Cuvioasa Teodora de la Sihla (7 august)

Acatistul Sfintei Teodora de la Sihla

În calendarul ortodox se întâlnesc foarte multe nume de femei cuvioase, care prin viaţa lor aleasă au bineplăcut lui Dumnezeu, oferind, în acelaşi timp, o frumoasă pildă vrednică de urmat pentru alte femei creştine. De har dumnezeiesc s-au învrednicit cuvioasele Maria Egipteanca, Pelaghia, Xenia, Eufrosina, Teodosia şi multe altele. Un loc aparte în rândul credincioaselor cu viaţa aleasă şi bineplăcută lui Dumnezeu îl ocupă cuvioasa Teodora de la schitul Sihla, din Munţii Neamţului.

Tradiţia păstrată de-a lungul vremii spune că s-a născut în jurul anului 1650, deci în vremea domniei lui Vasile Vodă Lupu şi a păstoririi mitropolitului Varlaam, în satul Vânători, de lângă Târgu Neamţ. Era fiica lui Ştefan Joldea armaşul de la Cetatea Neamţului, dregător domnesc încredinţat cu paza cetăţii, unde se afla ascuns tezaurul ţării, şi cu paza temniţei de acolo. A fost crescută de părinţi în frică de Dumnezeu şi dragoste de neam, în atmosfera de înaltă viaţă duhovnicească a mănăstirilor şi schiturilor din împrejurimi: Neamţ, Secu, Sihăstria, Agapia şi altele.

Copilă fiind, peste familia ei se abate o mare nenorocire, prin moartea singurei sale surori. Deşi voia încă de atunci să se retragă cu totul din lume, la o mănăstire, părinţii au înduplecat-o, ca la vremea potrivită, să se căsătorească cu un tânăr, aflat tot în slujba cetăţii Neamţ. După cununie, a plecat în casa soţului ei, originar din „părţile de jos” ale ţării Moldovei, se pare din Ismail. A trăit mai mulţi ani cu soţul ei, dar Dumnezeu i-a hărăzit o grea încercare, aceea că nu avea copii. După o vreme au trecut la cele veşnice şi părinţii ei, încât Teodora a rămas singură pe lume, împreună cu soţul ei. Era firesc ca gândul ei din anii tinereţii de a-şi închina întreaga viaţă slujirii lui Hristos să o urmărească din nou. Drept aceea, s-a înţeles cu soţul ei ca să intre amândoi în câte o mănăstire.

Tradiţia spune că Teodora – pe când avea aproape 30 de ani – a intrat în mănăstirea Vărzăreşti, în Munţii Buzăului, unde vieţuiau vreo 30 de maici, sub îndrumarea egumenei Paisia, care a luat-o pe lângă sine, ca ucenică. Iar fostul ei soţ a intrat după o vreme în mănăstirea Poiana Mărului, din aceeaşi zonă, fiind călugărit sub numele Elefterie şi apoi hirotonit ieromonah.

Tânăra călugăriţă a înţeles de la bun început să respecte întru totul pravila vieţii călugăreşti, în primul rând aşa numitele „sfaturi evanghelice”, proprii cinului călugăresc, adică sărăcia de bună voie, ascultarea, curăţia trupească şi sufletească. „Şi se făcea tuturor pildă de ascultare, de lepădare de sine, de curăţie a vieţii, de slujire. Se îndulcea mult atât cu cele şapte laude, cu dumnezeiasca Liturghie, cât şi cu rugăciunea din chilie, cu citirea cărţilor sfinte şi cu împărtăşirea Sfintelor Taine, hrănindu-se cu pâinea cea vie a Trupului şi Sângelui Mântuitorului”. Aşa ne înfăţişează chipul ei duhovnicesc unul din teologii de azi care i-a cercetat viaţa şi nevoinţele (Pr. Constantin Galeriu, în voi. Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti, Bucureşti, 1987, p. 434).

După câţiva ani, egumena Paisia, cu o parte din maici, între care şi Teodora, părăsesc, în mare grabă, mănăstirea Vărzăreşti, fiind nevoite să se ascundă în munţi, în locuri retrase şi tainice, din pricina unor oşti străine, de turci, poate şi de tătari, care pustiau ţara, prădau pe locuitori de bunurile lor, iar pe alţii îi luau în robie. Undeva în părţile de sud ale Munţilor Vrancei, au ridicat un mic altar pentru rugăciune şi câteva chilii. După puţină vreme, egumena Paisia, înaintată în vârstă şi obosită de atâtea nevoinţe şi necazuri, a fost chemată la Domnul,
iar Teodora, cu celelalte maici, i-au continuat strădaniile călugăreşti.

După aproape zece ani de aspre nevoinţe în acest loc, Cuvioasa Teodora s-a îndreptat spre Munţii Neamţului, spre locurile minunate ale copilăriei. Dorind să petreacă şi aici aceeaşi viaţă de pustnicie, a cerut binecuvântarea egumenului Varsanufie de la Sihăstria Secului – un schit care luase fiinţă în jurul anului 1650 – ca să se aşeze în locurile sihăstreşti din apropiere. Acesta o îndrumă să petreacă timp de un an în pădurile Sihlei, pe atunci locuri retrase şi sălbatice, în care trăiau sihastri de neam român din vremuri îndepărtate, cum ne arată câteva
nume de locuri: Sihăstria ieromonahului Pavel, Chiliile lui Iosif , Poiana lui Daniil, Poiana Trapezei, Poiana Sihlei şi altele. Cuvioasa Teodora a întâlnit acolo un bătrân sihastru, care i-a oferit chilia lui de sub stâncile uriaşe ale Sihlei, iar el şi-a căutat un adăpost şi mai tainic în altă parte.

De acum înainte, începe o nouă perioadă în viaţa Cuvioasei Teodora, de rugăciune neîncetată şi de trăire cu adevărat pustnicească. Hrana i-o oferea numai pădurea (bureţi, urzici, mure, afine) sau cele ce-i dădeau călugării de la Sihăstria ori puţinii credincioşi care se abăteau prin acele locuri retrase. Uneori o vizita ieroschimonahul Pavel din aceeaşi obşte monahală, care venea să cerceteze pe sihastri şi să-i împărtăşească cu Trupul şi Sângele
Domnului, în felul acesta, viaţa ei înainta mereu pe scara virtuţilor, de care scria Sfântul Ioan Sinaitul sau Scărarul.

Spune tot tradiţia că năvălind oşti turceşti în Moldova şi ajungând până în ţinuturile Neamţului, multe călugăriţe s-au refugiat în munţi. Unele dinele au ajuns până la chilia Cuvioasei Teodora, pe care au aflat-o în rugăciune. Ascultându-le necazurile, le-a oferit chilia ei, iar ea s-a retras într-o peşteră, unde era şi mai greu de ajuns, din pricina sălbăticiei locurilor. Este cunoscută până azi sub numele de „Peştera Sfintei Teodora”, arătând tot ca acum trei veacuri: o încăpere boltită, înlăuntrul unei stânci uriaşe, iar alături era o stâncă lată şi puţin ridicată care îi slujea ca vatră şi ca masă. Se spune că Teodora ar fi trăit aici vreme de 20 de ani, poate chiar mai mult.

În legătură cu sfârşitul ei, se spune că egumenul schitului Sihăstria ar fi observat, mai multe zile în şir, câteva păsărele care intrau pe fereastră în trapeză, de unde luau fărămituri de pâine şi poame, apoi zburau la munte, înspre Sihla. Doi ucenici, rânduiţi de egumen, au pornit pe calea arătată de păsări, ajungând până către vârful muntelui. Acolo, un frate s-a urcat întrun brad, de unde a izbutit să o zărească pe Cuvioasa Teodora. I-a chemat la ea şi le-a spus că se roagă de 40 de zile ca Dumnezeu să-i trimită un duhovnic căruia să-i mărturisească
păcatele şi să o împărtăşească înainte de a muri. I-a rugat să-i spună egumenului ultima ei dorinţă, aceea de a-i trimite pe ieromonahul Antonie şi pe ierodiaconul Lavrentie cu Sfânta împărtăşanie. Cei doi ucenici s-au întors în mănăstirea lor, vestind egumenului cele ce au descoperit în peştera Sihlei, cât şi dorinţa Cuvioasei de a-i trimite pe cei doi monahi pe care ea însăşi îi numise. A doua zi, potrivit dorinţei sale, ieromonahul Antonie, ierodiaconul
Lavrentie şi cei doi ucenici s-au îndreptat spre peşteră, în faţa duhovnicului Antonie, Teodora şi-a mărturisit toate păcatele vieţii, primind cuvenita dezlegare, fiind împărtăşită cu Trupul şi Sângele Domnului. După acestea, împăcată cu Dumnezeu şi cu semenii, privind la cer a rostit cuvintele: „Slavă Ţie, Doamne, pentru toate” şi a adormit întru nădejdea învierii şi a vieţii celei veşnice.

La vremea potrivită, i s-a făcut slujba înmormântării, chiar în peşteră, fiind de faţă şi alţi vieţuitori din obştea schitului Sihăstria, impresionaţi cu toţii de cele întâmplate. Vestea despre viaţa ei evlavioasă şi nevoinţele sale duhovniceşti s-a răspândit curând în mănăstirile şi satele Moldovei, încât mulţi călugări şi credincioşi veneau la mormântul ei şi în locul nevoinţelor sale de ani îndelungaţi. Se spune că şi fostul ei soţ, acum ieroschimonahul
Elefterie, care trăia la schitul Poiana Mărului, ar fi venit aici ca să se încredinţeze dacă este vorba de fosta lui soţie. Convingându-se de acest lucru, s-a hotărât să rămână pentru restul vieţii la schitul Sihăstria, în apropiere de Sihla, unde a mai trăit vreo zece ani.

După un timp, prin anii 1725-1730, întru pomenirea nevoinţelor Cuvioasei Teodora, sa ridicat schitul Sihla, cu o biserică de lemn, având hramul Schimbarea la Faţă, care dăinuieşte – cu unele îmbunătăţiri – până în ziua de azi, precum şi câteva chilii înjur.

Cinstitul ei trup a rămas în peşteră până prin anii 1828-1834, în timpul unei ocupaţii ruseşti a Principatelor Române, când a fost dus în cunoscuta mănăstire Lavra Pecerska din Kiev. Se spune că ar fi şi azi acolo, într-o raclă cu inscripţia: „Cuvioasa Teodora din Carpaţi”. Evlavia populară a considerat-o, curând după moarte, ca o adevărată „sfântă”, ca o „cuvioasă” odrăslită din neamul nostru. Ne încredinţează de acest lucru şi doi scriitori moldoveni de la sfârşitul veacului trecut. Primul este prozatorul Calistrat Hogaş care, în cunoscuta sa lucrare
Pe drumuri de munte, scria: „Frumoasa Sfântă Teodora, legendara anahoretă a locurilor acestora, se înfăţişa închipuirii mele ca o a doua Mărie din Egipt, cu viaţa bântuită de aceleaşi nenorociri, tot ca şi ea. Sfânta Teodora se lepădase, poate, de plăcerile îmbătătoare ale lumii acesteia, mulţumindu-se, în cele din urmă, cu crăpătura umedă a unei stânci, în locul palatelor aurite unde luxul şi desfrâul domneau cu răsfăţare…”.

Iar poetul Nicolae Beldiceanu scria aceste versuri:
„Ieşind din noaptea pietrei, cu ochiul obosit,
Deodată vezi o stâncă, cu vârful ruginit,
E vatra suferinţei, e peştera în care
Martira Teodora aflat-a alinare.
Aici sfânta femeie, ducând un aspru trai,
Vedea prin rugăciune minunile din rai…”

Deci, conştiinţa despre „sfinţenia” vieţii ei s-a transmis din neam în neam până în zilele noastre. Drept aceea, în şedinţa sinodală din 20 iunie 1992, Cuvioasa Teodora de la Sihla a fost trecută în rândul sfinţilor, pomenirea ei urmând să se facă în ziua de 7 august. Să ne rugăm acestei „alese” a lui Hristos zicând: „Cele pământeşti părăsind şi frigul cel aspru al pustniciei în peşterile schitului Sihla asupra ta luând, te-ai făcut mireasă a lui Hristos,
fericită Teodora. Cu rugăciunea pe îngeri ajungând, cu postul şi lacrimile pe diavoli arzând, ai biruit slăbiciunea firii omeneşti şi pe mulţi sihastri din Carpaţi întrecând, la cele cereşti teai mutat, lăsându-ne nouă mângâiere peştera şi pilda vieţuirii. Sfântă, Preacurată Teodora, roagă-te lui Dumnezeu să ne mântuiască sufletele noastre”. (Troparul sfintei, glas 8).