Scurtă istorie a picturii bizantine (III)

Iconoclasmul secolelor al VIII-lea şi al IX-lea a reprezentat unul dintre cele mai teribile curente anti-creştine, care a săpat la însăşi temelia credinţei. În primele şapte secole, Biserica a înfruntat diferitele idei şi concepte ale unei lumi născânde, referitoare la Sfânta Treime – Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh – ca unitate şi trinitate, la Maica Domnului ca Născătoare de Dumnezeu, şi le-a învins pe fiecare în parte, la cele şase Sinoade Ecumenice. Acest ultim atac era îndreptat împotriva unuia dintre cele mai importante mijloace de manifestare, trăire şi propovăduire a credinţei, icoana.

O concepţie atât de transcendentală asupra lumii precum cea bizantină urma să dea naştere, în mod inevitabil, iconoclasmului: mai devreme sau mai târziu, se va fi afirmat imposibilitatea reprezentării lui Dumnezeu. Încă de la începuturile creştinismului, au apărut tendinţe iconoclaste atât în Orient, cât şi în Apus. Acestea nu au dispărut niciodată definitiv în Asia Mică, subzistând în comunităţile montaniştilor, novaţienilor, paulicienilor. Naşterea unui curent iconoclast a fost doar o chestiune de timp, care avea nevoie doar de un context favorabil pentru a se manifesta.
Societatea acelor timpuri, împovărată de o cultură complexă, percepea cu dificultate Biserica şi accepta cu greutate bogăţia simplităţii şi frumuseţii creştinismului. În schimb, Biserica a preluat din cultura acestei societăţi orice ar fi putut folosi la înţelegerea şi propovăduirea adevărului creştin şi la îndrumarea omului către Împărăţia Cerurilor. În acest cadru, în arta creştină s-au furişat şi elemente cu caracter profan, specifice păgânismului, care ar fi putut deforma învăţătura Bisericii. Ca întotdeauna, lumea încerca să-şi introducă propria imagine în Biserică, cea a raţiunii căzute, iar consecinţele reprezentărilor arbitrare nu au întârziat să apară. Arta creată după propria imaginaţie a strecurat în inimile credincioşilor îndoială faţă de sfinţenia icoanei şi de necesitatea ei în Biserică, armă deosebit de puternică în mâinile iconoclaştilor. În ochii acestora, arta era incapabilă să reflecte slava lui Dumnezeu şi a sfinţilor, părând a fi o adevărată blasfemie, iar prezenţa ei în Biserică o concesie făcută păgânismului.
Un alt avanpost al iconoclasmului l-a constituit venerarea exagerată a icoanelor, ce a generat contradicţii, abuzuri şi neînţelegeri şi a condus chiar la profanarea acestora. Unii creştini împodobeau zelos bisericile, considerând că acest fapt era suficient pentru mântuirea lor. Sfântul Amfilohie al Iconiumului denunţase lucrul acesta încă din secolul al IV-lea. Pe de altă parte, imaginile brodate ale sfinţilor ornau veşmintele de ceremonie ale membrilor aristocraţiei bizantine. În Alexandria, domni şi doamne se plimbau pe străzi îmbrăcaţi în haine împodobite cu icoane, semn al luxului. O cinstire exagerată a icoanelor se regăsea şi în unele obiceiuri din Biserică: astfel, icoanele erau luate uneori ca naşi şi naşe de botez sau călugărie; mai mult, culorile de pe icoane erau amestecate cu Sfintele Daruri, ca şi cum acestea ar fi trebuit completate. Excesele ajungeau până la o venerare propriu-zisă a imaginii şi nu a persoanei reprezentate, cinstirea icoanelor devenind astfel vecină cu idolatria. Toate aceste atitudini intrigau profund o serie de credincioşi, ce nu erau foarte bine ancoraţi în Ortodoxie, unii dintre ei ajungând chiar să respingă complet iconografia.
La dezvoltarea şi consolidarea curentului iconoclast au contribuit şi atacurile din afara Bisericii. Astfel, evreii, bazându-se pe interzicerea reprezentării lui Dumnezeu din Vechiul Testament, îi acuzau pe creştini de idolatrie, iar în momentul naşterii islamismului, ei şi-au făcut din adepţii acestuia aliaţi în lupta împotriva icoanelor. Dacă la început arabii au fost destul de toleranţi faţă de imaginile creştine, în teritoriile ocupate, în anul 723, ei au iniţiat, alături de evrei, un curent extrem de nefavorabil icoanelor. Printre opozanţii cinstirii icoanelor se numărau şi unele secte derivate din creştinism – care negau întruparea lui Iisus Hristos, şi prin urmare susţineau imposibilitatea reprezentării Lui – precum paulicienii şi monofiziţii.
În aceste împrejurări, în anul 726, împăratul Leon al III-lea Isaurul, influenţat de episcopii din Asia Mică, ostili cultului imaginilor, a adoptat o atitudine deschisă împotriva cinstirii icoanelor. Anii 726-730 au fost marcaţi de încercările neizbutite ale împăratului de a-i atrage de partea sa pe Patriarhul Ghermano al Constantinopolului şi pe Papa Grigorie al II-lea al Vechii Rome. Refuzând categoric să modifice în vreun fel învăţătura de credinţă în lipsa unui Sinod Ecumenic, Patriarhul Ghermano şi-a atras depunerea şi înlocuirea sa cu un iconoclast, Anastasie.
În consecinţă, în anul 730, s-a emis un decret împotriva cinstirii icoanelor, semnat atât de împărat cât şi de ierarhia iconoclastă a Bisericii Constantinopolului. Urmarea acestui decret a fost o luptă crâncenă împotriva icoanelor şi a cinstitorilor lor, stropită cu sângele mucenicilor şi mărturisitorilor; ierarhii care nu s-au supus decretului au fost exilaţi, iar credincioşii persecutaţi şi supuşi la torturi, adesea până la moarte.
Iconoclasmul a fost un act nelegitim, el fiind de fapt o intervenţie a puterii civile în problemele Bisericii, dar pentru iconoclaşti supunerea Bisericii în faţa autorităţii statale era un principiu ,,sine qua non”: ,,Eu sunt împărat şi preot”, scria Leon al III-lea. El a reprezentat unul dintre cele mai teribile curente anti-creştine, care a săpat la însăşi temelia credinţei. În primele şapte secole, Biserica a înfruntat idei şi concepte ale unei lumi născânde, referitoare la Sfânta Treime – Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh – ca unitate şi trinitate, la Maica Domnului ca Născătoare de Dumnezeu, şi le-a învins pe fiecare în parte, la cele şase Sinoade Ecumenice. Acest ultim atac era îndreptat împotriva unuia dintre cele mai importante mijloace de manifestare, trăire şi propovăduire a credinţei, icoana.
Poziţia Bisericii a fost foarte clară şi intrasingentă, de la bun început. Astfel, Patriarhul Ghermano al Constantinopolului a adresat iconoclaştilor trei epistole dogmatice, preferând ereziei, umilinţa şi exilul. Sfântul Ioan Damaschin, ca urmare a decretului imperial iconoclast, a replicat scriind primul din cele trei ,,Tratate în apărarea sfintelor icoane”, ce reprezintă o expunere teologică completă şi sistematică a învăţăturii ortodoxe despre imagini. La rândul său, Papa Grigorie al II-lea a refuzat să se supună împăratului, convocând la Roma, în anul 727, un Conciliu care confirma cinstirea icoanelor.
Pe rând, împăraţii bizantini au luptat împotriva cinstirii icoanelor; Leon al III-lea Isaurul a fost urmat la tron de fiul său, Constantin Copronim, şi mai înverşunat decât tatăl său – el a scris un tratat violent în care rezuma dogma iconoclastă şi a convocat un Sinod care a aruncat anatema asupra celor ce venerau icoanele; iar Leon al IV-lea era şi el un iconoclast; prima perioadă iconoclastă s-a încheiat la moartea sa, în anul 780, când soţia lui, Irina, s-a urcat pe tron. Ea a convocat imediat, îndemnată de Patriarhul Nichifor al Constantinopolului un sinod care să delibereze asupra problemei iconoclaste. Astfel, cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic a avut loc în anul 787 la Niceea.
La acest Sinod au participat 350 de episcopi şi un număr mare de călugări; iconoclaştii au fost invitaţi să-şi exprime punctele de vedere, la care ortodocşii au răspuns susţinând cinstirea icoanelor. Sinodul a restabilit iconografia şi a adoptat o serie de măsuri pentru normalizarea vieţii bisericeşti.
Cu toate acestea, problema iconoclastă a rămas uitată numai 27 de ani, când, la urcarea pe tron a lui Leon al V-lea Armeanul a reînceput prigoana creştinilor ce cinsteau icoanele. Ca şi Constantin Copronim, Leon al V-lea a cerut argumentarea poziţiei iconoclaste şi a convocat un nou sinod care să-i susţină părerea, încercând ca şi predecesorii săi să uzurpe suveranitatea Bisericii.
Biserica s-a opus din nou încercărilor de mutilare a învăţăturii sale, şi sfinţi precum Teodor Studitul au luptat pentru a apăra dogma ortodoxă. În ciuda faptului că iconoclasmul nu mai reprezenta un pericol pentru Biserică, persecuţiile au fost deosebit de violente, iar icoanele, cărţile sau vasele sfinte decorate cu imagini au fost distruse. Cea de-a doua perioadă iconoclastă a luat sfârşit la urcarea pe tron a împărătesei Teodora, care a restabilit deplin cultul icoanelor, iar la Constantinopol a avut loc un nou sinod ortodox, care a reconfirmat hotărârile celui de-al şaptelea Sinod Ecumenic de la Niceea. În plus, el a stabilit sărbătorirea Victoriei Ortodoxiei în prima duminică a Postului Mare, când icoanele sunt şi astăzi cinstite.
Iconoclasmul s-a manifestat şi în Apus. La acea vreme, Apusul avea în Biserică o situaţie relativ provincială, astfel încât hotărârile privind Biserica se luau în partea răsăriteană a Imperiului. De aceea, erezia s-a manifestat cel mai violent în Răsărit şi tot acolo răspunsul Bisericii a fost mai profund şi mai complet. În Apus, iconoclasmul nu a luat forma unei erezii sistematice şi organizate şi nu s-a manifestat decât în cazuri izolate, atât înainte de iconoclasmul bizantin, cât şi după înfrângerea acestuia. Iconoclasmul apusean nu a avut rădăcinile adânci specifice celui bizantin, şi deci nu a avut nici consecinţe asemănătoare.