Sfântul Mucenic Sava de la Buzău (12 aprilie)

Acatistul Sfântului Sava Gotul (I)

Acatistul Sfântului Sava Gotul (II)

Ştiri bogate avem despre un alt martir din persecuţia lui Athanaric şi anume despre Sfântul Sava. Pătimirea sa este descrisă în aşa numita „Scrisoare a Bisericii lui Dumnezeu din Goţia către Biserica lui Dumnezeu din Capadocia şi către comunităţile de pretutindeni ale Bisericii universale”, care era, de fapt, actul său martiric. Din cuprinsul acestei scrisori reiese că Sava era grec de neam – deci tot un urmaş al grecilor din Asia Mică, luaţi în captivitate de goţi. Iată cum era înfăţişat chipul său moral: „Era drept în credinţă, cucernic, gata către toată ascultarea cea cu dreptate; blând, neiscusit în cuvânt, nu însă în cunoştinţă; apărător al adevărului faţă de toţi, în mod paşnic, făcând să tacă pe idolatri, dar nu cu mândrie, ci purtându-se după cum se cuvine celor smeriţi; liniştit şi cumpănit la vorbă, foarte silitor spre orice lucru bun. Cânta psalmi în biserică, îngrijindu-se foarte mult de aceasta; nu se îngrijea de bani, nici de avere, decât numai de ceea ce avea trebuinţă; era cumpătat, înfrânat în toate, trăind în feciorie, retras, postea cu asprime, stăruia cu grijă în rugăciuni şi cucerea pe toţi printr-o purtare frumoasă; îşi împlinea datoriile şi nu se îngrijea de cele nefolositoare; avea o credinţă cu totul curată, lucrătoare prin iubire, încât nu pregeta niciodată să vorbească cu îndrăzneală în Domnul…”.
Când cârmuitorii goţi au pornit prigoana împotriva creştinilor, silindu-i să mănânce din cele jertfite idolilor, Sava a respins încercarea consătenilor săi păgâni de a-l scăpa oferindu-i spre mâncare cărnuri nejertfite, îndemnând şi pe ceilalţi creştini să facă la fel. Acest lucru a supărat pe păgâni, care l-au alungat din sat, neîngăduindu-i să se reîntoarcă decât după trecerea unui timp. Cu alt prilej, deşi consătenii săi erau gata să jure în faţa prigonitorilor că în satul lor nu era nici un creştin, Sava a mărturisit în faţa tuturor că el se număra printre creştini. Apropiindu-se sărbătoarea Paştilor din anul 372, prigoana lui Athanaric împotriva creştinilor a pornit cu şi mai multă cruzime. Din această pricină, unii dintre ei – preoţi şi credincioşi – au fost siliţi să se refugieze în dreapta Dunării, în „România”, adică într-una din provinciile romane, se pare în Sciţia Mică, adică în Dobrogea de azi. Intre cei care au plecat se număra şi preotul satului, Sansala. Sfântul Sava, după cum ne spune pomenita Scrisoare, sa îndreptat „spre alt oraş”, al cărui nume nu-1 ştim, la preotul Gutica, spre a prăznui împreună Pastile. Pe drum, însă, „i s-a arătat un bărbat foarte mare şi strălucitor la înfăţişare”, care i-a poruncit să se întoarcă la preotul Sansala. Sava nu s-a supus poruncii, ci a mers mai departe. O zăpadă puternică, pornită dintr-o dată, i-a troienit drumul, încât n-a mai putut înainta, înţelegând că aceasta este voia lui Dumnezeu, s-a reîntors acasă. Aici l-a găsit şi pe preotul Sansala, revenit între timp, pe ascuns, la păstoriţii săi. Şi astfel a prăznuit Pastile împreună cu el şi cu ceilalţi credincioşi.
Dar în a treia noapte după luminatul praznic, a intrat în sat Atharid, fiul unui dregător, împreună cu „o ceată de tâlhari nelegiuiţi”. Au prins pe preot pe care l-au legat, iar pe Sava „smulgându-l dezbrăcat din pat l-au pus în lanţuri; pe preot l-au aşezat într-un car, iar pe Sava, gol cum se născuse, l-au dus prin văi cu păduri, cărora le dăduseră foc de curând, alungându-l şi lovindu-l cu nuiele şi bice, purtându-se crud şi fără milă împotriva robilor lui Dumnezeu…”. Făcându-se ziuă, prigonitorii au văzut că pe trupul său nu mai era nici o rană. Atunci, în înverşunarea lor, “luând o osie de car şi punând-o pe umerii lui, i-au lungit manile, întinzându-le până la capetele osiei; la fel, întinzându-i picioarele pe o altă osie, l-au legat. Apoi, aruncân-du-l şi făcându-l să zacă pe spate, n-au încetat să-l chinuie aproape toată noaptea”. După ce au adormit chinuitorii, o femeie l-a dezlegat. Aflând de aceasta, Atharid „a poruncit să i se lege mâinile şi să fie spânzurat de grinda casei”.
După puţină vreme, au venit din nou trimişii lui Atharid cu mâncăruri jertfite idolilor. Preotul Sansala şi Sava nu numai că au respins îndemnul lor de a mânca, din cele jertfite, ci au rostit şi cuvinte de ocară faţă de Atharid. în faţa acestui răspuns, Atharid a poruncit ca Sava să fie înecat în râul Buzău (Museos). Deşi unii din prigonitori voiau să-l scape în ascuns, el le-a cerut să împlinească cele ce li s-au poruncit, zicea el, „iată, în faţă stau în slavă cei ce au venit să mă primească”, adică îngerii. „Atunci – spune Scrisoarea – l-au coborât în apă, în timp ce el mulţumea şi preamărea pe Dumnezeu…şi aruncându-l şi punându-i un lemn de gât, l-au împins în adânc”. Şi astfel, s-a petrecut trecerea lui din această viaţă „prin lemn şi apă”, la 12 aprilie 372, a cincea zi după Paşti, fiind el în vârstă de 38 de ani. Ucigaşii i-au scos trupul neînsufleţit din apă pe malul râului şi au plecat, iar pe preotul Sansala l-au lăsat pradă chinurilor îndurate până atunci. Probabil el a fost cel care a purtat grijă înmormântării lui Sava.
La scurt timp după pătimirea lui, s-a răspândit vestea despre acest nou martir, ajungând până la Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei din Capadocia (c. 330-379). Lucrul acesta nu este de mirare, dacă ne gândim la numeroşii greci capadocieni luaţi în robie de goţi şi aduşi în ţinuturile dunărene şi care mai păstrau legăturile cu pământul lor de baştină.
Aşa se face că prin anii 373-374, Sfântul Vasile a rugat pe guvernatorul provinciei Sciţia Mică, tot un capadocian şi probabil rudă cu el, să-i trimită moaşte de sfinţi. Rugămintea i-a fost îndeplinită, trimiţându-i chiar moaştele Sfântului Sava, însoţită de acea Scrisoare a Bisericii din Goţia către cea din Capadocia, redactată în limba greacă. Se crede că alcătuitorul acestei Scrisori era episcopul Vetranion de la Tomis (Constanţa), care mai târziu avea să fie numărat şi el între sfinţi. Trimiterea moaştelor în Capadocia s-a făcut prin osârdia şi purtarea de grijă a aceluiaşi sfinţit ierarh, îndată după primirea lor, Sfântul Vasile a mulţumit, prin două scrisori, episcopului Vetranion, pentru acest „dar de preţ şi rod strălucit al credinţei”, pentru moaştele martirului „înflorit de curând” printre goţi.
Să ne rugăm şi noi Sfântului Mucenic Sava de la Buzău să ceară prea milostivului nostru Dumnezeu pace şi multă îndurare pentru poporul român dreptcredincios din ţara în care el însuşi a primit cununile muceniciei, în urmă cu 16 veacuri.
***
Sfântul Sava de la Buzău este cunoscut şi sub numele de Sava Gotul, deoarece, în actul său martiric se arată că el era socotit „got de neam”, în vremea aceea Dacia fiind stăpânită de goţii migratori. Se ştie că scriitorii antici, referindu-se la populaţia autohtonă daco-romană, aveau obiceiul să menţioneze popoarele care deţineau puterea militară şi politică, şi nu pe băştinaşii supuşi. De aceea Dacia era uneori numită Gothia, după populaţia migratoare dominantă.
Sfântul Sava s-a născut pe la anul 334 într-un sat din zona Buzăului, nu departe de râul Mousaios (Buzăul de astăzi). Cei ce l-au cunoscut spun că încă din copilărie s-a arătat râvnitor în credinţa creştină, aceasta probabil datorită şi faptului că părinţii săi erau creştini.[2] Totodată se menţionează faptul că era un om drept în credinţă, blând, smerit, cucernic, gata spre ascultare, liniştit şi negrabnic la cuvânt.
Îndrumătorul său duhovnicesc era preotul Sansalas, din satul respectiv. În acelaşi timp, evlaviosul Sava era apropiat sufleteşte şi de preotul Gutticas, care păstorea într-o cetate apropiată. Prin aceşti slujitori şi prin legătura neîntreruptă cu poporul dreptcredincios, prin post şi rugăciune, tânărul Sava şi-a sporit evlavia, blândeţea, smerenia, iubirea de adevăr şi statornicia în credinţa ortodoxă.
Prin anii 369-372, regele got Atanaric va dezlănţui o cumplită prigoană asupra creştinilor. În apropierea Sfintelor Paşti ale anului 372, Sfântul Sava ştiind că preotul său, Sansalas era plecat din sat, s-a hotărât să meargă în parohia în care slujea Gutticas, pentru a prăznui Învierea acolo. Pe când mergea pe cale însă, după cum spune actul său martiric, i s-a arătat un bărbat foarte mare şi luminos la înfăţişare care i-a spus să meargă la preotul Sansalas, care se reîntorsese în sat, fără ca tânărul Sava să ştie. Nevrând să se supună, din senin s-a iscat un nor mare de zăpadă care l-a determinat pe acesta să se întoarcă în sat. În a treia noapte a Sfintelor Paşti, în sat a năvălit Atharid, fiul dregătorului got Rotheseu, care i-au legat atât pe preotul Sansalas, cât şi pe tânărul Sava (pe acesta din urmă aşa gol cum fusese găsit în patul în care dormea) şi i-a purtat prin văi împădurite care fuseseră arse de curând, prin cioturi ascuţite, biciuindu-i. Făcându-se ziuă, prigonitorii au văzut însă că pe trupul Sfântului Sava nu se afla nici un semn de vătămare, de aceea s-au înfuriat şi mai tare l-au răstignit pe două osii şi l-au trântit la pământ, lăsându-l să se chinuiască apropae toată ziua şi noaptea ce au urmat. Spre dimineaţă. o femeie ce trecea pe acolo l-a dezlegat, dar el a continuat să rămână în locul acela, netemându-se de ceea ce avea să urmeze. Când Atharid a aflat de aceasta, a poruncit ca Sfântul să fie legat cu mâinile de o grindă, după care a adus la el mâncăruri jertfite idolilor, din care l-au obligat să mănânce. Însă Sfântul a spus că acele mâncăruri sunt spurcate, ca şi cel ce le-a trimis, mărturisindu-l pe Hristos ca fiind singurul Stăpân şi Domn. Auzind aceste, unul din slujitori a aruncat în pieptul Sfântului un drug de fier ascuţit, dar Sfântul a rămas nevătămat, prin credinţa şi darul lui Dumnezeu. Auzind toate acestea, Atharid a poruncit ca preotul Sansalas să rămână legat, iar Sfântul Sava să fie aruncat în râul Mousaios. Când au ajuns însă pe malul râului, slujitorii înfricoşaţi de minunile care le văzuseră, voiau să-l lase pa Sfânt să fugă, dar acesta s-a împotrivit, rugându-i să împlinească porunca până la capăt. Atunci, slujitorii i-au pus peste gât un lemn, şi aşa l-au aruncat în apă. Astfel s-a săvârşit din această viaţă, prin lemn şi prin apă, Sfântul Sava, la vârsta de 38 de ani. După ce l-au înecat, ucigaşii i-au scos afară din apă trupul, pe care însă l-au lăsat neîngropat, şi au plecat. Trupul său a fost găsit nevătămat de fraţii creştini şi îngropat cu cinstea cuvenită, într-un loc tainic, ştiut numai de ei.
La cererea Sfântului Vasile cel Mare, guvernatorul provinciei Sciţia, Iulius Soarnus, a trimis bărbaţi vrednici de încredere pentru a ridica moaştele Sfântului Sava şi a le duce în Capadocia. Într-o epistolă din anul 374, Sfântul Vasile cel Mare confirmă primirea nepreţiosului dar, mulţumind totodată pentru ajutorul acordat. Aceste sfinte moaşte au fost însoţite şi de o scrisoare a episcopului Tomisului de la acea dată, Bretanion, în care se descrie martiriul Sfântului Sava.