Cuviosul Dorotei (16 septembrie)
În această zi pomenirea cuviosului Dorotei, pustnicul cel din Tebaida, care a avut petrecere în pustie, aproape de Alexandria, la locul ce se numea Chilii sihăstreşti. De ale căruia pustniceşti nevo-inţe, Palladie, episcopul Elenopoliei, povesteşte de dînsul aşa: fiind rugător singur în tinereţele sale, şaizeci de ani a petrecut stareţul într-o peşteră, avînd viaţă foarte aspră. Fiind iubitor de osteneală, în toate zilele aduna pietre în arşiţa soarelui cea de la amiază, umblînd pe lîngă mare şi cu acelea zidea chilii şi le da, ca să şadă în ele, celor ce nu puteau să zidească. Iar eu, zice Palladie, i-am zis lui odinioară: „Ce faci, părinte, în nişte bătrîneţe ca acestea, muncindu-ţi trupul în arşiţa cea cumplită?” Iar el mi-a răspuns, zicînd: „Ca să nu mă muncească el pe mine, îl muncesc eu pe dînsul”. Şi mînca cu măsură în toate zilele o dată pe zi pîine uscată şi puţine verdeţuri sălbatice. Şi, tot aşa, chiar şi apă bea cu măsură. Iar Dumnezeu este martor că nu l-am văzut pe el culcîndu-se pe rogo-jină, nici dormind, ci toată noaptea, şezînd în picioare, împletea coşniţe de mlădiţe de finic şi pe preţul lor îşi cumpăra mîncare. Crezînd eu că numai cînd sînt eu aici trăieşte aşa aspru şi dorind ca să ştiu despre toată viaţa lui, am întrebat pe mulţi ucenici ai lui: oare aşa este, totdeauna, viaţa lui aspră? Şi îmi spuseră mie că din copilărie are o viaţă ca aceasta şi niciodată n-a dormit, după obicei, culcat, fără numai lucrînd sau mîncînd închidea uneori ochii, încît de multe ori şi pîinea cădea din gura lui în vremea mîncării. Silindu-l noi oarecînd ca să se odihnească puţin, şezînd jos, pe rogojină, plîngînd a zis către noi: „De veţi îndupleca vreodată pe înger să doarmă, atunci mă veţi pleca şi pe mine”.
Iar într-o zi m-a trimis – zice Palladie – la fîntîniţa sa, în ceasul al nouălea, ca să aduc un văscior de apă la masa lui. Deci, s-a întîmplat cînd m-am apropiat de fîntîniţă că, plecîndu-mă, am văzut într-însa o aspidă şi de frică n-am scos apă şi, fugind, m-am întors la dînsul spunîndu-i şi zicînd: „Am fugit, părinte, că am văzut o aspidă în fîntîniţă „; iar el, zîmbind puţin şi clătinînd cu capul, mi-a zis mie: „De-ar fi vrut diavolul ca în toate fîntînile şi în toate izvoarele apelor să arunce vipere, aspide şi altele oarecari jivine otră-vitoare, apoi tu niciodată n-ai fi băut apă, ci ai fi murit de sete”. Aceasta zicînd, s-a sculat şi a mers singur la fîntîniţă de unde, scoţînd apă, a însemnat-o pe ea cu semnul crucii şi a gustat dintr-însa zicînd: „Unde este crucea, acolo nimic nu vatămă puterea drăcească”.
