Sfântul Nifon, Patriarhul Constantinopolului (11 august)

La începutul veacului al XVI-lea, Biserica din Ţara Românească a fost reorganizată şi cârmuită – pentru o scurtă perioadă de timp – de către un fost patriarh ecumenic, Nifon II care, după moarte, a fost trecut în rândul sfinţilor. Ştiri despre viaţa lui aflăm în lucrarea istoricoaghiografică intitulată: Viaţa şi traiul sfinţiei sale părintelui nostru Nifon, patriarhul Ţarigradului (Constantinopolului), scrisă de Gavriil Protul, adică mai marele, sau întâiul între egumenii mănăstirilor ortodoxe din Muntele Athos, în nordul Greciei. De aici aflăm că viitorul patriarh s-a născut în ţinutul Peloponez, în sudul Greciei, prin anii 1434-1440, primind din botez numele Nicolae. A învăţat carte grecească şi slavonească la câţiva dascăli renumiţi ai vremii, între care şi unul cu numele Zaharia din localitatea Arta, în Grecia. În curând a îmbrăcat „îngerescul chip” al călugăriei, primind, potrivit pravilei, numele Nifon,
după care a fost hirotonit întru iero-diacon. La scurtă vreme, Zaharia, cu tânărul său ucenic şi alţi fraţi, s-au refugiat din cauza turcilor, în Albania, găsind adăpost la Dirachion, apoi la Croia (Kruja), la curtea despotului Gheorghe Kastrioti (Scanderbeg), unul din marii luptători pentru apărarea acestei ţări în faţa primejdiei tot mai ameninţătoare a turcilor, în Croia a fost hirotonit ieromonah, în anul 1466 sultanul Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, a atacat Albania, izbutind să-şi întindă stăpânirea până la ţărmurile Mării Adriatice. în faţa
oştilor turceşti pustiitoare, Zaharia şi Nifon au părăsit această ţară, refugiindu-se în cetatea Ohrida, fiind primiţi în mănăstirea Maicii Domnului. După moartea îndrumătorului său Zaharia, tânărul ieromonah Nifon s-a dus să-şi găsească mângâierea sufletească în mănăstirile Sfântului Munte Athos. A stat o vreme la Cutlumuş, mănăstire ctitorită de domnii Ţării Româneşti, în peştera Crit, în Marea Lavră, ctitorită de Sfântul Atanasie Atonitul şi în cete din urmă la mănăstirea Dionisiu.

Din liniştea acestei mănăstiri atonite, învăţatul şi smeritul ieromonah Nifon a fost chemat la înalta slujire arhierească, în scaunul de mitropolit al Tesalonicului, în anul 1483. După o păstorie de numai trei ani, Dumnezeu a rânduit să fie chemat la o vrednicie şi mai mare, cea de patriarh ecumenic la Constantinopol. Dar aici stăpâneau acum turcii, care cuceriseră oraşul marelui împărat Constantin cel Mare în anul 1453, când au prefăcut în moschee o mulţime de biserici creştine, începând cu minunata ctitorie a împăratului Justinan, catedrala Sfânta Sofia, toţi preoţii şi dreptcredincioşii creştini trăind în grea strâmtorare. Aşa se face că numai după doi ani de păstorie, adică în anul 1488, sultanul Baiazid II l-a îndepărtat din scaun. Părăsind Patriarhia, Nifon s-a aşezat în mănăstirea Sfântului Ioan Prodromul (Botezătorul) din insula aflată în faţa oraşului Sozopolis (în Bulgaria de azi). Aici a zidit un schit cu hramul Sfântul Nicolae, în apropiere de ţărmul Mării Negre, pe care l-a închinat mănăstirii mai sus pomenite.

A petrecut aici opt ani, în rugăciune şi linişte, până în anul 1496, când a fost chemat din nou la conducerea Patriarhiei ecumenice. Dar şi această nouă păstorie n-a durat decât doi ani şi câteva luni, căci a fost scos din scaun de turci şi trimis în exil la Adrianopol, la biserica cu hramul Sfântul Ştefan.

Aici l-a cunoscut domnitorul Radu cel Mare al Ţării Româneşti (1495-1508). Impresionat ue învăţătura lui, dar şi de virtuţile cu care era împodobit, a cerut îngăduinţă stăpânirii turceşti să-l aducă în Ţara Românească, spre a se folosi de cunoştinţele şi priceperea lui, în vederea reorganizării bisericeşti, pe care urmărea să o facă în ţara sa. Şi astfel, în primăvara anului 1503, fostul patriarh vine în Ţara Românescă. A fost primul între numeroşii patriarhi răsăriteni care vor veni apoi, secole de-a rândul, prin ţările noastre, după ajutoare materiale. A convocat de îndată, — probabil la Târgovişte, unde era reşedinţa domnului — ,.pre toţi egumenii de la toate mănăstirile Ţării Ungrovlahiei şi tot clirosul Bisericii şi făcu săbor mare de-npreună cu domnul şi cu toţi boierii, cu preoţii şi cu mirenii… Şi tocmi toate obiceiurile pre pravilă şi pre aşezământ Sfinţilor Apostoli. Deci hirotoni şi doi episcopi şi le
deade şi eparhie hotărâtă, care cât va birui; şi învăţa cum vor purta grijă şi cum vor paşte oile cele cuvântătoare carele suntdate-şi în seamă, ca să se înderepteze toată ţara de la arhierei”. Era, deci, un adevărat program de reorganizare a vieţii bisericeşti din Ţara Românească pe baza canoanelor şi a vechilor rânduieli bisericeşti. Cei mai mulţi istorici socotesc că acum s-ar fi hotărât înfiinţarea episcopiilor de la Râmnic şi Buzău. Pentru că biograful său Gavriil Protul nu scrie nimic în legătură cu alegerea vreunui mitropolit, se presupune că însuşi Nifon şi-a rezervat pentru sine conducerea treburilor Mitropoliei.

Şederea lui Nifon în Ţara Românească a fost de scurtă durată, căci a ajuns la neînţelegeri cu domnitorul Radu cel Mare, pentru că nu aprobase căsătoria surorii acestuia cu un boier moldovean, întrucât era împotriva canoanelor şi rânduielilor bisericeşti. De aceea, în vara anului 1505 a părăsit Ţara Românească, îndreptându-se spre Sfântul Munte Athos. A stat o vreme în mănăstirile Vatoped, apoi la Dionisiu. Gavriil Protul descrie şi traiul său în aceste
două mănăstiri, prin cuvintele: „Cât petrecu acolo, în toate era întocmai cu alţi fraţi, şi cu mâncarea şi cu postul şi cu osteneala şi fără de preget, atâta cât le era altor fraţi ruşine de smerenia şi de nevoinţa lui; că era tuturor chip de învăţătură şi de mustrare şi se nevoia spre toate ascultările… Şi pe mulţi din păgâni, turci, armeni şi de alte eresuri, i-a întors de i-a botezat şi i-a uns cu Sfîntul Mir şi i-a adus în credinţa cea adevărată a pravoslaviei
(Ortodoxiei, n.n.) — mai mult de 4000 de suflete. Iar pe câţi mişei au miluit şi săraci şi câţi au scos din robie aceia n-au număr; aşa era de milostiv şi bun tuturor şi dumnezeiesc şi dirept”. Şi-a dat obştescul sfârşit la mănăstirea Dionisiu la 11 august 1508.

După trecerea a şapte ani, evlaviosul domnitor Neagoe Basarab (1512-1521), care purtase de grija lui Nifon în timpul neînţelegerilor sale cu Radu cel Mare, a trimis o solie la mănăstirea Dionisiu, ca să ceară pentru o vreme osemintele lui, spre a fi aduse în ţară, „ca să curăţească şi să tămăduiască greşeala Radului Vodă”. Egumenul şi soborul au îndeplinit rugămintea domnului muntean, încât osemintele patriarhului au fost aduse la noi în ţară, fiind primite cu mare bucurie. Au fost puse deasupra mormântului lui Radu cel Mare, făcându-se rugăciuni pentru iertarea lui. Apoi au fost aşezate într-o frumoasă raclă de argint poleit cu aur, împodobită cu pietre scumpe şi cu email – în forma unei bisericuţe cu cinci turle – dăruită de Neagoe Vodă, după care au fost înapoiate mănăstirii Dionisiu. Călugării de aici, adânc mişcaţi de darul domnului român, i-au trimis capul sfântului şi o mână, pe care el le-a dăruit minunatei sale ctitorii de la Curtea de Argeş. Au stat aici până în anul 1949, când au fost duse în catedrala mitropolitană, cu hramul Sfântul Dumitru, din Craiova.

La 16 august 1517, a doua zi după sfinţirea mănăstirii lui Neagoe Vodă din Curtea de Argeş, de faţă fiind şi patriarhul ecumenic Teolipt I, a avut loc canonizarea lui Nifon, adică trecerea sa în rândul sfinţilor, prima despre care se ştie că s-ar fi făcut la noi în ţară. S-a hotărât ca pomenirea lui să se facă în ziua morţii sale, adică la data de 11 august a fiecărui an. Curând după moarte, Gavriil Protul, la îndemnul lui Neagoe Basarab, i-a scris viaţa, în limba greacă; aceasta s-a tradus apoi în slavoneşte, iar mai târziu în româneşte. Nu cunoaştem nimic din prima „slujbă” a patriarhului Nifon, întocmită cu prilejul canonizării. Abia pe la sfârşitul secolului al XVIII- lea, egumenul Partenie de la Argeş a cerut „slujba” sa la mănăstirea Dionisiu. A fost alcătuită atunci de către un cunoscut autor de vieţi de sfinţi, Nicodim Aghioritul (t 1809), fiind tradusă în româneşte de episcopul Iosif al Argeşului şi tipărită la Sibiu în anul 1806; mai târziu a fost retipărită de câteva ori. În Mineiul grecesc a fost introdus pentru prima oară în cel tipărit la Constantinopol în 1843, apoi în Mineiul românesc tipărit la Mănăstirea Neamţ în anul 1847 şi într-o ediţie sinodală din 1894. Cu toate acestea, Sfântul Nifon se bucură mai mult de o „cinstire locală”, la Muntele Athos şi în Ţara Românească.

Să ne rugăm acestui sfânt care a trăit pe pământ românesc şi din ale cărui moaşte o parte se găsesc la Craiova, ca să mijlocească înaintea lui Dumnezeu pentru poporul român dreptcredincios, pentru pace şi bună înţelegere între neamuri.