Scurtă istorie a Bisericii – Începuturile

Ieromonah Aidan Keller

Naşterea Bisericii

Acum mai bine de 2.000 de ani, Domnul nostru Iisus Hristos a intervenit direct în istoria omenirii. Deşi era Dumnezeu (împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh), El s-a făcut om – sau, aşa cum spunem de obicei, s-a întrupat – a luat trup. Omenirea, chiar de la începuturile ei cu Adam şi Eva, se depărtase de viaţa dumnezeiască, alegând păcatul şi căzând sub puterea morţii. Dar Domnul Iisus, prin întruparea Sa, prin moartea pe Cruce şi prin învierea din morţi a treia zi, a rupt puterea morţii care era asupra oamenilor. Prin învăţătura şi prin întreaga Sa lucrare mântuitoare, Hristos a împăcat cu Dumnezeu o omenire care se depărtase de Dumnezeu şi care se robire păcatului. El a pus capăt stăpânirii pe care diavolul o căpătase asupra oamenilor şi a reînnoit şi recreat atât omenirea, cât şi întregul univers. Înlăturând prăpastia care îl separa pe om de Dumnezeu, prin unirea omului cu Dumnezeu în propria lui Persoană, Hristos Mântuitorul nostru a deschis calea către o viaţă veşnică şi fericită după moarte, pentru toţi cei care vor crede în ea.

Nu toţi cei din Iudeea – iudeii, poporul ales al lui Dumnezeu (Deut 7:6; Is 44:1) – au fost gata să audă aceste lucruri, aşa că Domnul nostru le-a vorbit lor cel mai mult în parabole şi imagini. Pentru a-şi arăta toată învăţătura Sa, El a ales doisprezece oameni simpli pe care i-a învăţat mai în amănunt. Cei doisprezece se numesc Apostoli. Ca parte a mântuirii lumii, Hristos a înfiinţat o Biserică (Mat 16:18; Mat 18:17).

El i-a numit pe Apostoli la conducerea ei şi le-a încredinţat o putere preoţească (Mat 16:19; Ioan 20:21), suflând asupra lor şi spunând „Luaţi Duh Sfânt. Celor cărora le veţi ierta păcatele, iertate vor fi” (Ioan 20:21-23). I-a trimis apoi să propovăduiască Evanghelia (vestea bună) despre moartea şi învierea Sa mântuitoare, spunând „Mergeţi şi învăţaţi pe toate neamurile, botezându-i pe ei în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mat 28:19). Tradiţia creştină este unanimă în a afirma că în timpul celor patruzeci de zile după înviere, până s-a înălţat la ceruri, Domnul Iisus i-a învăţat pe cei doisprezece despre întemeierea Bisericii Sale pe pământ, o Biserică despre care El a spus că porţile locuinţei morţilor nu o vor birui (Dan 2:44; Mat 16:18). Domnul a promis că Sfântul Duh va fi cu Biserica şi o va călăuzi, ferind-o de neadevăr.

Trăsăturile Bisericii lui Iisus

Este important să înţelegem că Biserica era şi este atât pământească, cât şi cerească. Existând pe pământ, ea a fost şi este afectată de slăbiciuni omeneşti. De pildă, deşi capul Bisericii este Hristos, de-a lungul timpului, în cadrul ei, au existat oameni nevrednici care au ocupat posturi de conducere. Totuşi, ca adunare cerească, ea este întemeiată pe făgăduinţa Domnului care a spus că „porţile locuinţei morţilor nu o vor birui” (Mat 16:18); cu alte cuvinte, Harul şi mântuirea pe care Dumnezeu doreşte să le dea oamenilor nu vor fi afectate de cei nevrednici. Biserica pe care a întemeiat-o Domnul Iisus avea anumite trăsături, care sunt aplicabile şi astăzi, la fel ca în vremea Apostolilor. Ea era…

… UNA. Deşi era alcătuită din adunări locale, ea reprezenta un trup unic, împărtăşind în mod vizibil aceeaşi credinţă şi har. Nu existau mai multe denominaţii diferite care afirmau toate că îl urmează sau că sunt întemeiate de Iisus, fiind astfel unite doar prin această pretenţie. Rugăciunea făcută de Hristos, în noaptea de dinaintea răstignirii Sale pe Cruce (Ioan 17:11, 21-23) a fost ca Biserica Sa să fie una, aşa cum El şi Tatăl sunt una. Haina fără cusătură a lui Hristos, căreia în Evanghelia după Sf. Ioan i se acordă o atenţie deosebită (Ioan 19:23-24), reprezintă unitatea Bisericii lui Hristos. De asemenea, ea era…
… SFÂNTĂ. Biserica este sfântă pentru că conducătorul – Capul ei – Domnul Iisus Hristos, este sfânt (Efes 1:22-23; Efes 2:19-22). Printre membri ei, ea includea oameni care erau păcătoşi, dar acesta era felul ales de Dumnezeu pentru a le da acelor păcătoşi iertarea de păcate (Mat 16:19), Harul şi sfinţirea. Învăţătura ei era calea către sfinţenie şi aşa este şi astăzi. „Sfânt” înseamnă, etimologic, „pus deoparte”, iar Biserica era sfântă pentru că nu mergea în felul lumii, ci după căile dorite de Domnul Iisus. Ea era…
… SOBORNICEASCĂ. Cuvântul sobornicesc este traducerea a două cuvinte greceşti, kata holos, care înseamnă „potrivit cu întregul”. Biserica era ferită întregii omeniri; ea exista pentru toate seminţiile, limbile şi popoarele, nu numai pentru evrei. Ea îmbrăţişa toate învăţăturile Apostolilor, împărtăşite popoarelor lumii. Nimic din ceea ce ne-a lăsat Domnul nu s-a pierdut, pentru că totul a fost păstrat de Biserică de-a lungul timpului. Ea era…
… APOSTOLICĂ. Ea a fost întemeiată de cei doisprezece Apostoli şi a rămas credincioasă tuturor învăţăturilor lor. Nu doar acelor învăţături care sunt scrise în Scriptură, ci tuturor învăţăturilor. Biserica era apostolică şi în forma ei de conducere; ea a fost întotdeauna condusă de urmaşii Apostolilor. Aceşti urmaşi se numesc episcopi şi sunt în mod vizibil uniţi într-un singur trup alcătuit din biserici locale care împărtăşesc aceeaşi credinţă şi au părtăşie una cu alta.

„Creştinii”

După aproape trei sute de ani, membrii Bisericii au primit numele de „creştini”, denumire dată lor prima oară în Antiohia (Fapte 11:26). Acest nume a fost întotdeauna acceptat de cei credincioşi, întrucât pe Iisus Hristos îl propovăduim şi Lui ne închinăm, şi El este calea şi viaţa noastră. El este cel care a întemeiat Biserica noastră şi a făgăduit că va fi în mijlocul ei, printre poporul Său, „până la sfârşitul lumii” (Mat 28:20).

Scrierea Bibliei

Cei doisprezece Apostoli, aleşi de Hristos, au mers cu El şi au ascultat cele mai adânci învăţături ale Sale, lăsând la o parte totul pentru a-l urma. Domnul i-a numit ca primi conducători ai Bisericii Sale. Pe mărturia lor personală despre învierea Sa din morţi s-a întemeiat Biserica, care a crescut în perioada care s-a numit Perioada Apostolică. În acea vreme, Dumnezeu a îngăduit nenumărate minuni pentru a întări propovăduirea Apostolilor (vezi Faptele Apostolilor şi istoriile din acea vreme), pentru a arăta că ei propovăduiau adevărul Lui. Tot în acea vreme, Apostolii şi ucenicii scriau memorii ale experienţelor lor cu Hristos, precum şi importante scrisori unii către alţii şi către credincioşi. Trei sau patru sute de ani mai târziu, sinoadele Bisericii a adunat la un loc aceste scrieri inspirate, le-a sortat şi le-a dat numele de Noul Testament. Cu toate acestea, în timpul vieţii Apostolilor, mărturia lor personală şi autoritatea lor aveau pentru credincioşi un cuvânt mai greu decât scrierile lor. Nu trebuie să uităm că Biserica a existat dinaintea Bibliei. Astfel, orice biserică care pretinde că se bazează pe Biblie nu este Biserica lui Iisus Hristos. Numai acea biserică care afirmă că a scris Biblia poate fi aproape de Biserica iniţială.

Continuitate

În mod inevitabil, Apostolii au murit. Dar Domnul nu a lăsat ca şi Biserica să moară odată cu ei; pentru a o duce mai departe, Apostolii au numit urmaşi care s-au chemat episcopi (Filip 1:1) pentru adunările locale. Acestor bărbaţi ei le-au dat Harul apostolic pe care îl primiseră de la însuşi Hristos, în cadrul unui proces care s-a numit „succesiune apostolică” şi care este înfăţişat în mod deosebit în Noul Testament (în Tit şi 1 şi 2 Timotei).

Apostolii au numit, de asemenea, şi diaconi. Numirea lor a fost necesară întrucât datorită creşterii rapide a Bisericii, Apostolii nu îi mai puteau păstori pe creştini, material şi duhovniceşte (Fapte 6:1-6). Îndatoririle diaconilor erau de a împărţi darurile şi a păstra ordinea, permiţându-le Apostolilor să se ocupe exclusiv de învăţătură, de îndemnuri şi de săvârşirea tainelor lui Hristos (de exemplu, taina „ruperii pâinii”, care astăzi se cheamă Euharistie sau Liturghie, şi taina Sfântului Botez).

Nu mult timp după numirea diaconilor, au apărut şi prezbiterii sau preoţii (Fapte 14:22; „bătrâni” în unele traduceri, pentru că „preot” înseamnă „bătrân”). Preoţii au primit aproape toate darurile pe care le aveau episcopii. Ei săvârşeau Botezul, Euharistia, ungerea celor bolnavi şi altele, uşurând sarcina episcopilor, dar preoţii nu puteau numit alţi preoţi sau episcopi. Ierarhia iniţială a episcopilor, preoţilor şi diaconilor rămâne o caracteristică distinctivă a bisericilor istorice. Există, totodată, şi slujbe mai mici, cum sunt cele ale citeţilor, sub-diaconilor, şi diaconeselor.

Evrei şi Neamuri

În Perioada Apostolică, Biserica a trebuit să facă o trecere dureroasă. Desigur, ea începuse în Palestina, printre iudei, pentru că Dumnezeu alesese acest popor pentru a aduce lumina lumii, pentru a-l primi primii pe Mesia şi pentru a-i spune lumii despre El şi despre viaţa veşnică în El. Cu toate acestea, mulţi din neamul ales al lui Israel nu au crezut în Hristos, astfel că făclia credinţei în Hristos a trecut la Neamuri, la foştii păgâni, după cum prorocise Isaia cu 700 de ani înainte (Is 2:2; 60:3, 5). S-a pus imediat problema dacă acei creştini proveniţi dintre Neamuri trebuie să se taie împrejur şi să asculte de legea lui Moise mai întâi – adică să devină iudei înainte de a fi creştini. Apostolii nu au ajuns la o părere unanimă. Apostolul Pavel a insistat mult că acest lucru nu era necesar şi s-a ţinut un sinod la Ierusalim, la care au participat toţi cei doisprezece. Sinodul a fost condus de Sf. Iacob, conducătorul bisericii din Ierusalim. Prin călăuzirea Sfântului Duh, Apostolii au hotărât că noii creştini nu trebuia să fie tăiaţi împrejur sau să ţină toată legea lui Moise. După rezolvarea acestei neînţelegeri, Biserica a continuat să se răspândească şi să înflorească printre Neamuri. Ierusalimul a fost distrus în anul 70 de oştile romane, iar noile centre creştine au devenit Antiohia, Roma şi Alexandria.

Rezolvarea disputelor

Când Apostolii s-au întâlnit într-un sinod care era mai presus de opiniile lor personale, ei au stabilit un principiu care avea să călăuzească Biserica de-a lungul veacurilor. Nici unul dintre Apostoli nu era infailibil, şi nici vreunul dintre episcopii numiţi ca urmaşi. Totuşi, întrunindu-se în sinoade sub călăuzirea Sfântului Duh, episcopii întregii Biserici au proclamat, în şapte ocazii diferite, învăţături şi canoane (reguli) care poartă sigiliul Sfântului Duh şi care au greutate mai mare decât cuvântul oricăruia dintre episcopi. Controversa legată de evrei şi Neamuri a fost prima dintr-o serie de dispute despărţitoare, care au fost de regulă iscate de învăţături greşite şi care au ameninţat unitatea Bisericii, una dintre cele patru trăsături fundamentale ale ei. Datorită sfintelor sinoade, care au vorbit cu autoritatea Duhului pentru întreaga Biserică, aceste dispute nu au reuşit niciodată să rupă unitatea Bisericii.

Alcătuirea închinării creştine

În primii o sută de ani, Biserica iniţială a trecut prin schimbări profunde în ceea ce priveşte închinarea (cultul). La început, Cina cea de Taină – frângerea pâinii – era săvârşită seara imediat după masa comună. În primii ani, toate cele pentru învăţătură şi îndemn, care îmbracă acum partea centrală a Liturghiei, aveau loc separat de Euharistia din sinagogă. În timp, acei iudei care nu îl acceptaseră pe Hristos ca Mesia au început să aibă o atitudine dură faţă de evreii care îl primiseră pe Hristos şi în cele din urmă nu i-au mai lăsat să se închine în sinagogă. Această schimbare de esenţă a condus la structura de bază pe care o are astăzi Sfânta Liturghie: rugăciuni de iertare, laude către Dumnezeu, citirea Scripturii şi o predică (caracteristicile liturgice au provenit direct din sinagogă). Acestea sunt acum urmate de frângerea pâinii şi de împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Atunci când Euharistia a încetat să mai fie săvârşită seara, creştinii au început să postească înainte de a participa la ea.

Ce anume ţine Biserica unită?

Spre deosebire de alte credinţe, Creştinătatea ortodoxă nu apelează la birocraţie, ierarhie sau documente oficiale pentru a oferi o direcţie Bisericii. Inima Ortodoxiei este chiar închinarea la Dumnezeu – Euharistia şi săvârşirea Sfintelor Taine. Pentru acest motiv, orice istorie adevărată a Bisericii trebuie să includă formarea Liturghiei, însă trebuie evitată cursa abordării unei viziuni cauzale, aşa cum fac unii istorici astăzi. Istoria Liturghiei nu este o succesiune întâmplătoare de adăugări şi modificări, ci lucrarea continuă a Sfântului Duh care călăuzeşte Sfânta Biserică de-a lungul veacurilor, într-o închinare sfântă şi dreaptă la Dumnezeu. Ne închinăm nu cum credem noi că este mai bine, ci aşa cum vrea Dumnezeu să i ne închinăm.

Perioada mucenicilor

Perioada de după moartea celor doisprezece Apostoli este deseori numită Perioada Martirilor. Dat fiind că veştile despre Credinţă se răspândeau foarte repede, reacţia imediată a lui Satana a fost să instrumenteze stârpirea sângeroasă şi totală a Creştinismului. Este uimitor faptul că, în ciuda tuturor piedicilor, creştinii au continuat să se întâlnească în Ziua Domnului. Deseori se întâlneau într-alt loc, pentru că dacă erau descoperiţi, erau omorâţi. Mulţi creştini, refuzând să se lepede de Hristos şi să se închine idolilor păgâni, chiar şi printr-un mic gest sau cuvânt, au fost omorâţi pe loc sau prin chinuri groaznice. Domnul a folosit însă moartea lor benevolă şi suferinţele lor curajoase, alături de alte minuni, pentru a întoarce inima multor oameni către El. Departe de a distruge Biserica, prigoanele nu au făcut decât s-o întărească şi mai mult. Cei care au supravieţuit au scris numele mucenicilor în calendare pentru a le păstra vie amintirea biruinţelor lor, ducând astfel la formarea calendarului bisericesc cu sfintele sărbători.

Falsul creştinism

Încercările Bisericii au fost atât de natură duhovnicească, cât şi exterioare. Ereziile au răsărit asemenea ciupercilor, împotriva lor neexistând un consens al credinţei. Cuvântul erezie vine din grecescul hairoumai, care înseamnă a alege. Ereticii erau cei care alegeau să aibă o credinţă a lor, personală, în locul să accepte credinţa Bisericii. Gnosticii încercau să amestece creştinismul cu idealul unei înţelepciuni ascunse, gândind că mântuirea stă într-o cunoaştere ascunsă, nu în Harul lui Hristos. Iudaizatorii nu acceptau hotărârea Apostolilor că creştinii nu trebuie să asculte de legea mozaică şi semănau neîncredere şi discordie acolo unde păstorii erau prea îngăduitori cu ei şi nu îi opreau. Discipolii lui Marcion credeau că Dumnezeul Vechiului Testament nu este acelaşi cu Tatăl lui Iisus Hristos. Maniheii credeau că materia fizică este rea şi că numai duhul este bun. Montaniştii respingeau ierarhia Bisericii, punând accent pe fenomene spirituale spectaculoase şi propovăduind o nouă eră a Duhului Sfânt. Sabelienii învăţau că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt doar trei „chipuri” pe care Dumnezeu le-a purtat de-a lungul timpului, când a făcut diferite lucruri; ei respingeau învăţătura despre Sfânta Treime. Foarte puţine erezii din ziua de astăzi sunt originale; majoritatea sunt aceleaşi vechi rătăciri, în formă reeditată.

În mijlocul confuziei şi a tulburării iscate de mişcările eretice, Biserica lui Hristos era asemenea unei corăbii pe o mare agitată; cu toate acestea, Hristos era cârmaciul, iar provocările puse de prigoane şi erezii au fost depăşite. Prigoanele au luat sfârşit atunci când împăratul Constantin, un mare prieten al Creştinismului, i-a învins pe duşmanii lui păgâni, a preluat conducerea Imperiului Roman şi a legalizat Creştinismul (în anul 312; abia în 392 creştinismul a devenit religie de stat).