Sfântul Ierarh Teotim, episcopul Tomisului (14 aprilie)

Un alt episcop de Tomis trecut în rândul sfinţilor a fost Teotim I, care a trăit în a doua jumătate a veacului al IV-lea şi la începutul celui următor. Ştiri despre el întâlnim în lucrările unor scriitori bisericeşti contemporani cu el. Aşa de pildă, istoricul Sozomen îl numea „Teotim scitul”, ceea ce arată că el era un autohton daco-ro-man. Nu cunoaştem nici locul sau anul naşterii sale, ca şi locul în care şi-a agonisit învăţătura, nici data la care a ajuns episcop în scaunul de la Tomis. Oricum, în anul 392 era pomenit de Fericitul Ieronim (t 420), în lucrarea sa De viris illustribus (Despre bărbaţii iluştri), prin cuvintele: „ Teotim, episcop de Tomis, în Sciţia, a scos scurte tratate, informă de dialog, în stilul vechii elocinţe; aud că mai scrie şi alte lucrări”. De vreme ce în anul 392 era trecut în rândul „bărbaţilor iluştri”, înseamnă că era destul de înaintat în vârstă, că desfăşurase o frumoasă activitate misionară şi scriitoricească şi că se bucura de un nume bun în toată lumea creştină. A trăit în aceeaşi vreme cu marii Părinţi ai Bisericii, Sfinţii Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa, Grigorie de Na-zianz, Ioan Gură de Aur, Ambrozie din Milan şi alţii.
Istoricul bisericesc Sozomen îi face un portret moral de o mare sensibilitate şi frumuseţe literară, înfăţişând totodată şi activitatea lui misionară desfăşurată printre hunii barbari. Iată ce scria el: „în această zi, 20 aprilie, se face pomenirea lui Teotim scitul, care conducea Biserica din Tomis şi restul Scitici, bărbat cultivat în filocalie, pe care barbarii huni, care locuiau lângă Dunăre, copleşin-du-l cu laude şi admiraţie pentru virtutea lui, îl numeau Dumnezeul romanilor. Întradevăr, ei (hunii) au fost puşi la încercare cu fapte dumnezeieşti din partea lui. Se spune că pe când călătorea el în ţara de aici a barbarilor, aceştia (hunii) i-au ieşit în întâmpinare pe acelaşi drum. Cei din jurul său, plângându-se că vor pieri îndată, el a coborât de pe cal şi a început să se roage. Iar barbarii nu l-au zărit nici pe el, nici pe însoţitorii săi şi nici caii de pe care descălecaseră, ci au trecut pe alături. Deoarece aceştia năvăleau adeseori şi făceau stricăciuni sciţilor, fiind sălbatici din firea lor, el i-a adus la blândeţe, ospătându-i şi făcându-le daruri. Din această cauză, un bărbat barbar, bănuind că el este bogat, a încercat să-l facă rob şi pregătindu-i o funie cu laţ, sprijinindu-se pe scut, cum obişnuia în lupta cu duşmanii, a ridicat mâna dreaptă, voind să arunce laţul, spre a-l trage la sine şi către cei de un neam cu el. Dar odată cu această încercare, braţul ridicat i-a rămas nemişcat în aer, iar barbarul nu a fost eliberat de legăturile cele nevăzute, până ce n-au intervenit ceilalţi barbari, iar Teotim s-a rugat lui Dumnezeu pentru el. Se spune că el şi-a păstrat părul lung, după obiceiul pe care-l avea, când a început să se ocupe cu filosofia. A avut un trai modest, iar timpul cinei nu şi l-a stabilit la aceeaşi oră, ci când îi era foame sau sete. Cred că era faptă de filosof să nu cedeze trebuinţelor firii, după bunul plac, ci după nevoie.
Din această scurtă descriere, ne dăm seama nu numai de zelul misionar şi de darul facerii de minuni ale Sfântului Teotim, ci şi de împrejurările vitrege în care îşi desfăşura activitatea la Tomis. Cu toate acestea, el n-a încetat strădaniile misionare în rândul păstoriţilor săi daco-romani, dar şi printre barbari. Probabil el a fost acela care a rugat pe Sfântul Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopo-lului, să trimită misionari pentru încreştinarea „sciţilor nomazi de la Istru” (Dunăre), prin care trebuie să înţelegem pe huni. Presupunem că rugămintea i-a fost îndeplinită şi lucrarea de încreştinare a dat roade, căci la scurt timp Fericitul Ieronim scria că „hunii învaţă Psaltirea, iar frigurile Scitici se încălzesc la căldura credinţei”. Probabil că această colaborare a dus la închegarea unei frumoase şi sincere prietenii între ierarhul de la Tomis şi strălucitul teolog şi predicator care a fost Sfântul Ioan Gură de Aur.
Pe la începutul veacului al V-lea s-a iscat o dezbinare între teologi cu privire la ortodoxia operei scriitorului bisericesc Origen din Alexandria Egiptului, mort ca martir în anul 254. Teologi şi episcopi de renume, ca Teofil al Alexandriei şi Epifanie de Salamina, susţineau că opera lui Origen conţine învăţături eretice şi, ca atare, ea trebuie condamnată. Epifanie a venit chiar în Constantinopol, încercând să convingă şi pe Ioan Gură de Aur să semneze condamnarea lui Origen. Marele Părinte a avut însă o atitudine mai cumpănită, în toiul acestor discuţii, Teotim era la Constantinopol. într-un sinod care a avut loc în localitatea Stejar, lângă Calcedon, în anul 403, episcopul de Tomis l-a apărat cu căldură pe Sfântul Ioan Gură de Aur, învinuit că sprijină pe călugării „origenişti”. L-a înfruntat cu hotărâre şi pe Epifanie din Salamina, spunându-i că nu vrea „să necinstească pe acela care a adormit de mult, atât de frumos – adică în credinţă şi ca martir – şi nu îndrăznesc să săvârşesc ceva nelegiuit, osândind lucruri pe care cei dinaintea noastră nu le-au înlăturat”, înseamnă că ierarhul tomitan îl aprecia pe Origen, cum au făcut şi alţi Sfinţi Părinţi şi i se părea nepotrivită şi necreştinească o condamnare a lui după moarte, mai ales că el îşi sfârşise viaţa ca martir.
Din cuvintele hotărâte ale lui Teotim se desprinde că el se bucura de un mare prestigiu, între teologii vremii, din moment ce istoricul Socrate reproduce întocmai numai părerea lui cu privire la opera lui Origen. De altfel, acest istoric îşi încheia relatarea despre Teotim prin cuvintele: „Acesta este bărbatul foarte strălucit prin cucernicia şi sfinţenia vieţii sale”.
Este regretabil că nu cunoaştem opera literară a lui Teotim. în afară de cele spuse de Fericitul Ieronim, aflăm scurte fragmente din opera sa scrisă în lucrarea Sfintele paralele a altui mare părinte bisericesc, Sfântul Ioan Damaschin (t 749). Acesta a reprodus câteva învăţături morale date de Teotim: „Cel ce păcătuieşte cu gândul, prin însăşi iuţeala gândului, săvârşeşte păcatul complet, pe când faptele trupului pot fi întrerupte de multe piedici”. „Lucrul grav nu este să suferi aspru, ci să suferi pe drept. A-ţi aminti cu adevărat de Dumnezeu înseamnă a-ţi aminti de viaţă, iar a-L uita înseamnă a muri”. Tot de la Sfântul Teotim au rămas câteva gânduri în legătură cu liniştea sufletească a omului în drumul lui spre desăvârşire: „În mintea tulburată şi plină de griji nu se află nici un gând frumos şi nu se revarsă peste ea harul lui Dumnezeu. A ajunge la desăvârşirea sufletului,
înseamnă a-l elibera de griji, căci datorită grijilor, se nimiceşte. De aceea se spune despre sufletul desăvârşit că este, într-ade-văr, ca un crin în mijlocul spinilor. Căci crinul din Evanghelie înseamnă sufletul lipsit de griji, care „nici nu se osteneşte, nici nu toarce şi totuşi s-a îmbrăcat mai frumos decât slava lui Solomon” (Matei 6, 28-29). Despre cei ce poartă grijă numai faţă de cele trupeşti, Scriptura zice: „Toată viaţa celui nelegiuit este plină de griji” (Iov 15, 20). Este într-adevăr, lucru neevlavios să porţi grijă toată viaţa numai de cele trupeşti şi să nu te îngrijeşti deloc de cele viitoare. De aceea zice Ieremia în Plângerile sale că „cei ce au fost crescuţi în purpură sunt trântiţi în gunoaie” (Plângeri 4, 5). Când stăruim, într-adevăr, în gânduri strălucitoare şi înflăcărate, atunci suntem îmbrăcaţi în purpură, dar când suntem atraşi de cele trecătoare, atunci ne acoperim de gunoaie”.
Din aceste scurte fragmente ne putem da seama de ce gânduri înălţătoare era însufleţit şi cu ce minte strălucită a fost înzestrat Teotim. Dar Dumnezeu i-a dăruit nu numai înţelepciune, ci şi cumpătare, smerenie, credinţă, dragoste de fiii săi sufleteşti, virtuţi care l-au făcut vrednic de aureola sfinţeniei. De aceea, el a început a fi socotit ca sfânt în Biserica din Scythia Minor curând după ce Dumnezeu l-a chemat la Sine. Mai târziu, a fost cinstit în toată Biserica creştină, în ziua de 20 aprilie, probabil ziua morţii sale. Drept aceea, se cuvine să-l cinstim şi noi credincioşii români de azi, atât „pentru sfinţenia şi minunile lui”, cât mai ales pentru că a odrăslit din rândul strămoşilor noştri daco-romani.