Pogorârea Duhului Sfânt

Sfântul Nicolae Velimirovici despre Pogorârea Duhului Sfânt

Când se seamana samânta, puterea caldurii si a luminii trebuie sa patrunda înauntru ca s-o faca creasca. Când se planteaza pomul, puterea vântului trebuie sa vina ca sa-l faca puternic si sa-si întareasca radacina. Când gospodarul îsi construieste casa, el cauta puterea rugaciunii, ca sa-i sfinteasca casa.

Domnul nostru Iisus Hristos a semanat samânta de cel mai mare pret în câmpul lumii acesteia. Trebuia sa vina puterea Sfântului Duh, ca sa-i dea caldura si lumina, si sa o faca sa creasca. Dumnezeu Fiul a semanat Pomul Vietii în câmpurile deserte si necultivate ale mortii. Trebuia ca vârtejul puternic al Duhului sa respire în el, ca sa întemeieze Pomul Vietii. Întelepciunea lui Dumnezeu de dinaintea vesniciei se facuse salasuri de suflete alese ale oamenilor. Puterea si întelepciunea Duhului lui Dumnezeu trebuia sa pogoare în acest salas si sa-l sfinteasca.
Mirele Dumnezeiesc Îsi alesese Mireasa Sa, Biserica sufletelor curate, si Duhul bucuriei vesnice trebuia sa pogoare ca sa uneasca cerul si pamântul cu un inel, si sa învesmânteze Mireasa în haina de nunta.

Toate urmau sa se întâmple asa cum au fost proorocite. Duhul Sfânt a fost fagaduit si Duhul Sfânt a venit. Cine putea sa fagaduiasca venirea pe pamânt a Duhului Atotputernic afara numai de Cel care stia ca Duhul va face ascultare si va veni? Si cui va putea sa dea asemenea ascultare grabnica daca nu Celui Unuia fata de care El are iubire desavârsita? O, cât de desavârsita este iubirea binevoitoare, ca sa arate ascultare desavârsita! Aceasta iubire desavârsita nu se poate arata desavârsit în nici un alt chip decât numai în ascultare desavârsita. Iubirea este cu grija mare în toata vremea si în tot ceasul, si cu dorinta si graba de a asculta pe cel iubit. Si din ascultare desavârsita vine, ca un izvor de lapte si miere, bucurie desavârsita, care face iubirea un lucru frumos.

Tatal are iubire desavârsita pentru Fiul si Duhul Sfânt; Fiul are iubire desavârsita pentru Tatal si pentru Duhul; si Duhul are iubire desavârsita pentru Tatal si pentru Fiul. Datorita acestei iubiri desavârsite, Tatal este Slujitorul grabnic al Fiului si al Duhului, tot asa cum este Fiul fata de Tatal si de Duhul, si Duhul fata de Tatal si de Fiul. Iubirea desavârsita Îl face pe Tatal slujitor desavârsit al Fiului si al Duhului; asa cum face Fiul Tatalui si Duhului, si Duhul Tatalui si Fiului. Precum nici un fel de iubire din lumea zidita nu se poate asemana cu iubirea împartasita de catre fiecare dintre Persoanele Dumnezeiesti, tot asa nici o ascultare nu poate fi asemenea ascultarii lor, Una de Cealalta Persoana. “Lucrul pe care Mi L-ai dat sa-l fac, l-am savârsit” (Ioan 17:4); “Faca-se voia Ta” (Matei 6:10). Nu arata aceste cuvinte ascultarea desavârsita a Fiului fata de Tatal? “Parinte … Eu stiam ca întotdeauna Ma asculti” (Ioan 11:41-42), a spus Domnul când l-a înviat pe Lazar; si mai târziu, El a strigat cu un prilej oarecare: “Parinte, preaslaveste-Ti numele!” Atunci a venit glas din cer: “Si L-am preaslavit si iarasi Îl voi preaslavi” (Ioan 12:28). Nu arata toate astea ascultarea desavârsita a Tatalui fata de Fiul? “Si Eu voi ruga pe Tatal si alt Mângâietor va va da voua, ca sa fie cu voi în veac” (Ioan 14:16); “Iar când va veni Mângâietorul, … Care de la Tatal purcede, Acela va marturisi despre Mine” (15:26). Si într-adevar, în a cincizecea zi dupa Înviere, Mângâietorul, Duhul adevarului, S-a pogorât peste cei carora El le fagaduise. Nu arata aceasta, ascultare desavârsita fata de Fiul?

Porunca mântuitoare pe care Apostolul Pavel o rânduieste tuturor credinciosilor: “în cinste, unii altora dati-va întâietate” (Romani 12:10), se savârseste întru desavârsirea ei între Persoanele Sfintei Treimi. Fiecare Persoana Se sârguieste sa dea cinste mai mare celorlalte doua decât Siesi; asa cum fiecare doreste, prin ascultare, sa Se faca pe Sine mai mic decât celelalte doua. Si daca nu s-ar arata aceasta nazuinta dulce si sfânta prin fiecare dintre aceste Persoane Dumnezeiasti cinstind pe celelalte doua si micsorându-Se pe Sine prin ascultare, pornind din iubirea nemarginita pe care o are fiecare Persoana fata de celelalte doua, atunci Dumnezeirea Treimica ar ajunge o Persoana fara identitate. Deci, din iubirea nemarginita pe care Duhul Sfânt o are pentru Fiul, Duhul S-a grabit sa pogoare la vremea potrivita peste Apostoli. Fiul stia cu siguranta ca Sfântul Duh Îl va asculta pe El, si de aceea El a facut fagaduinta sigura de pogorâre a Duhului peste Apostoli. “Voi însa sedeti în cetate, pâna ce va veti îmbraca cu putere de sus” (Luca 24:49), a poruncit Domnul Apostolilor Sai.

Sa nu întrebati cum a cunoscut Domnul nostru Iisus Hristos de mai înainte ca aceasta putere de sus, Duhul Sfânt, voia sa Se pogoare peste ucenicii Sai. Domnul nu numai ca stia de mai înainte aceasta, dar El stie toate celelalte care urmeaza sa se întâmple pâna la sfârsitul veacurilor si dupa acest sfârsit. Dar daca patrunzi mai adânc cu osebire în launtrul acestei întâmplari, veti vedea ca aceasta cunoastere mai dinainte si proorocire a Domnului despre pogorârea Duhului Sfânt este o cunoastere mai dinainte si o proorocire numai în masura în care se refera la fapta din afara a acelei pogorâri: nu se refera la acceptarea si vointa Duhului de a face Voia Fiului, si de a Se pogorî.

Caci înainte de a vorbi Domnul de pogorârea Duhului, El deja avea învoirea grabnica si de buna voie a Duhului la aceasta. De fapt, Duhul Sfânt vorbise prin Domnul despre pogorârea Sa. Caci nu se spune în Evanghelie ca Iisus era “plin de Duh Sfânt” (Luca 4:1)? Iar în Nazaret, Domnul nostru Iisus Hristos nu a adeverit ca se împlinise în El proorocia lui Isaia: “Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns sa binevestesc saracilor” (Luca 4:18)?
Iata ca este lamurit ca Fiul se afla în unime nedespartita cu Duhul Sfânt si cu Tatal, în împartasire desavârsita de iubire, ascultare si bucurie. Ungerea cu mir de catre Duhul dovedeste prezenta reala si vie a Duhului într-o persoana. Atunci, de unde putea Cel Uns cu Mir sa spuna ceva despre Duhul Însusi, si Duhul sa nu stie; sau sa fagaduiasca împreuna lucrare cu acest Duh, si Duhul sa nu fie de acord dinainte?

Evanghelia de astazi arata si faptul ca Duhul Sfânt se afla în Domnul Iisus, precum si faptul ca El se afla în împartasire desavârsita cu Domnul Iisus, referitor la fiecare cuvânt, fiecare lucrare si fiecare fagaduinta a Domnului. “Iar în ziua cea din urma – ziua cea mare a sarbatorii – Iisus a stat între ei si a strigat zicând: Daca înseteaza cineva, sa vina la Mine si sa bea”. Aceasta sarbatoare este Sarbatoarea Cortului, care se sarbatoreste toamna spre pomenirea zidirii corturilor din pustie din timpul calatoriei iudeilor prin pustiu. Aceasta sarbatoare era sarbatorita în luna a saptea potrivit socotelii iudaice, corespunzator lunii noastre septembrie, si era sarbatoare a bucuriei (Levitic 23:24; Deuteronom 16:13-14). S-a sarbatorit vreme de sapte zile, si ultima zi trebuie sa fi fost cu totul mareata, fiind numita “mare”. “Daca înseteaza cineva”, a strigat Domnul, “sa vina la Mine si sa bea”.

În Ierusalimul cel desert, era greu sa gasesti apa pentru multimile de oameni obisnuiti. Sacagiii carau apa de la fântâna Siloamului de la care gospodarii luau apa în vasele lor. Ce L-a îndemnat pe Domnul sa vorbeasca despre sete si apa? Probabil ca oamenii se plângeau de sete; probabil ca El Se uita la sacagiii care carau cu mare osteneala cobilitele lor grele cu apa din dealul Siloamului pâna pe dealul Moriah, unde se afla Templul; sau probabil situatia ca era ziua cea din urma, si Domnul a vrut sa foloseasca timpul ca sa aduca ideea setei duhovnicesti oamenilor cu inimi învârtosate, si ca sa le dea lor bautura duhovniceasca. Domnul spusese femeii samarinence: “Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta în veac” (Ioan 4:14). Si El Se gândeste acum la aceeasi apa datatoare de viata, duhovniceasca, întrucât El cheama pe fiecare om însetat: “sa vina la Mine si sa bea!” “Cel care crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apa vie vor curge din pântecele lui.” (Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau sa-L primeasca acei ce cred în El. Caci înca nu era (dat) Duhul, pentru ca Iisus înca nu fusese preaslavit.)

Mai presus de toate Domnul arata nevoia credintei în El. El a fagaduit rasplata numai celor care au o credinta în El, si asta înseamna numai precum “a scris Scriptura”. Oamenii nu vor crede în El ca într-unul dintre prooroci; caci iata, toti proorocii au proorocit despre El. Nici nu va fi privit ca un al doilea Ilie sau Ioan Botezatorul.
Ilie si Ioan Botezatorul au fost numai slujitori ai lui Dumnezeu si înaintemergatori ai Domnului. Sfânta Scriptura vorbeste despre El ca Fiu al lui Dumnezeu, nascut din Tatal din vesnicie si din Preasfânta Fecioara Maria în vremelnicie. Când Apostolul Petru a marturisit o asemenea credinta în El, spunând: “Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16:16), El a laudat asemenea credinta. Când cârmuitorii si carturarii au încercat sa-L puna pe El în încurcatura prin felurite întrebari fara limpezime, El i-a pus pe ei în încurcatura si le-a povestit citând din Sfânta Scriptura ca Mesia cel asteptat nu era numai Fiul lui David ci si Fiul lui Dumnezeu (Matei 22:42-45). Voia lui este sa se creada în El ca în cea mai mare descoperire a lui Dumnezeu, prin care toate celelalte descoperiri au fost înlaturate, de la prima la ultima. În afara de El, credinta este desarta, nadejdea este desarta si iubirea este fara de folos. Dar credinta adevarata în El duce la mântuire – fapt ce poate fi adeverit de catre cei care au credinta adevarata. Cum se poate întari aceasta? Din trupurile lor “râuri de apa vie vor curge”.

Prin “apa vie” se întelege aici Duhul Sfânt, dupa cum explica Evanghelistul: “Aceasta a zis-o despre Duhul”. Deci, cel care crede în Fiul lui Dumnezeu va primi Duhul lui Dumnezeu, care va veni sa se salasluiasca în el, si râul duhovnicesc, de viata datator va curge din trupul lui. Dar de ce “din pântecele (trupul) lui”? Pentru ca trupul este salasul Duhului Sfânt, în sfinti, dupa cum spune Apostolul: “Sau nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi” (I Corinteni 6:19)? Astfel Apostolul Pavel vorbeste credinciosilor, peste care Duhul Sfânt Se pogorâse deja prin credinta în Fiul lui Dumnezeu. Prin “trup” în sens mai restrâns, se întelege inima omului ca centru al vietii, atât trupesti cât si duhovnicesti. “Fiul meu”, spune înteleptul împarat, “pazeste-ti inima mai mult decât orice, caci din ea tâsneste viata” (Pilde 4:20,23). Iar proorocul David s-a rugat lui Dumnezeu: “Inima curata zideste întru mine, Dumnezeule, si duh drept înnoieste întru cele dinauntru ale mele” (Psalm 50:11). Si iarasi spune Apostolul Pavel: “A trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Sau în inimile voastre” (Galateni 4:6).
Si astfel din inima, ca din cel mai mare altar al Duhului Sfânt, curge curent de viata datator prin omul, în tot întregul lui, atât trupeste cât si duhovniceste. Urmeaza de aici faptul ca trupul credinciosului se va face o arma pentru duhul omului, si duhul omului o arma pentru Duhul Sfânt. Omul întreg va fi curatit, luminat, întarit si va fi facut fara de moarte prin acesti curenti ai Duhului, asa încât toate gândurile sale, întreaga iubire si lucrare se vor îndrepta catre viata vesnica. Curentul vietii sale va curge în vesnicie, si acela al vesniciei în viata sa.
Dar la vremea când Domnul Iisus spunea aceasta, “înca nu era (dat) Duhul, pentru ca Iisus înca nu fusese preaslavit”.

Adica: Duhul Sfânt înca nu fusese dat credinciosilor, cu toate ca El era cu Iisus. Duhul Sfânt înca nu-Si începuse lucrarea Sa în lume, întru toata plinatatea Sa si întru toata puterea Sa. Caci Domnul Iisus înca nu fusese preaslavit: jertfa Lui pentru omenire înca nu se sfârsise, si lucrarea Lui ca Mântuitor al oamenilor înca nu se sfârsise. În rânduiala mântuirii omului, Tatal este pe deplin lucrator în lume când El Îsi trimite Fiul pentru lucrarea mântuirii oamenilor; Fiul este pe deplin lucrator în savârsirea mântuirii ca Om-Dumnezeu, si Duhul Sfânt este pe deplin lucrator în întemeierea, sfintirea si continuarea lucrarii Fiului. Dar aceasta nu înseamna ca, atunci când Tatal este lucrator, Fiul si Duhul nu sunt; ca atunci când Fiul este lucrator, Tatal si Duhul nu sunt; si atunci când Duhul este lucrator, Tatal si Fiul nu sunt. În vreme ce Fiul se afla în toata plinatatea lucrarii Sale pe pamânt, Tatal si Duhul erau împreuna lucratori cu El, asa cum se vede la Botezul din apa Iordanului, si asa cum spunea Domnul Însusi: “Tatal Meu lucreaza … si Eu lucrez” (Ioan 5:17). Tatal si Fiul lucreaza împreuna si în acelasi timp. Duhul Sfânt face la fel, asa cum se vede din fagaduinta Domnului Iisus ca El va trimite Duhul, Mângâietorul ucenicilor Sai, si ca El Însusi va ramâne cu ei “în toata vremea pâna la sfârsitul lumii”.

Dumnezeirea Treimica este deofiinta si nedespartita dar, în raport cu lumea zidita, Dumnezeirea Îsi savârseste lucrarea Sa uneori în chip mai remarcabil printr-o Ipostaza Dumnezeiasca si alteori printr-o alta. Deci, atunci când Domnul Iisus a fagaduit pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli, Duhul Sfânt se afla în El, asa încât se poate spune ca fagaduinta a venit atât de la Duhul Sfânt cât si de la Fiul.

Sa vedem acum în ce chip s-a împlinit aceasta fagaduinta, si cum a avut loc pogorârea Duhului Sfânt, caruia Îi închinam noi astazi aceasta sarbatoare sfânta. “Si când a sosit ziua Cincizecimii, erau toti împreuna în acelasi loc”. La porunca Domnului lor, Apostolii au ramas în Ierusalim, si au asteptat “putere de sus” care sa le spuna ce vor urma sa faca. Ei erau uniti în suflet si în rugaciune, toti ca un singur om, ca un singur suflet. Chipul în care este multumit sufletul îi deosebeste sau îi face pe oameni asemanatori; si multumirea sufletelor tuturor Apostolilor la vremea aceea era una si aceeasi lucrare; sufletele lor erau pline de lauda a lui Dumnezeu pentru toate cele ce se întâmplasera, si cu asteptarea celor ce urmau sa se întâmple. “Si din cer, fara de veste, s-a facut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, si a umplut toata casa unde sedeau ei. Si li s-au aratat, împartite, limbi de foc si au sezut pe fiecare dintre ei. Si s-au umplut toti de Duhul Sfânt”.

Ce zgomot este acesta? Nu este zgomotul cetelor îngeresti? Nu este vuietul aripilor heruvimilor, pe care l-a auzit proorocul Iezechiel (1:24)? Oricare ar fi el, nu vine de pe pamânt, ci din cer; nu din vânturile pamântesti ci de la puterile ceresti. Acest zgomot arata pogorârea Împaratului ceresc, Sfântul Duh Mângâietorul. Duhul nu este foc, dupa cum nici porumbel nu este. El S-a aratat la Iordan “în chip de porumbel”, si acum Se arata ca un “foc”; în primul caz pentru a semnifica întreaga întelepciune si curatia Domnului Iisus, peste care S-a pogorât, si aici pentru a semnifica putere ca de foc, caldura si lumina: o putere care arde pacatul, o caldura care aprinde inima si o lumina care lumineaza mintea. Duhul nu are trup, si nu primeste nici un fel de trup, ci Se arata, potrivit trebuintei, în chip materialnic, care simbolizeaza cel mai bine sensul momentului. De ce, în aceasta împrejurare, Duhul Sfânt S-a descoperitt în chipul limbilor de foc, astfel ca s-a asezat câte o limba de foc pe fiecare dintre Apostoli, se face lesne lamurit din ceea ce urmeaza: “Si au început sa vorbeasca în alte limbi, precum le dadea lor Duhul a grai”.

Iata cum se lamureste faptul ca Duhul S-a descoperit în limbi ca de foc. Prima Sa lucrare a fost sa dea Apostolilor putere de a vorbi în limbi. De aici este limpede faptul ca, de la întemeierea Bisericii lui Hristos, Evanghelia mântuirii se adresa tuturor popoarelor pamântului, asa cum a aratat lamurit Domnul dupa Învierea Sa, poruncind ucenicilor Sai: “Mergând, învatati toate neamurile” (Matei 28:19). Pentru ca iudeii, poporul ales, Îl prigonise pe Domnul si Îl rastignise pe Cruce, Domnul cel biruitor Însusi a facut o noua alegere dintre toate popoarele de pe pamânt, zidind un nou popor ales, nu care sa aiba o singura limba ci un singur duh, un “popor sfânt, Biserica lui Dumnezeu”. Cum ar fi putut Apostolii lui Hristos sa fi mers sa învete toate neamurile daca nu ar fi cunoscut limbile lor? Deci, acesti misionari ai Evangheliei, au folosit la începutul misiunii lor prima putere, aceea de a întelege si vorbi în limbi straine. Ca oameni simpli, ei cunosteau numai limba aramaica, limba lor materna, si nici o alta limba. Daca acestia ar fi învatat multe alte limbi în chip obisnuit, când le-ar fi învatat? Nu le-ar fi trebuit viata întreaga ca sa învete atât de multe limbi câte i-a învatat pe ei într-o clipa Duhul Sfânt? Caci iata cât de multe popoare diferite erau atunci adunate în Ierusalim: “Parti si mezi si elamiti si cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea si în Capadocia, în Pont si în Asia, în Frigia si în Pamfilia, în Egipt si în partile Libiei cea de lânga Cirene, si romanii în treacat, iudei si prozeliti, cretani si arabi!” “Îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu! Si toti erau uimiti si nu se dumireau”. Vedeau înaintea lor oameni simpli, oameni cu purtare simpla, cu cautatura simpla si cu haine simple, si fiecare Îl auzea pe Dumnezeu slavit în limba sa! Cum puteau sa nu se minuneze? Cum puteau sa nu fie uimiti? Unii dintre ei, nestiind cum sa desluseasca ceea ce se întâmpla, au început sa spuna ca Apostolii erau beti. Dar, asa cum se întâmpla adesea, oamenii cinstiti par beti celor beti, si oamenii cu gândire dreapta par nebuni celor nebuni.
Legati de pamânt si beti cu de-ale pamântului – cum ar putea judeca ei altfel pe oamenii care fusesera umpluti de Duh Sfânt, si care, ca purtatori de Duh, au spus ceea ce le-a dat lor Duhul sa spuna? Oamenilor obisnuiti nu le plac surprizele, si atunci când vin surprizele acestia le întâmpina fie cu mânie fie cu batjocura.

Dar Duhul Sfânt nu este ca omul cel razboinic, care da buzna în casa altui om. El intra în casa a carei usa se deschide de bunavoie, si acolo unde El este asteptat ca Oaspete drag si îndelung asteptat. Apostolii L-au asteptat cu mult dor, si Acesta S-a pogorât peste ei si Si-a facut salas în ei. El nu S-a pogorât peste ei cu racnet de amenintare, ci cu strigat de bucurie.

O, fratii mei, cât Se bucura de tare Duhul Sfânt, cu bucurie de negrait prin cuvânt, când afla suflete curate care sunt deschise Lui si ard de dorul Lui! Cu strigat de bucurie, El Se salasluieste în ei si le da lor darurile Lui cele bogate. El intra în ei ca un foc, ca sa arda de tot ultimele ramasite ale semintei pacatului; pentru ca lumina sa-i lumineze pe ei cu lumina cea cereasca care nu apune niciodata; pentru ca fierbinteala sa-i încalzeasca pe ei cu caldura sfânta a iubirii, cu care se încalzesc cetele îngerilor în Împaratia lui Dumnezeu. Sf. Simeon Noul Teolog spune: “Precum lampa, desi este plina cu ulei si are fitil, ramâne în întuneric daca nu este aprinsa cu foc, tot asa si sufletul este stins si întunecat pâna când este atins de lumina si de harul Duhului Sfânt” (Tratate mistice 59). El a dat Apostolilor darul limbilor ca cel dintâi dar al Lui, acesta fiindu-le lor de cea mai mare trebuinta la vremea aceea.

Dar mai târziu, tot ca raspuns la nevoile misionare ale Apostolilor, El a turnat în ei si alte daruri: darul facerii de minuni, darul proorocirii, darul întelepciunii, darul vorbirii, darul îndurarii, darul pacii launtrice, darul statorniciei în credinta si în nadejde, darul iubirii de Dumnezeu si de aproapele. Duhul Sfânt a dat aceste daruri cu îmbelsugare si cu bucurie mare, nu numai Apostolilor ci si urmasilor lor si tuturor sfintilor din Biserica lui Hristos pâna în ziua de astazi, toate astea dupa nevoia si curatia oamenilor. Prin lucrarile Sale pe pamânt, Domnul Iisus a adus bucurie mare atât Tatalui cât si Duhului Sfânt. De la primele zile ale vietuirii lui Adam în Rai, Duhul Sfânt nu mai cunoscuse aceasta bucurie pe care a simtit-o în ziua Cincizecimii, când Dumnezeu Fiul a facut pentru Acesta prilejul de a fi lucrator printre oameni în toata plinatatea puterii Sale. Cu adevarat, El era lucrator în toata vremea si în tot ceasul asupra oamenilor, care erau încatusati de pacat de la caderea lui Adam în pacat pâna la Învierea lui Hristos. Dar lucrarea Lui era atunci stavilita si stingherita de pacatele oamenilor. El urma o cale strâmta printre oameni, turnând ulei din destul în lampa vietii pentru ca acesta sa nu se ispraveasca cu totul. El a lucrat si prin legile firii, si prin legile oamenilor, prin prooroci si împarati, prin artisti si întelepti – în masura în care puteau, si voiau, ca sa se lepede de ei pentru lucrarea Lui. Oriunde cadeau lacrimi de dor pentru dreptatea lui Dumnezeu în tarâna pamântului, aceasta era din caldura cu care El înflacara inimile oamenilor. Oricând un om întelept avea o strafulgerare a cunoasterii Celuia Unul, Dumnezeu Cel Fara de Moarte, aceasta era scânteia Lui în sufletul omului. Oricând un artist cânta, ori cioplea ori picta, vreo alegorie a vietii care, în vreun chip, deschidea ochii omenirii oarbe ca sa vada adevarul Dumnezeiesc, acolo El atingea duhul omului cu suflarea Lui datatoare de viata.

Ori de câte ori omul care este cu adevarat demn, cu credinta în Dumnezeu si jertfelnic, a aparat dreptatea si adevarul prigonit, acolo El a turnat puterea Sa în inima omului. Dar aceasta se întâmpla fara însufletire ori bucurie mare. Acestea fusesera numai farâmituri aruncate întemnitatilor celor flamânzi. Cu toate acestea, atunci când Domnul Iisus a nimicit iadul pacatului si al mortii, si a adus pe cei doisprezece Apostoli ai Sai înaintea Duhului Sfânt ca doisprezece slujitori minunati, împaratesti, atunci Dumnezeu Duhul, cu un strigat de bucurie si în plinatatea puterii Sale, Si-a facut salas în ei. Duhul Sfânt, care era înca mâhnit de pacatul lui Adam, a început înca o data lucrarea Lui nestrâmtorata a puterii si însufletirii între oameni. Pentru o mai buna întelegere, va poate ajuta aceasta asemanare: soarele straluceste iarna si primavara, dar lumina si caldura lui nu poate face sa creasca nimic prin zapada iernii. Cu toate acestea, acelasi soare, care trimite aceeasi caldura si lumina, face sa încolteasca si sa creasca toate semintele semanate. Oamenii de stiinta ne spun ca partea pamântului, acolo unde este iarna, se îndeparteaza de soare, ca zonele acoperite cu zapada sunt asezate mai departe de soare, si ca acestea primesc lumina soarelui în plan înclinat, si razele nu ajung nemijlocit. Primavara, acea parte a pamântului se întoarce înspre soare, zonele acoperite cu zapada se apropie de soare, si lumina si caldura soarelui ajung ca raze directe.

De la Adam pâna la Hristos, sufletele oamenilor erau ca pamântul iarna. Duhul Sfânt dadea lumina si caldura dar, din pricina rasucirii pacatoase a sufletului omului, si a îndepartarii lui de Dumnezeu, acesta a ramas înghetat, si nici un fel de roada nu putea înmuguri si creste din acesta. Domnul Iisus a îndreptat sufletul omului si l-a adus aproape de Dumnezeu, a curatit gheata si zapada de pe el, l-a arat si a semanat în el samânta sfânta. Si atunci Duhul Sfânt a început, precum soarele primavara, sa nasca si sa puna în priveliste, prin puterea Lui, roade dulci si minunate în câmpul sufletului omenesc. Iarna nu poate niciodata sa faca minunile cu care primavara împodobeste pamântul. Si în acelasi chip, oamenii se sucesc dinspre Duhul Sfânt, vietuind cu sufletele pacalite de gheata si zapada înselarii de sine, nu pot crede niciodata darurile minunate cu care Duhul Sfânt împodobeste pe cei care se apropie de El, si se aseaza sub razele nemijlocite ale luminii si caldurii Lui Dumnezeiesti. Cum ar putea un eschimos, care s-a nascut si a trait toata viata în gheata si zapada, sa creada calatorul din pamânturile sudice, când acesta îi vorbeste despre copaci si pomi în floare, si pajisti acoperite cu flori multicolore, si despre coline verzi? Tot la fel nici oamenii dintr-o tara îndepartata de Dumnezeu, înghetata si întunecata de pacat, nu-i credeau pe Apostoli atunci când acestia începeau sa anunte vestile de bucurie despre Dumnezeul Cel viu din cer: despre Tatal care cheama la El pe toti cei care vor sa se numeasca fiii Lui; despre Fiul lui Dumnezeu, care a venit în lume ca om, a trait printre oameni, a suferit pentru oameni, a înviat din morti întru putere si S-a înaltat întru slava; despre Duhul Sfânt, care S-a pogorât peste ei, si le-a dat lor daruri ceresti; despre tara plina de lumina, fara de moarte, din cer, de care ne desparte numai pacatul; despre curatia vietii care este cautata la noi pentru ca sa ne putem întoarce în tara noastra cea cereasca si sa ne facem însotitori si frati ai îngerilor în viata vesnica.
Unii credeau în aceste vesti pline de bucurie; altii nu. De la sfintii Apostoli au curs râuri de apa vie prin toata lumea. Unii s-au apropiat si au baut din destul din aceasta apa vie; altii nu au baut. Apostolii umblau printre oameni ca niste dumnezei, facând minuni, alinând fiecare întristare si tamaduind fiecare slabiciune, propovaduind pocainta si iertarea de pacate.

Unii i-au primit cu bucurie, dar altii i-au prigonit cu mânie si batjocura. Cei care i-au primit au simtit împartasirea lor cu Duhul Sfânt, si lucrarea Lui în ei. Si asa Poporul Sfânt sporea ca numar, si Biserica lui Dumnezeu se latea si se întemeia în lume. Asadar samânta a încoltit si a dat roada. Asadar casa adevarului, a carei piatra de temelie era Domnul Iisus, a fost sfintita de catre Duhul Sfânt, si s-a întins în toate cele patru colturi ale pamântului, turnurile sale ajungând pâna la cele mai mari înaltimi ale cerului. Sarbatorind astazi Praznicul Sfântului Duh, care, din iubire nesfârsita pentru Dumnezeu Fiul, cu bucurie si ascultare nesfârsita, dorea sa coboare pe pamânt si sa ia în mâinile Sale atotputernice lucrarea mântuirii omului, sa pomenim în laude de înaltare pe Preasfânta Fecioara Maria, peste care Duhul Sfânt S-a pogorât mai devreme decât S-a pogorât peste Apostoli. Duhul S-a pogorât peste Apostoli ca Biserica, ca si împartasirea de un singur gând, a sfintilor, în vreme ce Duhul S-a pogorât peste Maica Domnului ca prea-aleasa. “Duhul Sfânt se va pogorî peste tine si puterea Celui Preaînalt te va umbri” (Luca 1:35), Arhanghelul Gavriil a vestit-o pe Preasfânta Fecioara.
Si ea, prin puterea Duhului Sfânt, a dat nastere Rodului Celui Preaslavit, mireasma caruia strabate cerul si pamântul, si prin care toti credinciosii sunt hraniti de la primul pâna la ultimul.

O, Preasfânta si Preacurata Maica Domnului, tu, zorii si leaganul mântuirii noastre, chipul nostru de smerenie si ascultare, ocrotitoarea si mijlocitoarea noastra înaintea tronului lui Dumnezeu, roaga-te neîncetat pentru noi, dimpreuna cu sfintii Apostoli!

Împarate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevarului, vino peste noi, si Te salasluieste întru noi, si vietuieste întru noi ca putere, lumina si caldura, ca viata a noastra si bucurie a noastra! Curateste-ne pe noi de toata întinaciunea, si Bunule, mântuieste sufletele noastre! Umple inimile noastre de bucurie si gurile noastre de laude, ca sa Te slavim dimpreuna cu Tatal si cu Fiul – Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.
(din „Predici”)

Duhul Sfânt, Mângâietorul

Sfântul Nicolae Velimirovici despre Duhul Sfânt, Mângâietorul
Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu (loan 14: 26).

Care să fie înţelesul practic al acestor cuvinte, dacă nu acela că ne este de absolută trebuinţă să ne rugăm zilnic ca să ni se trimită zilnic Duhul Sfânt, tot aşa cum zilnic ne rugăm ca să primim pâinea cea de toate zilele? Dumnezeu cu adevărat voieşte ca să ne trimită pre Duhul Sfânt în fiecare zi, dar El voieşte ca noi să ne rugăm zilnic pentru aceasta. Căci aşa cum este cu pâinea, care câteodată ne prisoseşte iar altădată ne lipseşte, aşa este şi cu Duhul Sfânt. Duhul Sfânt vine şi pleacă de la noi după cum este şi râvna sau trândăvia noastră la rugăciune, după cum sunt şi faptele noastre bune sau răbdarea noastră. De aceea a rânduit Biserica ca Sfintele Slujbe ale dimineţii să înceapă cu chemarea Duhului Sfânt: împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, vino şi Te sălăşluieşte întru noi! Şi numai după aceea este rânduită cererea: Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi! De ce? Pentru că, fără Duhul Sfânt, noi nici măcar nu am şti cum să folosim pâinea cea de toate zilele cum se cuvine, adică în scopul mântuirii.

Acela vă va învăţa toate. Adică, ziua şi noaptea, în orice împrejurare s-ar afla omul, El îl călăuzeşte, îl sfătuieşte, îl învaţă ce şi cum să gândească, ce trebuie să spună, şi ce trebuie să facă. Pentru aceasta să-l implorăm pe Dumnezeu ca să ne trimită Duhul Sfânt şi pentru nimic altceva, şi El însuşi, Duhul, ne va aduce nouă tot ceea ce ne lipseşte la orice moment dat. Când Duhul Sfânt Se pogoară asupra noastră, noi atunci cunoaştem toate, înţelegem toate, şi suntem în stare să lucrăm toate cele câte ne sunt de folos, nouă şi altora.

Şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu. Adică: «Să nu vă fie teamă că aţi putea uita învăţătura Mea şi cuvintele Mele către voi. Duhul Sfânt ştie toate câte sunt ale Mele, şi atunci când Se va pogorî în voi, toată învăţătura Mea întru voi va fi, împreună cu El.»

O Stăpâne Doamne Duhule Sfinte, îndură-Te şi Te pogoară peste noi, nu după vrednicia noastră, ci după vrednicia Stăpânului şi Domnului nostru Iisus Hristos, şi După marea Ta iubire de oameni, căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumită în veci, Amin.

Despre mărturia Duhului Sfânt
Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine(Ioan 15: 26).

Dumnezeu Fiul L-a trimis pe Dumnezeu Duhul Sfânt în lume ca să mărturisească despre El până la sfârşitul veacurilor. Acela va mărturisi despre Mine. Dar cum va mărturisi Dumnezeu Duhul depsre Dumnezeu Fiul? Dumnezeu Duhul va mărturisi despre El în multe feluri:

Prin atragerea sufletelor oamenilor către Biserica lui Hristos;
Prin descoperirea faţă de oameni a înţelesului Sfintelor Scripturi;
Prin conducerea minţilor oamenilor la Sfintele Porunci ale lui Hristos şi la împlinirea lor cu fapta;
Prin dăruirea de căldură, prospeţime, putere şi blîndeţe rostirii cuvintelor lui Hristos;
Prin convertirea celor ce se pocăiesc la calea dreptăţii;
Prin împlinirea tuturor făgăduinţelor şi prorociilor făcute de Hristos oamenilor, neamurilor, şi Bisericii lui Dumnezeu;
Prin întărirea Bisericii lui Hristos şi păstrarea ei tare împotriva tuturor furtunilor timpului şi tuturor relelor aduse de demoni şi slugile lor de-a lungul timpurilor.

Duhul, Cel Care lucrează în felurile înşiruite mai sus şi în multe nenumărate altele, este Duhul lui Dumnezeu, Duhul Adevărului, blând, de viaţă-facător şi atotputernic. Nici unul dintre cuvintele Mântuitorului nu merge în pofida Duhului lui Dumnezeu, iar Duhul lui Dumnezeu nu merge niciodată şi nicicum în pofida măcar a unui singur cuvânt al lui Hristos. De aceea, când Duhul lui Dumnezeu binevoieşte să se sălăşluiască în inima vreunui om, acel om se înviorează şi se face martor adevărat a toate cele pe care Stăpânul Hristos le-a grăit şi le-a lucrat. Atunci acel om are o credinţă plină de bucurie şi de neclintit. Căci cum ar putea el să nu-L creadă pe cel mai mare şi mai statornic Martor şi împreună Lucrător în toate cuvintele, minunile şi lucrările lui Hristos?

Astfel, fraţilor, să ne rugăm mai înainte şi mai presus de toate ca acest Martor şi împreună Lucrător, adică Sfântul şi Atotputernicul Duh al Domnului, să vină şi să se sălăşluiască în inimile noastre, astfel încât credinţa noastră să se facă şi ea vie, fericită, şi de neclintit.

O Doamne Duhule Sfinte, Duhul Adevărului, vino şi Te sălăşluieşte întru noi, căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumită în veci, Amin.

(din Vieţile Sfinţilor însoţite de Cântări, Cugetări, Luări aminte şi Predici pentru fiecare zi a anului)

Predică la Vindecarea Slăbănogului

Sfântul Nicolae Velimirovici – Predică la Vindecarea Slăbănogului

Duminica trecută am ascultat pericopa Evanghelică despre tăria minunată a arătării măreţe şi puternice a lui Hristos. Natanael, care a pus la îndoială cuvintele Apostolului Filip, că îndelung aşteptatul Mesia S-ar fi arătat în lume, şi aceasta în persoana lui Iisus din Nazaret – tot Natanael, de îndată ce a ajuns înaintea Domnului, L-a recunoscut îndată, şi L-a mărturisit atât ca Fiu al lui Dumnezeu, cât şi ca Împărat al lui Israel. Evanghelia de astăzi vorbeşte despre ostenelile mari şi luptele oamenilor cu credinţă adevărată, pentru a veni înaintea Domnului Hristos.
Patru oameni purtau pe o rudenie de-a lor sau pe un prieten, care era bolnav de paralizie – ducându-l pe patul său, el fiind foarte slab şi lipsit de ajutor. Ei au încercat fără să izbutească, să străbată prin mulţimea deasă de oameni, pentru a ajunge lângă Domnul şi, neizbutind, s-au urcat pe acoperişul casei, l-au desfăcut şi, cu osteneală multă, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul şi l-au aşezat la picioarele Vindecătorului făcător de minuni. Aceasta era măsura credinţei lor în Hristos.
Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Domnul nu a auzit credinţa lor spusă în cuvinte, dar El a văzut aceasta. Ochii Lui duhovniceşti au pătruns până în adâncurile cele mai ascunse ale inimii omeneşti şi, privind aceste adâncuri, a văzut această credinţă. Cu ochii Săi trupeşti, El văzuse şi cunoscuse ostenelile şi strădaniile lor, pentru a aduce omul bolnav înaintea Lui. Atunci, credinţa lor era vădită atât vederii duhovniceşti a Domnului, cât şi ochilor Lui trupeşti.
Necredinţa cărturarilor care erau de faţă la această întâmplare, era de asemenea vădită pentru Domnul. Ei cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel – el huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai Dumnezeu? Şi îndată cunoscând Iisus cu duhul Lui că aşa cugetau ei în sine, a început să-i mustre cu blândeţe pentru aceasta: “De ce cugetaţi acestea în inimile voastre?” Domnul, în judecata Sa limpede, citeşte inimile necurate cu aceeaşi lesniciune cu care le citeşte pe cele curate. Aşa cum a văzut de îndată inima curată a lui Natanael, în care nu se afla vicleşug, tot la fel şi aici, El vede de îndată şi cu limpezime inimile cărturarilor, care erau pline de vicleşug. Pentru a le arăta că El are putere atât asupra trupurilor, cât şi asupra sufletelor oamenilor, atât ca să ierte păcatele, cât şi ca să vindece trupul cel slăbănog, Domnul spune paraliticului: “Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta.” La o poruncă atât de hotărâtă, slăbăngol s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.
Iată cât de multe puteri minunate arată Domnul deodată:
• El vede în inimile oamenilor şi deluşeşte credinţa în unii şi vicleşugul în alţii.
• El iartă sufletului păcatul său, făcându-l sănătos şi curat de boala şi de slăbiciunea sa.
• El redă sănătatea trupului slăbănog şi paralizat prin puterea cuvintelor Sale.
O, cât de măreaţă şi înfricoşătoare, minunată şi dătătoare de sănătate este arătarea Dumnezeului Celui viu!
Dar noi trebuie să venim şi să stăm înaintea Dumnezeului Celui viu. Acesta este lucrul de cea mai mare însemnătate pe calea mântuirii: să venim cu credinţă înaintea Domnului şi să-L simţim pe El. Uneori, Domnul Însuşi vine şi Îşi descoperă harul înaintea noastră, când El a venit la Marta şi Maria în Betania, când S-a arătat pe neaşteptate Apostolului Pavel, pe drum sau altor Apostoli pe Marea Galileii şi pe drumul spre Emaus, înlăuntrul uşilor încuiate, ori Mariei Magdalena în grădină, ori multor sfinţi în vise şi vedenii. Uneori, oamenii au fost aduşi înaintea Domnului de către Apostoli, aşa cum Andrei l-a adus pe Simon Petru şi Filip l-a adus pe Natanael şi aşa cum urmaşii Apostolilor şi misionarii au adus mii şi milioane de credincioşi la Domnul şi tot aşa cum un credincios a adus pe un altul. În sfârşit, uneori chiar oamenii se ostenesc din toate puterile lor, ca să ajungă înaintea Domnului, aşa cum s-a întâmplat cu aceşti patru oameni, care au desfăcut acoperişul casei pentru a aduce înaintea Domnului pe slăbănog. În aceste trei chipuri oamenii se pot simţi înaintea Domnului. Noi trebuie să ne silim şi să stăruim ca să ajungem înaintea Domnului şi pentru ca Dumnezeu să ne primească în preajma Sa şi să ne lumineze. De aceea, noi trebuie să luăm aceste trei căi în ordine inversă, adică noi trebuie, cu credinţă şi cu osârdie, să facem tot ceea ce ne stă în putinţă pentru a ajunge la Dumnezeu; apoi trebuie să urmăm chemarea şi îndrumările Sfintei Biserici apostolice şi ale Părinţilor şi Învăţătorilor Bisericii; şi, în cele din urmă, numai după împlinirea primelor două condiţii, trebuie, cu rugăciune şi nădejde, să aşteptăm ca Dumnezeu să ne aducă la El şi, prin Duhul Său, să ne lumineze, să ne întărească, să ne vindece şi să ne mântuiască.
Cât de mari trebuie să fie strădaniile noastre pentru a deschide calea către Duhul lui Dumnezeu, ni se arată în chipul cel mai lămurit, în exemplul acestor patru oameni, care nu s-au dat înapoi de la urcarea pe acoperiş, nu i-a oprit nici ruşinea, nici frica, pentru a-l aduce pe prietenul lor bolnav înaintea Dumnezeului Celui viu, pe deasupra, prin acoperiş. Acest exemplu de osârdie este asemănător – dacă nu cumva mai mare – aceluia al văduvei care s-a rugat stăruitor, de judecătorul cel nedrept, ca să-i facă dreptate faţă de potrivnicul ei (Luca 18:1-5). Aceasta înseamnă împlinirea poruncii Domnului, ca să strige la Dumnezeu ziua şi noaptea şi Dumnezeu îi va auzi pe ei. Aceasta este o dovadă a adevărului altei porunci a lui Dumnezeu: “Bateţi şi vi se va deschide” (Matei 7:7). În sfârşit, aceasta este desluşirea cuvintelor uimitoare ale lui Hristos: “Împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea.” (Matei 11:12). Atunci, Domnul le cere următorilor Săi credincioşi, ca ei să facă tot ceea ce le stă în putinţă, ca ei să se silească cu toată puterea lor, să fie lucrători câtă vreme au lumină, să se roage fără încetare, să ceară, să caute, să bată, să postească şi să facă fapte de milostenie fără de număr – toate acestea să le facă pentru ca să li se deschidă lor Împărăţia cerurilor – prin simţirea lui Dumnezeu cea măreaţă, înfricoşătoare şi dătătoare de viaţă. Domnul spune: “Privegheaţi, dar, în toată vremea, rugându-vă, ca să vă întăriţi . şi să staţi înaintea Fiului Omului” (Luca 21:36). Să fiţi cu trezvie şi cu mare purtare de grijă faţă de inima voastră, ca să nu se deschidă aceasta faţă de pământ; privegheaţi asupra gândurilor voastre, ca acestea să nu vă îndepărteze de Dumnezeu; fiţi cu purtare de grijă faţă de lucrările voastre, ca să vă înmulţiţi talantul şi ca acesta să nu se împuţineze sau să piară cu totul; aveţi grijă de zilele voastre, ca să nu vină moartea asupra voastră pe neştiute şi să nu vă prindă nepocăiţi de păcatele voastre. Aceasta este credinţa noastră Ortodoxă: lucrătoare, rugătoare şi păzitoare, pătrunsă până în adâncuri de lacrimi şi osârdie. Nici o altă credinţă nu cere atâta osârdie din partea credincioşilor săi, ca să se învrednicească să stea înaintea Fiului lui Dumnezeu. Aceasta spune despre aceste stăruinţe lumii întregi, dar Domnul şi Mântuitorul nostru Însuşi le-a cerut pe acestea credincioşilor şi Biserica le repetă într-una, de-a lungul veacurilor, din neam în neam, arătând credincioşilor numărul tot mai mare de luptători duhovniceşti, care au împlinit legea lui Hristos şi li s-a dat slavă şi putere de negrăit prin cuvânt, atât în cer, cât şi pe pământ.
Dar, pe de altă parte, trebuie să nu ne înşelăm pe noi înşine, crezând că toate nevoinţele şi osârdia omului aduc în sine mântuirea. Nu trebuie să ne închipuim că numai prin nevoinţele şi osârdia sa, omul va fi în stare să ajungă înaintea Dumnezeului Celui viu. Dacă nu este după Voia lui Dumnezeu, nici un om muritor nu poate să ajungă vreodată să stea înaintea feţei lui Dumnezeu. Pentru că Domnul Însuşi, care a menit această întreagă osârdie şi nevoinţe, spune în altă parte: “Când veţi face toate cele poruncite vouă. Să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17:10). Şi în alt loc: “Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l va trage Tatăl” (Ioan 6:44). Şi iarăşi: “Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5). Şi iarăşi, în alt loc: “Prin har sunteţi mântuiţi” (Efeseni 2:5). Ce mai putem spune după toate astea? Să spunem că toată sârguinţa noastră pentru mântuire este în zadar? Să stăm nemişcaţi şi să aşteptăm ca Domnul Însuşi să ne aşeze, prin puterea Sa, înaintea feţei Sale? Nu spune chiar Proorocul Isaia: “Toate faptele dreptăţii noastre ca un veşmânt întinat” (Isaia 64:6)? Să lepădăm, atunci, toată strădania şi nevoinţele noastre? Atunci n-am ajunge şi noi întocmai ca şi sluga care a săpat şi a ascuns în pământ talantul domnului şi, pentru aceasta, stăpânul său i-a strigat: “Slugă vicleană şi leneşă!” (Matei 25:26). Noi trebuie să ne păstrăm mintea limpede şi să ne străduim să împlinim poruncile lămurite ale Domnului. Noi trebuie să ne străduim din toate puterile noastre, dar stă numai în puterea lui Dumnezeu să ne binecuvânteze strădaniile şi să ne aducă înaintea Sa. Apostolul Pavel a venit aici cu o lămurire minunată, când a zis: “Eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. Astfel, nici cel ce sădeşte nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu, Care face să crească.” (I Corinteni 3:6-7). Atunci, totul depinde de Dumnezeu – de puterea, înţelepciunea şi milostivirea Lui. Cu toate acestea, noi trebuie să plantăm şi să udăm şi nu trebuie să cutezăm să ne lepădăm de datoria noastră fără să fim în primejdia pierzării veşnice.
Este de datoria agricultorului să planteze şi să ude, dar depinde de puterea, înţelepciunea şi mila lui Dumnezeu dacă seminţele vor încolţi, vor creşte şi vor da roadă.
Este de datoria omului de ştiinţă să examineze şi să cerceteze, dar depinde de puterea, înţelepciunea şi mila lui Dumnezeu dacă cunoaşterea i se va descoperi lui, sau nu.
Este de datoria părinţilor să-şi crească şi să-şi educe copiii în frica lui Dumnezeu, dar depinde de puterea, înţelepciunea şi milostivirea lui Dumnezeu dacă aceşti copii vor trăi mai mult sau mai puţin.
Este de datoria preoţilor să-i înveţe, să le dea cunoştinţe, şi să-i îndrume pe credincioşi, dar depinde de puterea, înţelepciunea şi mila lui Dumnezeu dacă strădaniile preoţilor vor aduce roadă sau nu.
Este de datoria noastră, a tuturor, să ne străduim şi să ne silim, ca să ne învrednicim să stăm înaintea Fiului lui Dumnezeu, dar depinde de puterea, înţelepciunea şi mila lui Dumnezeu dacă vom fi primiţi sau nu de Domnul.
Dar noi nu trebuie să ne străduim fără să avem nădejde în milostivirea lui Dumnezeu. Toată silinţa noastră să ne fie luminată de nădejdea că Domnul este cu noi şi că El ne va primi în lumina înfăţişării Sale. Nu se află nici un izvor mai adânc şi mai nesecat, decât izvorul milostivirii lui Dumnezeu. Când fiul rătăcitor s-a pocăit după căderea lui îngrozitoare până la treapta porcilor, tatăl său cel milostiv a mers să-l întâmpine, l-a îmbrăţişat şi l-a iertat. Dumnezeu este neobosit în alergarea Lui, ca să-i întâmpine pe copiii Săi cei pocăiţi. El Îşi întinde mâna către toţi cei care se întorc cu faţa către Dumnezeu. “Tins-am mâinile Mele în toată vremea către un popor răzvrătit.” (Isaia 65:2), a spus Domnul către evrei. Aşadar, când Domnul Îşi întinde mâna Sa către cei răzvrătiţi, cum să nu fie El ascultător? Ascultătorul prooroc David spune: “Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clatin.” (Psalm 15:8). Atunci, Domnul nu tăgăduieşte să se arate înaintea celor care se străduiesc pentru mântuirea lor.
De aceea, să nu socotim strădaniile noastre că sunt în deşert, aşa cum fac cei lipsiţi de Dumnezeu şi cei care se află în deznădejde, ci, atunci când ne ostenim şi facem cele mai mari osteneli cu putinţă, nădăjduim în mila lui Dumnezeu. Să ne sporim ostenelile în timpul Postului Mare, aşa cum ne învaţă Sfânta Biserică. Pe calea aceasta a noastră, să ne lumineze exemplul celor patru credincioşi care s-au urcat pe acoperiş şi l-au desfăcut şi au lăsat în jos, înaintea Domnului, patul în care zăcea slăbănogul cel paralitic. Dacă o cincime din sufletul nostru este paralizată sau bolnavă, să ne grăbim dimpreună cu celelalte patru cincimi sănătoase înaintea Domnului şi El va da sănătate părţii din lăuntrul nostru, care este bolnavă. Dacă unul dintre simţurile noastre s-a smintit de lumea aceasta şi s-a îmbolnăvit din pricina tulburării prea mari, să ne repezim cu celelalte patru simţuri înaintea Domnului, pentru ca El să se milostivească de simţul nostru bolnav şi să-l vindece. Când o porţiune a trupului se îmbolnăveşte, doctorul recomandă două feluri de îngrijire: purtare de grijă şi hrănirea restului trupului, astfel încât porţiunea sănătoasă să ajungă mai puternică şi mai sănătoasă, şi să poată rezista astfel bolii din porţiunea care este bolnavă. La fel este şi cu sufletele noastre. Dacă în minţile noastre se află îndoială, să luptăm cu osârdie în inimă şi în suflet, pentru a ne întări credinţa şi, cu ajutorul Domnului, să se vindece şi să se întărească mintea noastră bolnavă. Dacă am păcătuit uitând de rugăciune, să ne grăbim să facem fapte de milostenie, să ne restabilim cucernicia pierdută – şi de la capăt.
Şi Domnul va vedea credinţa noastră, şi ostenelile, şi strădania noastră şi ne va milui pe noi. Şi El, în milostivirea Lui nesfârşită, ne va primi la El, în duhul acela fără de moarte şi de viaţă dătător, prin care cete nenumărate de îngeri şi armate întregi de sfinţi primesc viaţă, primesc putere şi bucurie. Slăvit şi lăudat fie Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.
(din “Predici”)

Despre încercarea lui Toma

Sfântul Nicolae Velimirovici despre încercarea lui Toma
Domnul meu şi Dumnezeul meu (Ioan 20: 28)

Când Maria Magdalena a auzit glasul Celui înviat cu inima ei, ea a strigat: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Când Saul a văzut lumina orbitoare de pe drumul Damascului şi a auzit cuvintele Celui înviat, el a adeverit: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Când păgânii, uluiţi, vedeau cum mii de nenumărate mii de mucenici merg cu bucurie la chinuri, şi îi întrebau Cine este Acest Hristos pentru care sunt fericiţi să moară, ei răspundeau într-un glas: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Când înţelepţii lumii acesteia ridiculizau oştirile de nevoitori ai pustiei văzute sau gândite întrebându-i Cine este Acela pentru care iau asupra lor o viaţă atât de groaznică, ei cu toţii răspundeau cu acest răspuns: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Când batjocoritorii îşi râdeau de fecioarele care se închinaseră lui Dumnezeu, întrebându-le Cine este Acela pentru care au renunţat ele la căsătorie, ele toate răspundeau la fel: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Când zgârciţii, uluiţi, îi întrebau pe cei bogaţi pentru Cine şi-au împărţit ei toate averile săracilor facându-se ei înşişi mai săraci decât toţi, aceştia răspundeau întotdeauna la fel: Domnul meu şi Dumnezeul meu!

Unii L-au văzut şi au zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Alţii doar L-au auzit şi au zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Alţii numai L-au simţit şi au zis: Domnul meu şi Dumneueul meu! Alţii I-au văzut prezenţa doar din ţesătura evenimentelor şi destinele personale ale oamenilor şi popoarelor şi au zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Alţii I-au
simţit prezenţa în propriile lor vieţi şi au strigat: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Unii doar L-au recunoscut după vreun singur semn, în vieţile lor sau ale altora, şi au strigat: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Iar unii au auzit doar despre El de la alţii şi au strigat: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Cu adevărat, aceştia din urmă sunt cei mai binecuvîntaţi!

Să strigăm şi noi fraţilor, din toată inima, indiferent pe ce cale am ajuns să recunoaştem prezenţa Lui în vieţile noastre, sau cum am ajuns să aflăm despre El: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Căci Domnului Dumnezeului nostru se cuvine toată slava şi mulţumită în veci.

Despre experienţa personală a Sfinţilor Apostoli
Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii, – Şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă -, Ce am văzut şi am auzit, vă vestim şi vouă (I Ioan 1: 1-3).

Iată, aceasta este predicarea apostolică! Apostolii nu grăiesc ca înţelepţii acestei lumi sau ca filozofii, şi mai puţin ca teoreticienii care fac supoziţii despre lucruri în scopul de a afla ceva. Apostolii grăiesc despre acelea pe care nu le-au căutat, dar care pe neaşteptate i-a înconjurat, despre lucruri pe care nu le-au descoperit ei ci care, aşa zicând, i-au descoperit ele pe apostoli, şi i-au cucerit! Apostolii nu erau oameni care să se fi ocupat cu investigări spirituale, sau psihologice, şi cu atât mai puţin de spiritism. Ei erau oameni simpli, în cea mai mare măsură ocupaţia lor era pescuitul – o ocupaţie cât se poate de practică, de experenţială. Pe când pescuiau, de ei S-a apropiat Dumnezeu-Omul Care treptat şi cu grijă i-a atras spre o nouă chemare în slujba Lui. La început ei nu au crezut în El, dar treptat şi cu grijă, întrebându-se mult, ezitând şi chiar îndoindu-se, ei au venit către El şi L-au recunoscut. Doar după ce L-au văzut de multe ori cu proprii lor ochi, şi numai după ce L-au examinat şi L-au simţit cu propriile lor mâini, au crezut Apostolii în Hristos Domnul, Om şi Dumnezeu. Ceea ce ei au trăit era suprafiresc, dar metoda lor de recunoaştere a acestui suprafiresc a fost cu totul senzorială, învăţată prin vederea nemijlocită, materială, pozitivă. Nici un învăţat contemporan nu ar putea folosi o metodă mai pozitivă de cunoaştere a lui Hristos. Apostolii au fost martorii nemijlociţi nu doar ai unei singure minuni, ci a nenumărate minuni. Ei au auzit cu urechile lor nu doar o singură învăţătură, ci atât de multe, încât lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris (loan 21: 25) despre ele. Timp de patruzeci de zile după înviere, ei L-au văzut cu ochii lor pe Domnul înviat: ei au umblat pe cale împreună cu El, au vorbit cu El, au mâncat cu El, şi I-au pipăit coasta şi L-au atins cu mâinile lor. într-un cuvânt, ei L-au cunoscut prin mii de împrejurări şi experienţe minunate de prima mână, prin care ei au învăţat şi au adeverit un fapt mare şi suprem, anume că Hristos este Dumnezeu şi Omul, Fiul Dumnezeului Celui Viu, Mântuitorul omenirii Cel iubitor de oameni, şi Judecătorul Atotputernic al viilor şi al morţilor.

O Stăpâne Doamne lisuse Hristoase, Carele ai înviat a treia zi din mormânt, întăreşte în noi credinţa şi focul iubirii de Tine, precum şi întru Sfinţii Apostoli acestea ai binevoit, căci Ţie se cuvine slava şi mulţumită în veci.

Despre mărturia celor vrednici de crezare
Pentru că noi…am văzut slava Lui cu ochii noştri (II Petru l: 16).

Când Sfinţii Apostoli vorbesc despre Slăvită Înviere a Domnului nostru ei vorbesc întotdeauna la plural. Căci fiecare dintre ei, dând mărturia lui, o dă şi pe a tuturor celorlalţi. Astfel, Apostolul Petru scrie: Pentru că noi v-am adus la cunoştinţă puterea Domnului nostru Iisus Hristos şi venirea Lui nu luându-ne după basme meşteşugite, ci fiindcă am văzut salva Lui cu ochii noştri (II Petru 1:16). Natanail nu a voit să creadă doar din auzite. De aceea Apostolul Filip l-a invitat pe Natanail să vină şi să vadă (Ioan 1: 46). Natanail a venit, a văzut şi a crezut. Aşa a fost şi cu ceilalţi apostoli: până ce nu s-au apropiat de Hristos, până ce nu au auzit, şi până ce nu au văzut, ei nu au voit să creadă. Miturile şi basmele cele isteţe şi meşteşugite în mod clar nu aveau nici un fel de trecere la Sfinţii Apostoli. Căci minţile lor sănătoase şi ancorate în realitate voiau fapte palpabile, iar nu poveşti.

O, fraţilor, Credinţa noastră este realitate solidă şi dovedită mereu şi mereu, de-a lungul veacurilor. Urmele paşilor lui Dumnezeu sunt vii în istoria lumii. Nimeni nu are nevoie să se îndoiască. Dovezile învierii lui Hristos sunt de neînlăturat. Nimeni nu are nevoie să deznădăjduiască de ea. Căci îndoiala şi deznădejdea sunt viermii ce se nasc din ţesătura necontenită a păcatului. Cel care luptă să nu mai păcătuiască vede limpede urmele vii ale lui Dumnezeu în lume şi recunoaşte clar învierea lui Hristos.

O Stăpâne Doamne Iisuse Hristoase, întăreşte-ne pre noi cu puterea Duhului Tău Celui Sfânt, ca să nu mai păcătuim şi orbi să nu mai fim Prezenţei Tale celei vii din lume, iar Sfântă Învierea Ta să o vedem şi să o slăvim! Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumită în veci, Amin.

(din Vieţile Sfinţilor însoţite de Cântări, Cugetări, Luări aminte şi Predici pentru fiecare zi a anului)

Despre Acela Care are putere să-Şi învieze trupul

Sfântul Nicolae Velimirovici despre Acela Care are putere să-Şi învieze trupul
Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica (Ioan 2: 19).

Aici Mântuitorul vorbeşte despre templul Trupului Său. Dărâmaţi acest templu şi în trei zile îl voi ridica! Aşa grăieşte Acela Care îşi cunoaşte puterea şi Care, potrivit acestei puteri, îşi împlineşte cuvântul! Căci trupul Lui a fost dărâmat, adică sfărâmat, împuns, îngropat în pământ şi acoperit cu întuneric timp de trei zile. Iar în a treia zi, El l-a înviat. L-a ridicat nu doar din mormânt, pe pământ, ci şi de la pământ, la cer. Astfel, El a grăit cuvântul, şi cuvântul Lui l-a împlinit cu fapta.
Dumnezeu le-a dat aşa semn evreilor, căci ei îi ceruseră semn. Şi când le-a dat semnul, semn cum nici mai fusese vreodată dat între ei, şi cum numai El putea să dea, ei nu L-au crezut, ci plini de necurată spaimă şi de toată răutatea, au şi mituit gărzile ce păziseră pe Golgota ca să jure fals şi să mintă cum că această minune nu s-a întâmplat, cum că ucenicii I-au furat trupul mort din peşteră!

Căci nici un semn nu le este de folos celor care nu vor să creadă. Evreii văzuseră cu ochii lor mulţimea minunilor lui Hristos, şi totuşi nu au vrut să creadă, ba se mai şi îndreptăţeau pe ei şi necredinţa lor zicând că El face aceste minuni cu ajutorul diavolului. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni (Matei 9 : 34). Oricine nu voieşte să creadă în bunătate nu va crede şi de ar vedea nenumărate semne pogorându-se din cer. Căci inima plină de răutate este mai nesimţită decât piatra. Mintea cea întunecată de păcat nu se poate lumina nici cu toată lumina cerurilor, care este mai luminoasă decât o mie de sori.

Dar când omul cu ajutorul lui Dumnezeu alungă răul din inima lui şi îşi curăţeşte mintea de întunericul păcatului, atunci vede nenumărate semne pe care Dumnezeu le dă celor care vor să creadă, să vadă, şi să creadă.

O, fraţilor, să nu păcătuim împotriva milostivirii lui Dumnezeu, şi să nu cădem pradă uşoară răutăţii evreilor! O, fraţilor, toate semnele deja s-au dat, şi ele toate strălucesc precum stelele de pe tăria cerului, luminâdu-i pe toţi cei care au o inimă bună şi o minte care judecă drept. O Lucrătorule de Minuni Doamne, Ţie se cuvine slava şi mulţumită în veci, Amin.
(din Vieţile Sfinţilor însoţite de Cântări, Cugetări, Luări aminte şi Predici pentru fiecare zi a anului)

Despre bucuria cea de după întristare

Sfântul Nicolae Velimirovici despre bucuria cea de după întristare
Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi (loan 16: 22).

Căci iată, tatăl urcă pe crucea răstignirii iar fiii lui în jur plâng cu amar. Dar în loc ca fiii să-l mângâie pe el, el, tatăl, este cel care puternic este să-i mângâie pe fiii lui. Cam aşa s-au întâmplat lucrurile şi cu Mântuitorul şi cu ucenicii Lui. Mergând către moartea Lui cea amară, pe Stăpânul îl îndurerează mai mult durerea ucenicilor Lui decât suferinţa pe care ştia că avea să o îndure. El îi mângâie cu nădejde nemincinoasă şi îi întăreşte cu prorocia unei noi şi minunate fapte, ce avea să se întâmple neapărat: Dar iarăşi vă voi vedea. Aceasta este prorocia învierii Lui celei preaslăvite. Căci Lui nu i S-a întâmplat niciodată ceva care să nu fi fost prorocit. Căci El nu a prorocit doar despre Sine însuşi, ci şi despre ucenicii Lui. A prorocit că ei se vor afla în strâmtorări mari, ca acelea ale femeii care naşte în cumplite dureri; dar că aşa cum femeia uită de durerile ei insuportabile după ce a dat naştere pruncului, căci se bucură că s-a născut om în lume (Ioan 16: 21), aşa va fi şi cu ei.
Căci în conştiinţa ucenicilor încă nu era cu totul limpede că Stăpânul Hristos este cu desăvârşire Dumnezeu-Om. Căci câtă vreme îl cunoscuseră ca pe un om supus suferinţei şi durerii obişnuite muritorilor, ei L-au cunoscut doar în parte; căci inimile lor se aflau încă în durerile naşterii. Dar cînd L-au văzut din nou – ridicat din morţi şi înviat, lucrând cu putere minuni mari, Stăpân atotputernic asupra pământului şi cerului, durerea şi întristarea s-a risipit din inimile lor şi în loc a răsărit biruitoare bucuria. Căci atunci Hristos a luat desăvârşitul şi adevăratul Lui Chip în inimile lor ca Dumnezeu-Om, şi atunci ei L-au cunoscut în plinătatea şi deplinătatea Lui. Doar atunci cu adevărat S-a născut Hristos în inimile lor. Aşa este şi cu noi, fraţilor: câtă vreme îl cunoaştem pe Mântuitorul doar ca pe Cel care S-a născut la Betleem şi a murit pe Golgota, noi nu-L cunoaştem decât în parte pe Mîntuitorul Hristos, Stăpânul nostru. Noi îl vom cunoaşte pe deplin doar atunci cînd îl vom cunoaşte şi ca pe Cel înviat, ca pe Biruitorul asupra morţii.

O Atotbiruitorule Stăpâne Doamne, milostiveşte-Te spre noi şi dă-ne nouă bucuria credinţei învierii Tale, cu care şi pre ucenicii Tăi i-ai bucurat, căci Ţie se cuvine slava şi mulţumită în veci, Amin.
(din Vieţile Sfinţilor însoţite de Cântări, Cugetări, Luări aminte şi Predici pentru fiecare zi a anului)

Despre cei doi Adami: cel de moarte-aducător şi Cel de Viaţă-Dătător

Sfântul Nicolae Velimirovici despre cei doi Adami: cel de moarte-aducător, şi Cel de Viaţă-Dătător
Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia (I Corinteni 15:22).

În Adam, viaţa este semănată întru ruşine; iar în Hristos, viaţa se ridică în slavă. Păcatul este de la Adam, iar dreptatea este de la Hristos. Slăbiciunea şi moartea vin de la Adam, iar puterea şi viaţa vin de la Hristos. Astfel, în Adam noi cu toţii murim. Şi astfel, în Hristos noi toţi vom învia. Acela este omul cel pământesc; pe când acesta este Omul Cel Ceresc. Acela este omul trupesc, pe când Acesta, Cel duhovnicesc. Hristos nu de dragul Său a înviat, ci de dragul nostru, precum nu de dragul Său S-a răstignit, ci de dragul nostru. Căci dacă învierea Sa nu înseamnă şi învierea noastră, atunci a Sa înviere nu este dulceaţă, ci amăreală. Unde ar fi atunci dragostea lui Dumnezeu? În ce ar mai consta atunci sensul mizerabilei noastre vieţi pe pământ? Care ar mai fi atunci scopul venirii lui Hristos pe acest pământ?

Acolo unde sfârşeşte Adam, începe Hristos. Adam sfârşeşte în mormânt, iar Hristos începe cu învierea din mormânt. Neamul lui Adam este acea sămânţă care se aruncă în pământ, putrezeşte şi moare, acea sămânţă care nu vede soarele. Este acea sămânţă care nu crede că ea poate încolţi şi scoate capul de sub pământ, spre a înflori într-o tulpină verde care să facă frunze, flori şi fructe. Pe când neamul lui Hristos este un câmp verde pe care a încolţit grâul, a crescut şi a înverzit, a făcut frunze, muguri şi spice care aduc roadă multă. „În Adam” nu înseamnă doar că vom muri într-o zi; ci mai curând înseamnă că deja suntem morţi – morţi până la unul. „În Hristos” nu înseamnă doar că vom învia într-o zi, ci mai curând că deja de pe acum suntem vii – că de pe acum sămânţă îngropată în noi a început să germineze şi să răsară în lumina soarelui. Exprimarea cea mai totală a morţii se vede în mormânt, iar exprimarea completă a vieţii nu se va vedea decât în împărăţia cea veşnică a lui Dumnezeu, în Ceruri. Mintea fiilor lui Adam este conformă cu moartea, împăcată cu ideea că totul se supune inexorabil morţii, şi se afundă ca atare mereu mai mult în pămînt. Pe când mintea fiilor lui Dumnezeu se revoltă Împotriva morţii şi putreziciunii, şi luptă tot mai mult ca omul să scoată capul la lumină, cu ajutorul harului Domnului nostru Iisus Hristos.

O Stăpâne Doamne Iisuse Hristoase, Carele ai înviat a treia zi din mormânt, luminează minţile noastre, ale tuturor pămîntenilor, ca să fugim de întuneric şi pieire şi să tindem pururi către lumina şi viaţa veşnică ce se află numai întru Tine, căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumită în veci, Amin.

(din Vieţile Sfinţilor însoţite de Cântări, Cugetări, Luări aminte şi Predici pentru fiecare zi a anului)

Despre căutarea celor vii printre cei morţi

Sfântul Nicolae Velimirovici despre căutarea celor vii printre cei morţi
De ce căutaţi pe Cel viu printre cei morţi (Luca 24 :5)?

Îngerul lui Dumnezeu le întreabă pe femeile mironosiţe ca şi întru o mare mirare: De ce căutaţi pe Cel viu printre cei morţi? Este ca şi când văzătorul tainelor lui Dumnezeu şi al puterii lui Dumnezeu ar întreba: «Cum puteţi crede până şi numai timp de o clipă că El ar putea fi ostatec al morţii? Oare nu cunoaşteţi că El este însuşi Izvorul Vieţii? Oare nu cunoaşteţi că viaţa toată nu este decât de la El şi că nici o fiinţă nu poate să capete nici măcar un mic strop de viaţă din altă parte? Oare nu v-a descoperit El însuşi desăvârşit că este Stăpânul vieţii şi al morţii? Cine l-a înviat pe Lazăr cel mort de patru zile? Cine a uscat desăvârşit smochinul cel neroditor?»

O, fraţilor, să încetăm şi noi aşadar să mai căutăm pe cei vii printre cei morţi! Iar dacă printre noi se mai află dintre aceia care încă îl mai caută pe Hristos printre cei morţi, îi îndemnăm acum să înceteze din această corvoadă pierzătoare de suflet. Căci acesta este efortul zadarnic al iudeilor, al păginilor, şi al necreştinilor. Noi ştim că Stăpânul şi Dătătorul Vieţii nu se află în mormânt ci pe Tronul Slavei cel din Ceruri. Duhul omenesc cel neîntunecat de păcat priveşte la ceruri, unde nici un mormânt nu se află; pe când duhul cel întunecat de păcat priveşte în mormânt şi nu vede în el cerul. Păcatul şi virtutea, aflate mereu în veşnică luptă, guvernează vederea duhovnicească a omului -fiecare din ele dezvăluindu-i omului propria viziune. Păcatul îi arată duhului omului vederea terestră, şi stricăciunea lumii. Virtutea înalţă duhul omului la cer şi îi arată viaţa fericită şi veşnică, alături de Hristos Cel înviat, împăratul ei.

O fraţilor, să nu căutăm viaţa în zidire, ci numai în Ziditor. Să nu comitem un păcat încă şi mai groaznic: să nu-L căutăm pe Ziditor printre mormintele zidirii nici pe Cel Care este Nemuritor şi Lumina lumii în întunericul pământului.

O Stăpâne Doamne Iisuse Hristoase, Biruitorule al morţii, către Tine strigăm: ridică-ne şi pre noi din stricăciunea şi întunericul morţii, căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumită în veci, Amin.

(din Vieţile Sfinţilor însoţite de Cântări, Cugetări, Luări aminte şi Predici pentru fiecare zi a anului)

Despre împlinirea marii prorocii

Sfântul Nicolae Velimirovici despre împlinirea marii prorocii
Ca un miel spre junghiere S-a adus (Isaia 53: 7).

Văzând cu ochiul duhului său prorocesc prin secolele viitoare, slăvitul Proroc Isaia a strigat tare prorocia minunii ce avea să vie, înfricoşata Jertfă de pe Golgota. De departe în timp el L-a văzut pe Stăpânul Iisus Hristos ducându-Se la jertfă precum un miel fără de glas ce este dus la junghiere. Căci mielul merge la junghierea sa ca şi cum ar merge la păşunea din care îşi ia hrană: fără să se apere, fără să se teamă, fără răutate. Astfel a mers şi Domnul nostru la Jertfa Sa: fără să Se apere, fără să Se teamă, fără răutate. El nu a strigat: „Oamenilor, nu faceţi aceasta!” El nu a întrebat: „Oamenilor, pentru ce îmi faceţi aceasta?” El nu a osândit pe nici unul dintre ucigaşii Lui. El nu S-a revoltat, nu a protestat, nu S-a împotrivit uciderii Lui. El nu S-a mâniat. El nu a gândit răul despre ucigaşii Lui, despre cei care au cutezat să se facă Lui judecători. Când din fruntea Lui înconjurată de spini a început să curgă sângele, El a stat tăcut. Când Faţa Lui a fost murdărită de scuipatul nelegiuiţilor, El a rămas tăcut. Când Lemnul Crucii pe care o ducea în spate s-a îngreunat asupra Lui, El a îndurat şi a mers mai departe. Când durerea L-a covârşit pe când stătea răstignit pe Cruce, El a plâns, dar nu către oameni, ci către Tatăl Lui Cel din Ceruri. Când Şi-a dat Duhul Său, Ochii Lui S-au îndreptat către cer, iar nu către pământ. Căci izvorul puterii Lui este în cer, iar nu pe pământ. Iar izvorul mângâierii Lui este Dumnezeu Tatăl, iar nu oamenii. Căci Patria Lui cea adevărată este împărăţia Cerurilor, iar nu cea a pământului.

Iată Mielul lui Dumnezeu Cel Ce ridică păcatul lumii (Ioan 1: 19). Aşa a strigat Sfântul Ioan Botezătorul când L-a văzut pre Stăpânul lisus Hristos. Şi iată, acum se împlineşte această prorocie pe Muntele Golgota. Iată acum Se jertfeşte şi Se omoară Mielul lui Dumnezeu, pentru păcatele lumii, ale întregii omeniri celei din veac şi până în veac.

O, fraţilor, această preacostisitoare jertfă s-a făcut şi pentru păcatele noastre, ale celor de acum, ale mele, şi ale voastre. Sângele Mielului Celui blând şi fără de pată S-a adus pentru toate timpurile şi pentru toate generaţiile, de la întâiul şi pînă la cel din urmă om de pe pământ. Plânsul Lui din Grădina Ghetsimani a fost şi pentru noi, şi pentru răutatea noastră, şi pentru slăbiciunea noastră, şi pentru păcătoşenia noastră. Şi pentru noi cei de acum S-a vărsat acel sânge. Fraţilor, să nu dispreţuim cea de nedescris şi preacostisitoare jertfă cu care noi am fost răscumpăraţi. Doar în baza ei avem noi vreo valoare ca oameni, în absenţa ei, sau în condiţiile în care noi ne lepădăm de ea, atunci noi ca oameni nu mai valorăm nimic. Nu suntem decât un fum fără foc şi nişte nori cenuşii fără de ploaie.

O Stăpâne Preamilostive Doamne, miluieşte-ne şi Te milostiveşte şi spre noi, căci numai Ţie se cuvine toată cinstea şi mulţumită în veci!

Despre împlinirea prorociilor

Că nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciune (Ps. 15: 10).

Acestea sunt cuvintele celui plin de duh văzător al tainelor cereşti, cuvinte strălucitoare, profetice, împăratul Proroc David grăieşte aceste cuvinte despre Hristos Domnul, despre Sufletul şi Trupul Domnului, adică despre cele ce sunt omeneşti în El. Că aceste cuvinte au fost rostite de Sfântul Proroc David cu privire la Mântuitorul Hristos Cel înviat, stă mărturie însuşi Sfântul Apostol Petru în întâia lui predică, imediat după Pogorârea Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii (Fapte 2:27). Căci, zice Sfântul apostol, strămoşul David… a murit şi s-a îngropat, iar mormântul lui este la noi, până în ziua aceasta (Fapte 2: 29). Deci nu la David însuşi se referă cuvintele psalmului de el alcătuite prin Duhul, deşi aşa s-ar putea părea unora; ci ele se referă la Urmaşul lui David după trup, adică la însuşi Domnul Hristos. Trupul împăratului David a suferit stricăciune, aşa cum s-a întîmplat şi cu trupurile celorlalţi descendenţi ai săi. Prin urmare Hristos este acel urmaş al lui David după trup Care nu a rămas în locuinţa morţilor şi al Cărui trup nu a cunoscut stricăciune. Mai înainte văzînd el [David] aceasta, a vorbit despre învierea lui Hristos: că n-a fost lăsat în iad sufletul Lui şi nici trupul Lui n-a văzut putreziciune (Fapte 2: 31). Cu adevărat, prea luminoasă prorocie! Cu adevărat, minunată înainte-vedere! Înainte de învierea Domnului, aceste cuvinte trebuie să fi părut cu totul de neînţeles şi chiar iraţionale tuturor interpreţilor iudei ai Psalmilor!

Dar când se dă la o parte pecetea de pe mormânt, atunci se dă la o parte şi pecetea tuturor prorocii lor care multora le-au părut obscure şi de neînţeles. Căci Hristos a înviat din morţi iar prorociile tainelor viitoare s-au făcut realitate vizibilă tuturor. Iată pecetea s-a dat la o parte nu numai de pe mormântul lui Hristos, ci şi de pe nenumăratele cuvinte şi mai înainte vederi ale prorocilor. Iată Hristos învie, iar cuvintele proroceşti despre El învie şi ele. Pogorându-Se la iad, Domnul duce lumina cerească a vieţii şi învierii şi drepţilor strămoşi şi proroci. Cu a Sa înviere, Domnul a adus cuvintele şi străvederile lor la lumina înţelegerii şi a adevărului. Hristos învie şi toate cele câte sunt bune, drepte şi adevărate, şi de dinainte şi de după Dimineaţa învierii, învie şi ele.

O Stăpâne Doamne Iisuse Hristoase Cel Care ai înviat a treia zi din morţi, aşează-ne şi pre noi între cetăţenii cei înviaţi ai împărăţiei Tale, căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumită în veci, Amin.
(din Vieţile Sfinţilor însoţite de Cântări, Cugetări, Luări aminte şi Predici pentru fiecare zi a anului)

Despre şovăiala lui Pilat

Sfântul Nicolae Velimirovici despre şovăiala lui Pilat
Pentru aceasta Pilat căuta să-L elibereze; [apoi] L-a predat lor ca să fie răstignit (loan 19: 12, 16).

Oare de unde această contradicţie la Pilat? De unde această voinţă îndoită, în una şi aceeaşi persoană? Câtă vreme s-a aflat sub privirea luminoasă a lui Hristos, Pilat a vrut cu toată inima să-l elibereze pe Cel Drept. Dar când l-a învăluit întunericul privirilor evreilor, el a căzut de acord cu lucrările întunericului.
Aceasta este sămânţa căzută între spini. Câtă vreme peste sămânţă a luminat lumina Feţei Domnului, ea a prins rădăcină, dar de îndată ce această lumină s-a luat, şi peste ea a căzut umbra spinilor, întunericul lor a înăbuşit-o. Când Stăpânul Hristos a grăit limpede şi cu autoritate înaintea lui Pilat, zicându-i: N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dată ţie de sus (loan 19: 11), Pilat s-a simţit covârşit de frica de Dumnezeu. Dar când masele de evrei i-au strigat lui Pilat Dacă îl eliberezi, nu eşti prieten al Cezarului (loan 19: 12), atunci Pilat s-a umplut de frica cezarului pământesc. Frica lui de trup a fost mai tare decât frica pentru sufletul lui, aşa cum se întâmplă ades cu oamenii şi astăzi. Pilat era ucenic al înţelepciunii celei lumeşti, înţelepciunea acestei lumi nu oferă putere, ea doar inspiră teama, înţelepciunea acestei lumi nu hrăneşte sufletul, ci doar (cel mult) trupul, înţelepciunea lumii nu inspiră teamă pentru suflet, ci doar pentru trup şi pentru ceea ce este trupesc, în Pilat avem un exemplu evident şi jalnic a ce fel de caractere produce şi educă înţelepciunea lumii, prin aceea că îl ocolesc pe Dumnezeu şi merg împotriva lui Hristos. Caracterul slab şi şovăitor al lui Pilat este o icoană vie, nu doar pentru păgâni, ci şi pentru creştinii cei slabi şi şovăitori.

Chiar unii creştini, şi chiar zilnic, în mod imperceptibil şi cel mai adesea inconştient, ar vrea uneori să-L ferească pe Hristos, de ura şi întunericul evreiesc dinlăuntrul lor, iar alteori ar vrea să-L lase pradă acelui duh ucigaş al răstignirii. Aceasta se întâmplă întotdeauna când creştinul încalcă vreuna din poruncile lui Hritos de dragul plăcerii şi confortului trupesc. Pentru moment, acea poruncă luminează inima creştinului celui şovăitor, dar în următorul, întunericul cel trupesc devine mai tare, aşa încât creştinul îi cedează cu totul.
O Stăpâne, Îndelung răbdătorule Doamne, nu-Ţi lua lumina Ta de la noi nici măcar o clipă, ca să nu ne covârşească cu desăvârşire întunericul patimilor noastre. Ci ajută-ne nouă să rămânem copii ai luminii până la sfârşit, căci numai Ţie se cuvine slava şi mulţumită în veci, Amin.
(din Vieţile Sfinţilor însoţite de Cântări, Cugetări, Luări aminte şi Predici pentru fiecare zi a anului)