Scurtă istorie a Bisericii – Marea schizmă

Ieromonah Aidan Keller

O anticipare a schismei

Pe măsură ce se apropia anul 1000, Europa centrală continua să fie creştinată, în principal prin eforturile depuse de călugări. Acum au primit Credinţa zone din actuala Germanie, Polonia şi Danemarca, iar în Europa răsăriteană marile eforturi misionare ale slavilor au început cu fraţii Chiril şi Metodiu, în veacul al nouălea, cu roade deosebite. Aceşti doi apostoli ai popoarelor slave au tradus Liturghia, Scripturile şi multe cărţi duhovniceşti în limba slavonă, care era strămoşul limbilor rusă, sârbă, bulgară şi polonă. Deşi ei au avut grijă să aibă şi susţinerea papilor, şi a patriarhilor de Constantinopol, misiunea celor doi fraţi a fost atacată de episcopii germani, care insistau ca slujbele să aibă loc numai în limbile greacă, latină sau ebraică, acestea fiind limbile în care fusese scrisă inscripţia de pe crucea lui Hristos. Germanii au insistat şi pentru includerea lui filioque în Crez şi atunci când ucenicii lui Chiril şi Metodiu nu au primit aceste lucruri, ei le-au închis bisericile şi i-au vândut pe misionari ca sclavi. Aceste fapte nu au contribuit la relaţii mai bune între Răsărit şi Apus.
La anul 988, Vladimir, conducătorul Rusiei kievene, s-a creştinat împreună cu toţi supuşii săi, primind credinţa în forma ei răsăriteană, o mişcare care avea să-i confere mai târziu Ortodoxiei a nouă patrie. Atât în Răsărit, cât şi în Apus, viaţa liturgică a Bisericii ajunsese la maturitate şi stabilitate; de fapt, riturile roman şi cel bizantin s-au schimbat foarte puţin după anul 1000. Cele şapte Sinoade Ecumenice fuseseră acceptate şi de unii, şi de alţii, existând încă o anumită bunăvoinţă şi schimburi culturale de ambele părţi.

Filioque învinge la Roma

După anul 1000, o serie de Papi mai luminaţi şi mai organizaţi au început să agite vechile tensiuni dintre Răsărit şi Apus. În 1008, Papa Sergiu a redactat o mărturisire de credinţă care cuprindea cuvântul filioque. A fost pentru prima oară când acesta a fost adoptat oficial la Roma, răspunsul Constantinopolului fiind acela de a scoate numele Papei din diptih (lista cu patriarhii ortodocşi care sunt pomeniţi la slujbe). În anul 1014, Henric II, conducătorul Imperiului Roman de Apus, i-a cerut Papei să includă filioque în Crezul cântat la Mesă (până atunci Crezul nu era rostit la Mesa romană). La început Papa s-a împotrivit, dar ulterior a cedat. Întemeiat pe scrierile Sfântului Fotie, Răsăritul a refuzat să accepte această adăugire, ori de câte ori s-a pus această problemă.

Marea Schismă – anul 1054

Un eveniment important care a avut loc în această perioadă a fost invazia normandă din Italia. În anul 1052, normanzii au forţat bisericile de rit bizantin, care erau numeroase în Italia, să adopte obiceiurile apusene. Împăratul de la Constantinopol a reacţionat închizând toate bisericile de rit apusean din Constantinopol, care nu au adoptat obiceiurile răsăritene. Aceste biserici erau şi ele numeroase.

În această atmosferă încărcată, biserica romană a început în 1053 să folosească la slujbe pâine nedospită (azimă), o practică evreiască care a stârnit suspiciuni printre răsăriteni. Spiritele s-au încins. Papa Leon IX a trimis o delegaţie conducă de cel mai pripit şi lipsit de tact claric – cardinalul Humbert – pentru a negocia cu patriarhul Mihail din Constantinopol (acesta nefiind nici el un model de răbdare). Când Humbert şi însoţitorii săi au ajuns în Noua Romă, au refuzat ceremonia oficială de primire la patriarh şi i-au înmânat un document cu cererile lor, printre care se afla şi supunerea tuturor patriarhilor răsăriteni faţă de Papă. După această primă întrevedere, Mihail a refuzat să se mai întâlnească cu delegaţia. Humbert şi-a pierdut răbdarea şi a redactat o Bulă de Excomunicare la adresa lui Mihail şi a „tuturor celor care îl sprijină”.

În dimineaţa zilei de 16 iunie 1054, Humbert şi ai săi au intrat în catedrala înainte de slujbă şi au trântit pe altar Bula de Excomunicare. Ignorându-i pe diaconii care au alergat după ei rugându-i să-şi reconsidere poziţia, ei au părăsit oraşul, şi-au scuturat praful de pe picioare şi s-au întors la Roma. E interesant faptul că Papa Leon, în numele căruia se presupune că acţionau ei, murise cu trei luni înainte de prezentarea hotărârii lor în faţa lui Mihail. În ceea ce-l priveşte, patriarhul a convocat un sinod al episcopilor, care l-au excomunicat pe Humbert şi „pe toţi cei responsabili” de incident. În acel moment, comuniunea dintre Roma şi Răsărit a fost efectiv şi ireversibil zdruncinată.

În preajma anului 1080, patriarhii răsăriteni au apelat la Papă pentru a începe formalităţile obişnuite pentru restabilirea comuniunii dintre cele două biserici: ei l-au rugat să scrie o mărturisire de credinţă în felul celei scrise de Sf. Grigore cel Mare către Sf. Ioan Postitorul, potrivit cu primii Părinţi creştini şi cu tradiţia ortodoxă. În schimb, ei erau gata să-l recunoască pe Papă ca fiind cel mai cinstit patriarhi. Aşa ceva nu s-a petrecut însă. Papa a răspuns furios că nici el şi nici credinţa sa nu pot fi puse în discuţie de nişte muritori.

Schismă sau certuri de familie?

De departe pădurea se vede cel mai bine, spune o vorbă şi, privind înapoi la evenimentele din 1054, putem observa o ruptură decisivă între Apusul creştin şi Răsăritul creştin. Totuşi, aspectele iniţiale ale Schismei au fost limitate la o dispută strict între Roma şi Constantinopol, în timp ce între creştinii din alte regiuni legăturile continuau neafectate. De exemplu, pelerinii apuseni care soseau în Ţara Sfântă primeau în continuare Sfânta Împărtăşanie de la preoţii greci de la locurile sfinte. În mintea multor creştini, gâlceava dintre Vechea şi Noua Romă putea fi doar o altă ceartă de familie, aşa cum mai fusese şi aveau să mai fie. Totuşi, Schisma din 1054 a fost un lucru permanent, din mai multe motive:

1. Filioque: Înainte de 1054, filioque provocase anumite tulburări, dar în general Papii se împotriviseră adăugirii, lucru care liniştise oarecum bisericile din Răsărit. După 1014, filioque a invadat Roma iar Papii au început să le poruncească răsăritenilor să-l accepte. În 1054, aceasta era numai o problemă dogmatică pe care Roma şi Răsăritul nu o puteau concilia. La scurt timp după 1054, teologii apuseni s-au grăbit să justifice schimbarea Crezului printr-o serie de păreri „dogmatice”, întărind şi mai mult eroarea.
2. Puterea papală: După cum am văzut, unitatea dintre Răsărit şi Apus a fost zguduită în veacul al nouălea de către pretenţiile de mărire ale Papei Nicolae I. După o sută de ani de linişte, o serie de Papi din veacul al unsprezecea au reînceput să tulbure apele, puterea papală atingând un apogeu în veacul al treisprezecea. La Roma, pretenţiile papale crescuse atât de mult, încât nu s-a găsit nici un moderator care să-l reconcilieze pe Papă cu patriarhii.
3. Diferenţa de tradiţie: Grecii erau deja conştienţi de inovaţiile liturgice ale Romei, cum ar fi azima în 1053 şi botezul printr-o singură cufundare în apă (în unele regiuni). Aceste suspiciuni erau îndreptate împotriva întregului Apus, fără discriminare, în unele cercuri spiritele fiind foarte vehemente. Vechile tradiţii apusene, cum ar fi omiterea lui „Aliluia” în timpul Postului Mare, precum şi felul de pregătire a pâinii şi a vinului pentru Euharistie, erau virulent criticate.

Cruciadele – perioada 1096-1290

Deseori Biserica este afectată nu atât la nivel intelectual sau dogmatic, cât la nivelurile de bază. Aşa s-a întâmplat şi pe măsură ce umbra iscată de Marea Schismă s-a agravat în timp, principalul motiv al acestei agravări fiind considerate Cruciadele. Desigur, Cruciadele au fost războaie sfinte pentru apuseni, ostaşilor care aveau să moară în luptă fiindu-le promisă iertarea de păcate. Prima Cruciadă a fost pornită de Papa Urban II (1096), când s-a reuşit capturarea unei părţi considerabile din Levant şi întemeierea unui regat latin aici. Evident, acolo unde fuseseră episcopi greci au fost instalaţi episcopi latini şi, pentru întâia oară, efectele practice ale Marii Schisme au început să fie resimţite şi în Răsărit. Un episcop numit împotriva altui episcop, altar împotriva altui altar, ambele pretinzând că reprezintă una Biserică a lui Hristos. După a doua Cruciadă, pornită de Bernard de Clairvaux, apusenii care trăiau în Constantinopol au fost masacraţi (1186). Evident, spiritele s-au încins, dar lovitura de graţie pentru orice şansă de reconciliere între Apusul roman şi Răsăritul bizantin a venit în 1204, când participanţii la cea de-a patra Cruciadă s-au pornit cu arme nu împotriva musulmanilor, ci împotriva fraţilor lor creştini.

Asediul Constantinopolului – anul 1204

Timp de trei zile, în 1204, străzile Noii Rome au fost udate cu sânge creştin. Bisericile şi locurile sfinte au fost pângărite. Desfrânate se urcau pe altarele bisericilor şi multe moaşte şi alte lucruri sfinte erau distruse în numele papalităţii. Pentru apuseni este greu de imaginat repulsia resimţită de creştinii ortodocşi în faţa acestor violenţe; această repulsie continuă şi astăzi.

Două Biserici

Din acel moment, a fost clar pentru toată lumea că Schisma nu era doar o ceartă între nişte episcopi care nu se putea înţelege între ei, ci o ruptură între două grupe diferite de credincioşi – ortodocşii, care se agăţau cu obstinaţie de credinţa înaintaşilor lor, şi romano-catolicii apuseni, care, după separarea de Biserica apostolică, se transformaseră surprinzător de repede într-o religie diferită atât de creştinismul apusean de dinainte de Schismă, cât şi de Ortodoxia răsăriteană. Influenţa a fost tragică atât pentru creştinii apuseni, care au pierdut astfel legătura cu credinţa ortodoxă, cât şi pentru cei răsăriteni, pentru care Biserica şi credinţa ortodoxă a început să pară o chestiuni orientală, nu o credinţă universală îmbrăţişată de toate neamurile şi limbile – aşa cum o înţeleseseră întotdeauna Sfinţii Părinţi.

Întrucât după ruptura Romei credinţa pe care o profesăm s-a păstrat exclusiv în zonele din Răsărit, din acest moment istoria Bisericii noastre devine una exclusiv răsăriteană. Vom prezenta totuşi acele evenimente care au modelat Biserica romano-catolică, pentru a putea înţelege situaţia de astăzi şi înflorirea Ortodoxiei printre creştinii apuseni ai secolului XX.

Evul Mediu superior

În veacul al doisprezecelea, Biserica greacă avea probleme cu expansiunea teritorială a Islamului. Deja Imperiul Bizantin era mult redus în graniţele sale, în special prin căderea rând pe rând a provinciilor îndepărtate în mâna musulmanilor. Însă, pe măsură ce creştinătatea greacă se reducea, Bisericii i se adăugau noi aripi prin convertirea popoarelor slave. De exemplu, veacul al doisprezecelea a fost o Epocă de Aur prin creştinarea ruşilor. Trebuie menţionate caracteristicile Epocii de Aur: o credinţă profundă în rândul oamenilor, eforturi neobosite ale ierarhiei Bisericii de a eradica obiceiurile păgâne, fervoare misionară, o puternică prezenţă monahală cu activităţi mai degrabă caritabile decât legaliste, precum şi pătrunderea Ortodoxiei până în cel mai mic aspect al vieţii oamenilor. Un incendiu izbucnit la Kiev în 1124 a distrus 600 de biserici – ceea ce arată într-un fel cât de importantă era pentru locuitorii acestui oraş închinarea la Dumnezeu. Tot în această perioadă, creştinii sârbi, un alt popor slav, au format un puternic popor ortodox sub conducerea Sfântului Sava.

Evoluţiile din Apus

Între timp, în acum heterodoxul Apus, Papalitatea îşi extindea puterea cu răbdare şi tenacitate. Papii au obţinut dreptul de a unge şi îndepărta împăraţi şi regi. Totodată, ei erau singurii care puteau introduce sfinţi în calendarul noii Biserici romano-catolice. În Apus s-au produs schimbări rapide, schimbări care i-au făcut pe unii istorici să afirme că, deşi un creştin din primul veac s-ar fi simţit acasă în Biserica apuseană a veacului al unsprezecelea, în următorul veac el s-ar fi simţit ca un străin. În viaţa duhovnicească s-a pus un nou accent pe trăirile emoţionale, o tendinţă care s-a amplificat de-a lungul Evului Mediu, ducând la fenomene fantastice cum ar fi stigmatele (apariţia unor răni asemănătoare cu cele ale Mântuitorului, la cei aflaţi într-o stare de transă sau extaz). Un alt rezultat a fost acela că importanţa Învierii lui Hristos a fost surclasată de accentul pus pe Moartea lui Hristos. În închinarea poporului, Hristos era privit mai degrabă ca un om în suferinţă, şi mai puţin ca un Dumnezeu-Om. În artă, iconografia mistică, care accentua calităţile dumnezeieşti şi îi învăţa teologie pe oameni, a fost înlocuită treptat cu o artă pasională, care prezenta, într-o manieră familiară, lumească şi realistă, evenimentele principale din viaţa lui Hristos, a Fecioarei Maria şi a Sfinţilor.

Reorganizarea Bisericii apusene

În Evul Mediu Superior, în Biserica Romană se manifesta o nouă rânduială, pornind de sus în jos. În locul unui colegiu al episcopilor, din care să facă parte şi mitropoliţi şi patriarhi, aşa cum fusese intenţia afirmată la cele şapte Sinoade, ierarhia era reprezentată printr-un colegiu de episcopi supuşi unui Papă puternic. Apusul a organizat mai multe concilii, considerate de ei ecumenice, dat fiind că participarea ortodocşilor nu era considerată necesară. Au fost create noi ordine religioase, pentru a le permite bărbaţilor şi femeilor îndeplinirea anumitor scopuri (de exemplu, Cistercienii au apărut pentru a putea fi promovată munca manuală, Dominicanii au apărut în scopul predicării, Franciscanii pentru cerşit, Cartuzienii pentru retragerea în singurătate, etc.). Căsătoria preoţilor a fost suprimată, dispărând complet din viaţa creştină cotidiană. Închinarea Bisericii a devenit un atribut exclusiv al preoţilor, ideea apărând din faptul că mesa nu era cântată, iar la ea nu participa decât preotul însuşi. Din punct de vedere tactic, Papa a început să numească legaţi şi cardinali care să-l reprezinte în toată Europa; deseori, aceştia aveau mai multă autoritate chiar decât episcopul sau arhiepiscopul locului. A fost concepută o învăţătură despre Purgatoriu, urmată la scurt timp de una despre Indulgenţe, înnoiri realizate până la anul 1300. În cadrul unui legalism instituţionalizat, creştinii simpli donau sume de bani pentru diferite construcţii, primind în schimb reducerea cu 200 sau 300 de zile a şederii lor în Purgatoriu (în timp, indulgenţele erau afectate de inflaţie). A fost făurită şi o învăţătură oficială despre vrăjitorie, acum conducătorii romano-catolici ajungând să creadă că vrăjitoarele au puteri independente autentice, că pot călători în mod supranatural şi că pot lua diferite forme, după cum vor. A existat un declin continuu în disciplina postului, apărând o abordare mai legalistă faţă de post, conducătorii locali oferind „dispensaţii” de la post sau „comutări” în schimbul unor donaţii sau a prestării unor munci. Euharistia a început să fie privită diferit. Iniţial, pâinea şi vinul Euharistiei erau considerate în special ca prezenţă mistică a lui Hristos printre creştini, căruia i se aduceau rugăciuni, laude şi cântări, în contextul Sfintei Împărtăşanii. Euharistia era o acţiune. Viziunea apuseană medievală asupra elementelor euharistice, atât cea populară, cât şi cea oficială, era aceea a unui Lucru care trebuia în mod obiectiv adorat, ceva care trebuia „accesat”, ceva care să „ţină tovărăşie”, ceva care să fie afişat pentru închinarea poporului, ceva care să fie scos afară din cadrul Liturghiei, care să fie transportat asemenea unui personal dintr-o piesă de teatru religioasă – deşi era cinstită, Euharistia rămânea un Obiect. Treptat, sentimentul prezenţei lui Hristos printre credincioşi a fost înlocuit de un sentiment mai strict, anume al prezenţei Lui numai în pâinea euharistică. Natura Euharistiei ca o acţiune a întregii comunităţi a fost uitată, iar Mesa a devenit o ocazie pentru închinarea personală. Ultima schimbare care ar trebui menţionată este aceea că raţiunea umană a început să deţină un loc tot mai important în teologia apuseană. Raţionalismul, în încercarea de a fi împăcat cu Creştinismul, a dat naştere Scolasticismului, un sistem de învăţături teologice şi filosofice întreţesute, cu trimitere la domeniile astronomiei şi al legii canonice, precum şi la dogmele creştine. Trebuie amintit că toate acestea nu au reprezentat un proces de moment. Depărtarea clerului şi a poporului roman/apusean de creştinismul ortodox, devenind ceea ce astă zi se numeşte Catolicism, a fost un proces dramatic, dar treptat şi în creştere, de exemplu în comparaţie cu explozia protestantă. În timp ce Apusul suferea schimbări, Răsăritul ortodox rămânea constant în expresia sa creştină.

Veacul al treisprezecelea

În veacul al treisprezecelea, condiţiile de viaţă ale creştinilor erau destul de diferite. În Răsărit, credincioşii aveau de suferit din partea musulmanilor, a tătarilor (Rusia) şi, cel mai grav, din partea catolicilor. În Europa centrală şi apuseană, nimeni nu punea la îndoială suveranitatea bisericii romane, iar proprietăţile şi averea ei ajunseseră de-a dreptul uriaşe. Această perioadă este menţionată ca Epoca de Aur a Papalităţii. Sistemul scolastic, care amesteca învăţătura creştină cu filozofia raţională, îi avea ca promotori pe Toma d’Aquino şi Duns Scotus, câştigând tot mai mult teren. Pentru întâia oară, Tainele au fost numărate de la unu la şapte, încercându-se explicarea „funcţionării” lor. În acest veac s-a desăvârşit ruptura Romei de Ortodoxie, ea devenind permanentă şi irevocabilă. În mod ironic, în această perioadă a fost organizat un sinod în încercarea de reunire a bisericilor răsăriteană şi apuseană.

Falsul Sinod de la Lyons – anul 1274

În anul 1261, Mihail VIII a recucerit Constantinopolul de la apuseni. Imperiul său era foarte slab, fiind şi ţinta atacurilor apusenilor prin intermediul lui Carol de Anjou (conducătorul Siciliei). În Răsărit, imperiul său se afla constant sub presiunea musulmanilor. Dintr-un sentiment de auto-conservare, Mihail a pus la cale convocarea unui sinod, pentru unificarea creştinilor din Răsărit şi din Apus. Sinodul s-a întrunit la Lyons, în Franţa, la anul 1274. Toţi reprezentanţii ortodocşi, mai puţin unul singur, au acceptat să-l recunoască pe Papă ca unic conducător al Bisericii şi să includă filioque în Crez. Un fapt deosebit este acela că această întâlnire, considerată drept Sinod Ecumenic de către catolici, nu a fost nimic mai mult decât un acord pe hârtie, dat fiind că odată întorşi în Răsărit, episcopii respectivi au fost dezavuaţi de clerul şi de poporul credincios.

Nu a fost prima dată în istorie când ortodocşii de rând stricau jocurile ierarhiei motivate politic, printr-o adeziune încăpăţânată la dreapta învăţătură. După cum s-a exprimat şi sora împăratului Mihail, „mai bine să piară imperiul fratelui meu, decât curăţia credinţei ortodoxe”. Imediat după moartea lui Mihail, falsa unire a fost respinsă în mod categoric.

Veacul al paisprezecelea

Se consideră uneori că Sinoadele Ecumenice au reprezentat momentele definitive ale teologiei Bisericii. Acest lucru nu este foarte adevărat. De exemplu, în veacul al paisprezecelea, în interiorul Bisericii Ortodoxe a izbucnit o puternică controversă legat de principiile isihasmului. Isihasmul este o metodă specifică prin care liniştea interioară, alături de rugăciunea neîncetată a minţii şi a inimii, îi uneşte pe creştini cu Dumnezeu. Pe scurt, isihaştii sunt cei care, printr-o rugăciune neîncetată, cel mai adesea prin Rugăciunea lui Iisus, intră în comuniune cu însuşi Dumnezeu şi se împărtăşesc din Lumina cea necreată cu care s-a înconjurat şi Hristos pe Muntele Tabor (Mat 17:2). În anul 1326 a sosit la Constantinopol călugărul grec Varlaam. El, împreună cu un cerc de sofişti, au început să ridiculizeze ideea că un om îl poate percepe pe Dumnezeu direct, citându-i pe Părinţii care afirmaseră că Dumnezeu este transcendent şi că nu poate fi cunoscut. Varlaam afirma că Dumnezeu poate fi cunoscut numai indirect, că metoda fizică a rugăciunii isihaştilor reprezintă o concepţie materialistă falsă despre rugăciune şi că lumina celor care se apropiau astfel de Dumnezeu ar fi o lumină creată, nu una necreată. În apărarea isihaştilor s-a ridicat Sfântul Grigore Palama care a luat apărarea nevoinţei lor fizice (cum ar fi unirea respiraţiei cu rugăciunea), afirmând că lumina lor este cu adevărat necreată. El se baza pe învăţătura Sfântului Vasile cel Mare (+379) care făcea distincţie între energiile şi esenţa lui Dumnezeu. În energiile Sale, care sunt însuşi Dumnezeu în descoperirea Sa către om şi în acţiunea Sa în univers, Dumnezeu poate fi cunoscut prin curăţia inimii care îl vede; în esenţa Sa, El este absolut incomprehensibil şi deasupra tuturor lucrurilor. Această învăţătură isihastă a fost întărită la sinoadele ţinute la Constantinopol în 1341 şi 1351. Dezamăgit, Varlaam s-a alăturat bisericii romane. Un contemporan al Sf. Grigore a fost Fericitul Nicolae Cabasila, care a scris despre Mântuitor ca fiind mai aproape de noi decât însuşi sufletul nostru, subliniind totodată şi viaţa dată prin Tainele Bisericii. Aparent, Sf. Grigore accentua rugăciunea interioară neîncetată, iar Fericitul Nicolae viaţa exterioară, sacramentală a Bisericii, dar în realitate ei exprimau două faţete ale aceluiaşi ban: nu există mistică adevărată fără ierarhia şi Tainele Bisericii Ortodoxe, iar un creştinism corect la exterior nu este destul, toţi trebuind să ne îmbrăcăm inimile cu însăşi Lumina lui Hristos.

După ce studiem gândirea ortodoxă medievală în întreaga ei vitalitate, obiecţia cea mai frecventă adusă Ortodoxiei, exprimată şi de autorul Dom Gregory, pare fără sens: „În lumea închisă a Bizanţului, nu a mai existat nici un vânt de înnoire din veacul al şaselea. Din veacul al nouălea a început somnul.” Ortodoxia nu a adăugat Creştinismului noi credinţe, rămânând la credinţa apostolică, dar în nici un caz nu a dormit!

Conciliile apusele de la Constanţa şi Basel

Între 1378 şi 1417 au existat doi şi, ulterior, trei pretendenţi la scaunul papal, fiecare susţinut de anumiţi episcopi şi conducători seculari. Acest scenariu al diviziunilor este numit în Apus „schismă” (a nu se confunda cu Marea Schismă din 1054), el încheindu-se cu un conciliu „ecumenic” ţinut la Constanţa (Elveţia) – un conciliu pur apusean care l-a ales ca Papă pe un al patrulea candidat, Martin V. Acesta a convocat încă un conciliu, la Basel, care s-a deschis în anul 1431, pentru a combate decăderea din biserică şi a hotărî în privinţa mişcărilor dizidente din Europa. Acest conciliu a intrat în conflict cu succesorul lui Martin, Eugen IV. Conciliu l-a convocat pe Papă, care a dizolvat conciliul. Prelaţii de la Basel au refuzat să plece şi l-au demis pe Papă.

O altă falsă unire

Conciliul de la Basel a anunţat apoi un conciliu de unire a grecilor cu Roma, adică de supunere a lor în faţa Romei. Imperiul Bizantin era într-un iminent pericol de a se prăbuşi, aşa că episcopii împăratului erau gata să accepte unirea cu Roma în schimbul unui ajutor militar. Însă, în mijlocul neînţelegerilor dintre Papă şi conciliu, grecii unionişti nu ştiau cărei tabere să se alăture, iar conciliul de la Basel nu se putea hotărî în privinţa unei locaţii. Prinzând momentul, Eugen IV a convocat la Ferrara un conciliu al unirii, care s-a deschis în anul 1438. Grecii au sosit la Ferrara şi au început discuţiile pe tema Treimii, a Papalităţii şi a Purgatoriului. La început ei au susţinut învăţăturile ortodoxe asupra tuturor subiectelor. Disputele s-au prelungit şi au devenit obositoare, prelaţii greci dorind la un moment dat să plece acasă. Eugen IV i-a convins să poposească la Florenţa şi să discute despre filioque. La Florenţa, grecii au fost plasaţi sub arest la domiciliu, nefiind lăsaţi să plece până nu sărutau papucul Papei. Le-au fost tăiate hrana şi celelalte lucruri necesare, pentru ca în final toţi episcopii greci să accepte învăţătura catolică în toate cele trei aspecte – toţi episcopii, mai puţin unul, Sf. Marcu al Efesului, cel mai învăţat teolog prezent acolo, care a declarat că „nu poate exista compromis în ceea ce priveşte credinţa ortodoxă”.

„Unirea” (1439) şi căderea Constantinopolului (1453)

În iulie 1439 a fost declarată o uniune între Răsăritul ortodox şi biserica apuseană. În tot Apusul a fost mare bucurie – toate clopotele din Anglia au bătut în cinstea evenimentului. Însă, asemenea falsei uniri de la Lyons, şi acest conciliu „ecumenic” s-a dovedit a fi doar o farsă politică. Ajutorul militar promis de Apus, pentru care se şi închinaseră bizantinii Romei, nu s-a materializat. Împăratul bizantin nu a îndrăznit să facă publică unirea decât în decembrie 1452 şi, aproape imediat după aceea, în mai 1453, Constantinopolul a căzut în mâinile turcilor, Imperiul Creştin de Răsărit încetându-şi existenţa. Aceasta nu a însemnat şi sfârşitul patriarhiei de Constantinopol; următorul patriarh a repudiat falsa unire, aşa cum a făcut-o de altfel şi întregul popor ortodox. În Apus, catolicismul a continuat nestingherit; în Bizanţ şi în Balcani, credincioşii gemeau sub jugul turcesc, agăţându-se de credinţa lor străbună şi de Liturghie mai mult ca înainte; în Rusia, care scăpase acum de tătari, se năştea un nou popor, singura mare putere din lumea ortodoxă. Creştinii ruşi au devenit apărătorii şi moştenitorii adevăratei credinţe ortodoxe, mulţi dintre ei considerând că Bizanţul pierise anume pentru că se închinase Romei.

Supremaţia papală

Conciliul de la Florenţa a deschis drumul către o nouă structură în biserica apuseană. Conciliile de la Constanţa şi Basel decretaseră amândouă, ca dogmă a Catolicismului, că autoritatea supremă în biserica romană este un conciliu ecumenic al episcopilor. Conciliul de la Florenţa a făcut o revenire şi l-a reaşezat pe Papă în fruntea Catolicismului. Acum, felul de conducere a bisericii din Apus nu era nici prin intermediul unui colegiu de episcopi cu patriarhi şi mitropoliţi de onoare (dintre care Papa să fie cel dintâi), nici printr-un colegiu de episcopi subordonaţi unui Papă autocrat. Treptat s-a ajuns ca episcopii din colegiu să fie numiţi direct şi numai de către Papă.

Decăderea din Apus…

Dat fiind că jocurile de putere dominau peisajul apusean şi cele mai bune eforturi pentru o reformă internă erau anulate de ipocrizia şi corupţia oficialilor romano-catolici de toate gradele şi din toate regiunile, un sentiment de deznădejde a început să se răspândească asemenea unui cancer în toată Europa apuseană. În particular, respectul oamenilor de rând faţă de Papalitate a scăzut dramatic, fiind binecunoscute orgiile şi spectacolele sadice de la Vatican, care erau exportate inevitabil în toate ţările catolice. Curia romană nu avea nimic sfânt şi în curând popoarele Europei a început să simtă acelaşi lucru despre conducătorii spirituali. O reformă de jos în sus era inevitabilă.

…şi din Răsărit

După căderea Constantinopolului în 1453, Serbia, Grecia, Bosnia şi Egiptul au capitulat şi ele în faţa turcilor. Mare parte din Europa, toată Asia Mică şi Levantul erau stăpânite de musulmani, iar bisericile ortodoxe naţionale au fost dezmembrate prin faptul că turcii i-au plasat pe toţi creştinii din Imperiul Otoman sub autoritatea patriarhului grec de Constantinopol, care se afla în umbra sultanului. În biserica din Grecia a pătruns stricăciunea; de exemplu, autorităţile cereau taxe tot mai mari de la patriarhii aleşi, transformând astfel Patriarhia în enclava unui bogătaş. Printr-un mecanism similar celui din Apus, turcii îi demiteau sau executau pe patriarhi într-o succesiune rapidă, pentru a obţine mai multe venituri din taxa pe funcţie. În ciuda posibilelor pericole, întotdeauna se găsea cineva care să plătească suficienţi bani pentru a deveni Patriarh.