoi, lăcrimînd, s-a rugat destul şi a luat de mînă pe cea moartă şi a zis cu mare glas: „Dumnezeule Cel mare şi veşnic, Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce eşti Cuvîntul Tatălui, prin Care se scoală morţii, binevoieşte, rogu-mă, să faci această mare minune, spre încredinţarea celor ce stau înainte; porunceşte Firminei să învieze şi dă-i duh de pocăinţă, ca să se întoarcă la Tine, Dumnezeul Cel pururea viu şi veşnic!”

Aşa rugîndu-se sfînta, îndată Firmina s-a sculat de pe pat şi tot poporul a strigat cu glas ca şi cu o gură, grăind: „Mare este Dumnezeul Evdochiei, adevărat şi drept este Dumnezeul creştinilor; te rugăm pe tine, roaba Dumnezeului Celui viu, mîntuieşte-ne şi pe noi, căci credem în Dumnezeul tău!”

Diodor, văzîndu-şi femeia sa vie, s-a umplut de negrăită bucurie şi, aruncîndu-se la picioarele cuvioasei, a zis: „Mă rog ţie, roaba lui Hristos, fă-mă şi pe mine creştin; căci acum am cunoscut cu adevărat cine şi cît de mare este Dumnezeul Căruia Îi slujeşti”. Şi a fost botezat Diodor, femeia lui şi toată casa, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, cum şi mulţi din popor. Asemenea s-a botezat şi Dioghen cu toată casa sa, care a petrecut neschimbat în sfînta credinţă pînă la sfîrşitul său.

După acestea Cuvioasa Evdochia petrecea în casa lui Diodor după dorinţa lui, şi învăţa cuvîntul lui Dumnezeu pe creştinii cei din nou luminaţi. S-a mai întîmplat că, într-o grădină din apro-piere, un tînăr anume Zinon, care dormea la amiază, a murit, fiind vătămat de veninul unui balaur purtător de moarte. Iar maica acelui tînăr, fiind văduvă, se tînguia nemîngîiată pentru dînsul, că era singurul născut al ei. Înştiinţîndu-se despre aceea mieluşeaua lui Hristos, Evdochia, a zis lui Diodor: „Să mergem să mîngîiem pe văduva aceea care plînge; şi vei vedea minunata milostivire a Dumnezeului nostru”. Deci mergînd, a găsit pe tînăr umflat foarte tare, şi învineţit de veninul balaurului.

Apoi zis sfînta către Diodor: „Acum este vremea să se arate credinţa ta ce o ai spre Dumnezeu. Roagă-te, ridicîndu-ţi ochii ini-mii sus, şi să înviezi pe mort”. Diodor a răspuns: „Doamna mea, roaba lui Hristos, sînt nou în credinţă şi ochii inimii mele nu pot a-i întări în Dumnezeu, neclintit cu gîndire la El”. Sfînta i-a zis: „Eu cred Dumnezeului meu cu neîndoire, că pe păcătoşii ce se pocăiesc îi ascultă şi le dă degrabă răspuns cererilor lor. Deci, cheamă cu tot sufletul pe Domnul Cel Atotputernic şi va face cu noi mila Sa”.

Atunci Diodor, plecîndu-şi grumazul şi bătîndu-şi pieptul, a început cu lacrimi a grăi cu mare glas înaintea tuturor: „Doamne Dumnezeule, Care pe mine nevrednicul, păcătosul şi necredinciosul ai binevoit a mă chema la sfînta credinţă în Tine şi pe această cinstită a Ta roabă ai trimis-o la noi spre mîntuirea sufletelor noastre, auzi şi a mea păcătoasă şi nevrednică rugăciune, ştiind credinţa mea cea neschimbată şi neîndoită către Tine, şi porunceşte tînărului cel omorît de balaur să învie, întru slava Ta, ca şi de el şi de tot duhul să se preamărească sfîntul Tău nume în veci”. Astfel rugîndu-se Diodor, a zis către cel mort: „În numele lui Iisus Hristos, Cel răstignit în zilele lui Pilat din Pont, scoală-te, Zinone!” Mortul îndată s-a sculat, a pierit vineţeala trupului său şi s-a făcut trupul lui sănătos ca mai înainte. Şi toţi slăveau pe Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pămîntului, şi au crezut în El.

Vrînd să se ducă poporul, a zis către dînşii fericita mieluşea a lui Hristos, Evdochia: „Îngăduiţi puţin, fraţilor, căci încă mai are a se preamări Hristos, Mîntuitorul nostru!” Ascultînd-o poporul, sfînta s-a rugat către Dumnezeu, iar balaurul acela care-l vătămase pe tînăr, fiind izgonit de un foc minunat, fugea şuierînd înfricoşat, aruncîndu-se şi înfuriindu-se înaintea tuturor, dar s-a sfărîmat şi a pierit.

Atunci, toţi cei ce priveau la aceea, mergînd cu femeile şi cu copiii la episcopul Iliopolei, au primit Sfîntul Botez. Iar Cuvioasa Evdochia s-a întors la mănăstirea sa şi vieţuia în obişnuitele sale osteneli monahiceşti. Însă venea uneori şi în cetate, întărind pe credincioşi, iar pe necredincioşi încredinţîndu-i şi aducîndu-i la Hristos Dumnezeu.

Şi a trăit, după botezul ei, cam cincizeci şi şase de ani şi s-a sfîrşit prin chinuire astfel: Murind în creştineasca credinţă Dioghen ighemonul, a venit în locul lui alt ighemon, anume Vichentie, om mînios şi vrăjmaş creştinilor. Acela, auzind cele despre Cuvioasa Evdochia, a trimis ostaşi de i-au tăiat cinstitul ei cap. Şi astfel, Prea Cuvioasa Muceniţă Evdochia s-a sfîrşit prin tăiere de sabie, în luna lui martie, în ziua dintîi, întru Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Pomenirea Sfintei Domnina (1 martie)

Aceasta s-a născut din părinţi dreptcredincioşi şi bogaţi. Din pruncie, afierosindu-se lui Dumnezeu, s-a dat vieţii pustniceşti şi celorlalte pătimiri ale trupului. Pentru că, făcîndu-şi o colibă lîngă grădina maicii sale, petrecea în ea, udîndu-şi faţa cu lacrimi necurmate; iar îmbrăcămintea ei era de păr, pentru că iubea haine ca acestea.

La cîntatul cocoşilor intra în sfînta biserică împreună cu toată mulţimea şi aduceau Stăpînului tuturor cîntare de laudă. Ca hrană avea linte muiată cu apă. Apoi toată osteneala o răbda, avînd trupul subţire şi slăbit; şi, cu dinadinsul învelindu-se, n-a văzut faţa cuiva; nici altul pe a ei, şi vorbea încet cu cei ce se întîmplau. În acestea petrecînd ziua şi noaptea, s-a suit către iubitul ei Mire, Hristos, prin faptele sale plăcute lui Dumnezeu.

Viața Sfântului Nicolae Planas (2 martie)

Sfântul Nicolae Planas – ocrotitorul celor căsătoriți
Paraclisul Sfântului Nicolae Planas
Acesta s-a născut în insula Naxos din părinţi binecredincioşi primind la botez numele Nicolae. Din fragedă pruncie a avut o aleasă înclinaţie spre cele duhovniceşti, fiind adesea găsit în paraclisul Sfântului Nicolae aflat pe moşia părinţilor unde înfăşurat într-un cerşaf petrecea timp îndelungat cântând toate cântările bisericeşti ştiute de dânsul.

După adormirea tatălui său, pe când Nicolae avea 19 ani, se mută împreună cu mama şi sora sa în Atena, iar la vârsta de 28 de ani se căsători, dobândind un copil. În 1879, fu hirotonit diacon, iar în 1884, preot. Continue reading

Pătimirea Sfântului Sfinţit Mucenic Teodot, Episcopul Cirenei (2 martie)

În insula Ciprului este o cetate ce se numeşte Cirene. Într-acea cetate a fost episcop Sfîntul Sfinţitul Mucenic Teodot, fiind de neam din Galatia, născut din părinţi creştini şi crescut în învăţătura cărţii. El, din tinereţe deprinzîndu-se cu înţelepciune şi fapte bune, a mers în insula Ciprului, unde învăţa pe elini să lase rătăcirea şi înşelăciunea idolească, şi să creadă în Hristos, adevă-ratul Dumnezeu. Apoi pe mulţi întorcîndu-i, prin propovăduirea Cuvîntului lui Dumnezeu, de la necurăţia păgînească, i-a povăţuit la calea mîntuirii. Pentru aceea a fost ales episcop în cetatea Cirenei a Ciprului.

Atunci era prigonire mare înpotriva creştinilor, împărăţind păgînul Liciniu (308-324), iar în Cipru era ighemon Savin. Dorind sfîntul să fie muncit pentru Hristos, se certa cu îndrăzneală cu elinii, mustrînd rătăcirea lor şi propovăduind pe Hristos, adevăratul Dumnezeu.

Auzind despre aceea, ighemonul Savin a poruncit să-l prindă spre mucenicie. Înştiinţîndu-se arhiereul lui Dumnezeu de porunca ighemonului, n-a aşteptat să vină după dînsul. Ci îndată sculîndu-se, s-a dus singur la ighemon şi, stînd înaintea lui, i-a zis: „Iată cel pe care îl cauţi, eu sînt! Nu m-am ascuns de tine, nici nu sînt adus cu sila, ci de voia mea am venit. Căci adevărul, pe care nu se cade a-l ascunde, trebuie a-l arăta, adică pe Hristos, Dumnezeul meu, să-L propovăduiesc; iar necurăţia şi neputinţa păgînătăţii voastre s-o vădesc.

Dar nu este trebuinţă de multă arătare a neputinţei voastre, căci singură aceea vă arată a fi neputincioşi, căci sînteţi mai fricoşi decît broaştele, de vreme ce pentru un creştin s-a tulburat toată cetatea şi oastea păgînilor. Pentru că se tem diavolii de un om care este rob al lui Hristos şi se sîrguiesc ca nu cumva, scăpînd din mîinile voastre ale muncitorilor, să ridice asupra lor mai mare război şi să biruiască neputinţa lor, biruind prin cuvinte pe cei ce le slujesc lor, avînd nădejdea cea deşartă spre dînşii”.

Ighemonul, nesuferind o mustrare ca aceasta, a poruncit îndată să bată fără de milă pe Sfîntul cu vine crude. Şi, fiind bătut multă vreme, grăia cuvîntul lui David: Pe spatele meu au lucrat păcătoşii, îndelungat-au fărădelegea lor. Încetînd slugile a-l bate pe mucenic, a zis către dînsul ighemonul: „Vezi ce ţi-a folosit ţie multa grăire şi îndrăzneala ta?” Răspuns-a Sfîntul: „De ai fi avut ochii tăi cei sufleteşti luminaţi, ţi-aş fi arătat ce mi-a folosit bărbăţia mea, pe care tu o numeşti îndrăzneală; ci de vreme ce eşti orb, pentru aceea nu poţi să-mi vezi bunătăţile ce-mi stau înainte; măcar dintr-aceasta să înţelegi, cum că eu căutînd cu sufletească privire la cereştile răsplătiri, cele gătite mucenicilor lui Hristos, sînt nemişcat în rănile cele luate de mine şi nu simt mucenicia; căci sufleteasca veselie cea întru Dumnezeul meu, biruieşte toate dure-rile trupeşti”.

Savin ighemonul a zis: „Te mîndreşti, Teodote, ca să înşeli pe cei ce te aud, dar pe mine nu poţi să mă înşeli cu cuvintele tale. Căci pînă într-atîta voi munci trupul tău, pînă ce vei mărturisi stăpînirea zeilor noştri”. A grăit Sfîntul: „Precum voieşti, ispiteşte-mă cu muncile; adună-ţi toată puternica ta meşteşugire spre trupul meu şi te înştiinţează de puterea ostaşului lui Hristos şi vei vedea cine va fi mai tare: cei ce mă muncesc pe mine, ori eu care port în mine pe Hristos?”

Ighemonul a zis: „Au nu ştii, cum că din poruncile împărăteşti am stăpînire asupra trupului tău, ca să-l sfărîm cu rănile şi să-ţi pierd tăria ta pînă în sfîrşit?” A răspuns sfîntul: „Unuia Dumnezeu, Acestuia Îi slujesc, Care m-a făcut mult mai presus decît împăraţii şi mult mai puternic decît boierii. Pentru aceea acum ca şi cu un rob grăiesc cu tine şi decît orice rob mult mai necinstit te socotesc pe tine şi nu ţin seamă de toate muncile, cu ajutorul Dumnezeului meu, Care ne-a învăţat să socotim toată dragostea lumească ca pe nişte paie, pleavă şi gunoi. Deci, să nu socoteşti că mă vei înfricoşa cu mîndria şi cu groaznicele tale îngroziri. Te lauzi cum că ai putere peste trupul meu. Dar o stăpînire ca aceea au şi tîlharii care trăiesc în pustietăţi. Căci, cînd prind pe cineva în cale, îl muncesc precum voiesc. Şi tu acum te socoteşti a fi puternic, nădăjduind în sabia ta cea fărădelege. Pentru că stăpînirea cea legiuită schimbînd-o în tiranie, pe desfrînaţi şi pe ucigaşii de oameni îi ierţi, iar munca cea vrednică a lor o aduci asupra bărbaţilor celor nevinovaţi şi dreptcredincioşi”.

Atunci, mîniindu-se ighemonul foarte tare, a poruncit să-l spînzure pe mucenic pe lemnul cel de muncă şi cu unelte ascuţite să-i strujească coastele lui. Iar pătimitorul lui Hristos, fiind strujit şi răbdînd dureri, se ruga lui Dumnezeu, grăind: „Doamne, Iisuse Hristoase, Făcătorul a toată făptura cea văzută şi nevăzută, Cel ce ai prădat moartea, Cel ce ai stricat iadul, Cel ce pe Cruce ai omorît începătoriile şi puterile întunericului, Care ai vădit pe domnul veacului acestuia şi ai dăruit de sus putere Sfinţilor Tăi Apostoli şi fără de ispită i-ai păzit pe dînşii; Cel ce ai dat oarecînd tînărului David biruinţă asupra uriaşului Goliat şi ai schimbat văpaia în cuptorul Babilonului, ca să nu vatăme trupurile sfinţilor Tăi tineri, răcorindu-i cu rouă; Tu şi pe mine mă întăreşte în muncile acestea, căci ştii neputinţa omenească. Slabă este tăria noastră, şi se ofileşte ca o floare în puţină vreme. Pentru slava numelui Tău, Doamne, dă putere neputinţei mele şi risipeşte puterea celor ce se scoală asupra turmei Tale celei sfinte, ca să înţeleagă tot pămîntul că Tu eşti Dumnezeu preaînalt, Care dai tărie şi putere celor ce nădăjduiesc spre Tine”.

Astfel rugîndu-se Sfîntul, suliţele ascuţite atîta îi strujiseră trupul, încît i se vedeau oasele goale. După aceea a poruncit ighemonul ca, luîndu-l de pe lemnul cel de muncă, să-l ducă în temniţă.

Deci Sfîntul, fiind dus spre temniţă, striga prin toată cetatea, grăind: „Cei ce mă vedeţi într-acest chip pătimind, să înţelegeţi că nu fără de nădejde pătimesc; căci pentru durerile muceniceşti am răsplătire de la Hristos Dumnezeu, spre Care eu nădăjduiesc. Că dacă un împărat pămîntesc vremelnic cinsteşte pe ostaşii săi, cei ce pentru dînsul cu bărbăţie şi cu vitejie se oştesc şi îşi varsă sîngele lor şi le dă vrednice daruri, iar celor ce mor la război, le pome-neşte numele cu zugrăveli, cu cît mai mult veşnicul Împărat dăruieşte cinste nevoitorilor Săi şi în viaţa cea de acum şi la Înviere, cînd îi va arăta părtaşi ai Împărăţiei Sale. Stau mărturie cinstitele moaşte ale sfinţilor mucenici care mai înainte s-au nevoit, şi care se cinstesc cu cucernicie de toţi credincioşii mai mult decît toate cele de pe pămînt, lucruri cinstite şi bogăţii. Iar prin cinstirea lor se închipuieşte cinstea şi slava care în cer li se dă de la Dumnezeu şi de la îngerii Lui sufletelor mucenicilor”.

Acestea şi mai multe grăindu-le Sfîntul, mergea după dînsul tot poporul pînă la temniţă, în care a petrecut Sfîntul cinci zile; după aceea a fost adus iarăşi la întrebare înaintea ighemonului. Şi a zis ighemonul către mucenic: „Eu socotesc că nu-ţi este de trebuinţă mai multă pedeapsă, să te înţelepţeşti; destul îţi este munca cea dintîi, cred că te vei apropia acum spre cinstea zeilor noştri, amintindu-ţi de pătimirile cele dintîi; iar dacă vei petrece încă în nesupunere, apoi mă vei sili ca să aduc asupra ta şi mai grele munci. Drept aceea, ascultă-mă, şi te izbăveşte însuţi de muncile ce vor să-ţi vină”.

Sfîntul Teodot a zis: „Nu cunoşti, de trei ori ticăloase, că chiar de s-ar fi strivit trupul meu de munci şi coastele mele ar fi sîngerat de răni, totuşi cu vitejie sînt gata şi acum a suferi de la tine toate cele ce se vor aduce asupra mea, pînă ce voi sfîrşi nevoinţa alergării mele, ca să primesc cununa dreptăţii care îmi este pusă înainte de Domnul meu, Iisus Hristos”.

A zis ighemonul: „Nu pomeni aici pe Cel răstignit, căci defaimi locul acesta de judecată”. Răspuns-a Sfîntul Teodot: „Nebunule şi plinule de toată necurăţia, tu, pomenind pe acei necuraţi zei ai tăi, oare nu socoteşti că defaimi locul acesta? Iar eu, deoarece pomenesc pe Cel întru tot curat, ca Stăpîn al meu, pe Iisus Hristos, Împăratul şi Domnul, tu cu greutate Îl asculţi şi huleşti, ca şi cum s-ar fi prihănit locul tău cel de judecată prin pomenirea numelui lui Hristos. Iată, se chinuieşte cugetul tău, numai la numirea preacurat numelui Său.

Dar şi diavolii care se cinstesc de voi aceasta o pătimeau, nesuferind muncile ce li se făceau prin vederea lui Hristos şi strigau: Ce este nouă şi Ţie, Iisuse Nazarinene? Ce ai venit mai înainte de vreme să ne munceşti pe noi? Nu este lucru de mirare, că nici tu nu suferi a auzi numele lui Hristos, deoarece eşti rudă a diavolilor de la strămoşii tăi, slujindu-le acelora şi urmîndu-le”.

Savin ighemonul a zis: „Eu am socotit că tu vei fi mai blînd după muncile cele dintîi şi că mă vei asculta pe mine, cel ce te chem pe tine spre mîntuire; dar tu mai rău te-ai făcut. Ci, de-oarece rămîi neschimbat certîndu-te cu noi şi amăgindu-ţi inima ta, ca şi cum ai răbda pentru Hristos, iată o muncă nouă voi aduce asupra ta şi te voi birui şi-ţi voi arăta că nimic nu-ţi sporeşte nădejdea ta spre Hristos. Că nu-ţi va ajuta ţie înşelătorul Acela, spre Care, nădăjduind, te semeţeşti la munci”.

Iar sfîntul mucenic a zis: „De aş fi răbdat aceasta pentru un om, apoi mai ticălos aş fi fost decît voi, cei fără de Dumnezeu şi nici o nădejde bună nu aş fi avut de viaţa ce va să fie. Dar pînă în sfîrşit nu aş fi suferit atît de mare muncă, dacă nu aş fi privit spre cereasca Împărăţie, în care mai multă plată voi primi de la Hristos, adevăratul Dumnezeu. Deci, pentru ce oare să nu rabd mai mari munci, cu ajutorul lui Hristos pentru veşnicele bunătăţi cele făgăduite? Vezi în mine ajutorul lui Hristos şi te încredinţează, cum că nădăjduiesc spre El. Pentru că, acoperindu-mă cu dumnezeiasca Lui mînă, nu mă tem de muncile tale şi nimic nu pătimesc cu greutate. Şi, deşi trupul de ţărînă pătimeşte, gîndul cel întărit în Dumnezeu rămîne neschimbat”.

Atunci ighemonul Savin a poruncit ca să se aducă un pat de fier şi să-l întindă peste el pe sfîntul şi să se aprindă sub dînsul foc şi să pună dedesubt vreascuri şi paie. Iar după ce pătimitorul a răbdat şi această muncă, s-a minunat ighemonul şi a zis: „De unde se află la voi creştinii atîta nemilostivire? Pe cine puteţi a milui, voi cei ce singuri nu voiţi a vă milui pe voi? Sau către cine veţi fi înduraţi, neîndurîndu-vă de voi înşivă?” Sfîntul Teodot a zis: „Obiceiul iubirii de oameni nu-l ştii şi pentru milă grăieşti? Atunci îţi voi mulţumi ţie, cînd mă vei schimba pe mine din vremelnica viaţă şi mă vei elibera la cereasca Împărăţie. Dar voieşti a mă înălţa pe mine, căci, mai mult muncindu-mă, şi mai multă răsplătire îmi mijloceşti. Deci, dacă îţi este milă de mine, eliberează-mă prin felurite munci din această vremelnică viaţă. Adaugă-mi şi mai mari munci, ca acolo să mi se adauge cununa dreptăţii. Munceşte-mă pînă la moarte, ca desăvîrşit nevoitor să mă duc la Puitorul meu de nevoinţă, Hristos, ca toate sfintele îngereşti cete să mă pri-mească, bucurîndu-se şi veselindu-se”.

Ighemonul a zis: „Eu te voi face desăvîrşit nevoitor, căci voi afla alte munci mai cumplite contra ta”. Iar mucenicul lui Hristos a zis: „De ai fi ştiut bunătatea Dumnezeului meu, spre Care nădăjduiesc, cum că, pentru muncile acestea de puţină vreme, mă voi învrednici vieţii celei veşnice, tu însuţi ai fi voit să pătimeşti pentru El, precum pătimesc şi eu. Dar, de vreme ce au împietrit inimile voastre diavolii, cei ce se cinstesc de voi, şi nimic, după viaţa aceasta, nu nădăjduiţi, de aceea aţi căzut în înşelăciunea lumii acesteia, mai înainte cinstind cele vremelnice şi trecătoare, mai mult decît cele veşnice”.

Acestea auzindu-le, ighemonul s-a înspăimîntat şi a zis: „Îmi spuneau unii de tine, cum că eşti simplu, dar eu te văd a fi priceput mare”. Iar Sfîntul Teodot a răspuns: „Hristos grăind prin mine, care ritori pot să-mi stea împotrivă? Deci să ştii cum că bine ai auzit de la cei ce ţi-au spus despre mine că sînt nepriceput. Adevărat au zis. Însă darul Hristosului meu nevoindu-se împreună cu mine, precum mă învaţă a grăi, aşa şi muncile mă învaţă a răbda, uşurîndu-mi durerile în rănile ce le primesc”.

Ighemonul a zis: „Nu te voi cruţa, Teodote”. Răspuns-a Sfîntul: „Fă ce voieşti, că sînt gata la aceasta”. Atunci ighemonul Savin a poruncit să-i bată piroane în picioarele lui şi să fie prigonit de ostaşi. Bătîndu-i piroane în picioare, el, ridicîndu-şi mîinile sale la cer, grăia: „Mulţumesc Ţie, Doamne al meu, Iisuse Hristoase, că pe mine nevrednicul m-ai învrednicit a fi părtaş patimilor Tale! De unde mi s-a adăugat mie, lepădatului, atît dar, căci iată acum la cer m-am suit? Mulţumesc Ţie, Mîntuitorul meu, că m-ai izbăvit de cei ce-mi prigonesc sufletul. Slăvească-se numele Tău, Stăpîne Hristoase, în trupul meu, că Tu îmi eşti viaţă, Fiule al lui Dumnezeu, şi a muri pentru Tine, dobîndă îmi este. Încredinţez Ţie pe cei ce pătimesc pentru numele Tău; fii lor ajutător. Potoleşte viforul acesta şi risipeşte pe cei ce se scoală asupra Bisericii Tale celei sfinte, ca în pace să Te laude pe Tine poporul Tău, în veci”.

După aceea a grăit către creştinii cei ce îi stăteau de faţă: „A mea nevoinţă, fraţilor, acum se sfîrşeşte şi cununa îmi este aproape. Iată plata dreptăţii mele pe care mi-o va dărui mie Iisus Hristos. El S-a răstignit pentru mine, iar eu trupul mi l-am dat la răni pentru Dînsul! El a murit pentru mine, ca să mă izbăvească din stricăciune, iar eu mor pentru Dînsul, ca să mă învrednicesc Împărăţiei Lui! O, cît este de mare darul lui Hristos! că pentru pătimirea cea de puţin timp pentru El, veşnice şi negrăite bunătăţi răsplăteşte, mai mult decît măsura cea vrednică. Nu sînt vrednice pătimirile vremii de acum, pe lîngă slava ce are să se arate întru noi”. Şi aşa, cu piroanele în picioare, alerga Sfîntul, fiind izgonit de ostaşi pe drum.

Mulţi din poporul elinesc, văzînd o răbdare ca a lui şi cuvintele cele ca mierea curgătoare ascultîndu-le, au crezut în Hristos şi îşi băteau joc de necuraţii idoli, iar pe tiran îl ocărau şi numele lui Hristos îl preamăreau. Aflînd de aceasta ighemonul Savin, a poruncit ca iarăşi să-l arunce pe Sfîntul Teodot în temniţă; căci zicea el: „Să nu se înşele poporul cu fermecătoarele lui învăţături”. Deci, se sfătuia cu sfetnicii săi, cu ce moarte să piardă pe mucenic.

Trecînd multe zile, au început a i se înmulţi rănile şi toţi binecredincioşii creştini venind cu mahrame curate, i le ştergeau. După aceasta marele Constantin, biruind pe Maxenţiu cu puterea Crucii (312) şi dăruind libertate tuturor creştinilor (313), a venit poruncă de la dînsul să înceteze prigonirea şi cei ţinuţi în legături pentru Hristos să fie liberi.

Auzind de aceasta Sfîntul Teodot s-a mîhnit foarte tare căci dorea să moară în munci pentru Hristos. Deci, fiind eliberat, s-a dus la cetatea sa, Cirene, şi, petrecînd după pătimire doi ani pe scaunul său, a adormit întru Domnul. Şi a luat îndoită cunună, a arhieriei şi a muceniciei, din mîna Domnului nostru Iisus Hristos, Care încununează pe nevoitorii Săi cu slavă veşnică. Căruia şi noi de ne-am învrednici, cu rugăciunile Sfîntului Sfinţitului Mucenic Teodot şi cu darul lui Hristos, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.

Pomenirea Sfîntului Mucenic Troadie (2 martie)

Troadie a fost copilul din Neocezareea pe care l-a văzut pătimind cu proorocească vedere Sfîntul Grigorie al Neocezareei, ascunzîndu-se de prigonire într-un oarecare munte din pustie. Pentru că odată, săvîrşindu-şi obişnuitele sale rugăciuni către Dumnezeu, se făcu minune şi, tulburîndu-se foarte, a stat nemişcat şi tăcut multă vreme, ca şi cum ar fi căutat la oarecare vedenie.

După vreme destulă s-a luminat cu faţa şi, umplîndu-se de bucurie, a început a mulţumi lui Dumnezeu cu mare glas şi a cînta cîntare de prăznuire, grăind: Bine este cuvîntat Domnul, Care nu ne-a dat spre vînare dinţilor lor. Şi l-a întrebat diaconul: „Care este pricina, părinte, despre schimbarea aceasta a ta, că acum eşti tulburat şi apoi vesel?”

Sfîntul răspunse: „Am văzut, fiule, o vedenie minunată: un copil mic luptîndu-se cu un diavol mare şi, biruindu-l, l-a trîntit la pămînt”. Diaconul n-a înţeles cele grăite, şi a zis sfîntul iarăşi: „Era un oarecare copil creştin, cu numele Troadie, care, fiind adus la judecată înaintea tiranului, după multe munci grele, a fost ucis pentru Hristos şi s-a dus la ceruri dănţuind.

Deci, mai întîi mă tulburam, căci mă temeam să nu-l biruiască muncile şi să se lepede de Hristos. Dar acum, văzîndu-l că-şi săvîrşeşte nevoinţa muceniciei şi se duce la cer, mă bucur!” Diaconul, auzind acestea, se minuna cum Sfîntul vede cele ce se fac de departe, ca şi cum ar fi aproape.

Pomenirea Sfinţilor patru sute patruzeci de Mucenici (2 martie)

Aceştia au pătimit în Italia de la longobarzi. Despre ei scrie Sfîntul Grigorie Dialogul, papă al Romei, în cartea III, cap. 27 şi 28, zicînd: Mai înainte de aceşti cincisprezece ani, precum mărturisesc cei ce au fost atunci, pe patruzeci de lucrători de pămînt robindu-i longobarzii, care năvăliseră asupra stăpînirii Romei, îi sileau să mănînce cu dînşii din cărnurile cele jertfite idolilor. Dar ei n-au voit a se atinge de mîncărurile cele necurate, măcar că vedeau pedeapsa cea cu moartea, pentru că au iubit veşnica viaţă mai mult decît pe cea vremelnică. Şi, pentru că stăteau cu credinţă în a lor mărturisire, toţi au fost junghiaţi.

Deci toţi s-au făcut mucenici pentru Hristos, ca să nu mîhnească pe Ziditorul lor cu gustarea din cele jertfite idolilor, primind mai bine să-şi sfîrşească viaţa prin sabie.

În acea vreme şi pe alţii, ca la patru sute de suflete, i-au prins longobarzii. Aceştia au adus spre jertfă diavolului un cap de capră, după obiceiul lor şi, jucînd împrejur, cîntau cîntece urîte. Apoi, plecîndu-şi grumazii, se închinau şi se rugau acelui cap de capră, şi sileau pe robiţii lor să facă la fel ca dînşii.

Atunci toată mulţimea celor robiţi şi-au ales mai bine, prin moarte vremelnică, să cîştige viaţa cea fără de moarte, decît să asculte porunca lor şi, închinîndu-se împreună cu dînşii diavoleştei jertfe, să trăiască viaţă nelegiută. Căci grumazul pe care îl închinau totdeauna Ziditorului lor, n-au voit să-l plece zidirii. Pentru aceasta, prinzîndu-i vrăjmaşii şi aprinzîndu-se cu mare iuţime, pe toţi i-au ucis cu săbiile, deoarece n-au putut să-i aibă părtaşi înşelăciunilor lor.

Pomenirea Cuviosului Agaton (2 martie)

Preacuviosul părintele nostru Agaton a murit în schitul pustiei Egiptului. Acesta, cînd era să se săvîrşească, a petrecut trei zile, stînd cu ochii în sus nemişcaţi. Iar fraţii care şedeau lîngă dînsul, l-au întrebat, zicînd: „Părinte Agatoane, de ce priveşti aşa?” Grăit-a lor acela: „Stau înaintea judecăţii lui Hristos”. Zis-au lui părinţii: „Au doară şi tu te temi de judecată?” Preacuviosul Agaton răspunse: „Am petrecut în paza poruncilor Domnului, după puterea mea. Dar, fiind om, cum să ştiu dacă lucrul meu este plăcut lui Dumnezeu?” Zis-au lui fraţii: „Nu nădăjduieşti spre lucrurile tale cele bune pe care le-ai făcut plăcînd lui Dumnezeu?” Sfîntul răspunse: „Nu nădăjduiesc, pînă ce nu voi întîmpina pe Însuşi Dumnezeu. Că alta este judecata lui Dumnezeu şi alta a oamenilor”. Zicînd aceasta, şi-a dat duhul în mîinile lui Hristos.

Pătimirea Sfinţilor Mucenici Eutropiu, Cleonic şi Vasilisc (3 martie)

După săvîrşirea pătimirii şi după mucenicescul sfîrşit al Sfîntului Mucenic Teodor Tiron în cetatea Amasiei, au rămas ţinuţi în temniţă pentru Hristos tovarăşii lui, ostaşi şi prieteni de aproape, Eutropiu, Cleonic şi Vasilisc, nepotul său. Ighemonul Puplie, care a muncit pe Sfîntul Teodor, pierise, fiind ucis de mînia lui Dumnezeu; şi în locul lui a venit un altul cu numele Asclipiodot, de neam din Frigia, cumplit cu obiceiul şi cu mintea fără de Dumnezeu, făcînd multe răutăţi poporului creştin.

Căci îi era dată lui stăpînire asupra creştinilor de la împăratul Maximian (286-305) ca să-i silească la jertfa idolească, iar pe cei ce nu s-ar supune, să-i piardă cu cumplite munci. Acela, şezînd la judecată cu sfetnicii săi, a chemat pe Evlasie, păzitorul de cărţi şi i-a poruncit să citească faptele cele petrecute mai înainte ale judecăţii. Deci, citindu-se pătimirea lui Teodor Tiron, toţi s-au minunat de răbdarea acelui bărbat.

Deci a zis ighemonul către Evlasie: „Unde sînt tovarăşii lui Teodor care au fost pomeniţi în această carte?” Răspuns-a Evlasie: „Sînt păziţi în temniţă împreună cu alţi legaţi”. După aceea ighemonul, văzînd capiştea cea arsă de Sfîntul Teodor, a necuratei lor zeiţe, ce se numea Ira, „maica zeilor”, a răcnit ca un leu asupra tovarăşilor lui Teodor care rămăseseră. Şi îndată a poruncit să trimită ostaşi la temniţă, ca să aducă la el pe Sfinţii Mucenici Eutropiu, Cleonic şi Vasilisc.

Eutropiu era frate de o mamă cu Cleonic, de neam din Capadocia, iar Vasilisc era nepot al Sfîntului Teodor şi se născuse în Amasia. Iar pentru dragoste, toţi aceşti trei se numeau fraţi. Mergînd ostaşii la temniţă, au zis străjerului temniţei: „Dă-ne pe tovarăşii lui Teodor”. Iar acela, intrînd înăuntru, a zis către sfinţi: „Sculaţi-vă, iată a venit vremea voastră, pe care ziua şi noaptea cu dorire aţi aşteptat-o, căci vă cheamă ighemonul; dar vă rog să nu mă uitaţi întru buna voastră mărturisire”. Acestea le grăia străjerul temniţei, deoarece şi el crezuse că Domnul este cu dînşii, de vreme ce îi vedea ziua şi noaptea rugîndu-se, cum şi minunile lui Dumnezeu care se făceau; apoi lumina cea negrăită care îi strălucea, şi temniţa care, de multe ori, singură de la sine se deschidea.

Sfinţii, sculîndu-se, ieşeau cu bucurie; iar ceilalţi care rămîneau legaţi plîngeau, căci se lipsesc de tovărăşia sfinţilor mucenici. Sfîntul Eutropiu le-a zis: „Nu plîngeţi, fraţii mei, că iarăşi ne vom vedea unul cu altul; ci rugaţi-vă Domnului nostru Iisus Hristos, ca să ne învrednicească să ne sfîrşim prin chinuire pentru El, şi să înceteze elineasca închinare, ca astfel să se umple lumea de darul Domnului”.

Aşa mîngîind sfinţii pe cei legaţi, au ieşit cu ostaşii. Şi Sfîntul Eutropiu, care era foarte frumos la chip şi înţelept în cuvinte, cînta, grăind: Iată acum ce este bun şi ce este frumos, decît numai a locui fraţii împreună. Şi se făcu glas din cer către dînsul, zicînd: „Nu te voi despărţi de fraţii tăi, pînă ce toţi veţi veni la Teodor şi vă veţi odihni în sînul patriarhului Avraam şi în lumina celor vii”.

Fiind aduşi sfinţii mucenici, stăteau înaintea ighemonului cu feţele luminoase. Şi i-a întrebat ighemonul: „Pentru ce feţele voastre sînt vesele, ca şi cum n-ar fi stat o vreme aşa de lungă în legăturile temniţei, ci ca după o veselie de toate zilele, aşa sînt de luminoase?” Fericitul Eutropiu a răspuns: „Cu adevărat, ighemoane, în toate zilele ne veseleşte Hristos al nostru, cercetîndu-ne cu darul Său şi se împlineşte la noi acea scriptură: „Inima veselindu-se, faţa înfloreşte”.

Ighemonul a zis: „Cum îţi este numele?” Sfîntul a zis: „Numele meu cel plăcut este creştin, iar de părinţi sînt numit Eutropiu”. Ighemonul, momindu-l, i-a zis: „Cu adevărat, te văd nobil la obicei şi la chip frumos, şi, precum mi se pare, mulţi ani ai învăţat filosofia”. Sfîntul a răspuns: „În duhovniceasca filosofie m-am deprins de la Domnul meu Iisus Hristos, spre care am nădejde că poate o să mă facă şi acum înţelept în răspunsuri împotriva întrebărilor voastre”.

Zis-a ighemonul: „Ascultă-mă, Eutropiu. Încredinţează pe cei ce sînt cu tine să se supună poruncii împărăteşti şi să aducă jertfe zeilor. Iar eu voi scrie despre tine la împăraţi şi aceia te vor pune voievod şi-ţi vor da în stăpînire această ţară şi ca pe un domn al ţării te vor cinsti; cu multe bogăţii te vor îmbogăţi şi cu adevărat cu lucrul vei cunoaşte că este bine a asculta pe împăraţi şi a te supune poruncii acelora.

Iar dacă acestor cuvinte ale mele nu te încredinţezi, apoi trupul tău, sfărîmîndu-l în bucăţi, îl voi arunca la cîini şi la fiare, spre mîncare; iar rămăşiţele oaselor tale cu foc le voi arde şi praful îl voi arunca în rîu. Şi să nu socoteşti că trupul tău, luîndu-l creştinii, îl vor unge cu mir ca pe un sfînt. Deci, supune-te şi jertfeşte zeilor, sau măcar spune înaintea poporului că te supui şi voieşti a jertfi, pentru că toţi caută la tine, luînd aminte la învoirea ta cea de la sfîrşit. Nu întoarce de la zei pe cei ce voiesc să le aducă jertfe, ca să nu aduci hule asupra ta. Iar dacă continui să huleşti vom aduce asupra ta şi asupra celor ce sînt cu tine, munci necinstite şi cumplite”.

Sfîntul Eutropiu a răspuns ighemonului, zicînd: „Încetează a bîrfi unele ca acestea, fiule al diavolului şi moştenitor al gheenei. Încetează de a amăgi pe slugile lui Dumnezeu, vrăjmaş al lui Dumnezeu, izgonitule din veşnicile bunătăţi, lipsitule din moştenirea raiului, legatule veşnic al iadului celui mai de jos. Încetează de a grăi cele necuvioase, gunoiule, zidule şi îngrădire a lucrurilor celor bune, iar de lucruri rele povăţuitor şi începător de înşelăciune. Şi ce îţi voi zice mai mult, nu ştiu. Vicleanule om, îmi făgăduieşti vremelnică cinste şi bogăţii care rămîn aici. Ce folos am din acelea, care sînt începătura desfătărilor celor vătămătoare de suflet, maică a înfrumuseţării şi a desfrînării, pricina jertfirii şi a uciderii şi rădăcină a tuturor răutăţilor? Ce folos a aflat din bogăţiile pămînteşti şi din cinste Puplie, cel ce a fost ighemon mai înainte de tine, care a muncit pe Sfîntul Teodor şi care este îngropat acum sub pămînt în iad, în focul nestins şi între viermii neadormiţi? Dar şi asupra ta nu va zăbovi a veni mînia lui Dumnezeu, care te va pierde de pe pămînt, păgînule în fărădelege. Şi încă mă îngrozeşti cu munci cumplite, cu sabie, cu foc şi cu fiare?

Dar nu nădăjdui, o, nebunule, că mă vei înfricoşa cu îngroziri şi mă vei sili cu răni spre nedumnezeire. Pentru că a pătimi pentru Hristos, Dumnezeul meu, îmi este cel mai dorit lucru, mai mult decît toate doririle, de vreme ce Acela ne este nouă bogăţie, cinste, putere şi slavă; şi nu ne depărtăm de El, nici eu şi nici aceşti fraţi ai mei. Ci vom răbda pentru Mîntuitorul nostru, Care este Începătorul vieţii, adevăratul voievod nebiruit, Care izbăveşte pe cel ce-L cheamă din multe ispite şi Care şi pe noi are putere a ne izbăvi din mîinile tale”.

Acestea auzindu-le ighemonul, s-a umplut de mînie şi a poruncit să-l bată peste gură pe sfîntul, zicîndu-i: „Necuviinciosule, eşti chemat să aduci jertfă zeilor, iar nu să ne ocărăşti”. Şi, începînd a-l bate tare, îndată s-au uscat mîinile celor ce-l băteau. Iar cele ce se făceau şi se grăiau la acea întrebare de judecată, toate se scriau din porunca ighemonului. Apoi, văzînd scriitorii uscarea mîinilor celor ce băteau, s-au înspăimîntat şi au lăsat scrierea. Iar un oarecare dintre credincioşi stătea în popor şi scria.

Deci a zis ighemonul către mucenic: „Te vei închina zeilor, ca să fii viu? Sau, neînchinîndu-te, voieşti ca îndată să te dau morţii?” Răspuns-a Sfîntul Eutropiu: „Nu mă voi închina nesimţitorilor zei, precum faci tu, fiind nesimţitor, ci mă voi închina Dumnezeului meu şi Aceluia Îi voi aduce jertfă de laudă, care este rodul buzelor mele. Căci Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, grăieşte prin gura lui David: Idolii neamurilor argint şi aur, lucruri de mîini omeneşti, gură au şi nu vor grăi, ochi au şi nu vor vedea, mîini au şi nu vor pipăi, picioare şi toate mădularele asemănării omeneşti le au nesimţitoare. Drept aceea, adaugă: Asemenea lor să fie, cei ce îi fac pe ei şi toţi cei ce nădăjduiesc spre dînşii. Deci tu, fiind orb şi surd, voieşti să mă atragi şi pe mine într-aceeaşi pierzare? Dar eu nu mă voi depărta de la Domnul meu Iisus Hristos”.

Ighemonul a zis către Sfinţii Cleonic şi Vasilisc: „Voi, ce ziceţi? Aduceţi jertfe zeilor, ca să fiţi vii? Sau voiţi ca, împreună cu Eutropiu, în aceleaşi munci să cădeţi?” Iar Sfinţii Cleonic şi Vasilisc au răspuns: „Precum crede fratele nostru Eutropiu, cel întărit pe piatra credinţei în Iisus Hristos, astfel şi noi credem şi ne întărim în Tatăl şi în Fiul şi în Sfîntul Duh. Şi, precum Eutropiu pătimeşte pentru Hristos, aşa şi noi împreună cu dînsul, voim a pătimi. Că nu va putea diavolul să ne despartă pe noi, pe care ne-a însoţit Hristos cu sfînta credinţă şi cu dragostea Sa. Căci precum o sfoară, fiind împletită în trei, nu se rupe, astfel şi noi, aceşti trei, vom rămîne tari. Şi, precum Preasfînta Treime este nedespărţită, asemenea şi noi sîntem nedespărţiţi cu credinţa şi nedeosebiţi cu dragostea. Deci, grăbeşte să ne munceşti pe noi cu munci mai mari, pentru că mergem la chemarea Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia tu îi eşti vrăjmaş”.

Acestea zicînd ei, ighemonul a poruncit ca pe fiecare să-l întindă cîte patru ostaşi şi să-l bată cu vine crude, fără cruţare; şi atît de mult au fost bătuţi sfinţii, încît carnea lor şi sîngele cădeau pe pămînt. Iar ei, răbdînd cu vitejie, se rugau lui Dumnezeu. Şi puteai vedea cumplită muncă; iar răbdătorii de chinuri, cu ajutorul lui Hristos, se arătau ca şi cum nimic n-au pătimit. Sfîntul Eutropiu grăia în rugăciunea sa: „Dumnezeule, Atotţiitorule, Preabunule şi milostive, nu ne trece cu vederea. Stăpîne, Cel ce mîntuieşti pe cei drepţi şi sprijineşti pe cei păcătoşi; Cel ce întorci pe cei necredincioşi şi îndreptezi pe cei îndărătnici; Cel ce mîntuieşti pe cei înţelepţi şi înveţi pe cei fără de minte, Tu, Cel ce ai legat pe diavolul şi ai dezlegat pe om; Ajutătorule al celor ce sînt în legături şi în munci; Izvorule al bunătăţii şi Mîntuitorul sufletelor noastre; Începătorule al pătimirilor şi Dătătorule de răbdare bărbătească în chinuri; dă-ne răbdare în rănile acestea, pentru cununa mucenicească cea desăvîrşită şi vino spre ajutorul nostru, precum ai venit şi la robul Tău Teodor şi i-ai ajutat. Arată oamenilor răutatea diavolului şi a Ta bunătate; iar prin ajutorul Tău cel întru tot puternic, arată aceasta tuturor, cum că noi cu adevărat pe Tine Unul Te avem Împăratul nostru, Iisuse Hristoase şi Ţie Unuia ne închinăm, slăvindu-Te pe Tine cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci”. Iar Sfîntul Cleonic cu Vasilisc au zis: „Amin!”

Şi îndată s-a făcut cutremur mare, încît s-a cutremurat tot divanul; şi cei ce cădeau obosiţi şi înspăimîntaţi s-au depărtat, iar sfinţii au fost dezlegaţi cu mînă nevăzută şi stăteau întregi. Şi li s-a arătat lor Domnul împreună cu îngerii şi cu Sfîntul Teodor. Şi a zis Sfîntul Eutropiu către Domnul: „Te laud pe Tine, Stăpînul meu, Hristoase, că aşa degrabă m-ai auzit. Dar cine sînt eu, ca Domnul meu să vină la mine?” Şi iarăşi Sfîntul Eutropiu a zis către Sfinţii Cleonic şi Vasilisc: „Vedeţi că Împăratul nostru Iisus Hristos, stă cu Sfîntul Teodor în multă slavă?” Şi au zis: „Îl vedem”. Iar Sfîntul Teodor, cel ce s-a arătat cu Domnul, a zis: „Frate Eutropiu, s-a auzit rugăciunea ta şi iată Mîntuitorul a venit întru ajutorul vostru, ca încredinţaţi să fiţi pentru veşnica viaţă”. Şi a grăit către dînşii Însuşi Domnul: „Cînd vă muncea pe voi, acolo am stat şi Eu înaintea feţii voastre, căutînd la pătimirea voastră. Şi, de vreme ce începătura muceniciei cu bărbăţie aţi răbdat-o, de aceea vă voi fi vouă ajutor, pînă ce veţi săvîrşi nevoinţa voastră şi se vor scrie numele voastre în cartea vieţii”. Astfel zicînd, Domnul S-a făcut nevăzut, împreună cu Sfîntul Teodor.

Iar ostaşii care munceau pe sfinţi, au strigat către ighemon: „Ne rugăm ţie, stăpîne, scapă-ne de lucrul acesta, căci noi nu putem să muncim mai mult pe oamenii aceştia”. Zis-a ighemonul, arătînd cu degetul spre sfinţi: „Iată, vrăjitorii aceştia fac o nălucire oarecare şi înfricoşează pe ostaşi”. Iar mulţi din popor, care se învredniciseră vedeniei celei dumnezeieşti, strigau către ighemon, zicînd: „Nu sînt năluciri, nici vrăjitorii, ci Dumnezeul creştinesc ajută robilor Săi! Căci noi am văzut viu pe Împăratul Hristos şi pe Teodor cel ce a murit demult şi am auzit glas îngeresc!” Ighemonul a răspuns: „Eu nimic n-am văzut şi nici n-am auzit vreun glas”. A zis către dînsul Sfîntul Eutropiu: „Bine zici, că n-ai văzut dumnezeiasca arătare, nici n-ai auzit cereştile glasuri, pentru că nu vezi cu ochii cei sufleteşti; căci diavolul, domnul veacului acestuia, ţi-a orbit inima ta. Se împlineşte cu tine proorocia lui Isaia, care zice: Cu urechile sale greu a auzit şi ochii săi şi-a închis”.

Acestea auzindu-le ighemonul şi văzînd poporul tulburat, a poruncit să lege pe sfinţi şi să-i ducă în temniţă. Intrînd acolo isfinţii mucenici, s-au bucurat cei legaţi, văzîndu-i pe dînşii, şi au cîntat pătimitorii lui Hristos, grăind: Ajutorul nostru este în numele Domnului, Cel ce a făcut cerul şi pămîntul.

Mîncînd ighemonul într-acea zi cu sfetnicii săi, grăia cu dînşii: „Ce vom face oamenilor acelora, nu ştiu? Căci toată cetatea se tulbură printr-înşii. Vouă ce vi se pare?” Iar unul din sfetnici a zis: „Ucide-i pe ei degrabă, rogu-mă ţie; căci de vei întîrzia a-i pierde pe dînşii, apoi toată cetatea se va depărta de la zei şi se va duce în urma lor! Mai ales pe Eutropiu, care este mai limbut, nu-l lăsa atît să vorbească”. Iar ighemonul a zis: „Acum şi cu rugăminte şi cu îngroziri l-am sfătuit pe el spre închinarea zeilor, iar el a hulit şi pe zei şi pe împăratul, şi pe mine m-a defăimat. Să-l mai chemăm singur şi cu rugăminte să-l încredinţăm. Şi, de ne va asculta, vom da mulţumită milostivilor zei; iar de nu, apoi desăvîrşit îl vom da pe el morţii”.

Aceasta zicînd, îndată a trimis ostaşi ca să aducă la dînsul pe Eutropiu din temniţă. Şi, intrînd Sfîntul Eutropiu la ighemon pe cînd prînzea, i-a zis ighemonul: „Voieşti ca pe tine singur să te duc cu cinste în locaşul zeilor noştri şi să le aduci jertfe?”

Sfîntul Eutropiu a răspuns: „Viu este Domnul Dumnezeul meu, că nici prin cuget nu-mi trece să mă depărtez de la credinţa lui Hristos, cea întărită pe neclintita piatră”. Şi poruncea ighemonul mucenicului să şadă împreună cu cei ce prînzesc, dar el nu voia. Şi iarăşi îi ziceau cei ce şedeau: „Şezi, Eutropie, împreună cu noi, de mănîncă şi bea şi ascultă pe voievod”. Sfîntul a răspuns: „Să nu-mi fie mie, robul lui Hristos, să şed împreună cu necuraţii, pentru că grăieşte proorocul David: Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi pe scaunul pierzătorilor n-a şezut. Şi iarăşi: N-am şezut în adunarea deşertăciunii şi nu voi intra cu călcătorii de lege. Şi iarăşi, alt prooroc vesteşte: Ieşiţi din mijlocul lor şi vă deosebiţi, grăieşte Domnul. Să nu vă atingeţi de necurăţia lor, că Eu vă voi primi pe voi. Şi Scriptura grăieşte iarăşi: „Cel ce umblă cu sfinţii, se va sfinţi, iar cel ce umblă cu necuraţii, este părtaş al lor””.

Ighemonul a zis: „Erai mai bun la obicei mai înainte, Eutropiu, iar acum te arăţi a fi rău cu obiceiul”. Sfîntul răspunse: „Nu sînt rău cu obiceiul, dar păzesc poruncile lui Dumnezeu pentru că, dacă tu te sîrguieşti a păzi poruncile împăraţilor pămînteşti, cu atît mai mult eu, slujind Împăratului Cel ceresc şi fără de moarte, mă sîrguiesc a-I păzi poruncile”. Ighemonul zise: „Tu, împreună cu mine, fără tovarăşii tăi, să aduci dimineaţă jertfe zeilor, ca poporul, văzîndu-te că te închini zeilor, să se încredinţeze spre a nu se depărta de la dînşii, ci să-i cinstească cu jertfe”.

Sfîntul Eutropiu răspunse: „Necredinciosule, voieşti ca în turma lui Hristos să fiu povăţuitor al pierzării? Să nu fie una ca aceea, pentru că grăieşte Domnul meu: De va sminti cineva pe unul din cei mici, care cred în Mine, mai bine este să-şi lege o piatră de moară de grumazi şi să se înece în adîncul mării. Şi iarăşi zice: Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona, căci ce împărtăşire este luminii cu întunericul? Sau ce legătură are Biserica lui Dumnezeu cu idolii?”

Acestea auzindu-le ighemonul, a poruncit să aducă înaintea lui aur şi haine de multe feluri şi de mare preţ, iar argint o sută cincizeci de litre. Şi a zis: „Mă jur pe toţi zeii şi pe dragostea nebiruiţilor împăraţi, că ţi le voi da ţie pe acestea şi mai multe decît acestea, numai să zici dimineaţă către popor: „M-am plecat ighemonului!” Iar după aceea, roagă-te Dumnezeului tău precum voieşti şi primeşte toate acestea”.

Sfîntul Eutropiu a zis: „Viclene înşelător şi şarpe rău, nu vei ispiti pe robul lui Dumnezeu, pentru că scris este: Ce folos este omului de ar dobîndi lumea toată, iar sufletul îşi va pierde? Sau: Ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Precum fratele tău Iuda, iubind argintul, şi-a pierdut sufletul, aşa vei pieri şi tu cu dînsul! Dar ce întîrzii de nu ne ucizi? Căci să ştii, că nimic nu ne va despărţi de dragostea lui Hristos!” Ighemonul, luptîndu-se cu dînsul în cuvinte multă vreme şi momindu-l, apoi văzînd pe mucenic că nu i se supune nicidecum, ci mai rău îl ocărăşte şi pe zei îi necinsteşte, fiind noaptea pe la cîntatul cocoşilor şi vreme de odihnă, a zis către slugi: „Duceţi pe Eutropiu în temniţă şi-l legaţi împreună cu soţii lui, căci lucrul cel rău nu se va schimba niciodată şi nu poate a fi bun”.

Sfîntul ieşind, grăia către ighemon: „Răsad al vicleşugului, care nu faci rod al dreptăţii, vei fi degrabă tăiat şi în foc aruncat! În tine, pămîntule, grîul nu va creşte, ci numai neghine şi spini, deoarece sufletul tău l-a dobîndit satana şi a semănat într-însul seminţele sale cele rele!” Şi zicînd acestea, s-a dus.

Intrînd în temniţă, a găsit pe Sfinţii Cleonic şi Vasilisc rugîndu-se cu genunchii plecaţi şi toată noaptea s-au rugat pentru dînsul. Deci, făcîndu-se dimineaţă, ighemonul a voit să aducă jertfă la zei cu tot poporul; şi a poruncit crainicului să strige, ca să se adune tot poporul în capiştea Artemidei cu jertfe. Apoi adunîndu-se poporul, a venit şi ighemonul, fiind aduşi şi Sfinţii mucenici Eutropiu, Cleonic şi Vasilisc, după porunca ighemonului. Şi, săvîrşindu-se închinarea la idoli de toţi cei ce erau acolo, căci unii aduceau tămîie spre jertfă, iar alţii vite necuvîntătoare, ighemonul a zis: „Eutropiu, apropie-te împreună cu tovarăşii tăi şi jertfeşte zeilor ca să nu mori rău”.

Iar Sfîntul Eutropiu cu prietenii săi au început a grăi: „Doamne, Dumnezeule, Atotţiitorule şi veşnice, Cel ce eşti Preacurat, neschimbat, Care în cer locuieşti şi pe pămînt Te slăveşti, Cel ce ai întărit cerul, ai întemeiat pămîntul, ai făcut munţii, Cel ce numeri mulţimea stelelor şi le chemi pe nume, luminează-ne şi pe noi din înălţimea Ta; Cel ce ai izbăvit odată pe sfinţii tăi, pe cei trei tineri, din cuptorul Babilonului şi ai mîntuit pe Sfîntul Daniil din gurile leilor; Cel ce ai eliberat de la moarte pe roaba Ta Susana şi pe Sfînta Tecla ai păzit-o de foc şi de fiare; Cel ce ai fost cu Sfîntul Teodor în pătimirile lui; Tu fii împreună şi cu noi şi, venind la locul acesta, arată-Ţi puterea şi pierde toată elineasca îndrăcire; fă ca în locul acesta creştinii să-Ţi aducă jertfe fără de sînge, Ţie, adevăratul Dumnezeu, că Tu eşti Părinte al Domnului nostru Iisus Hristos şi Ţie se cuvine slava, Unuia născut Fiului Tău şi Sfîntului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.

Zicînd acestea sfinţii, s-a făcut tunet şi cutremur mare, încît şi temelia capiştei s-a clătinat, şi au fugit toţi de la capişte împreună cu ighemonul, fiind cuprinşi de mare frică, ca să nu moară, iar idolul Artemidei a căzut şi s-a sfărîmat în mici bucăţi. În acel cutremur s-a auzit glas de sus, grăind către sfinţi: „S-au auzit rugăciunile voastre. De acum locul acesta va fi biserica de rugăciune a creştinilor”. Şi se veseleau sfinţii întru Domnul.

Potolindu-se cutremurul, toţi, după un ceas lăsînd frica, s-au întors şi, stînd la judecată, scrîşneau din dinţi asupra sfinţilor. Apoi a poruncit să se aducă pucioasă şi smoală, pe care să le fiarbă în trei căldări şi să le toarne peste trupurile mucenicilor. Şi a poruncit să înfigă în pămînt nişte pari tari şi să pună în ei pe sfinţi. Să le răstignească mîinile, legîndu-le de pari, una de un par şi alta de altul.

Făcîndu-se aceasta şi fierbînd căldările mult, Sfîntul Cleonic a grăit către Sfîntul Eutropiu: „Să ne rugăm lui Dumnezeu, frate, că mare nevoie ne stă astăzi înainte!”

Şi s-au rugat, grăind: „Doamne, Iisuse Hristoase, acum vino în ajutorul nostru şi arată puterea Ta, căci puterea noastră este slabă! Tu ne întăreşte în răbdarea muncii acesteia”. Şi au adus slugile căldările ce fierbeau cu smoală şi cu pucioasă, ţinîndu-le cu mîinile de torţile de fier. Iar Sfîntul Eutropie a zis către slugi: „Domnul să întoarcă lucrul vostru asupra voastră”.

Acestea zicînd, îndată, cu puterea lui Dumnezeu, şi-au dezlegat ucenicii mîinile de la pari şi, singuri luînd cu mîinile lor căldările ce fierbeau, le-au turnat peste piepturile lor; şi, vărsîndu-se smoala de pe trupurile lor pe pămînt, curgea ca apa pe marmură; şi, întorcîndu-se asupra slugilor, i-au ars pe dînşii pînă la oase, dar sfinţii n-au avut nici o vătămare. Aceasta văzînd-o ighemonul, se mira mult şi se înspăimînta, încît vrajă creştină o socotea.

După aceea a poruncit la alte slugi cu unghii de fier să îi strujească şi cu muştar amestecat cu sare şi cu oţet să le ude rănile lor, iar sfinţii răbdau toate acestea cu vitejie. Şi Sfîntul Eutropie, fiind în munci, a grăit către ighemon: „Necuratule şi urîtule în faţa slavei lui Dumnezeu, îngrijeşte-te de mai mari munci, pentru ca mai multă pătimire, şi mai mari cununi să luăm de la Stăpînul nostru!”

Cu aceste cuvinte mai mult se întărîta tiranul şi poruncea slugilor să-i muncească şi mai aspru. Iar sfinţii grăiau: „Sîrguieşte-te, întru tot, necuratule, ca să ne izbăveşti din faţa ta; căci dorim ca izbăvindu-ne de tine, să vedem faţa Dumnezeului nostru Iisus Hristos”. Astfel fiind munciţi sfinţii multă vreme şi sfîrşindu-se acum ziua, ighemonul a poruncit să-i arunce iarăşi în temniţă şi să-i pună în obezi. Iar sfinţii se rugau în temniţă, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, nu ne lăsa pe noi, pînă ce vom trece viforul chinuirii, pînă vom scăpa de pierzătorul acesta ighemon şi vom ajunge la limanul cel lin, unde nu este durere, nici întristare, nici suspinare”.

Astfel rugîndu-se ei, la miezul nopţii li S-a arătat Domnul, zicîndu-le: „Amin, grăiesc vouă! De vreme ce v-aţi dat pentru Mine la moarte, veţi lua veşnică viaţă împreună cu sfinţii”. Cu o cercetare ca aceasta a Domnului fiind mîngîiaţi mucenicii, s-au întărit şi mai mult cu credinţa.

Făcîndu-se dimineaţă, a venit iarăşi ighemonul la judecată şi, punînd înainte pe sfinţi, le-a zis: „V-aţi învăţat a vă închina şi a aduce jertfe zeilor? Sau voiţi a muri rău?” A răspuns Sfîntul Eutropiu: „Oare n-ai auzit de la noi de multe ori, o, pierzătorule întunecat, orbule şi nesimţitorule, cum că nu ne vom închina, nici vom aduce jertfe surzilor şi muţilor diavoli?” Aceasta auzind-o ighemonul, a osîndit pe Sfîntul Eutropiu împreună cu Sfîntului Cleonic la răstignire, dînd asupra lor o hotărîre ca aceasta: „Pe Eutropiu, dascălul vrăjitorilor, şi împreună cu dînsul şi pe alt vrăjitor, anume Cleonic, care n-au ascultat de porunca marilor împăraţi, ci au mărturisit creştineasca credinţă, porunceşte alesul divan să-i răstignească, iar Vasilisc cu ceilalţi legaţi, să mai fie ţinuţi în temniţă”.

Acestea auzindu-le Sfîntul Vasilisc, a strigat către ighemon: „Dă şi pentru mine hotărîre spre moarte, căci nu voiesc să rămîn fără tovarăşii mei, ci cu dînşii să mor şi doresc ca împreună să stau înaintea lui Hristos, Dumnezeul nostru”. Zis-a ighemonul: „Jur pe zeii mei, deoarece aţi făcut între voi înţelegere ca să nu vă lăsaţi unul de altul, de aceea nu vă voi pierde pe toţi trei odată, ca astfel să se strice legătura voastră şi să nu vi se îndeplinească dorinţa ce aţi avut”.

Iar Sfîntul Eutropiu a zis: „Cu adevărat, eşti mai sălbatic decît toate fiarele şi mai vîrtos decît toţi cei necuvîntători tu eşti necuvîntător, cel ce desparţi însoţirea cea bună, care este nedespărţită cu dragostea şi cu credinţa. Dar îţi va răsplăti ţie degrabă Dumnezeu şi vor înflori florile cele pline de dar şi vor da rod Bisericii lui Dumnezeu”.

Acestea zicîndu-le Sfîntul Eutropiu, a fost scos cu Sfîntul Cleonic din cetate, unde erau cruci pregătite pentru dînşii. Şi toată cetatea venea după dînşii, nu numai creştinii, ci şi elinii. Văzîndu-şi sfinţii mucenici crucile, au zis: „Doamne, Dumnezeul nostru, Iisuse Hristoase, Te lăudăm şi-Ţi mulţumim că ne-ai făcut pe noi a fi vrednici de moarte pe cruce şi ne-ai asemănat pe noi răstignirii Tale celei de voie! Deci, învredniceşte-ne de cununa dreptăţii, ca împreună cu Tine pătimind, cu Tine să ne şi preamărim, întru Împărăţia Ta! Însă ne rugăm Ţie şi pentru Sfîntă Biserica Ta, alinează viforul păgînilor celor ce se scoală asupra robilor Tăi şi dăruieşte de acum pace neamului creştinesc!”

Astfel rugîndu-se sfinţii, i-au răstignit ostaşii pe crucile lor. Şi s-a făcut glas din cer către pătimitorii pentru Hristos, chemîndu-i pe dînşii întru odihna veşnică. Iar Sfinţii Mucenici Eutropiu şi Cleonic, cu rugăciune şi-au dat sufletele lor în ziua a treia a lunii lui martie. După aceasta doi cucernici bărbaţi din Amasia, cetăţenii Conit şi Velonic, au rugat pe ighemon ca să le dea voie să ia trupurile mucenicilor, şi nu i-a oprit pe dînşii ighemonul. Deci a luat Velonic trupul Sfîntului Eutropiu şi, ungîndu-l cu mir, l-a dus cu cinste la un sat al său, departe ca la optsprezece stadii de la cetate. Iar trupul Sfîntului Cleonic l-a luat Conit şi, ungîndu-l cu miruri, l-a dus cu cinste la satul ce se numea Chima. Şi se săvîrşeau la locurile acelea vindecări la mormintele mucenicilor, întru slava lui Dumnezeu. Iar Sfîntul Vasilisc, rămînînd închis în temniţă, a petrecut în legături vreme destulă. După aceea, pierind ighemonul Asclipiodot şi după dînsul punîndu-se Agripa, cu sabia a fost tăiat şi Sfîntul Vasilisc în douăzeci şi două de zile ale lunii mai, în care se cinsteşte pomenirea lui, întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.

Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Gherasim de la Iordan (4 martie)

Cuviosul Gherasim, lauda pustnicilor, era de neam din părţile Lichiei. Din tinereţe, avînd cuget dumnezeiesc, s-a îngrădit cu frica lui Dumnezeu. Primind sfinţitul chip monahicesc, mai întîi s-a dus în cea mai dinăuntru pustie a Tebaidei din Egipt şi, acolo vieţuind cu plăcere de Dumnezeu o vreme oarecare în nevoinţe duhovniceşti, s-a întors iarăşi la Lichia, în patria sa. După aceea a venit în Palestina, pe la sfîrşitul împărăţiei lui Teodosie cel Tînăr (408-450), şi s-a sălăşluit în pustia Iordanului, în care strălucea ca o stea luminoasă cu razele cele pline de fapte bune. Acolo a făcut o mănăstire lîngă rîul Iordanului.

În zilele petrecerii lui în Palestina, împărăţind Marchian şi cu Pulheria (450-457), s-a făcut în Calcedon al patrulea Sinod a toată lumea (451) al Sfinţilor Părinţi, împotriva lui Dioscor, răucredinciosul patriarh al Alexandriei, şi a lui Eutihie arhimandritul, care ziceau că este numai o fire în Domnul nostru Iisus Hristos, şi pe care i-au afurisit Sfinţii Părinţi.

După sinodul acela s-au sculat unii eretici care huleau sinodul ce se făcuse, ca şi cum printr-însul ar fi lepădate dogmele dreptei credinţe, iar învăţătura lui Nestorie ar fi înnoită.

Unul din aceia a fost un oarecare Teodosie, cu chipul monah, dar cu obiceiul vrăjitor, ţinînd de reaua credinţă a lui Eutihie. Acesta, venind în Ierusalim, a tulburat toată Palestina, amăgind nu numai pe cei simpli, ci pe mulţi sfinţi şi pe împărăteasa Evdochia, văduva, care fusese soţia împăratului Teodosie cel Tînăr şi care, în acea vreme, locuia în Ierusalim. Cu ajutorul ei şi al multor monahi palestinieni înşelaţi de el, au izgonit pe fericitul Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului, de pe scaun, iar Teodosie monahul însuşi a răpit scaunul. Iar cei ce erau nemişcaţi întru dreapta credinţă, aceia, prin neliniştea ce li se făcea de mincinosul Teodosie, s-au dus în pustietăţile cele mai dinăuntru: la început s-a dus Cuviosul Eftimie cel Mare, iar după dînsul şi ceilalţi sfinţi.

Într-acea vreme, s-a amăgit cu înşelăciunea eretică şi Cuviosul Gherasim. Însă voind Dumnezeu, degrabă s-a îndreptat, precum scrie despre acesta Chiril al Ierusalimului, în viaţa Cuviosului Eftimie: „A fost atunci, în pustia Iordanului un sihastru, care nu de mult venise din Lichia, anume Gherasim, care toate rînduielile vieţii monahiceşti le trecuse şi bine se nevoise asupra necuratelor duhuri.

Acela, biruind şi izgonind pe diavolii cei nevăzuţi, a fost împiedicat şi amăgit de diavolii cei văzuţi, adică de eretici, căci a căzut în eresul lui Eutihie. Auzind de Cuviosul Eftimie, de a cărui slavă a faptelor bune se umpluseră urechile tuturor, a mers la dînsul, fiind el atunci în pustia ce se numeşte Ruva. Văzîndu-l, mult s-a folosit, sălăşluindu-se împreună cu dînsul multă vreme. Avînd pe deplin învăţătura dreptei credinţe, a lepădat vătămarea eretică şi s-a întors la dreapta credinţă, căindu-se foarte mult de înşelăciunea sa de mai înainte”. Aceasta povesteşte Chiril despre dînsul.

După aceasta Preasfinţitul Iuvenalie iarăşi şi-a luat scaunul său; căci dreptcredinciosul împărat Marchian a trimis să prindă pe acel mincinos patriarh Teodosie, ca să-şi ia pedeapsă după faptele sale. Iar el, înştiinţîndu-se despre aceea, a fugit la muntele Sinai şi, ascunzîndu-se, s-a făcut neştiut. Deci, iarăşi a răsărit în Ierusalim şi în toată Palestina dreapta credinţă, încît mulţi care fuseseră amăgiţi cu eresul, s-au întors din nou la dreapta credinţă. Iar împărăteasa Evdochia, cunoscînd greşeala sa în credinţă, s-a pocăit foarte, lipindu-se iarăşi de Biserica credincioşilor.

Mănăstirea Cuviosului Gherasim era departe de Sfînta cetate a Ierusalimului ca la treizeci şi cinci de stadii, iar de rîul Iordanului ca de o stadie. În aceasta primea pe cei noi începători, iar părinţilor celor desăvîrşiţi le dădea în pustie chilii sihăstreşti. Erau sub mîna lui în pustie nu mai puţin de şaptezeci dintr-aceşti vieţuitori, cărora le era dată rînduiala vieţii de Cuviosul Gherasim, astfel: Cinci zile pe săptămînă fiecare şedea în pustniceasca sa chilie, singur, în tăcere, avînd oarecare lucru de mîini; mînca puţină pîine uscată, pe care o aducea cu sine din mănăstire, apă şi curmale; iar a gusta vreo fiertură nu le era slobod; nici foc nu-i lăsa să aprindă în chiliile lor, ca nici cu cugetul să nu dorească ceva în acele cinci zile.

Sîmbăta şi Duminica toţi veneau în mănăstire şi se adunau în biserică la Sfînta Liturghie şi se împărtăşeau cu Preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine ale lui Hristos. După aceea, intrînd în trapeză, mîncau fiertură şi beau puţin vin, întru slava lui Dumnezeu. Apoi fiecare îşi aducea lucrul mîinilor sale, pe care îl lucrase în cele cinci zile, şi-l punea înaintea Cuviosului. Duminica după-amiază, iarăşi fiecare se ducea la pustniceasca sa chilie, luînd puţină pîine şi curmale şi un vas cu apă, cum şi mlădiţe de finic, pentru împletit coşniţe. Şi atît de mare le era sărăcia, încît fiecare nu avea nimic altceva, decît numai o haină veche ce-i acoperea trupul, o rogojină pe care se odihnea şi un vas de lut cu apă. Şi aveau poruncă de la părintele lor ca, ieşind din chilie, să nu-şi închidă uşa, ci să lase chilia deschisă, ca oricine ar fi voit să intre şi să ia ce i-ar plăcea din acele lucruri, să nu fie oprit. Toţi aveau o inimă şi un suflet, încît fiecare dintre dînşii zicea că nimic nu este al său, ci toate sînt de obşte.

Se mai povesteşte şi aceasta: Unii din acei părinţi pustnici, venind la Cuviosul Gherasim, îl rugau ca să le poruncească să aprindă uneori lumînare în sihăstreştile lor chilii, pentru citirea de noapte, iar uneori să aprindă şi foc ca să-şi încălzească apă pentru trebuinţa lor. Sfîntul le răspundea: „De voiţi să aveţi foc în pustie, veniţi de petreceţi în mănăstire, împreună cu noii începători, căci eu niciodată nu voi lăsa să se facă foc în locaşurile pustniceşti, în toate zilele vieţii mele!”

Auzind cei din Ierihon de o viaţă aşa de aspră a pustnicilor, care erau sub mîna Sfîntului Gherasim, şi-au făcut obicei ca, în toate sîmbetele şi Duminicile, să vină la locaşul Cuviosului Gherasim şi să aducă îndestulare de hrană şi vin şi toate cîte erau de trebuinţă mănăstirii. Cuviosul Gherasim atît era de postitor, încît în Sfîntul şi Marele Post nimic nu gusta pînă la luminata zi a Învierii lui Hristos, decît numai îşi întărea trupul şi sufletul cu Sfînta Împărtăşanie a dumnezeieştilor Taine.

Lîngă acest cuvios povăţuitor a petrecut în singurătate şi fericitul Chiriac, precum se află scris în viaţa lui, unde se zice: „Eftimie Cuviosul a primit cu dragoste pe Chiriac cînd a venit la dînsul, văzînd într-însul, prin proorocie, darurile lui Dumnezeu care erau să fie în el. Apoi degrabă l-a îmbrăcat în schimă cu mîinile sale şi l-a trimis la Iordan, la Sfîntul Gherasim, fiindcă marele Teoctist se dusese către Domnul.

Sfîntul Gherasim, văzînd pe Chiriac tînăr, i-a poruncit să vieţuiască în mănăstirea de obşte şi să slujească la ascultări. Iar Chiriac se arăta gata la toate ostenelile, se îndeletnicea în slujbele mănăstirii toată ziua şi stătea la rugăciune toată noaptea, avînd rar puţin somn. Iar postul lui era că gusta la două zile pîine şi apă. Cuviosul Gherasim văzînd o înfrînare ca aceea la vîrsta lui tînără, se minuna şi îl iubea.

Sfîntul Gherasim avea obicei în Sfîntul şi Marele Post, să meargă în pustia cea mai adîncă, ce se numea Ruva, în care se sălăşluia cîteodată şi Cuviosul Eftimie. Deci, iubind pe fericitul Chiriac pentru înfrînarea lui cea mare, îl lua cu dînsul la pustie. Acolo Chiriac se împărtăşea în toate Duminicile cu Sfintele Taine din mîinile lui Gherasim, şi petrecea în linişte pustnicească pînă la Duminica Stîlpărilor; apoi se întorcea în mănăstire cu mult folos în suflet. După cîtăva vreme, Cuviosul părintele nostru Eftimie a murit, a cărui mutare Cuviosul Gherasim a cunoscut-o pe cînd şedea în chilia sa, pentru că a văzut pe îngerii lui Dumnezeu înălţînd la cer cu bucurie sufletul Cuviosului Eftimie.

Deci sculîndu-se, a luat pe Chiriac şi s-a dus în lavra lui Eftimie şi l-a găsit adormit întru Domnul. După ce a îngropat cinstitul lui trup, s-a întors în chilia sa, împreună cu iubitul său ucenic Chiriac. Acestui mare plăcut al lui Dumnezeu i-a slujit o fiară necuvîntătoare, ca un om cu pricepere, din care pricină fericiţii părinţi Ioan Evirat şi Sofronie sofistul scriu aşa în Limonar: Am venit în lavra lui ava Gherasim, care era departe ca de o stadie de la Iordan. Iar monahii care vieţuiau acolo ne-au spus despre ava Gherasim că, umblînd el prin pustiul Iordanului, l-a întîmpinat un leu bolnav, care i-a arătat piciorul în care intrase un ghimpe mare, încît i se umflase piciorul. Leul se uita spre stareţ cu ochi blînzi şi, deşi nu spunea cuvinte fiind necuvîntător, însă cu chip smerit ruga pe stareţ să-l vindece. Stareţul, văzîndu-l că este într-o nevoie ca aceea, a şezut şi, luînd piciorul fiarei, a scos spinul. Apoi curăţindu-i rana bine, a învăluit-o cu un petec şi i-a dat drumul. Iar leul, după ce s-a vindecat, nu l-a mai părăsit pe stareţ, ci, ca un ucenic, umbla după dînsul ori unde se ducea, încît se mira stareţul de recunoştinţa cea bună a fiarei. De atunci îl hrănea stareţul, dîndu-i uneori pîine, iar alteori linte.

Părinţii aveau în lavră un catîr cu care îşi aduceau apa de la sfîntul Iordan, pentru trebuinţa fraţilor. Stareţul a poruncit să dea catîrul în seama leului, să umble cu el şi să-l pască pe lîngă rîul Iordanului. Într-una din zile, păscînd leul pe catîr, s-a dus de lîngă dînsul o depărtare cam mare şi a adormit la soare. Trecînd din Arabia un om cu cămile, a văzut catîrul singur fără păstorul lui, şi l-a prins şi l-a luat într-ale sale. Leul deşteptîndu-se şi căutînd catîrul, nu l-a găsit; apoi a venit la ava Gherasim trist şi mîhnit că pierduse catîrul. Stareţul, gîndind că leul a mîncat catîrul, i-a zis: „Unde este catîrul?” Iar el stînd ca omul, tăcea, căutînd în jos. Stareţul i-a zis iarăşi: „Oare l-ai mîncat? Bine este cuvîntat Domnul, că nu te vei duce de aici şi tot lucrul care îl făcea catîrul, tu îl vei face, slujind la trebuinţa mănăstirească!” De atunci, din porunca stareţului, puseră deasupra leului sarcina ce se punea pe catîr, adică un vas mare, cu care se aducea apă în mănăstire de la Iordan.

Într-una din zile, a venit la stareţ un ostaş oarecare, pentru rugăciuni. Văzînd pe leu aducînd apă şi aflînd pricina, i-a fost milă de el şi a dat trei galbeni părinţilor ca să cumpere un catîr pentru trebuinţa lor, iar pe leu să-l elibereze de o robie ca aceea. S-a făcut aşa, adică s-a cumpărat alt catîr pentru slujba mănăstirească, iar pe leu l-a eliberat. După puţină vreme, neguţătorul acela din Arabia care luase catîrul trecînd iarăşi cu cămilele la sfînta cetate a Ierusalimului să vîndă grîu, avea cu el şi catîrul acela. Şi după ce a trecut Iordanul, din întîmplare, l-a întîmpinat leul, care, văzînd pe catîr împreună cu cămilele, l-a cunoscut. Apoi deodată răcnind, s-a repezit la dînsul. Neguţătorul şi cei care erau cu dînsul, văzînd leul, se înspăimîntară şi fugiră; iar leul, prinzîndu-l de frîu cu gura, cum era obiceiul lui mai înainte, ducea catîrul împreună cu trei cămile legate una după alta, încărcate cu grîu, bucurîndu-se foarte şi mugind, că a aflat catîrul pe care-l pierduse, şi l-a adus la stareţ.

Cuviosul stareţ zîmbind, a zis către fraţi: „În zadar am ocărît leul, crezînd că a mîncat catîrul!” Şi a numit leul Iordan. De atunci, adeseori venind leul la stareţ şi luînd hrană de la dînsul, nu s-a despărţit de lavră cinci ani. Iar după ce Cuviosul Gherasim s-a dus către Domnul şi s-a îngropat de către părinţi, după a lui Dumnezeu purtare de grijă leul nu s-a aflat atunci în lavră. Venind după puţină vreme, îşi căuta stareţul său. Iar Savatie, ucenicul lui Gherasim, văzînd leul, a zis către dînsul: „Iordane, stareţul nostru ne-a lăsat sărmani şi s-a dus către Domnul!”

Apoi îi dădu hrană, zicîndu-i: „Ia şi mănîncă!” Dar leul nu voia să primească hrană, ci lua aminte adeseori încoace şi încolo şi căutîndu-şi stareţul, adică pe Cuviosul Gherasim, răcnea foarte tare, mîhnindu-se. Iar Savatie şi ceilalţi bătrîni îl mîngăiau, zicîndu-i: „S-a dus stareţul către Domnul, lăsîndu-ne pe noi!” Dar nu puteau să-l potolească din strigare; şi cu cît ei socoteau a-l mîngîia prin cuvinte, el cu atît mai mult se tînguia şi făcea mare strigare, răcnind şi schimbînd glasuri şi cu faţa şi cu ochii, arătîndu-şi mîhnirea pe care o avea nevăzîndu-şi stareţul.

Atunci i-a zis părintele Savatie: „Dacă nu ne crezi, mergi cu noi şi-ţi vom arăta locul unde zace stareţul”. Şi luîndu-l, l-au dus la mormîntul unde era îngropat Cuviosul Gherasim. Mormîntul era departe de biserică, ca la cinci paşi de picior. Stînd părintele Savatie deasupra mormîntului Cuviosului Gherasim, a zis către leu: „Iată aici este îngropat stareţul nostru!” Şi, plecîndu-şi genunchii deasupra mormîntului stareţului, părintele Savatie plîngea.

Leul, auzind acestea şi văzînd pe Savatie, se bătea şi el cu capul de pămînt, răcnind tare; după aceea a murit îndată deasupra mormîntului stareţului. Însă aceasta s-a făcut nu pentru că leul a avut suflet cuvîntător, ci Dumnezeu a voit să preamărească pe cel ce L-a preamărit pe El, adică pe Sfîntul Cuviosul Gherasim, nu numai în viaţă, ci şi după moarte. Apoi să ne arate nouă, cîtă ascultare aveau fiarele către Adam în Rai, mai înainte de a lui neascultare şi cădere din Rai.

De aici se vede cît a fost de plăcut lui Dumnezeu Cuviosul Gherasim cel Mare, care, din tinereţe pînă la bătrîneţe, I-a slujit cu osîrdie, şi a trecut către El, spre viaţa cea neîmbătrînită, unde împreună cu sfinţii sălăşluindu-se, slăveşte pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, în veci. Amin.

N O T Ă – Prologul spune că acest Cuvios Gherasim ar fi vieţuit pe timpul împărăţiei lui Constantin Bărbosul (668-685), nepotul lui Heraclie; dar se vede din viaţa Cuviosului Eftimie cel Mare, cum că în zilele lui şi ale Cuviosului Gherasim a fost Sinodul al patrulea a toată lumea, în Calcedon, 451. Sinodul acela s-a ţinut pe vremea împărăţiei lui Marcian, care a fost mai înainte de Constantin Bărbosul cu mai mult de două sute de ani. Căci Marcian a murit în anul 457 după naşterea lui Hristos, iar Constantin Bărbosul a fost în anul 668. Însă sinaxarul Kievului scrie că Sfîntul Gherasim a vieţuit în anul 5908 de la facerea lumii (400 d. Hr.), pe vremea împărăţiei lui Marcian. Acel an nu este însă al sfîrşitului lui Gherasim, ci al vieţuirii lui în împărăţia lui Teodosie, înaintea lui Marcian. Se cuvine a şti că Sfîntul Gherasim din Lichia a venit în Palestina pe la sfîrşitul împărăţiei lui Teodosie cel Tînăr, la începutul împărăţiei lui Marcian, care a fost în anul 408, după naşterea lui Hristos. A vieţuit Sfîntul Gherasim în Palestina, cînd împărăţea acel Marcian, iar după dînsul, în timpul lui Leon cel Mare, (450-474), apoi a lui Leon cel Tînăr, şi a ajuns pînă la domnia lui Zenon (474-481), întru a cărui vreme, în anul al doilea, Cuviosul Gherasim a murit. Şi a fost această moarte în anul 475, după naşterea lui Hristos, indictionul 13, adică o sută nouăzeci şi doi de ani mai înainte de Constantin Bărbosul (668-685).

Pătimirea Sfinţilor Mucenici Pavel, Iuliana şi cei împreună cu dînşii (4 martie)

Aurelian împăratul (270-275) dăduse poruncă în toată lumea contra creştinilor, ca toţi să aducă jertfă zeilor; iar cei care s-ar împotrivi, să fie lipsiţi de viaţa aceasta prin munci cumplite. Deci, chiar el trecînd prin Asiria, a venit în Fenicia şi a intrat în cetatea Ptolemaida, ca pe toţi creştinii să-i silească la jertfa idolească.

Într-acea vreme, fericitul Pavel cu sora sa Iuliana, văzînd pe împăratul intrînd în cetate, şi-a însemnat faţa cu semnul crucii, grăind către Iuliana: „Îndrăzneşte, sora mea, şi nu te teme, căci îţi zic ţie că mare ispită vine asupra creştinilor”.

Împăratul Aurelian, văzînd pe Pavel făcîndu-şi cruce, a poruncit să-l răpească şi să-l ţină în legături pînă dimineaţa. Iar a doua zi, punîndu-şi scaunul său la loc de privelişte, înaintea a tot poporul şi şezînd la judecată, a pus înainte la întrebare pe fericitul Pavel şi i-a zis: „Ticălosule, pentru ce ieri ai îndrăznit a face pe faţa ta semnul cel creştinesc, cînd m-ai văzut intrînd în cetate? Au doar n-ai auzit poruncile noastre împărăteşti, care sînt date împotriva creştinilor?”

Fericitul Pavel a răspuns: „Am auzit porunca ta, dar nimeni nu poate să aducă asupra noastră, a creştinilor, atîta frică, încît să fim nevoiţi a ne lepăda de adevăratul Dumnezeu şi să nu mărturisim pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Pentru că muncile aduse de tine asupra noastră sînt de scurtă vreme, nici nu pot să înfricoşeze şi să vatăme pe cei ce se tem de Dumnezeu; iar muncile cele de la Dumnezeu sînt veşnice, ca şi slava pe care o dăruieşte Dumnezeu neamului creştinesc. Deci cine este atît de nebun, ca, părăsind pe Dumnezeul cel viu, să voiască a se închina idolilor celor surzi şi muţi? Cînd Însuşi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos grăieşte în Evanghelie: Tot cela ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, mă voi lepăda şi Eu de el înaintea Părintelui Meu, Cel ce este în cer.

Aurelian a zis: „Vezi cît ţi-am răbdat ţie? Apropie-te acum şi jertfeşte zeilor, ca să nu te pierd cu moarte grea!” Fericitul Pavel a zis: „Eu alt Dumnezeu nu ştiu, ci numai pe Dumnezeul nostru Iisus Hristos, Căruia de la strămoşii mei îi slujesc cu inima curată”. Atunci Aurelian a zis către chinuitori: „Spînzurîndu-l şi munciţi-l tare pe acesta, pînă ce va veni Hristos al lui şi-l va scoate din mîinile noastre”.

Şi îndată aceia au început să împlinească porunca, spînzurîndu-l pe lemn. Iar el se ruga lui Dumnezeu cu mare glas, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al adevăratului Dumnezeu şi Tatăl, a Cărui naştere nimeni nu poate să o înţeleagă, nici îngerii, nici arhanghelii, nici domniile, nici începătoriile, nici stăpîniile, nici puterile, nici heruvimii, nici serafimii, fără numai Însuşi Tatăl, ajută-mi mie smeritului şi lepădatului robul Tău, şi scoate-mă din mîinile lui Aurelian”.

Domnul nostru Iisus Hristos îndată i-a uşurat acele munci, încît nici nu simţea dureri în rănile ce i se puneau asupră-i. Iar mireasa lui Hristos, Iuliana, văzînd pe fratele său muncit, a alergat la judecător, strigînd cu mare glas: „Tiranule Aurelian, de ce munceşti aşa de cumplit pe fratele meu, fără vină?”

Iar Aurelian a zis către slugi: „Descoperiţi degrabă capul acestei femei şi s-o bateţi tare peste faţă, ca să nu mai grăiască faţă de noi cu aşa îndrăzneală; iar pe acel necurat om să-l munciţi mai cumplit, deoarece zice că Hristos este apărător şi ajutător al său”.

Fericita Iuliana cu bărbăţie a zis: „Mă mir că, fiind împărat, te înnebuneşti şi nu înţelegi puterea lui Hristos, prin care se uşurează muncile celor ce-L cheamă cu adevărat”. Iar Aurelian a zis către cei ce stăteau împrejurul lui: „Femeia aceasta, văzîndu-mă vorbind cu blîndeţe, mai mult se sălbăticeşte”. Apoi iarăşi, uitîndu-se cu mînie spre dînsa, a zis: „Apropie-te de zei şi te închină lor, că nu vei scăpa din mîinile mele”.

Sfînta Iuliana a răspuns: „Eu de muncile tale nu mă tem, nici nu am grijă de certările tale, că în ceruri este Dumnezeu, Care poate să ne izbăvească din mîinile tale cele păgîne; deci cîte munci ai, pune-le asupră-mi, ca dintru acele singure să cunoşti că Domnul meu Iisus Hristos este cu mine”.

Aurelian a zis: „Văd frumuseţea ta şi de aceea te cruţ, nevrînd să te pierd. Te rog, pleacă-te şi jertfeşte zeilor, ca să pot să te iau pe tine femeie după lege, şi, împreună cu mine, vei împărăţi în toată vremea vieţii noastre; iar fratele tău, pentru chinuirea lui, va fi mult răsplătit, căci cu mare cinste şi boierie mai mult decît pe toţi îl voi cinsti”. Iar Sfînta Iuliana, ridicîndu-şi ochii la cer, şi cu semnul crucii însemnîndu-şi faţa sa, cu bucurie a rîs. Iar Aurelian a zis: „Pentru ce rîzi de blîndeţea mea?”

Sfînta a răspuns: „Nu fac strîmbătate blîndeţii tale, ci, bucurîndu-mă, rîd, căci Mirele meu ceresc, care voieşte ca toţi oamenii să se mîntuiască, şade pe scaunul cel sfînt al Său, pe a Cărui frumuseţe dumnezeiască cu ochii cei sufleteşti o văd. Acela mă învaţă ca nevoinţa cea mucenicească de bună voie s-o primesc; iar pe tine, ca pe un om hulitor, să te trec cu vederea, de vreme ce, deşi eşti împărat, totuşi te închini lemnului şi pietrei”.

Acestea auzindu-le Aurelian, s-a pornit spre mînie şi a zis muncitorilor: „Spînzuraţi pe femeia aceea şi munciţi-o tare, ca să cunoască cum că stă înaintea împăratului”. Începînd muncitorii a munci pe Sfînta, Sfîntul Pavel, fratele ei, s-a uitat spre dînsa şi i-a zis: „Nu te teme, sora mea, de muncile ce ţi se pun asupra ta de către tiran, nici nu te înspăimînta de îngrozirile lui, căci puţin răbdînd aici, ne vom odihni la Împăratul nostru Hristos, în veci”.

A zis Aurelian către muncitori: „Munciţi-o şi mai tare şi-i spuneţi să nu fie mîndră şi nebună”. Iar Sfînta Iuliana fiind muncită cu nemilostivire şi auzind cuvintele împăratului, iarăşi a zis: „Tiranule Aurelian, ţie ţi se pare că mă munceşti pe mine, dar eu nu simt muncile, cu ajutorul Hristosului meu”. Zis-a Aurelian: „Măcar că minţi şi te faci cum că nu le simţi, dar eu te voi birui muncindu-te mult”. Sfînta a zis: „Nu mă va lăsa Domnul meu Iisus Hristos, nici va voi ca să fiu biruită de tine. Căci Acela este Cel ce-mi ajută acum şi întotdeauna, pînă la sfîrşit, ca puterea şi creştineasca Lui răbdare s-o cunoşti; iar pe tine, va porunci Dumnezeul meu ca să te muncească cu focul cel veşnic şi nestins; şi va cere de la tine sufletele oamenilor, pe care le-ai pierdut cu viclenele tale înşelăciuni”.

De aceste cuvinte ale sfintei mai mult mîniindu-se Aurelian, a poruncit să aducă o căldare cu smoală şi, punînd foc dedesubt, s-o fiarbă. Fierbînd smoala în căldare mult, încît nici nu era cu putinţă cuiva a se apropia, a poruncit să arunce într-însa pe Sfinţii Mucenici Pavel şi Iuliana. Deci, aruncaţi fiind, şi-au ridicat ochii lor la cer şi într-un glas se rugau, zicînd: „Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, al lui Avraam, Isaac şi Iacov, Cel ce Te-ai pogorît în cuptorul cel de foc la Sedrah, Mesah şi Avdenago, în ţara Babilonului, nici nu i-ai lăsat pe dînşii să se vatăme de foc; Tu, Stăpîne Iisuse Hristoase, Cel ce eşti lumină neajunsă, taină şi slavă a Tatălui, dreapta Dumnezeului Cel Preaînalt, Cel ce Te-ai întrupat pentru păcatele noastre şi cu oamenii ai vieţuit, vrînd să mîntuieşti sufletele cele înşelate şi stricate, pe care vrăjmaşul diavol cu ticăloşie le-a pogorît pînă la cel mai de jos tartar şi prăpastie, precum şi ucenicul lui Aurelian acum face; izbăveşte-ne pe noi din aceste dureroase munci”.

Astfel rugîndu-se ei, smoala ce clocotea s-a schimbat în apă rece, încît toţi cei ce erau de faţă se minunau de puterea lui Dumnezeu şi Îl preamăreau; iar Aurelian, îndrăcindu-se de mînie, n-a preamărit pe Dumnezeu, ci i se părea că este meşteşug vrăjitoresc.

Apoi a poruncit să scoată pe sfinţi din căldare, în care nici urmă, nici miros de smoală n-a aflat, fără numai apă rece. Atunci le-a zis Aurelian: „Vi se pare că pe oamenii cei ce sînt aici şi privesc la voi i-aţi înşelat, ca să socotească cum că a sosit la voi ajutorul Dumnezeului vostru, iar nu cu meşteşug vrăjitoresc s-a răcit căldarea? Mă jur pe zeii mei că voi face ca să nu vă ajute vrăjitoria voastră şi voi, slăbind de muncile cele grozave şi de arderea focului, veţi jertfi zeilor, chiar nevrînd”.

La acestea Sfîntul Pavel a răspuns: „Nicidecum nu vom lăsa pe Dumnezeul cel viu, Care a făcut cerul şi pămîntul şi ne-a răpit pe noi din întuneric şi ne izbăveşte din mîinile tale. Niciodată, tiranule Aurelian, nu ne vei putea birui pe noi, ca să ne închinăm idolilor voştri cei fără de glas, fără de suflet şi nesimţitori. Deci, munceşte-ne pe noi cu muncile care ştii şi atunci vei cunoaşte puterea Dumnezeului nostru”.

Atunci a poruncit Aurelian ca să aducă două paturi de fier, şi, aducînd mulţime de cărbuni de la baia poporului, să le ardă foarte tare şi pe sfinţii mucenici să-i pună pe aceste paturi arse şi cu untură de porc topită să le ungă.

Făcîndu-se aceasta, Aurelian a zis: „Acum am biruit meşteşugul vostru cel vrăjitoresc şi aveţi să cunoaşteţi cine este Aurelian; să vie acum Hristos al vostru şi să vă ajute vouă”. Sfînta Iuliana a răspuns: „Aici cu noi este Hristos al nostru, Care ne ajută şi nu lasă focul să ne vatăme; iar tu nu-L vezi, de vreme ce nu eşti vrednic a-l vedea; însă te sfătuiesc ca, lepădînd nebunia ta, să te apropii de Hristos. Căci dacă vei voi să crezi în El, căindu-te, te va primi, căci este iubitor de oameni şi milostiv, iertînd cu lesnire păcatele oamenilor; iar de nu te vei întoarce către El, vei fi dat focului celui veşnic”. Şi fiind arşi sfinţii pe paturile acelea, au rămas nevătămaţi de foc.

Văzînd aceasta, doi din muncitori au strigat: „Nu este alt Dumnezeu afară de Dumnezeul Cel ceresc, Care ajută lui Pavel şi Iulianei”. Iar împăratul, mîniindu-se asupra chinuitorilor acelora, a poruncit să-i ucidă cu sabia pe amîndoi ca pe nişte înşelaţi şi ca pe cei ce ar fi luat aur de la creştini, ca să nu muncească cumplit pe mucenici.

Apoi, ducîndu-i la tăiere, îi învăţa Sfîntul Pavel, zicînd: „Nu vă temeţi, căci nu veţi muri în veci, ci veţi fi părtaşi sfinţilor şi împreună moştenitori ai cereştii Împărăţii”. Iar ei, auzind aceea, au stat şi se rugau, zicînd: „Stăpîne, Doamne, Iisuse Hristoase, adevăratul Dumnezeu, pe care Pavel şi Iuliana Te propovăduiesc, fii Tu împreună şi cu noi, căci murim, nefăcînd nici un rău”. Ei zicînd aceasta, au fost tăiaţi, iar numele lor sînt Cvadrat şi Acachie.

După sfîrşitul acelora, alţi muncitori au fost puşi ca să ardă pe sfinţi pe paturile cele înfocate şi turnau sare pe foc, ca mai tare să se aprindă. Însă sfinţii nu aveau grijă de chinuire, ci mai vîrtos ocărau pe tiranul. Iar el, ruşinîndu-se că nu i-a biruit, a poruncit să-i arunce în temniţă, punîndu-le nişte lemne grele pe grumazul lor şi obezi la picioare. Apoi cu lanţuri legîndu-le mîinile, încă şi piroane ascuţite făcute în chipul scaiului celui ascuţit cu ghimpi, care creşte pe cîmp, a poruncit să le aştearnă pe sub ei în temniţă, şi să-i pună pe acelea ca să nu aibă cît de mică uşurare în dureri, ci mai mult să se muncească pe piroanele care împungeau coastele lor. Apoi a poruncit să-i păzească cu dinadinsul, ca să nu vină vreun creştin la dînşii şi să le dea mîncare sau băutură.

Fiind miezul nopţii şi sfinţii zăcînd pe acele piroane ascuţite şi rugîndu-se, deodată a strălucit o lumină în temniţă şi îngerul Domnului, stînd înaintea lor, le-a zis: „Pavele şi Iuliano, slugile Dumnezeului Cel de sus, sculaţi-vă şi preamăriţi pe Dumnezeu”.

Acestea zicînd îngerul, s-a apropiat şi s-a atins de lanţuri şi de obezile lor şi îndată toate s-au sfărîmat şi au căzut de pe trupurile lor. Atunci rănile lor s-au vindecat şi sfinţii s-au făcut sănătoşi. Şi iată două paturi aşternute s-au văzut şi masă pregătită înaintea lor plină de toate bunătăţile. Îngerul a zis către sfinţi: „Odihniţi-vă pe paturi şi primiţi hrana pe care v-a trimis-o vouă Iisus Hristos”. Iar Sfinţii Mucenici Pavel şi Iuliana, şezînd pe paturi şi luînd pîine în mîini, şi-au ridicat ochii în sus şi au mulţumit lui Dumnezeu; apoi au mîncat şi au băut cele primite de la Dumnezeu şi s-au întărit.

Văzînd cei care erau acolo legaţi lumina care strălucise în temniţă şi pe sfinţi dezlegaţi, paturile şi masa dinaintea lor, iar pe dînşii văzîndu-i mîncînd şi veselindu-se, au alergat la dînşii şi se minunau foarte. Apoi se făcură părtaşi de aceeaşi masă care era pregătită cu mînă nevăzută şi au preamărit pe Dumnezeu Cel ce a arătat un dar ca acesta robilor Săi şi, crezînd în El, s-au făcut creştini.

A treia zi împăratul, şezînd la judecată, a pus dinainte pe Sfinţii Mucenici Pavel şi Iuliana şi le-a zis: „Oare încă nu v-au învăţat muncile ce vi s-au făcut ca, depărtîndu-vă de nebunia voastră, să vă apropiaţi de zei şi să le aduceţi jertfă?” Sfîntul Pavel a răspuns: „Această nebunie de a nu mă lepăda de Hristos să-mi fie în veci şi tuturor celor ce iubesc pe Dumnezeu. Căci cel nebun al lui Dumnezeu este mai înţelept decît oamenii, iar înţelepciunea lumească este nebunie la Dumnezeu. Cu adevărat aş fi fost nebun, dacă m-aş fi depărtat de Dumnezeul Cel adevărat şi m-aş fi închinat diavolilor voştri”.

Aurelian, mîniindu-se, a poruncit să-i spînzure goi pe lemnul cel de muncă şi să le strujească coastele cu unghii de fier. Iar ei, fiind în munci, se rugau lui Dumnezeu, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al Dumnezeului Celui viu, Cela ce eşti lumină nestricată creştinilor, arată-ne faţa Ta şi ajută-ne; nu ne lăsa pentru numele Tău cel sfînt!”

Astfel rugîndu-se ei, Mîntuitorul le-a uşurat chiar acolo durerile lor, fiind înaintea lor nevăzut, şi sfinţii nu simţeau muncile. Iar unul din chinuitori, anume Stratonic, fiind pus să strujească coastele Sfintei Iuliana, văzînd frumuseţea trupului ei, s-a rănit de ea şi, cruţînd-o de strujire, îşi oprea mîinile lui.

Sfînta, înţelegîndu-i gîndul, cu piciorul stîng l-a împins, zicîndu-i: „Stratonice, fă porunca tiranului şi nu mă cruţa, căci am pe Împăratul meu, pe Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeul Cel veşnic ce se îngrijeşte de sufletul meu şi de durerile cele trupeşti mă uşurează”.

Stratonic, aruncînd unealta de chinuire pe care o avea în mîini, alergă spre judecata împăratului, strigînd: „Aureliane, tiranule şi păgînule, pentru ce ai ridicat o muncire nedreaptă ca aceasta asupra creştinilor? Ce rău ţi-au făcut oamenii care slujesc adevăratului Dumnezeu, ca să pătimească chinuri cumplite ca acestea? Au doar pentru aceea că cinstesc pe Hristos, Stăpînul tuturor?”

Acestea auzind, împăratul s-a înspăimîntat şi a tăcut ca la un ceas. După aceea, a zis: „Au şi tu, Stratonice, te-ai făcut părtaş nebuniei acelora? Au frumuseţea Iulianei te-a amăgit? Sau te-a vînat cu cuvintele ei femeieşti?” Iar Stratonic, ridicîndu-şi ochii la cer, a văzut feţele sfinţilor mucenici celor spînzuraţi la mucenicie, ca nişte feţe de îngeri ai lui Dumnezeu. Apoi îndată îngrădindu-se cu semnul Crucii, s-a repezit spre necuratul altar idolesc ce era făcut acolo, pe care l-a răsturnat şi l-a călcat cu picioarele, strigînd: „Iată şi eu sînt creştin! Fă cu mine ce voieşti, o, tiranule!”

Aurelian, mîniindu-se, a poruncit să-i taie capul. După ce îl duseră la locul cel de tăiere, s-a rugat lui Dumnezeu, grăind: „Doamne, Iisuse Hristoase, pe Care Pavel şi Iuliana propovăduindu-Te şi păzindu-se cu dumnezeirea Ta petrec nebiruiţi şi ruşinează pe tiranul, Ţie mă rog, primeşte şi sufletul meu întru împărăţia Ta cerească şi nu mă lepăda pe mine, care, în acest ceas, am mărturisit numele Tău cel Sfînt înaintea tiranului Aurelian”. Aceasta zicînd, îi tăiară capul; iar creştinii, luîndu-i trupul, l-au ascuns.

Sfinţii Mucenici Pavel şi Iuliana toată ziua aceea au fost munciţi şi n-au slăbit în chinuri. Deci a zis Aurelian către Sfînta Iuliana: „O, necurată femeie! cum, în munci fiind, ai putut să înşeli pe chinuitor şi morţii lui te-ai făcut pricină?” A răspuns sfînta: „Eu nu l-am înşelat pe el, nici pricinuitoare a morţii lui nu m-am făcut, ci Hristos, Cel ce m-a ales pe mine mireasă Lui, Acela şi pe dînsul l-a chemat la Sine, ca pe un vrednic. Pentru că, de nu ar fi fost vrednic, n-ar fi putut veni la cununa mucenicească niciodată. Ci îl vei vedea întru Împărăţia cerurilor odihnindu-se, iar pe tine muncindu-te în văpaia gheenei. Atunci vei începe a-ţi bate ticălosul tău piept, văzînd un om care a fost oarecînd sub tine, simplu şi de lepădat, iar dincolo, mai sus de tine, fiind lîngă Hristos, încununat cu slava Împărăţiei cerurilor. Atunci te vei umple de jale şi vei striga cerînd milă, dar niciodată pe aceea n-o vei cîştiga”.

După aceasta, Aurelian a poruncit să-i dezlege pe mucenici de la muncire şi să-i arunce în temniţă. Apoi iarăşi, într-aceeaşi seară, scoţîndu-i din temniţă, a poruncit să-i închidă în feredeul (baie) cel de adunare şi, chemînd descîntători şi fermecători şi pe cei ce ştiu a fermeca vietăţile, le-a poruncit să le aducă pe toate cîte le-ar avea mai cumplite: vipere, aspide şi şerpi cu coarne şi să le închidă pe acelea în feredeu, împreună cu mucenicii.

Deci s-a făcut aşa, şi mulţime fără de număr de jivine le-au adunat fermecătorii în feredeul acela la sfinţi şi le-au închis. Dar se tîrau jivinele acelea pe lîngă picioarele sfinţilor mucenici şi nu-i vătămau pe dînşii. Iar sfinţii şezînd fără de frică, cîntau şi slăveau pe Dumnezeu. Şi au petrecut sfinţii închişi împreună cu jivinele în feredeu trei zile şi trei nopţi, iar în a patra noapte a trimis Aurelian ca să se înştiinţeze, dacă Pavel şi Iuliana sînt mîncaţi de jivine.

Venind trimişii, cînd s-au apropiat de uşă, au auzit pe sfinţi cîntînd psalmi şi preamărind pe Dumnezeu. Apoi voind să se înştiinţeze mai cu dinadinsul despre ceea ce se face înăuntru, s-au suit pe zidul feredeului şi, printr-o ferestruică pe deasupra uitîndu-se, au văzut înăuntru lumină strălucind şi pe Sfîntul Pavel împreună şezînd cu sora sa, Sfînta Iuliana; iar pe îngerul lui Dumnezeu stînd lîngă dînşii şi nelăsînd jivinele să se apropie de sfinţi. Aceasta văzînd-o, au alergat şi au spus împăratului Aurelian.

Sculîndu-se dimineaţa, împăratul a şezut la judecată şi a poruncit judecătorilor şi fermecătorilor să-şi ia jivinele din feredeu, iar pe mucenici să-i aducă la judecată. Venind aceia la uşile feredeului, au început a chema la ei jivinele cu meşteşug fermecătoresc, însă jivinele nu-i ascultau. Iar după ce s-au deschis uşile feredeului, îndată toate jivinele alergînd asupra vrăjitorilor şi asupra altor oameni care veniseră cu dînşii acolo, i-au muşcat, vătămîndu-i de moarte şi au fugit la locurile lor.

După ce s-au risipit jivinele, au venit trimişi de la tiranul şi luînd pe sfinţii mucenici la judecată, i-au adus la dînsul. Iar tiranul, căutînd spre dînşii şi zîmbind, le-a zis: „Fericit mi se pare că sînt eu acum, că stau de vorbă cu voi, fiindcă nădăjduiesc a dobîndi lucru mare de la voi. Aşa mă jur pe zei că, de-mi veţi spune mie adevărul, multe şi mari daruri veţi lua de la mine şi veţi fi stăpînitori ai împărăţiei mele; dacă îmi veţi spune că este adevărat ceea ce am auzit de la cei ce au privit prin ferestruică la voi în feredeu, cum că stăpînul nostru, zeul Apolon, a venit la voi şi v-a ajutat, apărîndu-vă de jivine, pe care l-aţi văzut de faţă cu ochii voştri”.

A răspuns Sfîntul Pavel: „Noi pe Apolon nu-l ştim şi nici nu l-am văzut vreodată; căci sîntem din numărul celor ce slujesc adevăratului Dumnezeu, Cel ce a gătit mîntuire robilor Săi. Dar sufletul tău va pieri de moarte, căci nu voieşti să cunoşti adevărul şi să vii la pocăinţă. Ci mai ales multa îndărătnicie a tiraniei tale te-a adus să huleşti pe slujitorul lui Dumnezeu cel fără de trup, adică pe îngerul cel sfînt, pe care Domnul nostru Iisus Hristos l-a trimis la noi ca să astupe gurile jivinelor, tu cu hulă îl numeşti Apolon al tău”. Mîniindu-se Aurelian, a poruncit ca să-l bată peste obraz cu vergi de plumb pe Sfîntul Pavel, zicîndu-i: „Nu răspunde astfel cu mîndrie şi nebuneşte, cînd ştii că stai înaintea împăratului”.

După bătaia aceea, poruncind tiranul ca pe Sfîntul Pavel să-l ducă de la divan, a pus înaintea sa mai aproape pe Sfînta Iuliana şi i-a zis ei: „Stăpînă a sufletului meu, Iuliano, mă rog ţie şi te sfătuiesc să nu urmezi nebuniei fratelui tău, că te văd pe tine că eşti fecioară cuminte şi cu mare înţelegere. Drept aceea, ascultă-mă pe mine şi-mi fii mie stăpînă şi împărăteasă; căci te voi lua pe tine mie însumi spre însoţire şi voi pune stîlpi de aur ca închipuire asemănării tale, prin toate cetăţile lumii”.

Dar sfînta a răspuns: „Nicidecum nu mă înşeli pe mine, Aureliane, tiranule şi păgînule! Nu vei putea vîna cu vicleşugul tău pe roaba Dumnezeului Cel de sus, nici mă vei duce pe mine la moartea cea veşnică. Poate voieşti să mă lipseşti pe mine de slava lui Hristos şi de cereasca Împărăţie? Dar nu vei putea”. Deci a poruncit Aurelian să ducă pe sfînta de la divan şi să aducă iarăşi pe Sfîntul Pavel şi i-a zis lui: „Iată, Pavele, sora ta Iuliana s-a făgăduit înaintea noastră să aducă jertfe zeilor; pentru aceasta am s-o iau pe ea de soţie şi va fi stăpînă peste toată împărăţia mea. Deci şi tu, încredinţîndu-te, îndeplineşte porunca şi, apropiindu-te, jertfeşte zeilor, ca să-mi fii mie prieten şi te voi cinsti cu cea mai dintîi boierie”.

Sfîntul Pavel a răspuns: „Cu adevărat ai minţit că sora mea ar fi voit să se depărteze de la Hristos, Mirele său Cel preacurat şi fără de moarte, şi cu tine necuratul şi cu diavolii tăi ar fi voit să se însoţească. Dar nu este lucru de mirare că ai minţit, căci ai tată pe diavolul, care este tată al minciunii, şi de dînsul învăţîndu-te a minţi, aceeaşi o faci pe care şi el o face; şi nu poţi, într-alt chip, pe cineva a-l vîna, decît numai cu minciuna. Dar în zadar te osteneşti, că pe noi nu ne vei putea vîna cu mincinoasa ta amăgire, chiar de ne-ai făgădui împărăţia a toată lumea”.

A zis Aurelian: „Pînă cînd cu neruşinare ne vei dosădi pe noi bîrfitorule şi nebunule? Astfel mă jur pe zei că în toate chinurile de muncă vă voi munci şi nimeni nu vă va scoate din mîinile mele”. Şi a poruncit să aprindă foc şi să aducă paisprezece beţe de fier şi în foc să le pună. Apoi să-i lege dinainte mîinile şi picioarele şi un par de fier să pună printre mîini şi printre picioare şi să-l înfigă în pămînt; şi cu beţele cele înfocate să-l bată cîte doi ostaşi, schimbîndu-se. Ostaşii care se schimbau îşi schimbau şi toiegele, luînd pe cele arse din foc. Iar pe Sfînta Iuliana a poruncit s-o ducă la desfrînare şi s-o batjocorească. Şi mulţi din popor care erau de faţă, alergau întrecîndu-se unul pe altul, ca să intre mai întîi la dînsa, că erau ca nişte dobitoace în faţa frumuseţii ei.

Dar cînd era dusă la locul de desfrînare, îndată îngerul Domnului a venit înaintea ei, zicîndu-i: „Nu te teme, Iuliano, că Domnul tău Iisus Hristos, Căruia îi slujeşti, m-a trimis să te apăr, ca să se preamărească numele cel Sfînt al Lui, în toţi cei ce se tem de Dînsul”. Şi lovea îngerul cu orbire pe acei desfrînaţi care voiau să îndrăznească spre sfînta, scuturîndu-i ca pe nişte praf de la picioarele miresei lui Hristos, încît nu se puteau apropia de dînsa. Deci, pipăind pereţii, nu ştiau unde merg.

Văzînd poporul acel lucru, striga ca şi cu o gură, grăind cu mare glas: „Mare este Dumnezeul lui Pavel şi al Iulianei, Care pretutindeni mîntuieşte şi acoperă pe cei ce se tem de El”. Iar cei ce erau orbiţi, plecîndu-şi genunchii, strigau către sfînta: „Iuliano, roaba Dumnezeului de sus, am greşit înaintea ta nebuneşte, poftind a îndrăzni spre tine, ci ne iartă ca o slujitoare a Dumnezeului Cel bun şi te roagă pentru noi Hristosului tău, să ne dăruiască vederea”. Sfînta Iuliana, milostivindu-se spre dînşii, a luat puţină apă şi, ridicîndu-şi ochii spre cer, a chemat pe Domnul, grăind: „Dumnezeule adevărat, Iisuse Hristoase, Mîntuitorule al tuturor oamenilor, auzi-mă pe mine roaba Ta şi arată acum semnele şi minunile pe care le faci fiilor oamenilor şi dăruieşte acestora vedere, ca să se preamărească numele Tău cel sfînt”.

Zicînd aceasta, a stropit cu apă pe toţi cei orbiţi şi îndată au văzut; şi căzînd la pămînt, mulţumeau lui Dumnezeu şi alergînd la biserica creştinească, îşi mărturiseau greşelile cu pocăinţă şi s-au făcut creştini, învrednicindu-se de Sfîntul Botez.

Sfîntul Pavel, fiind chinuit de muncitori din porunca împăratului şi bătut fără cruţare cu beţe de fier arse în foc, schimbîndu-se slugile şi beţele, striga către împăratul, grăind: „Aureliane, tiranule păgîn, ce rău am făcut ca să mă munceşti aşa de cumplit şi fără de Dumnezeu; căci cu adevărat Stăpînul meu Iisus Hristos îmi uşurează durerile, iar pe tine te aşteaptă moştenirea veşnicului foc, care este gătită ţie şi diavolului care te-a ridicat asupra noastră”.

Aurelian a zis: „Pavele, unde este Iuliana, sora ta? Zici că este fecioară şi iată că acum este batjocorită prin desfrînare. Oare, o mai socoteşti a fi mireasa lui Hristos?” Sfîntul răspunse: „Cred Dumnezeului meu, Cel ce-mi uşurează durerile şi mă izbăveşte din izvodirile tale cele viclene, că şi pe sora mea o va apăra şi o va păzi fără de prihană de toată spurcăciunea, fiindcă a trimis din cer pe îngerul Său, s-o păzească”.

După un ceas, a grăit iarăşi: „Iată se întoarce sora mea fără de prihană, avînd curăţia nevătămată şi vine să-mi vadă legăturile şi rănile”. Aceasta o grăia Sfîntul, văzînd cu ochii prooroceşti toate cele ce se făcuseră cu Sfînta Iuliana, căci tiranul trimisese să aducă pe sfînta de la desfrînare. După ce a adus pe sfînta la judecată, văzînd-o Sfîntul Pavel, s-a umplut de mare bucurie şi se veselea, luminîndu-se la faţă. Apoi Aurelian a zis către Sfînta: „Iuliano, s-au săturat desfrînaţii de frumuseţea ta?”

Sfînta a răspuns: „Frumuseţea, cuviinţa şi toată podoaba mea este Hristos al meu, Care a trimis pe îngerul Său şi m-a păzit curată pe mine, smerita roaba Sa; căci am nădăjduit spre El şi slăvesc preasfînt numele Lui, că numai El este Dumnezeu, Care face minuni şi nu este alt Dumnezeu afară de El”. Tiranul a poruncit apoi să-l dezlege pe Pavel.

După aceasta, din poruncă împărătească, a fost săpată o groapă adîncă, ca de trei stînjeni, au aprins foc într-însa şi au umplut-o cu lemne; apoi, după ce au ars lemnele desăvîrşit şi s-au făcut mulţi cărbuni de foc în groapa aceea, tiranul a poruncit să arunce în ea pe Sfinţii Mucenici Pavel şi Iuliana. Iar ei bucuroşi mergeau spre groapa cea înfocată, binecuvîntînd pe Dumnezeu. Şi chemînd pe Mîntuitorul Hristos în ajutorul lor, s-au însemnat cu semnul Crucii şi s-au aruncat în foc. Deci stăteau în foc cîntînd şi lăudînd pe Domnul, pentru că îngerul Domnului pogorîndu-se din cer, a izgonit puterea focului din groapă, aruncînd cărbunii afară, iar pe mucenici i-a păzit întregi şi nevătămaţi. Şi stăteau sfinţii în groapă, cîntînd şi grăind: „Bine eşti cuvîntat, Dumnezeule, Împăratul veacurilor, că Ţi-ai adus aminte de smerenia noastră şi ai stins văpaia focului, trecînd ca un bun greşelile noastre; Tu ne-ai păzit întregi şi sănătoşi pe noi nevrednicii, de mînia tiranului Aurelian”. Şi se auzeau în popor toate cuvintele lor şi mulţi din elini, văzînd puterea lui Dumnezeu, s-au umplut de bucurie cu inima şi, lepădîndu-se de idoli, au crezut în Hristos.

Apoi împăratul a poruncit să astupe cu pietre pe sfinţii care erau în groapă; dar îndată s-a făcut tunet înfricoşat şi fulgere, arătîndu-se un nor de foc vărsîndu-se pe pămînt şi s-a auzit glas din cer, zicînd: „Aureliane, te vei duce în focul gheenei, care ţi s-a gătit ţie şi tatălui tău, diavolul”. Atunci s-a înfricoşat Aurelian cu tot poporul elinesc. Apoi tiranul a poruncit să scoată pe sfinţi din groapă şi să-i închidă în temniţă. Iar ei slăveau pe Dumnezeu de toate minunile, pe care le-a făcut pentru dînşii.

A şaptea zi, şezînd Aurelian la judecată, a poruncit slujitorilor să aducă pe toţi idolii de aur şi de argint pe care îi avea, împodobiţi cu pietre de mare preţ şi a aşternut sub picioarele lor porfira sa împărătească. Apoi, aducînd pe Sfinţii Mucenici Pavel şi Iuliana, a zis către dînşii cu mînie: „Apropiaţi-vă şi vă închinaţi zeilor, că nu veţi scăpa din mîinile mele”.

Iar Sfîntul Pavel cu îndrăzneală a răspuns: „Niciodată, tiranule, nu vom lăsa pe Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pămîntul. Deci nu nădăjdui că ne vei pleca vreodată spre închinarea idolilor”. Aurelian zise: „Vrednicule de cumplită moarte, oare ţi se pare că aceştia sînt idoli? Nu cunoşti puterea care este într-înşii?” Grăit-a Sfîntul Pavel: „Acest Zeus, care zici tu că este zeu, a fost om, care învăţase meşteşugul vrăjitoresc şi, fiind mai mult decît toţi oamenii pătimaş şi prea neînfrînat, oricîte femei şi fete le vedea frumoase, vrînd să fie cu ele, le înşela în multe feluri cu vrăjile; căci se prefăcea uneori în taur, alteori în chip de pasări, în vulturi şi în lebădă iar alteori în aur şi aşa, amăgind şi prihănind mulţi oameni, se socotea de dînşii ca Dumnezeu şi se cinstea. Şi, ca să nu mai grăiesc pe rînd toate ale lui fapte fără de ruşine şi fără de lege, căci ştiu că te mînii auzind, însă nu de mînia ta mă tem, ci, ca să nu se vatăme urechile celor ce aud, voi tăcea celelalte.

Dar celălalt care este lîngă Zeus şi care se numeşte Apolon, au nu din desfrînare este născut, dintr-o femeie ce se numea Latona, care l-a născut între doi copaci? Şi acela multe fapte urîte a făcut, urmînd tatălui său Zeus? Asemenea şi Dionisos, numitul vostru zeu, au doară nu este născut din desfrînare, din Semele, fata lui Kadmos?” Iar Aurelian a zis către sfînt: „Minţi, ticălosule! Au nu din Hera, maica zeilor, este născut Dionisos?” Sfîntul Pavel a rîs şi a zis: „Au este vreun Dumnezeu născut din femeie şi care a început a fi Dumnezeu, nefiind mai înainte Dumnezeu şi oare are Dumnezeu femeie şi naşte din femeie fii?”

Atunci Aurelian a zis: „Necuratule şi bîrfitorule, pînă cînd cu mincinoase vorbe şi cu dosădiri huleşti şi ocărăşti pe zeii noştri? Au doar Iisus Hristos al vostru, despre Care ziceţi voi că este Dumnezeu ceresc, nu este născut din femeie?” Răspuns-a Sfîntul Pavel: „Nu eşti tu vrednic să povesteşti tainele lui Dumnezeu; însă ca să nu se vatăme cu cuvintele tale cei ce stau împrejur, de trebuinţă este a spune pe scurt, despre aceea ce întrebi: La început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul şi toate cele de pe dînsele, mările şi toate cele ce sînt într-însele.

După aceea a zidit pe om după chip şi asemănare, fiind curat şi fără nici o răutate, drept şi binecredincios şi l-a pus în Raiul cel plin de bunătăţi, făcîndu-i şi soţie din coasta lui. Iar tatăl vostru, diavolul, nesuferind să vadă pe om într-o fericire ca aceea, a amăgit pe Eva şi printr-însa pe Adam, spre călcarea poruncii lui Dumnezeu. Şi a fost izgonit Adam împreună cu Eva din Rai şi a născut fii şi fete, din care s-a umplut lumea; şi tot neamul omenesc era supus sub moartea păcatului, ce intrase în lume prin călcarea de poruncă. Şi toţi strămoşii noştri cei drepţi se pogorau în iad, ca şi cei nedrepţi; că împărăţise moartea, precum Apostolul lui Hristos grăieşte, de la Adam şi peste cei ce nu greşiseră, după asemănarea călcării de poruncă a lui Adam.

De aceea, Tatăl Cel ceresc, Atotputernicul Dumnezeu, milostivindu-Se spre neamul omenesc şi voind a-l ajuta, a trimis pe Fiul Său, ca să ia asupra Sa trup omenesc şi să mîntuiască pe Adam şi pe cei ce erau împreună cu dînsul fiind ţinuţi în legăturile iadului. Iar Fiul lui Dumnezeu este Cuvîntul Tatălui, Cel mai înainte de toţi vecii născut dintr-Însul. El este înţelepciunea Lui, puterea şi dreapta Lui, pentru a Cărui întrupare, Arhanghelul Gavriil bine a vestit Sfintei Fecioare cea preacurată şi preacinstită, născută din proorocească şi împărătească seminţie, întru al cărei preacurat şi sfinţit pîntece Însuşi Dumnezeu, adică Cuvîntul Tatălui Cel nevăzut, sălăşluindu-Se, a luat asupra Sa trup, cînd a zis către dînsa îngerul: Bucură-te cea plină de har, Domnul este cu tine. Şi iarăşi: Duhul Sfînt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfîntul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.

Deci, S-a născut Fiul lui Dumnezeu, Cuvîntul Tatălui, din Fecioara cea fără de prihană, cu trup, cu care S-a îmbrăcat ca şi cu o haină, pentru mîntuirea oamenilor. Pentru că nimeni nu putea să-L vadă pe Dumnezeul Cel adevărat, aşa precum este El, deoarece Dumnezeu este foc care mistuieşte; nici nu poate omul vieţuind pe pămînt, să vadă faţa lui Dumnezeu şi să fie viu. De aceea, întrupîndu-Se, Dumnezeul nostru, S-a născut şi ca un prunc cu lapte a fost hrănit, desăvîrşit fiind cu Dumnezeirea.

După aceea a fost prunc tînăr, crescînd cu trupul ca om desăvîrşit şi împreună a locuit cu oamenii treizeci şi trei de ani, umblînd prin cetăţi, prin laturi şi prin sate, bine făcînd tuturor şi izbăvind pe cei asupriţi de diavol. Apoi S-a răstignit de voie pe lemnul Crucii, ca să dea mîntuire lumii celei pierdute prin înşelăciunea diavolească. Şi, murind cu trupul, S-a pogorît în iad cu sufletul Său cel Sfînt şi a sfărîmat porţile cele de aramă şi a frînt zăvoarele cele de fier. Apoi a scos din întuneric şi din legăturile diavoleşti sufletele sfinţilor şi în părţile cele de sus le-a ridicat, iar a treia zi a înviat din morţi cu trupul Său.

După înviere S-a arătat ucenicilor şi la mulţi alţii, care au crezut într-Însul cu adevărat; şi a stat pe pămînt, mîncînd şi bînd cu Apostolii, încă patruzeci de zile. După aceea S-a înălţat la cer şi şade de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, cu trupul Său. Iar acum diavolul se vaietă de durere, deoarece Hristos Dumnezeu L-a surpat sub picioarele creştinilor, ca să se calce de cei ce intră întru Împărăţia cerului, de care tu eşti străin, căci ai parte de veşnicul foc al gheenei, care este moştenirea tatălui tău, diavolul”.

Acestea auzindu-le Aurelian, s-a tulburat la faţă de mînie şi scrîşnind din dinţi, a zis: „Bîrfitorule şi necuratule, multe cuvinte mincinoase te-am lăsat pe tine să grăieşti cu îndelungată răbdare. Dar pînă cînd te voi lăsa a mă ocărî pe mine şi a huli pe zei? Acum vă grăiesc vouă cuvîntul cel mai de pe urmă: de nu jertfiţi zeilor, cu cumplite morţi vă voi pierde”.

Iar Sfîntul Pavel şi Iuliana cu mare glas au strigat, zicînd: „Creştini sîntem şi spre Hristos avem nădejde! Zeilor tăi nu ne vom închina şi diavolilor tăi nu vom sluji şi nici de muncile tale nu ne temem. Scorneşte asupra noastră munci cîte voieşti, căci credem în Dumnezeu. Iar tu vei fi biruit de Hristos, Cel ce ne întăreşte pe noi şi biruieşte ale tale înrăutăţite şi tirane meşteşugiri”.

Atunci Aurelian a poruncit ca pe Sfîntul Pavel să-l lege de un lemn şi cu foc aprins să-i ardă faţa. Iar propovăduitorul lui Hristos a strigat: „Nu ocărî pe Împăratul şi Stăpînul a toată lumea şi nu-L huli pe El”. Sfînta Iuliana a strigat şi ea: „Tiranule necurat, ce rău a făcut fratele meu, ca aşa de cumplit să-l munceşti?” Iar Aurelian a poruncit ca tot astfel să lege şi pe Sfînta Iuliana, s-o muncească şi cu foc să-i ardă faţa ei, căreia îi şi zicea: „Femeie, fără de ruşine, ruşinează-te, precum se cuvine femeilor”.

Sfînta a răspuns: „Cu adevărat, Aureliane, te voi asculta pe tine, cel ce-mi porunceşti să mă ruşinez, fiind eu femeie. Însă mă ruşinez de Hristos Dumnezeu, Care este viu înaintea ochilor mei şi nu pot a-L lăsa şi a mă închina diavolilor, căci cred cu tărie în Dumnezeul meu”. Aurelian, văzîndu-se ocărît de sfinţii mucenici, se mînia şi totodată se ruşina şi a poruncit ca tot trupul lor să-l ardă. Iar poporul care privea la chinuirea sfinţilor, striga cu mare glas: „Împărate Aureliane, judeci cu nedreptate şi tot cu nedreptate îi munceşti pe aceia; dacă nu voiesc să aducă jertfe zeilor, dă asupra lor răspuns de moarte”.

Atunci Aurelian, temîndu-se ca să nu se scoale cineva din popor împotrivă, a dat răspuns ca să li se taie capetele, iar trupurile lor să se arunce spre mîncarea cîinilor, a fiarelor şi a păsărilor. Astfel au fost duşi sfinţii la moarte, bucurîndu-se, veselindu-se şi cîntînd cuvintele psalmului: Mîntuitu-ne-ai pe noi, Doamne, de cei ce ne supără şi pe cei ce ne urăsc i-ai ruşinat!

Fiind scoşi afară din cetate la locul cel de tăiere, Sfîntul Pavel a rugat pe gealat, ca mai întîi să taie pe Sfînta Iuliana, căci se temea, ca nu cumva ea să se înfricoşeze văzînd tăierea lui. Iar Sfînta Iuliana, însemnîndu-se cu semnul Crucii, şi-a întins grumazul, veselindu-se, şi i l-au tăiat. Sfîntul Pavel, văzînd pe sora sa săvîrşită prin mucenicie, şi-a ridicat ochii la cer şi a mulţumit lui Dumnezeu. După aceea, îngrădindu-se însuşi cu semnul Crucii, şi-a întins grumazul, şi i l-au tăiat.

Deci sfintele lor trupuri zăceau afară din cetate, neîngropate, căci erau puşi ostaşi de împărat să pîndească de departe, ca să nu le fure creştinii. Şi veneau la locul acela cîini şi nu se atingeau de trupurile mucenicilor. Asemenea şi lupii venind, nu numai că nu se atingeau, dar chiar le străjuiau, şezînd lîngă ele nedepărtaţi. Apoi şi păsările mîncătoare de trupuri zburau pe deasupra, însă nici una n-a şezut pe ele, ci numai zburau peste ele ca şi cum le-ar fi păzit şi nici muşte nu lăsau să cadă pe ele. Şi aceasta a fost şapte zile şi şapte nopţi.

Ostaşii au vestit aceasta lui Aurelian, iar el auzind, a zis: „O, ce farmece de rea credinţă au creştinii, căci nici morţi n-am putut să-i biruim!” Şi a poruncit ostaşilor ca noaptea să se ducă de la strajă, căci nu voia să-i mute ziua, ca să nu fie batjocoriţi de creştini. Făcîndu-se ziuă, creştinii văzînd că ostaşi de strajă nu sînt, mergînd, au luat mult chinuitele trupuri ale Sfinţilor Mucenici Pavel şi Iuliana şi le-au îngropat la ei cu cinste, astfel împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos.

Pentru toate se cuvine Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh, slavă, cinste şi închinare, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.