Scurtă istorie a picturii bizantine (VII)

Teologia Sfântului Ioan Damaschin cu privire la icoana bizantină
În ,,Cele trei tratate contra iconoclaştilor”, Sfântul Ioan Damaschin fundamentează iconografia şi clarifică legitimitatea cultului icoanei în Biserică. Bazându-se pe Sfânta Scriptură şi pe Tradiţie, sfântul răspunde întrebărilor şi nelămuririlor legate de iconografie, demontând astfel toate argumentele iconoclaştilor. Teologia icoanei formulată astfel de Sfântul Ioan Damaschin a ajuns teologia oficială a Bisericii. Dogmatica sa cu privire la iconografie îi va influenţa în mare măsură pe scriitorii antiiconoclaşti de după el, Sfântul Nichifor, Patriarhul Constantinopolului (806-815), şi Sfântul Teodor Studitul († 826) care o vor expune în hotărârile celui de-al şaptelea Sinod Ecumenic.
În prefaţa lucrărilor sale antiiconoclaste, Sfântul Ioan Damaschin aşează un compendiu de logică, menit să explice noţiunile cu care va lucra în tratatul său de dogmatică. Astfel, el răspunde unor întrebări de bază precum ce este icoana, care este raţiunea existenţei icoanei, câte feluri de icoane sau de închinare există. Sfântul nu s-a limitat la a defini icoana şi închinarea, încercând, de asemenea, să aducă argumente în favoarea legitimităţii pictării icoanelor, folosirii lor în cultul creştin, precum şi a cultului propriu-zis al icoanei.
Concret, el face o apologie a faptului că pictarea icoanelor este legitimă, pornind în demonstraţia sa de la următorul principiu general: ,,Este firesc că se pot înfăţişa în icoană corpurile, ca unele ce au forme, limite corporale şi culoare. Singur Dumnezeu nu poate fi zugrăvit, deoarece El este formă fără greutate, fără întindere, nevăzut, mai presus de pricepere. Pentru aceasta, are dreptate legiuitorul când spune că nu trebuie să se reprezinte ceea ce este nevăzut, că nu este permis să se facă chipul lui Dumnezeu. Dar când Dumnezeu S-a făcut om, când S-a făcut asemenea nouă, putem să facem icoana Sa, deoarece prin aceasta intră în categoria celor ce pot fi reprezentate în icoană”.
Stabilind acest principiu, conform căruia poate fi înfăţişat tot ceea ce este corporal, Sfântul Ioan Damaschin spune că poate fi reprezentat Dumnezeu, ca şi chipurile Maicii Domnului şi ale sfinţilor. Mai mult chiar, pot fi reprezentaţi şi îngerii şi demonii, deoarece aceştia, în raport cu spiritul prin excelenţă pur al lui Dumnezeu, nu sunt cu totul spirituali, ci tot corporali, fiinţe circumscrise în timp şi spaţiu.
Iar dacă se pot face icoanele Dumnezeului întrupat, ale Maicii Domnului, ale sfinţilor, sfântul îşi pune întrebarea dacă ele pot fi folosite în cultul creştin. Pornind de la Vechiul Testament, el face apologia utilizării icoanelor în creştinism: ,,Dumnezeu Însuşi a permis şi a îngăduit icoanele. El a născut pe Fiul Său, care este icoana Lui naturală (Coloseni 1, 15); tot El a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa (Facerea 1, 24)”, Dumnezeu fiind, deci, cel dintâi care face icoane.
Sfântul merge mai departe cu raţionamentul, afirmând că, contrar unor opinii eronate, Legea Veche nu opreşte utilizarea icoanelor, încercând să explice această aparentă contradicţie. Astfel, el porneşte de la una din cele zece porunci: ,,Nu vei face nici o asemănare din cele câte sunt în cer şi din cele câte sunt pe pământ” (Ieşirea 20, 4; Deuteronom 5, 8) primite de Moise de la Dumnezeu în Muntele Sinai. Dar acelaşi Moise primeşte poruncă de la Dumnezeu să facă heruvimi sculptaţi, lucraţi de mâini omeneşti, care să umbrească acoperământul împăcării (Ieşirea 25, 17-21), să facă catapeteasma, chivotul şi toate cele ce se găseau în cort.
În acelaşi fel, apare o contradicţie între cuvintele proorocului David: ,,Să se ruşineze toţi cei care se închină chipurilor cioplite, cei care se laudă cu idolii lor” (Psalmi 96, 7) şi faptul că el primeşte poruncă de la Dumnezeu să-I construiască templu. Ca urmare, mai târziu, fiul lui David, împăratul Solomon, Îi ridică lui Dumnezeu templu măreţ şi sapă de jur împrejur chipuri de heruvimi: ,,Şi a făcut în altar doi heruvimi de lemn de chiparos de zece coţi de mari de o măsură; şi a căptuşit heruvimii cu aur. Şi pre toţi pereţii casei împrejur săpaţi a scris cu condeiul heruvimi şi finici, şi frunză întinsă pe dinlăuntru şi pe dinafară” (III Împăraţi 6, 22, 27-28).
Se contrazice oare Moise, sau Solomon calcă porunca legii ? Mai mult încă, se contrazice Însuşi Dumnezeu – care o dată porunceşte să nu se facă chipul nici unui lucru sau fiinţe, iar altă dată porunceşte să se facă chipul acestora ? Nu, căci Dumnezeu este unul şi nu se contrazice, iar aceste fapte sunt doar aparent contradictorii, ele găsindu-şi explicaţie în istoria evreilor, deci tot în Vechiul Testament.
Sfântul Apostol Pavel spune: ,,Dumnezeu a grăit odinioară părinţilor în multe feluri şi în multe chipuri prin prooroci” (Evrei 1, 1), căci aşa cum un doctor învăţat ştie să dea fiecăruia leacul potrivit, aşa şi Dumnezeu, ca un cunoscător al sufletelor şi al patimilor oamenilor, ,,a oprit să facă icoane pe cei care erau încă prunci”, spune Sfântul Ioan Damaschin. Deoarece îi ştia înclinaţi spre cultul idolilor, Dumnezeu a poruncit iudeilor să nu facă asemănarea vreunui lucru sau fiinţe pentru a-i feri de idolatrie, pentru a nu adora făptura în locul Făptuitorului. Sfântul grăieşte astfel: ,,Că iudeii se închinau idolilor ca unor dumnezei, ascultă ce spune Scriptura, în Ieşire, fiilor lui Israel, când Moise s-a suit în muntele Sinai şi a rămas mult timp, stând alături de Dumnezeu, ca să primească legea, şi când poporul nerecunoscător s-a revoltat contra lui Aaron, robul lui Dumnezeu, zicând: ,,Fă-ne dumnezei, care vor merge înaintea noastră, căci nu ştim ce i s-a întâmplat omului acesta, Moise” (Ieşirea 32, 1). Apoi, când au luat podoabele nevestelor lor şi le-au topit şi au mâncat şi au băut şi s-au îmbătat de vin şi de rătăcire şi au început să joace, zicând în nebunia lor: ,,Aceştia sunt dumnezeii tăi, Israile” (Ieşirea 32, 4). Că adorau creaţia în locul Creatorului, o spune dumnezeiescul Apostol: ,,Care au schimbat slava nestricăciosului Dumnezeu în asemănarea omului stricăcios, a zburătoarelor, a patrupedelor şi a târâtoarelor” (Romani 1, 23) şi ,,au adorat zidirea în locul Ziditorului” (Romani 1, 25). Pentru acest motiv a oprit Dumnezeu să se facă vreo asemănare.”
Acum, însă, omul a ieşit din vârsta copilăriei şi nu mai este sub stihiile legii, robit ca un prunc (Galateeni 4, 3), ci a ajuns la vârsta desăvârşită, precum spune Sfântul Apostol Pavel, căci ,,fiecăruia din noi s-au dat harul după măsura darului lui Hristos, până ce vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, întru bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos. Ca să nu mai fim prunci, învăluindu-ne şi purtându-ne de tot vântul învăţăturii, întru amăgitura oamenilor, întru vicleşug spre meşteşugirea înşelăciunii” (Efeseni 4, 7, 13-14). Sfântul Ioan Damaschin completează: ,,Altădată oamenii, necunoscând pe Dumnezeu, au slujit unor dumnezei, care nu erau prin fire dumnezei; dar acum, după ce am cunoscut pe Dumnezeu, dar mai degrabă după ce am fost cunoscuţi de Dumnezeu, pentru ce să ne întoarcem iarăşi la stihiile cele slabe şi sărace ? Am văzut chipul omenesc al lui Dumnezeu şi s-a mântuit sufletul meu”, subliniind faptul că omenirea a ajuns la maturitate, ,,iar a celor desăvârşiţi este hrana cea tare, care prin multa obişnuinţă au simţirile învăţate spre alegerea binelui şi a răului” (Evrei 5, 14).
În sfârşit, sfântul construieşte o apologetică a cultului icoanelor, pornind de la faptul că Însuşi Dumnezeu a îngăduit şi a făcut icoane. Astfel, chiar din definiţia pe care o dă icoanei rezultă că i se poate aduce un cult, deoarece acesta nu se îndreaptă spre icoană, ci spre cel care este reprezentat în icoană, potrivit Sfântului Vasilie cel Mare care spune: ,,Cinstea adusă icoanei se îndreaptă către cel înfăţişat în icoană”. ,,În felul în care se venerează icoana impăratului, în acelaşi fel se venerează şi icoanele sfinţilor. Cinstim icoanele împăraţilor, din cauza chipului pe care ele îl reprezintă, nu din cauza materiei din care sunt făcute aceste icoane. Tot astfel şi cu icoanele sfinţilor: cultul dat icoanelor nu se îndreaptă către ele, ci către cei care sunt reprezentaţi în aceste icoane”, spune Sfântul Ioan Damaschin.
Pentru legitimitatea cultului sfintelor icoane, el aduce ca ultim argument însăşi vechimea acestui cult. Cultul icoanelor este foarte vechi şi ca dovadă stau mărturie scrierile Sfinţilor Părinţi şi tradiţia nescrisă a Bisericii. În sprijinul celei din urmă, sfântul scrie: ,,Legiuirea bisericească ni s-a predat nu numai în scris, ci şi prin unele tradiţii nescrise”, precum spune dumnezeiescul Apostol: ,,Drept aceea, fraţilor, staţi şi ţineţi predaniile, pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvântul, fie prin epistola noastră” (II Tesalonicieni 2, 15). Căci în felul în care ni s-a transmis, din tată în fiu, să ne închinăm spre răsărit şi să ne botezăm prin întreită cufundare, în acelaşi fel ni s-a transmis să zugrăvim icoane şi să ne închinăm lor. Nu avem dreptul să schimbăm nimic din tradiţia bisericească.” El încheie apologetica Tradiţiei şi a cultului sfintelor icoane, apărând memoria Sfinţilor Ierarhi Epifanie al Ciprului şi Atanasie cel Mare, Patriarhul Alexandriei, cărora iconoclaştii le-au atribuit scrieri sau fapte îndreptate împotriva icoanelor. Astfel, el scrie: ,,Ştim că fericitul Atanasie a interzis să se pună moaştele sfinţilor în urne funerare, dar a hotărât ca acestea să se îngroape mai bine în pământ, voind să desfiinţeze obiceiul absurd al egiptenilor, care nu îngropau morţii lor, ci îi aşezau pe paturi şi pe divane. Probabil că un asemenea lucru voind să îndrepte şi marele Epifanie – chiar admiţând că această scriere este a lui (mai târziu, Sfântul Nichifor, Patriarhul Constantinopolului îşi ia chiar sarcina de a demonstra pe larg neautenticitatea scrierilor iconoclaste ale lui Epifanie) – a legiuit că nu trebuie să se facă icoane. Dar, că intenţia lui n-a fost să îndepărteze icoanele, ne este martoră biserica dumnezeiescului Epifanie însuşi împodobită până în vremea noastră cu icoane.”
Prin tratatele sale apologetice ,,contra celor care atacă sfintele icoane”, Sfântul Ioan Damaschin reuşeşte să aducă, în primul rând, un prinos de laudă lui Dumnezeu, să apere Biserica de erezia iconoclasmului şi, nu în ultimul rând, să explice sensul picturii ecleziastice, rostul ei şi, mai mult, să explice Sfânta Scriptură cu privire la iconografie.
Teologia icoanei formulată astfel de Sfântul Ioan Damaschin a ajuns teologia oficială a Bisericii. Dogmatica sa cu privire la iconografie îi va influenţa în mare măsură pe scriitorii antiiconoclaşti de după el, Sfântul Nichifor, Patriarhul Constantinopolului (806-815), şi Sfântul Teodor Studitul († 826) care o vor expune în hotărârile celui de-al şaptelea Sinod Ecumenic (787).